evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Sfântul  -  Flida Flado  -  Visând cu ochiul deschis  -  Pasul craiului de munte  -  2 fast 4 you  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Între ziduri  -  Strada inocenţilor  -  Mămica şi El Diablo  -  Limoniu  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Almateea  -  Jocul Zeilor (II)  -  The Alien Revolution  -  Povestea gândacilor  -  Coana mare se mărită  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Zei şi oameni  -  De profundis  -  Genocidul  -  O dimineaţă perfectă  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Supravieţuitorul  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  La copcă  -  Punct. ªi atât  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Cerşetorul  -  Coşmar  -  Liber arbitru  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Ancheta  -  Îmbrățișare  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Mărturisirea lui Abel  -  Decablat  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Novicele  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Război total  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Strada castelului : Câte lumi  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Schimbare de management  -  Apocalipsa  -  Caiet de regie  -  Pescarul la apus  -  Kamikaze  -  Luminile oraşului XIX


Dl. Ics

Nu

Marina Popescu



Publicat Duminică, 30 Noiembrie 2008, ora 11:02

      I se spuseseră de zeci sau sute de ori perceptele astea idioate. În faţa cănii cu cafea, pufăind tacticos din ţigare, domnul Ics trimitea la dracu’ nu doar fumul, ci şi pe toţi cei care îi împuiau capul cu asemenea enormităţi.

     

      Mult. Până la urmă ce înseamnă mult? Cine e frustratul care a inventat noţiunea de mult? Probabil unul care nu avea mai nimic şi era şi cam sărăcuţ cu duhul. Multul meu poate fi puţin pentru altul, iar puţinul altuia poate fi prea mult pentru mine. Aşa că mult este o chestiune personală. Pot spune despre mine că ştiu prea mult, că am prea mult, că fac pea mult, dar nu pot să spun acelaşi lucru şi despre altul, pentru că percepţiile noastre despre mult sunt diferite.

      Până şi numele meu e considerat ca fiind prea mult. Când m-am înscris la examenul auto, poliţistul de la ghişeu m-a privit lung, a privit buletinul meu şi mai lung şi a exclamat siderat: „Asta e deja prea mult! Ce fel de prenume mai e şi ăsta?” Reacţia asta pe mine mă scoate din minţi. Pur şi simplu nu o înţeleg. Pentru mine prea mult ar fi însemnat să am un frate pe care să-l cheme Zero. Şi nu ezit să comunic părerea mea celor care-şi închipuie că a te numi Ics e un fapt ieşit din comun. Adică dacă pe unii îi cheamă Jose Luis, Regina, Armando, deşi sunt români get-beget, de unde până unde e prenumele meu o ciudăţenie?

      Părinţii mei au vieţi obişnuite. Banale. Nu-s nici prea fericiţi, nici prea nefericiţi. Cu sănătatea stau nici prea bine, nici prea rău („Aşa şi-aşa, maică...”). Nu sunt nici bogaţi, nici săraci. Nici urâţi, nici frumoşi. Sunt nişte oameni cât se poate de normali şi comuni. Îi pierzi în mulţime, nu se disting prin nimic de masa uniformă de indivizi. Până şi prenumele lor nu ies cu nimic din tipare: Ion şi Maria. Ca în bancurile cu ardeleni. Prenume reprezentative pentru poporul român. Statisticile arată că Peste 800 000 femei şi 500 000 de bărbaţi poartă aceste prenume.

      Singurul lucru neobişnuit la părinţii mei sunt eu. Permiteţi-mi să mă prezint: Domnul Ics. Nu, nu se ortografiază „X”, ci „Ics”. Un fel de Alecsandri....Cum? Nu, nu e politician, a fost unul din poeţii talentaţi. Vasile Alecsandri. Mă rog....nu contează, lăsaţi-o moartă.

      Deci, după cum spuneam, eu sunt domnul Ics. Singura „sclipire” din viaţa părinţilor mei. Având o viaţă mediocră, au considerat că prenumele lor lipsite de originalitate poartă întreaga vină. Şi s-au răzbunat, numindu-mă pe mine „Ics”. Când am fost declarat la primărie, funcţionarul statului a crezut întâi că nu aude bine.

      „Ics?”

      „Da”, a zis tata cu fermitate.

      „Păi... totuşi....”

      „Ics. I, C, S. Nu auziţi bine?”

      „Ba da, cum să nu. Poate fericitul tătic să vină puţin mai aproape? Să vedem dacă în afară de colonie „Ozon” mai miroase şi a altceva. Mă gândesc că din cauza bucuriei aţi exagerat oarecum în ceea ce priveşte consumul de băuturi alcoolice...”

      „Nici vorbă! ICS!!! Aşa-l cheamă pe băiat!” şi tata a bătut cu pumnul în masă. Şi aşa mă cheamă şi în ziua de azi.

      Problema cea mai mare am avut-o la şcoală. Cum mă împrieteneam cu vreun coleg, acesta îşi căpăta automat porecla „Zero”. Era plăcerea copiilor să poată spune: „Şase, că intră-n clasă Ics şi Zero” sau „Îi alegem portari pe Ics şi Zero”. De-aia copiii mă evitau uneori, neavând chef de ironia celorlalţi. Până în facultate nu am reuşit să am un prieten mai apropiat, cum aveau restul celor de vârsta mea. Mă integrasem în colectiv, jucam şi eu fotbal sau leapşa în pauze şi la orele de sport. Dar de mult ori eram luat peste picior. Eram ca un fel de rezervă pentru ei. Când nu mai aveau alte subiecte de făcut mişto, mă aveau pe mine la îndemână. Ics. (Pe atunci nu eram încă un domn). Aşa că de mic am făcut cunoştinţă cu prejudecăţile. Dar nu m-am luptat cu ele. Le-am ignorat cât am putut de mult.

      Să judeci un om după numele său. E just sau nu? Trăim într-o epocă a statisticii. Totul se măsoară, se studiază, se compară. Oare cei care se numesc Nicolae sunt mai inteligenţi decât cei ce se numesc Gheorghe? Alexandrii câştigă mai mult decât Bogdanii? Constantinii au performanţe sexuale mai bune decât Mariuşii? Cercetătorii nu au atins deocamdată acest subiect. Dar le propun eu să facă demersuri şi studii în acest sens. Eu, dl. Ics.

      Vă propun şi vouă un exerciţiu. Să văd cum staţi cu imaginaţia. Care credeţi că este înfăţişarea unui tip pe care-l cheamă Ics? Şi aş vrea să lămurim din start că nu este vroba despre mine. Deja începem să ne cunoaştem şi nu aş vrea să fiţi cumva subiectivi. Aştept de la voi sinceritate absolută. (îmi place la nebunie cuvântul „absolut”. Se înrudeşte întrucâtva cu „multul” despre care vă vorbeam la început)

      Deci, hai să luăm un creion şi o hârtie şi să încercăm să schiţăm împreună trăsăturile unui anume domn Ics. Nu sunt eu ăla, ţin să vă repet şi sper că aţi băgat bine la cap. Nu aş vrea să ne certăm, mai ales după un debut aşa promiţător al relaţiei noastre.

      Începem cu părul. Să-i conferim dlui Ics privilegiul de a avea păr? Sau să-l lăsăm chel? Cu siguranţă că o chelie s-ar potrivi mai bine unui domn pe nume Zero. Chelia e rotundă, presupune zero fire de păr...Glumesc, desigur. Revenind la dl Ics, vă pot spune că el are păr scurt. Fără breton, fără cărare. E tuns periuţă. Nu-şi face ţepi, nu-şi dă cu spumă, gel, fixativ şi alte maglavaisuri. E un conservator în ceea ce priveşte forma podoabei sale capilare. Culoarea păruui său este...aproape negru. Nu am la dispoziţie decât un creion cu o mină de culoare incertă. Ceva între gri închis şi negru. Dacă aveţi voi un pix sau un creion de altă culoare, puteţi să mi-l aruncaţi, promit că o să fiu pe fază şi o să-l prind. Nu îndrăznesc să sper că o să-mi împrumute cineva o pensulă şi un şevalet pentru a picta părul dlui Ics. Nu cred că se află printre voi vreun pictor, că doar pictorii nu-şi pierd vremea citind o carte, şi mai cu seamă o carte ca asta. O carte care nici măcar nu a fost scrisă. Pentru că în loc să scriu, aşa cum îmi propusesem, eu mă ţin de prostii cu voi, desenând un portret al unui anume domn Ics.

      Dar să ne continuăm desenul, cu materialele pe care le avem la îndemână. După ce am mâzgălit părul dlui Ics (am talent la scris, dar asta nu presupune vreo înclinaţie deosebită în domeniul desenatului), coborâm spre sprâncene. Ele trebuie să fie stufoase (aşa vreau eu) şi neapărat negre. Asta înseamnă că trebuie să apăs şi mai tare cu creionul ăsta care începe să mă enerveze (ceea ce mă face să trasez nişte sprâncene uşor încruntate). Buun, trecem peste sprâncene şi ajungem la ochi.

      „Ochii sunt oglinda sufletului” spune o voce gravă, probabil a unuia dintre voi. Aşa că vă întreb: cum v-ar plăcea să fie dl Ics? Un om cu suflet bun? Sau un tip diabolic? Aha. Ca şi voi, n-aş fi prea încântat să aud la ştiri ceva de genul: „Ics a fost arestat pentru furt, viol şi crimă”, prenumele Ics ar lăsa loc de prea multe interpretări, iar mie nu-mi plac lucrurile interpretabile. Cred că nici prietenului nostru nu i-ar plăcea. Aşa că îi desenez nişte ochi mari, blânzi, de om generos şi cald. Ştiu ce gândiţi deja: Ics e un fraier. A, nu? Atunci înseamnă că nu aveţi prejudecăţi, ceea ce este minunat. E exact ceea ce aştept de la voi. Aşa, ca premiu, vă las pe voi să desenaţi nasul. O linie, încă una, câteva linii curbe, o umbră...Bravo, aveţi talent la desen. Poate că totuşi s-a ascuns vreun pictor printre voi....oricum, pot spune că nasul este cea mai reuşită parte din fizionomia dlui Ics. Cel puţin până acum. Deci, nasul îl defineşte pe Ics. Un nas plin de personalitate, un nas măreţ, sculptural, ceva în genul statuilor greceşti. O capodoperă, într-adevăr.

      O secundă, vă rog. Aveţi puţină răbdare să-mi aprind o ţigare. Mai am o jumătate de ceaşcă de cafea şi nu pot s-o beau aşa, simplă. Apropo, în pauza asta de ţigare (sper că vă daţi seama că nu pot desena cu stânga) o să vă mai mai ţin puţin de vorbă. O să vă mai întreb ceva referitor la dl Ics. Credeţi că este fumător sau nu?

      Hai să vedem părerile pro. Aha. Voi de acolo, v-am văzut nerăbdători să va spuneţi părerea. De ce ar fuma dl Ics?

      1. pentru că fumatul a fost, este şi va rămâne un viciu la modă.

      2. pentru că nu are ce face cu mâinile în majoritatea timpului

      3. pentru că în felul acesta poate petrece mai mult timp alături de alţi fumători (în general fumătorii sunt persoane interesante care au multe de povestit)

      4. pentru că îi place să privească rotocoalele de fum înălţându-se şi destrămându-se undeva, sus

      5. pentru că se consideră un rebel

      6. pentru că îl doare în fund de avertismentele cercetătorilor care leagă toate relele din lume de fumat

      7. pentru că nu este o femeie însărcinată şi, în consecinţă, faptul că fumează nu dăunează copilului pe care l-ar fi purtat în pântece

      8. pentru că simte cum, odată cu fumul expiră şi stresul şi necazurile ce-i dau târcoale uneori

      9. pentru că aşa vrea el (totdeauna face ce vrea şi nu-şi refuză mai nimic).

      Gata, am înţeles. E suficient. Văd un grup care se agită şi ridică o tăbliţă pe care sunt scrise (nu cu litere de aur, ce-i drept) motivele pentru care dl Ics ar putea fi nefumător.

      1. pentru că este ecologist şi nu vrea să polueze mediul înconjurător.

      2. pentru că nu-i plac pozele macabre de pe pachetele cu ţigări

      3. pentru că îşi doreşte să aibă în permanenţă o respiraţie proaspătă şi o dantură imprecabilă

      4. pentru că ţine foarte mult să continue tradiţia de longevitate a familiei sale şi să depăşească vârsta de 90 de ani

      5. pentru că mama lui i-a interzis categoric să fumeze

      6. pentru că îi este teamă să nu devină dependent de ceva sau cineva

      7. pentru că are un job care nu-i permite luxul de a arunca banii pe ţigări

      8. pentru că nu este curios să încerce

      9. pentru că şi la capitolul fumat vrea să iasă din tipare; toată lumea fumează, fapt pentru care el se încăpăţânează să n-o facă.

      S-a încheiat votarea. Deschidem urnele şi am onoarea să vă comunic rezultatele. Dumneavoatră aţi decis că....Ics este... O, Doamne! Ştiu că nu o să mă credeţi. Dar, pe cuvânt! Nu am falsificat rezultatul votului. Pur şi simplu aşa a ieşit: egalitate. Hazardul e de vină. Dl Ics este şi fumător şi nefumător. De ce este fumător? Din motivele enumerate mai sus. Şi de ce este nefumător? Din celelalte motive enumerate tot mai sus. Deci Dl. Ics este o sumă de contradicţii. Se află la graniţa dintre a fi şi a nu fi, a face şi a nu face, cam ca majoritatea dintre noi.

      Mai aveţi răbdare să desenăm şi gura D-lui Ics? Probabil că nu. Şi mă întreb ce rost şi ce farmec ar mai avea. Mai ales că am putea să-i desenăm şi o ţigare care ar pune în umbră gura. Accentul s-ar pune pe ţigare, nicidecum pe forma sau expresia gurii. Ţigarea ar atrage toate privirile. Plus că s-ar face diverse speculaţii. Dacă este o ţigare mentolată sau nu; este light sau obişnuită? Sau e o ţigare din cele scumpe, de foi? Are Dl. Ics bani aşa de mulţi încât să-şi permită să fumeze ţigări luxoase? Vedeţi în ce încurcătură v-am băgat? Şi totul de la o simplă ţigare. Vă spun eu, unde e o ţigare urmează imediat şi o problemă complicată. Cel puţin una.

      Ţin să vă amintesc că suntem protagonişii unui exerciţiu. Dl Ics despre care vorbesc cu voi NU sunt eu. Eu sunt Dl. Ics cel adevărat. Acesta despre care vorbim este un domn Ics ipotetic. Un fel de manechin pentru testele auto. Să vedem ce impact va avea asupra voastră. Şi să vedem şi impactul vostru asupra lui. Sunteţi liberi să-l creaţi pe dl Ics, să-i turtiţi capul, să-l deformaţi, să îi desenaţi mustăţi.

      Dar până vă hotărâţi ce veţi face cu dl Ics, o sa vă spun câteva poveşti cu şi despre el. Nu se cunoaşte autorul lor, dar până la urmă nici nu ştiu dacă asta are vreo importanţă.

     

     



     

      Povestiri anonime despre dl Ics

     

     

      Prima povestire

     

      Deşi este prima, nu înseamnă neapărat că este şi cea mai bună. Nu facem topuri, clasamente, nu acordăm premii, ne-am săturat de promisiuni şi câştiguri pe nepusă masă. Vrem altceva – autentic. Şi o să creăm acel ceva autentic folosindu-ne de dl Ics cel ipotetic. Eu, dl Ics cel real, o să vă supun atenţiei o poveste despre dl Ics cel ipotetic.

      Domnul Ics cel ipotetic (pe care-l vom numi de aici înainte simplu, „dl Ics”) tocmai îşi aprinsese o ţigare. După cum vă spuneam şi mai devreme, ori de câte ori cineva îşi aprinde o ţigare, se iveşte o problemă. Indiferent că ne aflăm într-un film, într-o carte sau în viaţa reală. Mai ales că în cazul d-lui Ics ultimele două planuri se întrepătrund. El trăieşte într-o carte, dar are şi viaţa lui reală. Care e graniţa dintre cele două existenţe ale lui Ics? Depinde. O trasează după cum are chef. Uneori preferă ca această graniţă să nu existe. Ca de exemplu, atunci când îşi aprinde o ţigare. În alte momente, îşi delimitează viaţa din carte de cea din realitate. Ca de exemplu, atunci când îşi suflă nasul. Nu-l deranjează să meargă la toaletă sau să înjure atunci când este în carte, dar pur şi simplu nu suportă să-şi sufle nasul. I se pare un gest total deplasat şi de prost gust. De aceea, atunci când are vreun guturai, nu-l căutaţi pe dl Ics în carte, pentru că sigur nu o să-l găsiţi acolo.

      Domnul Ics fumează. De pe buzele lui se desprind rotocoale de fum pe care le priveşte cu plăcere. Acesta e unul din talentele sale: face nişte rotocoale minunate, nemaiîntâlnit de frumoase, întruchiparea perfecţiunii. Rotunde. Perfect rotunde.

      Cercurile sunt tulburate de curentul care se produce odată cu deschiderea uşii de la intrare. Apare mama d-lui Ics. Scoate pistolul şi trage (vedeţi, mama mea nu ar fi făcut niciodată asta, e doar o femeie simplă şi plicitistoare aşa cum v-am spus deja). Ţigarea zboară din gura dlui Ics, despicându-se în două.

      -Mamă! Ti-am mai zis de atâtea ori să nu mai faci asta!

      -Ştii că nu-ţi permit să fumezi!

      -Sunt în casa mea. Şi nu mai sunt la vârsta la care să ma pui la punct în felul ăsta.

      Dl Ics ridică de jos cele două bucăţi de ţigare, le aruncă la coş (deşi era o ţicnită, maică-sa îl învăţase de mic să păstreze ordinea şi curăţenia) şi ieşi trântind uşa. Maică-sa vocifera în continuare din spatele uşii închise, dar pe el nu-l interesa si pe măsură ce se depărta începea să şi uite ceea ce se întâmplase.

      Iese de pe străduţa lui şi dă să-şi aprindă o ţigare. Unde naiba e bricheta? Totul se petrecuse foarte repede, deci maică-sa nu avusese timp să i-o fure. Dl Ics începe să înjure (e dreptul lui, poate face asta şi în carte şi în viaţa de zi cu zi). Se uită în jur, căutând un potenţial fumător care să-i împrumute şi lui o brichetă, un chibrit, un amnar, în sfârşit, ceva care să producă o flacără.

      Dl Ics de obicei nu se lasă pradă emoţiilor. E un tip puternic, cu picioarele pe pământ. Singura lui ţăcăneală o reprezintă plimbările sale: când în carte, când afară. În rest, e un om tare chibzuit. Acum însă simte un fior pe şira spinării. Strada e goală! Pustie! Nici un zgomot, nici un om, nici măcar o frunză nu se mişcă. Se îndreaptă spre cârciumă, locul unde la orice oră e cineva. Uşa e deschisă, dar înăuntru nu e nimeni.

      Unde naiba au dispărut cu toţii? Asta seamănă cu o farsă. E cumva ziua mea azi şi au pus ceva la cale?

      Nu. Oraşul e gol. Străzile sunt pustii. Nici măcar semafoarele nu funcţionează. Dl Ics se simte ca un extraterestru care tocmai a aterizat cu nava sa pe o planetă nepopulată.

      -Sunt singur! Unde v-aţi ascuns cu toţii? Hei! Îmi împrumută şi mie cineva o brichetă? Alooo!

      Nimic. Nici măcar ecoul.

      Dl Ics oftează şi se aşază pe o bancă. E rece şi umedă, probabil că a plouat azi-noapte. Priveşte în jur, sperând ca totuşi să apară cineva. Oricine. Sau orice. Chiar şi o furnică. Sau un melc, având în vedere că a plouat... Îşi cuprinde capul între palme. Stă aşa, nemişcat. Îşi ascultă respiraţia şi glasul.

      -De ce mă aflu singur aici? E un privilegiu sau o pedeapsă? Sunt un supravieţuitor sau un damnat? De fapt nici nu ar trebui să mă mir de toată nebunia asta. Doar eu sunt dl Ics, mereu altfel decât ceilalţi. Probabil că ploaia de azi-noapte a şters câteva pagini din cartea mea şi de-aia au dispărut cu toţii. Altă explicaţie nu găsesc.

      Îşi şterse câteva lacrimi ce tocmai începuseră să coboare spre obraz (nu ştia nici el de când devenise aşa de sensibil) şi se ridică hotărât de pe bancă. Simţea nevoia să fumeze. La doi paşi în faţa sa zări o brichetă aurie, strălucitoare. „Uite soarele meu, cum zace întins pe asfalt”, încercă el să glumească niţel cu sine. Dar nu se simţea deloc mai liniştit. Luă bricheta şi îşi aprinse mica lui comoară de tutun. Închise ochii şi trase cu pasiune primul fum, care pătrunse până în cele mai mici celule ale plămânilor săi. Deschise ochii şi nu-i veni să creadă: totul în jurul lui era exact aşa cum trebuia să fie. Agitaţie, adierea vântului, râsete de copii, alţi oameni care fumau. Beţivii gălăgioşi de la cârciumă. Vânzătorul de ziare din staţia de autobuz. Îşi trecu mâna prin părul scurt. Se învârtea pe loc, privea în toate părţile şi nu înţelegea nimic. Mii de gânduri se îmbulzeau în mintea sa. Dacă se întâmplase ceva şi el părăsise dimensiunea noastră temporală? Văzuse el în filme cum diverşi tipi călătoreau în timp şi deveneau invizibili pentru contemporani. Căută un magazin în a cărui vitrină să verifice dacă mai era sau nu vizibil. Da. Se vedea. Depinde acum şi de ceilalţi, cum şi dacă îl vedeau. Se duse la chioşcul de ziare din staţie. Totul a mers ca la carte, ca de obicei.

      -O, dl Ics! Aţi venit să vă luaţi ziarul. Vă dau şi revista de rebus?

      -Nu, nu. Azi iau doar ziarul. Mulţumesc, zise el puţin dezamăgit.

      Până la urmă ce a fost toată întâmplarea asta? E absurd, gândi el. Porni spre casă, nerăbdător să citească ziarul dar şi să vadă dacă lucrurile sunt în ordine acolo.

      Ajuns acasă, deschise cutia poştală. Avea doar un plic alb. Probabil vreo factură. Intră în casă cu oarecare emoţii. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase. Mai puţin maică-sa, care nu mai era. Plecase, după cum îi era obiceiul; venea, făcea atmosferă şi se căra rapid.

      Mult mai liniştit acum, deschise plicul. O coală albă pe care scria: NU TOTUL ARE O LOGICĂ. ACCEPTĂ INEXPLICABILUL.

      Luă hârtia, o împături şi o puse alături de celelalte, în cutia în care fuseseră cândva fursecuri cu unt. Fără să vrea se gândi la madlena lui Proust.

     

     

     

      A doua povestire

     

      Dl Ics este actor, cântăreţ, dansator. Nu are, desigur, nici un strop de talent, dar nimeni nu-l poate împiedica să fie orice îşi doreşte, mai ales în carte.

      Cartea nici măcar nu este scrisă de el. Dacă îl întrebaţi o să vă răspundă: „Habar n-am cine a scris-o. Şi staţi aşa, că încă nu e terminată. Să vedem ce-o mai urma...”

      Scrisă? Cum adică scrisă? A văzut cineva cartea despre care vorbim? Nu. Nici măcar dl Ics nu a văzut-o şi nu a atins-o niciodată. Şi atunci de unde ştim că este vorba într-adevăr de o carte? Şi unde se află această carte dacă ea există? Momentan nu putem decât să-l credem pe cuvânt pe dl Ics.

      Când stă tolănit pe fotoliul lui moştenit de la bunica din partea tatălui, dl Ics pretinde că ar citi. Trage din ţigare (în zilele în care e fumător) şi priveşte rotocoalele cum se ridică spre tavan.

      Dar azi nu-şi găseşte locul deloc. Poate şi din cauză că azi e nefumător, pare cuprins de o uşoară nervozitate. Se uită la taică-su. În ciuda vârstei înaintate, bătrânul se ţine bine. Şi-a cumpărat o sticlă cu bere şi răsfoieşte ziarul. La fiecare pagină întoarsă, mai ia o gură-două de bere. La un moment dat, ochelarii îi alunecă de pe nas şi începe să caşte. Semn că se va retrage în curând în camera sa pentru a trage un pui de somn.

      Maică-sa îi deranjează observaţiile asupra comportamentului bătrânului.

      -Vezi, azi de ce poţi să stai fără să fumezi şi în alte zile dai gata două pachete de otravă? Bagă-ţi minţile în cap, băiatule, că aşa mare cum eşti, îţi dau într-o zi o mamă de bătaie de o să-ţi piară definitiv cheful de ţigări!

      Dl Ics o priveşte pe maică-sa fără să o vadă. Uneori priveşte într-o direcţie aşa, în virtutea inerţiei. Dar dacă îl întrebi la ce se uită, nu ar şti să-ţi spună. Cade pe gânduri şi rămâne aşa o perioadă. Ştia că maică-sa e acolo, ştia că vorbeşte ceva cu el dar habar n-avea ce. Bănuia că despre ţigări trebuia să fie vorba, pentru că ăsta era subiectul ei predilect. Altceva nu ştia, decât să-i reproşeze toată ziua că fumează. Chiar şi în zilele în care el, săracul, nu-şi aprindea nici măcar o ţigare.

      Plictisit, dl Ics se ridică de pe fotoliul lui şi plecă la bibliotecă.

      Îi plăcea extraordinar de mult să îşi petreacă timpul acolo. Toată lumea se mira. Bine, lumea se mira de tot ceea ce făcea dl Ics. Încă nu găsise pe cineva care să-l ia aşa cum este, care să nu mai pună atâtea întrebări inutile şi să nu se mai minuneze atâta în faţa lucrurilor pe care el spunea sau le făcea.

      Se găsea mereu cineva care să-l întrebe: „vai, dar cum de te mai duci la bibliotecă, doar ai acasă mii de cărţi. Ce, le-ai citit pe toate de cauţi altele noi?”

      Da. Le citise pe toate. Şi putea să spună şi numărul lor exact: 2520 de cărţi. Dar nu spunea nimănui lucrul ăsta pentru că nimeni nu l-ar fi crezut. Nu-l deranja că l-ar fi luat cineva de nebun, lucrul ăsta i se întâmpla oricum aproape zilnic. Dar nu ar fi suportat să fie considerat drept mincinos. Minciuna i se părea lucrul cel mai josnic din lume. Numai oamenii slabi mint. Şi proştii. Pentru că un om inteligent găseşte mereu o modalitate de a spune adevărul în aşa fel încât să nu doară. Sau să spună o minciună în aşa fel încât să pară a fi adevăr.

      Cum citise cărţile? Asta era problema lui. Şi până la urmă de ce sunteţi aşa curioşi? Dacă putea să se plimbe mereu când în carte când în afara ei, nu văd de ce vă miraţi atât.

      Biblioteca era deschisă. De obicei până spre seară găsea pe cineva acolo.

      Dl Ics deschide o carte. Scrisă de cineva. Nu vă spun autorul pentru că de la masa unde stăteam eu nu am reuşit să desluşesc prea bine. Motto-ul cărţii îi atrage atenţia: „Din singurătate e infinit mai greu de evadat decât dintr-o închisoare”. Deşi azi nu e fumător, Dl Ics şi-ar aprinde cu plăcere o ţigare; cercurile de fum l-ar ajuta să reflecteze mai bine asupra acestei afirmaţii. Oricum, la bibliotecă nu se fumează, deci nu are de ales. Îşi trece mâna prin părul scurt, încruntă sprâncenele şi se gândeşte.

      Să vedem, aşadar. Dacă eu aş scrie o carte de ce aş începe-o aşa? Înseamnă că am cunoscut şi închisoarea şi singurătatea. Bun, cu singurătatea e simplu, oricine are de-a face cu ea la un moment al vieţii sale. Dar închisoarea? Nu cred să fie o închisoare reală, cu ziduri, gratii şi lanţuri. E o închisoare metaforică. E o singurătate, în care te afli din cauza TA. Închisoarea şi singurătatea devin parţial sinonime. Singurul fapt care le diferenţiază este că la închisoare te trimit alţii, iar în singurătate intri tu, de bună voie. Din închisoare se poate evada cu ajutorul unor complici, se pot săpa tunele, se pot tăia gratiile şi rupe lanţurile. Dar din singurătatea în care TU te-ai izolat, nu ai cum scăpa aşa, cu una cu două. Unu: pentru că e greu de găsit complici care să te ajute (în general oamenii preferă să-i evite pe singuratici, considerându-i nişte ciudaţi). Doi: fiind o închisoare metaforică, lanţurile şi gratiile sunt tot metaforice şi deci nu pot fi tăiate, decât cu obiecte metaforice, greu de găsit. Dar oare nu este mult mai simplu să eviţi să intri în această închisoare metaforică, decât să ieşi din ea?

      Dl Ics începe să se gândească la cartea lui. Cea pe care deşi nu a scris-o, o poartă în permanenţă cu el. Oare cartea în care trăieşte el nu e o închisoare? Probabil că da. Doar că e o închisoare neobişnuită. Din ea evadează deseori, fără să ştie nici măcar el. Oare cum se întâmplă lucrul ăsta? De ce „celălalt” nu reuşeşte să evadeze in închisoarea lui?

      Domnul Ics închide cartea. Nici nu mai are nevoie să o citească. E limpede. Închisoarea nu există ca atare. Ea e peste tot şi niciunde. O purtăm cu noi de când ne naştem. Doar că uneori suntem prea preocupaţi cu ceva sau cineva şi atunci nu-i mai dăm atenţie. Iar această închisoare e singurătatea însăşi. O cărăm în permanenţă cu noi, dar suntem prea implicaţi în nimicurile cotidiene şi nu o mai băgăm în seamă. Abia atunci când ne ridicăm deasupra acestor nimicuri ne dăm seama cât de singuri suntem.

      Scriitorul atunci când îşi concepe cartea, îşi construieşte propria închisoare, pentru că o carte nu se poate scrie decât în singurătate. Rând cu rând, pagină cu pagină, capitol cu capitol închisoarea de hârtie prinde contur, se înalţă şi zidurile ei ajung să-l strângă între ele pe constructor. Detaşându-se de problemele cotidiene (deşi de multe ori e mai aproape de ele decât oricine altcineva), el îşi trăieşte visele şi singurătatea în carte, purtând cel mult o corespondenţă la distanţă cu cei care „trăiesc” în ea. Iar eu, Dl Ics, pot ieşi din închisoarea asta care e cartea mea, pentru simplul fapt că nu eu am scris-o. Altcineva e autorul, deci eu pot evada cu uşurinţă.

      Dl Ics priveşte cartea împrumutată de la bibliotecă şi se gândeşte: oare cartea în care trăiesc eu cum arată? Şi pe cine însoţesc eu uneori în singurătatea sa?

      El ia o hârtie pe care scrie motto-ul cărţii cu litere de tipar, întocmai ca bileţelele pe care le-a primit şi pe care le păstrează acasă în cutia de metal. „DIN SINGURĂTATE E INFINIT MAI GREU DE EVADAT DECÂT DINTR-O ÎNCHISOARE”.

     

     

      A treia povestire

     

      Dl Ics este, aşa cum spuneam deja, o sumă a propriilor sale contradicţii. Trăieşte între a fi şi a nu fi, între a face şi a nu face. Plus că încă nu s-a putut hotărî dacă îi place mai mult să trăiască în carte sau în realitate.

      Uneori i se pare că viaţa sa este controlată de undeva, de către cineva, dar încă nu a reuşit să afle ce şi cum. I se întâmplă în unele zile să se simtă ca un roboţel cu telecomandă. Mai ales în zilele în care se trezeşte în carte, deşi cu o seară în urmă se culcase în realitate, sau invers.

      În ultima vreme a început să-şi pună tot mai des probleme de felul ăsta. Până la urmă cine decide zilele în care e fumător şi zilele în care nu suportă nici măcar să stea lângă cineva care fumează? Viaţa lui nu a fost niciodată un model de logică, dar nici nu s-a gândit prea mult la asta. Acum însă vrea să ştie. Cât mai mult. Poate chiar totul.

      Dl Ics nu visează. Nici nu văd ce nevoie ar mai avea de vise. Cartea este visul lui. Acolo i se întâmplă lucruri neînţelese nici măcar de el. Ca atunci când s-a trezit singur în oraş. Chiar are momente când se întreabă: dar dacă de fapt cartea este existenţa mea autentică, prezentul, „aici” şi ceea ce consider eu a fi realitate este de fapt „dincolo”? Totul este relativ, graniţele dintre „aici” şi „acolo”, „atunci ” şi „acum” sunt doar o chestiune de interpretare personală. Până la urmă aş putea rămâne definitiv în carte, şi atunci ea ar fi pentru mine „aici” şi „acum”, realitatea mea imediată.

      Dl Ics dă drumul la televizor şi se aşează pe fotoliul lui drag. Îşi aprinde ţigarea (azi e fumător).

      Se uită la ceasul mare, cu pendulă, de lângă uşa ce dă spre hol. Mai sunt cam 40 de minute până când maică-sa îşi va face apariţia pentru a se uita la telenovelele preferate care încep la ora 19 si se termină după miezul nopţii.

      Dl Ics schimbă posturile negăsind nimic care să-i satisfacă pretenţiile elitiste. (Mă rog, pretenţiile sale nu sunt neapărat elitiste, ele sunt normale pentru el, dar mai puţin normale pentru restul lumii.)

      Campanie electorală. Criză financiară internaţională. Moartea minerilor. Cântăreaţă blondă fără voce. Lecţie de machiaj. Reclamă la credite. Fotbal. Film marca „Hollywood” (sex+crime+droguri+happy end). Film marca „Bollywood” (iubire+lacrimi+dulcegării+happy end). Reclamă la bere. Familia mangustelor. Reality-show cu şi despre mizerie (mai mult sau mai puţin umană). Copil abuzat sexual. Femeie trădată în dragoste. Comedie siroppoasă.

      Meniul de seară: cultură de tip fast-food întinsă pe lipie libaneză. Dl Ics nu mestecă şi nu înghite decât mâncare sănătoasă, ca la mama acasă. „Oi fi eu fumător uneori, dar ca să înghit porcăriile ăstora...nici vorbă”.

      Televizorul a rămas la ştiri. Fără sonor. Dl Ics priveşte astfel un film mut contemporan. Un film postmodern. Prezentatoarea are un chip cu totul inexpresiv, indiferent de încărcătura afectivă a textului scris pe ecran. Ştire tristă=ştire veselă=ştire neutră=chip inexpresiv. Dl Ics se miră de imperturbabilitatea tinerei şi se întreabă dacă nu cumva ştirile pe care le prezintă sunt pentru ea un fel de carte. Cartea altuia. Pe care altul a scris-o şi altul o trăieşte. O carte pe care nici măcar nu ar catadicsi să o citească. O carte despre care altcineva a scis o recenzie, iar ea nu face altceva decât s-o recite.

      Sau poate că pentru ea televizorul este ceea ce cartea este pentru el, dl Ics. Şi poate că atunci când trăieşte în televizor ea afişează în mod obligatoriu acel chip înţepenit. Aşa cum el, de exemplu, este fumător sau nefumător independent de voinţa sa; aşa o cere ziua respectivă: fumăm sau nu fumăm.

      Şi maică-sa...maică-sa e la fel. Televizorul e pentru ea ceea ce cartea e pentru el. Doar că el trece dintr-o lume în alta în mod absolut întâmplător, în funcţie de planurile cuiva. Pe când ea are program fix: zilnic după ora 19. E norocoasă, într-un fel, bătrâna. Are de-a face cu o realitate contrafăcută, regizată, dar cel puţin simte şi vede obiectul care o transpune în acea realitate (sau irealitate), ba chiar îl poate controla. Pe când el, dl Ics...e la mâna unui creator imprevizibil, invizibil şi trăieşte mare parte din viaţă într-o carte pe care nu a văzut-o nimeni niciodată. „Ce aiureală...” îşi zice el. „Până la urmă şi mama şi televizorul ei şi fotoliul de la bunica sunt parte din decorul cărţii. Totul pe lumea asta este. Mai puţin cartea”.

      Monologul îi este întrerupt de soneria enervantă. Se gândeşte că o fi maică-sa. Iar şi-a uitat cheile! Se uită totuşi, prevăzător, pe vizor. Poştaşul. Dl Ics deschide uşa.

      -Bună seara. Aveţi un aviz. Aţi primit un colet. Dacă nu puteţi ajunge până la ora 20 în seara asta, vă aşteptăm de mâine dimineaţă începând cu ora 8. Semnaţi, vă rog, aici pentru primirea avizului.

      Dl Ics semnă mecanic, neputându-şi reveni din uimire. Citi de două ori şi numele şi adresa înainte de a iscăli. Da. Pentru el era coletul. Numele lui, adresa lui, erau trecute pe bucata de hârtie. Dar nu scria cine era expeditorul. Mulţumi poştaşului, luă avizul şi intră în casă.

      Ei, da, asta chiar că nu i se mai întâmplase niciodată până la vârsta asta (nimeni nu ştia ce vârstă are Dl Ics, nici măcar el. Trăind când în carte, când în afara ei, era cam greu de calculat timpul care trecuse de la apariţia sa, indiferent. de locul în care se produsese ea – realitate sau carte). Cine să-i trimită lui un colet? Doar maică-sa primea aşa ceva, pentru că îşi comanda mereu tot felul de prostii pe care le vedea la emisiunile de teleshopping. Dar el...nu...niciodată. Se uită la ceas. Mai era destul până la ora la care poştaşul îi spusese că se închide oficiul. Îşi puse şapca verde, ca nu cumva să fie recunoscut de vreun cunoscut care să-l oprească şi să-l abată din drumul său.

      Mergea cu paşi mari, repezi. Aproape că fugea. Unii îl priveau cu o expresie gen: „Uite-l şi pe ăsta, parcă e disperat. După ce o alerga aşa?”. Dar el nu avea timp să sesizeze asemenea priviri ce se agăţau din timp în timp de el. Oricum i se părea că merge prea încet. Dacă ar fi visat vreodată, s-ar fi gândit că senzaţia de acum e asemănătare cu cea dintr-un vis în care te urmăreşte cineva, tu fugi dar practic rămâi pe loc.

      Din când în când îşi verifica buzunarul, nu cumva să-i fi căzut din el avizul. Era primul colet din viaţa lui şi nu ar fi vrut pentru nimic să renunţe la el.

      Îl deranja teribil de mult umezeala care se datora ceţei. Simţea cum îi intoxică plămânii, mai rău decât fumul pe care îl inhala cu nonşalanţă în zilele în care era fumător. Dar nu ceda, mărea pasul, gâfâind, de frică să nu dea cumva cu nasul de uşa închisă a oficiului poştal.

      În sfârşit ajunse. Inima îi bătea foarte tare, nu doar din cauză că mersese ca un nebun, ci şi din cauza unor vagi emoţii pe care le încerca. Nu se ştia să fi fost un tip emotiv dar acum...acum era altceva. Era primul lui colet şi încă unul anonim, misterios. Îşi primi pachetul şi fu dezamăgit: era cam mic. Învelit în hârtie albă, subţirel, nu semăna deloc cu coletele imense, în cutii de carton maro pe care le primea maică-sa.

      Dl Ics porni înapoi pe drumul ce ducea spre casă. Şi să nu credeţi cumva că acum era mai liniştit sau că mergea mai încet. Dimpotrivă. Paşii erau mai mari, mai grăbiţi, curiozitatea crescuse şi ea. Abia aştepta să ajungă acasă. Nu se cuvenea să deschidă pachetul aşa, pur şi simplu în mijlocul străzii (deşi ar fi sfâşiat cu mare satisfacţie hârtia albă, prea albă în care era ascuns conţinutul coletului). Aşa că...offf... va astepta până va ajunge acasă, în camera lui, departe mai ales de ochii maică-sii.

      Intră în casă, tremurând de efort şi de emoţie. Dacă l-ar fi întrebat cineva cum a ajuns şi ce a văzut pe drum, habar n-ar fi avut. Nu observase nici măcar dacă maică-sa era instalată sau nu la televizor să-şi vadă telenovelele preferate. (dar vă spun eu, dl Ics cel autentic: femeia era într-adevăr în faţa televizorului).

      Deci, dl Ics nu mai vedea nimic altceva decât pachetul alb, pe eticheta căruia erau trecute numele şi adresa lui. Dezlipi cu grijă skotch-ul şi începu să desfacă hârtia (nicidecum nu o sfâşie, aşa cum ar fi avut chef când era încă pe stradă). Găsi înăuntru o carte cu o copertă roşie, de carton pe care scria „DL ICS”. Atât. Nu-şi dădu seama dacă acela era numele autorului sau titlul. Deschise cartea şi, răsfoind-o pagină cu pagină, nu găsi nimic scris în ea. Totul era alb, la fel ca hârtia care o învelea în urmă cu câteva secunde.

     

     

      Ştire de ultimă oră despre dl Ics

     

      Fata de la ştiri îşi propteşte ochii ficşi în ecran şi turuie:

      „Ştire de ultimă oră despre dl Ics.

      Au trecut trei săptămâni de când dl Ics a primit coletul misterios. De atunci, bărbatul nu a mai fost văzut ieşind din casă. Stă pe fotoliul moştenit de la bunica lui, cu cartea în braţe. În zilele când e fumător fumează, iar în cele în care nu e fumător nu fumează. Mama sa îl sâcâie cu diverse probleme (pe primul loc fiind, desigur, cea a fumatului), iar el ţipă că vrea să fie lăsat în pace să citească. La interval de câteva minute mai întoarce câte o filă albă a cărţii.

      Aceasta a fost, doamnelor şi domnilor, ultima ştire pentru mine, pentru că deja totul este prea mult.”

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online