evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Timpul  -  Decablat  -  De acum şi până-n noapte  -  În tren  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Peştele albastru  -  Groparii  -  Proză absurdă  -  Aripile din cer  -  Întreg  -  Gheşeft  -  Puroi III  -  Soldatul  -  Locul pierdut  -  Nopţi albe, zile negre  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Pulbere de stele  -  Luminile oraşului  -  Pasomii  -  Luminile oraşului XVII  -  Epsilon  -  Coconul  -  Furnizorul de vise  -  Macii  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Ankirah  -  Psihopatul  -  Luminile oraşului XXVII  -  Asaltul  -  Criminali Umanitari  -  Mărturisirea lui Abel  -  Arătarea  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Toate celelalte popoare  -  Luminile oraşului XIX  -  Lumina neagră  -  Text experimental  -  Recreaţia  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Perdeaua lui Simon  -  Nyprus  -  Meditaţie  -  În umbra deasă a realităţii  -  Proces neverbal  -  Satiră robotică  -  Supravieţuitorul


Copilul Visător cu Mâinile de Aur

Marina Popescu



Publicat Duminică, 2 Noiembrie 2008, ora 08:36

      UNU

     

      Copilul Visător cu Mâinile de Aur se trezeşte. Ora 1:32 am. Ceasul din palma stângă funcţionează perfect. Ritmuri de muzică hippie răsună din pereţi. Copilul Visător cu Mâinile de Aur se ridică de pe pat şi îşi aprinde o ţigare. Fumul marijuanei învăluie silueta Copilului. Janis Joplin cântă din tot sufletul: „Cry, cry baby...” Ritmurile muzicii se împletesc, se întrepătrund armonios cu rotocoalele de fum într-o simfonie a sentimentelor confuze, dar autentice. Pentru Copilul Visător cu Mâinile de Aur prea puţin contează faptul că sentimentele sunt confuze. Important este că ele există. Se simte viu. Trage cu sete din ţigare. Robotul de serviciu bate la uşă. „Alertă de fum. Alertă de fum. Vă rugăm părăsiţi încăperea.” Puţin năucit, Copilul Visător cu Mâinile de Aur priveşte la ţigarea din propria-i mână. Priveşte apoi robotul cu chip perfect uman şi-i spune: „Nu-i nimic. Deschid fereastra si fumul va ieşi”. Dar robotul cu chip de om e doar un mecanism care se încăpăţânează să repete avertismentul: „Alertă de fum. Alertă de fum. Vă rugăm părăsiţi încăperea”. Ameţit de marijuana, Copilul îi dă brânci robotului pe scări, trântind apoi uşa camerei cu putere. Se îndreaptă spre geam, dar se răzgândeşte. La ce bun să-l deschidă. Aerul poluat de afară o să pătrundă în camera lui şi o să-i dea dureri de cap. Prefera totuşi marijuana.

      „Show me the way to the next whisky bar...”. The Doors. Câtă dreptate aveau băieţii ăştia în urmă cu zeci de ani. Un whisky ar fi fost exact ce-i trebuia acum. În singurătatea camerei sale, cu atâţia roboţi ce mişunau in spatele uşii, o încălcare a tuturor regulilor ar fi fost de-a dreptul încântătoare. Tot ceea ce îndemna la visare, la părăsirea realităţii era interzis: droguri, alcool, literatură, muzică, film.

      În clipa aceea Copilul Visător cu Mâinile de Aur dădu cu ochii de o carte aruncată pe masa de lucru din colţ. „Au rebours” de Huysmans. O recitise în urma cu câteva nopţi, când reuşise să facă rost de o sticlă cu vin de contrabandă, de cea mai bună calitate. Ce simpatic îi era des Esseints. Acest amator de senzaţii tari era idolul său. Aveau atâtea în comun! Pe des Esseints realitatea îl plictisea, nu-i mai era suficienta şi atunci încerca să-şi construiască propria realitate: o lume contrafăcută, definită de lux şi de lucruri nemaivăzute, o lume excentrică; o lume aflată la graniţa cu kitsch-ul. La fel si Copilul Visător cu Mâinile de Aur era obligat de Ordine să trăiască într-o realitate ce nu-i convenea nici pe departe. Dar, dacă des Esseints era deja mult prea sătul de toţi stimulii pe care-i încercase din plin (gusturi, mirosuri, sunete, culori, imagini), Copilul trăia într-o lume care interzicea satisfacerea simţurilor. La tot pasul roboţii cu chip de om lansau avertismente. „Alertă de fum”. „NU beţi. Alcoolul ucide”. „NU vă îndrăgostiţi. Decepţiile sentimentale ucid anual milioane de oameni”. „NU ascultaţi muzică. Mesajele subliminale vă influenţează negativ psihicul”. „Feriţi-vă de animalele de companie. Transmit boli şi provoacă alergii” etc. Într-o astfel de lume, Copilul Visător cu Mâinile de Aur se simţea stingher. Nesocotea cu bună ştiinţă toate avertismentele roboţilor şi făcea tot posibilul să încalce poruncile lor. Era cam greu să îşi procure marijuana şi băuturi alcoolice, dar avea câţiva cunoscuţi contrabandişti care, contra unor sume deloc neglijabile, îi făceau rost de ele. Cărţile nu-i lipseau din casă şi asta datorită moştenirii pe care i-o lăsase familia; la fel si muzica buna.

      Copilul fuma şi se gândea la ziua care vine. Nu o aştepta deloc cu nerăbdare şi bucurie, aşa cum îşi inchipuia el că ar fi trebuit să fie. Când era mic, bunica lui îl învăţase să preţuiască fiecare clipă şi cu atât mai mult, fiecare zi. Dar lucrurile se schimbaseră între timp. La 38 de ani, Copilul Visător cu Mâinile de Aur ştia că nimic nu mai era ca în vremea tinereţii bunicii sale. Între timp, nici bunica lui nu mai era şi luase cu ea tot optimismul pe care încercase să i-l insufle. Deşi se apropia de 40 de ani, el rămăsese tot copil şi nu-şi schimbase numele. Acest nume, dat de bunica sa, era una din puţinele lui bucurii. Îl ţinea în viaţă, ba chiar i se părea uneori că îi dă speranţă. Poate cine ştie...cândva...normalitatea...mă rog, normalitatea pe care o dorea el, pentru că restul lumii se acomodase cu Ordinea şi cu normalitatea impusă de ea.

      Copilul Visător cu Mâinile de Aur privi la ceasul din palma sa stângă. Ora 4:00 am. Avu o revelaţie. Pentru el, de multă vreme, noaptea era de fapt zi. Doar noaptea trăia cu adevărat şi era el însuşi. Noaptea se putea privi în oglindă, recunoscându-se, chiar dacă fumul de marijuana îl înconjura, creând-i un fel de aură de sfânt („aiurea sfânt”...se autoironiză el). În schimb ziua, ce făcea? Muncea, avea tabieturi la ore fixe, se supunea chipurile regulilor aiuristice impuse de Ordine. Era obligat să-şi petreacă minim 2 ore în compania roboţilor cu chip uman care incercau să-l îndoctrineze cu învăţăturile lor: „NU fuma”. „NU bea”.”NU citi”. „NU iubi”. O religie tâmpită, propovăduită de profeţi de plastic. O lume de cretini în care demnitatea, personalitatea şi orice urmă de originalitate nu aveau ce căuta. O lume depersonalizată şi depersonalizantă.

      De multe ori se gândise să renunţe. La urma urmei, putea şi el să se „convertească” la religia roboţilor. Să-şi golească sufletul de orice sentiment şi să facă şi el parte din masa uniformă de indivizi convertiţi. Dar ceva îl împiedica. Numele său, dat de bunica sa. Şi mâinile de aur cu care dădea paginile cărţilor , cu care ţinea ţigarea şi apăsa butonul Play.

     

     



      DOI

     

      În seara aceasta, venind de la serviciul full-time cu program de 8 ore plus pauză de „relaxare” în compania roboţilor cu chip uman, privi cerul. Era la amurg. Un violet ireal. Cea mai frumoasă nuanţă de violet pe care o văzuse vreodată. Habar n-avea că există o asemenea culoare. Scoase mini-aparatul foto şi imortaliză acest asfinţit perfect. Se gândi imediat să se apuce de pictură sau măcar de fotografie. Încă un hobby inutil şi de neînţeles pentru semeni, ca şi cititul. Eventual să-şi deschidă un atelier şi o expoziţie. Îşi zâmbi sieşi. Eheheee...câtă naivitate! În primul rând că nu ar fi obţinut autorizaţie şi tot în primul rând, a doua zi după deschidere ar fi fost dus la spitalul de recuperare psihică. Şi parcă n-ar fi avut chef să-i spele ăia creierul.

      Ajuns acasă, descărcă poza pe calculator pentru a o folosi drept wallpaper. Minunat. Privind ecranul de plasmă se gândi: oare pictorii impresionişti ar fi reuşit să surprindă pe pânzele lor un asemenea asfinţit? Sisley cu siguranţă ar fi făcut o treabă bună. Doar realizase un fel de „Mini-serial” cu Biserica din Moret, pictată în diferite momente ale zilei, de la răsărit până la apus, lumina dându-i altă înfăţişare în fiecare tablou. Încercă să-şi imagineze şi el o catedrală gothică, masivă, impunătoare, având drept fundal asfinţitul din poza pe care o făcuse. Da. Iată o operă de artă potrivită drept copertă pentru un album de rock gothic. Şi, dacă tot veni vorba, îşi adăugă în playlist câteva melodii Nightwish. „It is the end of all hope, to lose The Child the Faith...”

      Prin fumul ţigării Copilul Visător cu Mâinile de Aur zări ceva pe noptiera de lângă patul său. Se apropie şi luă în palmele lui de aur o cărticică de rugăciuni. Fusese a bunicii sale. Îşi aminti că atunci când era mic, camera lui era lângă cea a bunicii. Şi seară de seară, după ce mergea la culcare şi închidea uşa, auzea din camera de dincolo rugăciunile ei şoptite. Doar auzindu-le, se simţea pe atunci atât de liniştit, se simţea în siguranţă. Ştia că se roagă şi pentru el şi că rugăciunile ei erau bine primite acolo sus. Dar acum...acum nimeni nu se mai ruga. Îi părea rău că nu luase şi el obiceiul ăsta bun al bunicii sale. Dar acum considera că e prea târziu să înceapă...de fapt nici nu ştia de unde să înceapă. Poate cu această carte... Deja lua în considerare ideea asta. Nu ştia prea multe despre religie. Era în principiu interzisă de Ordine, sau în cel mai bun caz, era doar dispreţuită. Cei care o practicau şi recunoşteau public acest lucru erau batjocoriţi. Dar ce-i păsa lui. În obscuritatea camerei putea să practice orice religie vroia. Şi chiar asta şi făcea de mult timp. Religia lui se baza pe lectură, muzică, marijuana şi câte o băutură fină din când în când.

     

     

     


      TREI

     

      La 38 de ani, 3 luni si 8 zile, Copilul Visător cu mâinile de Aur începu să-şi pună o problemă cu totul nouă pentru el. Lipsa unei relaţii de dragoste. Nu iubise niciodată. Avusese câteva relaţii doar pentru că vrusese să-şi demonstreze sieşi că e în stare de asta. Dar de iubit, nu iubise. Avea la serviciul său câteva colege drăguţe care ar fi fost mai mult decât fericite să iasă cu el la o întâlnire. Dar nu-i venea să le invite. Plus că bănuia că vreo două dintre ele erau de fapt roboţi cu faţă umană.

      Nu găsise la nici o femeie acea profunzime spirituală care să-l incite. Aspectul fizic i se părea ceva prea superficial, insuficient pentru ca o femeie să-i stârnească interesul. Le vedea pe majoritatea cum se aranjează, ţin diete, fac sport, îşi fac tot felul de implanturi şi ajustări chirurgicale din dorinţa obsesivă de a atinge perfecţiunea fizică. Dar intelectul? Dar sufletul? De ce oare nu aveau aceeaşi preocupare pentru a le perfecţiona şi pe ele? Tot ceea ce era vizibil trebuia să fie cât mai atrăgător. Restul, aspectele nevăzute, esenţa, erau lăsate la voia întâmplării. Ba chiar unele din femeile pe care le cunoşteau făceau cu bună ştiinţă pe proastele, sperând ca în felul acesta să aibă mai multă trecere în rândul bărbaţilor frumoşi şi cu bani. Astfel de femei îl dezgustau. Nu ar fi conceput în veci o relaţie cu vreuna dintre ele.

      Plus că nu înţelegea mania asta a femeilor de a controla totul, de a fi în tot şi în toate cele ce au de-a face cu bărbatul de lângă ele. Cum puneau mâna pe câte un partener, credeau că totul li se cuvine. Dacă până să înceapă relaţia erau nişte pisicuţe blânde, imediat ce îl înhăţau pe tip scoteau ghearele la iveală. Vroiau acces total la viaţa lui, să ştie cîte relaţii a avut şi cu cine, cu ce prieteni se întâlneşte şi unde, la ce oră mănâncă, ce şi dacă citeşte etc. Fiecare secundă din viaţa bărbaţilor devenea practic proprietatea lor, având ca bonus şi cardul de credit al iubiţelului. Dacă tipul ceda şi le oferea control deplin asupra vieţii lui, atunci femeia se plictisea şi trecea la următoarea cucerire. Dacă el riposta şi rămânea ferm pe poziţie, însemna că are ceva de ascuns, ceea ce iar nu era bine şi femeia căuta un alt bărbat, mai docil şi mai maleabil. Ciudate rău femeile astea şi Copilul Visător cu Mâinile de Aur nu găsise nici una care să iasă prea mult din tipare. Libertatea de fiecare noapte, din camera lui, îi era prea scumpă să o dea pe favorurile unei femei fandosite.

     

     


      PATRU

     

      Copilul Visător cu Mâinile de Aur se gândea deseori, în nopţile lui albe, ce va rămâne în urma sa. O cameră plină cu muzică, albume de artă, cărţi şi poate şi un stoc de ţigări cu marijuana. O cameră de burlac, puţin dezordonată, plină cu lucruri care oricum erau complet nefolositoare altcuiva. Lucruri ce aveau să fie arse sau aruncate la gunoi de către oamenii Ordinii. El nu avea nici un urmaş, nici o rudă care să-i apere drepturile după ce nu va mai fi. Se gândea la inutilitatea vieţii în general şi la inutilitatea vieţii sale în particular.

      Din întunericul camerei sale, ştia clar că oamenii de afară nu erau liberi. Erau controlaţi şi ghidaţi de Ordine. Pe stradă, la lucru, în case, ei acţionau după cum impunea Ordinea. Pe de altă parte, el avea această cameră – un refugiu, un loc în care era cu adevărat liber. Şi totuşi, sentimentul nemulţumirii i se accentua pe zi ce trece. Într-o oarecare măsură, începuse să-i invidieze pe ceilalţi. Erau mereu constanţi cu ei înşişi, în tâmpenia lor. Nu ştiau ce înseamnă libertatea şi ca atare nu-i duceau dorul. Se purtau la fel în orice loc şi în orice circumstanţe. Dar el...el juca un dublu rol. Liber acasă, sclav îndobitocit în restul locurilor. Libertatea îşi pierduse deja din farmec. În singurătatea camerei sale, cu ţigările lui de marijuana şi cu muzica sa, simţea totuşi că îi lipseşte ceva.

      Da. Găsise soluţia.

      Coborî la maşină şi luă într-o sticlă nişte benzină din rezervor. Ajuns în cameră, stropi lucrurile cu ea. Aprinse un chibrit şi îl aruncă pe cărţile stropite cu benzină. Focul începu să ardă. Dădu să iasă pe uşă, dar se întoarse şi luă cărticica de rugăciuni. Doar fusese a bunicii sale. Lăsă focul să ardă şi coborî scările.

      Totul se petrecuse rapid. Aşa vrusese, să fie rapid, să nu aibă timp să se răzgândească. Se pusese singur în faţa faptului împlinit.

      Coborî la maşină. Se urcă şi porni. Nu ştia încotro să meargă. Văzuse flăcările dansând la fereastra camerei sale. Îşi aduse aminte de dansurile macabre din tablourile ce înfăţişau Ciuma în Evul Mediu. Nu, nu avea s-o scoată la capăt niciodată în felul ăsta. Oriunde s-ar fi dus, ar fi purtat cu sine toate amintirile, toate cunoştinţele sale şi ar fi luat-o de la capăt cu muzica, ţigările şi cărţile. Altfel trebuia procedat. Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, unde îşi pusese cărticica de rugăciuni a bunicii sale. Era acolo, o simţi şi zâmbi uşor. Acceleră puternic. Trase brusc de volan în stânga şi maşina se lovi de gardul de beton ce despărţea trotuarul de clădirea primăriei. Revăzu în faţa ochilor flăcările ce dansau la geamul camerei sale.

     

     


      CINCI

     

      O cameră de spital. Ora 1:32 pm. Ceasul din palma stângă s-a oprit la ora 14:55. Copilul Visător cu Mâinile de Aur se trezeşte. Îşi priveşte mâinile. Nu mai sunt de aur.

      „Urât accident”, îi zâmbeşte compătimitor tânăra asistentă îmbrăcată în alb.

      „Accident? Nu-mi amintesc. Nu ştiu cine sunt şi ce caut aici”, spuse el privind mirat în jur.

      După ce fata îi schimbă perfuzia şi ieşi din salon, el privi pe geam şi văzu o zi frumoasă, însorită, cel mai probabil de vară, după culoarea frunzelor copacilor. Se bucură că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, era în viaţă. Abia aştepta să iasă de aici şi, poate cine ştie, avea să-i ceară o întâlnire asistentei blonde, cu sâni mari (cel mai probabil cu implanturi) pe care o găsea extrem de atrăgătoare.

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online