evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Mărturisirea lui Abel  -  Eu şi Cu Mine  -  Luminile oraşului XI  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Locul pierdut  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Portiţa  -  Engel  -  Legendele Căutării  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Valoare reziduală  -  Luminile oraşului VII  -  Luminile oraşului XIII  -  Masa de duminică  -  Tarsius  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Big Bang Boo  -  Kamikaze  -  Turnul de calcar  -  Drum fără întoarcere  -  Capsula  -  Claviaturi  -  Umbra  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Mergem acasă  -  Ion cel fericit  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Visătorul  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Aniversarea  -  Luminile oraşului XII  -  Vrăjitoarea  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Macii  -  Întâlnirea  -  Homus trolEIbuzus  -  Ancheta  -  Experienţă pecuniară  -  Gânduri  -  Peştera I  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Depozit.02  -  Aura urii  -  Pure Evil  -  Cruciada bucătarilor  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !


Oglinda

Marina Popescu



Publicat Duminică, 14 Decembrie 2008, ora 21:20

      Bărbatul deschise şifonierul. Înăuntru domnea o ordine exemplară. Cămăşile atârnau, impecabile, pe umeraşe de inox, costumele stăteau cuminţi în husele lor. În partea dreaptă, pe rafturile speciale se înşirau pantofii negri, strălucitori.

      Pe partea interioară a uşii se afla oglinda. Bărbatul stătea în faţa ei, doar în chiloţi şi maieu, aruncând priviri scrutătoare la mulţimea de cămăşi. Era cam greu să se hotărască la una potrivită pentru o întâlnire atât de importantă. Directorul companiei Best Technologies era un tip pedant care punea întotdeauna mare preţ pe etichetă. Armani, Hugo Boss, ce naiba să aleagă pentru întâlnirea cu cretinul ăla aogant?

      Bărbatul se privi în oglindă. Se gândi că poate la vederea propriului chip o să-i vină vreo idee. Că doar trebuie să ne îmbrăcăm adecvat firi noastre, să ne asortăm personalitatea la haine, nu? Sau hainele la personalitate? Uite, asta nu-şi mai aducea prea bine aminte, dar în ultima vreme tot auzise pe la diverse emisiuni ideile astea. Îşi zâmbi şi se privi în ochi. Demult nu se mai privise în oglindă. Nu avea timp pentru aşa ceva. Dar acum, că o făcuse, parcă nu-i venea să-şi dezlipească ochii de la propriul chip.

      „Totul este ok, atâta timp cât nu transformăm personalitatea într-un accesoriu vestimentar”.

      Se privi mai departe în oglindă. Era ceva care-l determina să rămână pe loc, deşi ştia că va întârzia la marea întâlnire.

      Cămaşa... ce cămaşă să-mi pun? Mă gândesc la cea oranj deschis, Cavalli...e elegantă şi se poartă mult oranj anul ăsta...

      „Nu transforma personalitatea într-un accesoriu vestimentar”.

      Iar? Iar cuvintele astea?

      Privi prin oglindă în spatele său. Nu era nimeni.

      Atunci înseamnă că eu... eu sunt cel care spune cuvintele astea. Adică, le gândesc. Dar oare ce mi-a venit? Stau nemişcat în faţa oglinzii, mă privesc, îmi zâmbesc şi mă gândesc la personalitate şi haine...parcă aş fi o femeie.

      Ba nu, stai un pic. Ce mă gândeam înainte? Că ar fi bine să mă îmbrac cu oranj doar pentru că e la modă anul ăsta? Păi ăsta e un model de gândire feminină. Am luat-o razna se pare.

      „Personalitatea ca accesoriu vestimentar.

      Se ia personalitatea, se colorează în mod obligatoriu într-una din culorile trendy ale sezonului şi se atârnă la gât sub formă de colier. Sau la brâu sub formă de curea. În funcţie de sex.

      E trendy să fim amabili, sociabili, deschişi, politicoşi şi ipocriţi. Se poartă foarte mult iubirea sezonul ăsta, doamnelor şi domnilor. Dar nu orice iubire. IUBIREA DE ARGINŢI!”

      Cuvintele astea le spusese el. „El” cel din oglindă. Pentru că „el” cel aflat dincoace de ea nu deschisese gura; în schimb, celălalt o făcuse. Şi spusese cuvintele acelea, schimonosindu-se ironic.

      -He-he, parcă aş fi într-un film cu personaje paranormale. Eu tac, iar proiecţia mea în oglindă îmi vorbeşte. He-he, ce amuzant!

      Nu se speriase. La urma urmei, de ce să se fi speriat? Pentru prima oară după mult timp vorbea cu sine (nu mai făcuse asta din copilărie). Şi îi plăcea discuţia asta. Se descărca de o povară pe care o purtase cu sine prea mult timp şi acum i-o punea în braţe tipului din oglindă.

      -Ia, prietene, ţine tu povara asta. Şi cine zici că eşti? Conştiinţa mea? Bun, excelent, bine ai făcut că ai apărut în sfârşit. Era şi cazul, nu te mai văzusem la faţă de ani buni. Deşi, pe de altă parte, ar cam trebui să-ţi fie ruşine. Ar trebui să te iau la întrebări, să-ţi cer să-mi spui pe unde ai umblat atâta vreme. Dar n-am s-o fac, mă bucur atât de mult că eşti aici încât îţi iert trădarea şi absenţa. Cine? Directorul de la Best Technologies? Dă-l naibii, să aştepte! Nu e decât un profitor, un nenorocit! Cum crezi tu că a ajuns director?

      -Păi... cum ai ajuns şi tu, desigur.

      -Păi vezi? Noi doi ştim mai bine cum e cu directorii, cu puterea, cu imperiile financiare...

      -Cu călcatul pe cadavre...

      -Cadavre zici? Asta încă n-ar fi nimic. Un mort e un mort, el nu mai simte nimic, indiferent că îl calci în picioare sau treci cu tancul peste el. Vorbim aici de călcatul pe oameni vii, pe valorile, principiile, drepturile şi sufletele lor.

      -Şi ai călcat pe mulţi?

      -Mulţi! Doar nu crezi că am stat să fac o listă a lor. N-aveam timp, eram prea ocupat cu afacerile. Dar ştii ceva prietene din oglindă?

      -Având în vedere că suntem atât de apropiaţi mă întreb ce noutăţi mi-ai putea spune...

      -O să-ţi spun ceva ce nu ştiai nici măcar tu. Ceva ce descoperim împreună abia acum.

      -Nu zău?

      -Da, da. Ia aminte. Cel mai rău m-am călcat pe mine în picioare. I-am supus pe toţi mie şi ambiţiilor mele. Dar ambiţiile m-au supus pe mine în primul rând. Mi-am uitat familia şi prietenii dar m-am uitat şi pe mine. Mi-am încuiat bine toate gândurile frumoase, scopurile nobile, speranţele şi amintirile dragi într-un dulap plin cu molii şi doar printr-o întâmplare te-am regăsit acum pe tine.

      Aplauze. Bărbatul din oglindă aplaudă şi surâde cu subînţeles.

      -Înseamnă atunci că eşti pregătit, zise.

      -Crezi?

      -Cu siguranţă. Încearcă. Ştii că o să sune telefonul în curând.

      -Ştiu.

      Telefonul mobil de pe măsuţa de cafea începu să vibreze şi să sune. Pe displayul color scria: „Secretariat”. Răspunse fără chef.

      -Da.

      -Bună ziua d-le Smith. Sunt Jenny, secretara dumneavoastră personală. Ţin să vă reamintesc că în 15 minute aveţi planificată întâlnirea cu directorul Best Technologies. Aţi întâmpinat probleme în trafic? Doriţi să trimitem elicopterul să vă ia de undeva?

      Femeia turuise toate cuvintele astea cu o viteză incredibilă. Era tipul de secretară super-eficientă, bine documentată şi cu o capacitate de muncă de peste 14 ore pe zi.

      -Elicopter? Bâigui dl Smith.

      -Da. S-a întâmplat ceva? Nu sunteţi dl Smith? Am greşit eu cumva numărul?

      -Ba da, Jenny...sunt dl Smith. Doar că nu am nevoie de elicopter pentru că...

      -Perfect. Atunci înseamnă că sunteţi deja foarte aproape de clădire. Vă duc cafeaua în birou. Dl director a ajuns chiar acum, m-a anunţat d-ra Helen.

      -Nu, nu, Jenny, ai răbdare. Eu sunt acasă.

      -Acasă? Domnule Smith, s-a întâmplat totuşi ceva? Cum de sunteţi acasă? Fix în urmă cu o oră v-am sunat ca să vă treziţi, deci nu puteţi da vina pe mine pentru întârziere şi...

      -Nu Jenny, normal că nu e vina ta...

      -Eu încerc să fac totul cât mai bine, să fiu eficientă, să nu-mi scape nici un amănunt...

      -Jenny, ascultă-mă. Eşti fără doar şi poate o profesionistă. Dar astăzi eu nu vin. Nu pot să vin. Am treabă.

      -Cum e posibil? Dl director e aici, vă aşteaptă să discutaţi despre proiectul comun al departamentelor de cercetare. Vă rog, domnule Smith...o să-i spun că întârziaţi, că sunteţi prins în trafic....dacă trimit acum elicopterul să vă ia ajungeţi în 30 de minute....

      -Jenny! Nu vin azi! Am TREABĂ! Mă uit în oglindă, Jenny, mă-nţelegi?

      -Domnule, dar nu vă înţeleg, aţi luat-o razna? Sunteţi sigur că nu vreţi să trimit un doctor? Poate că din cauza suprasolicitării, domnule Smith....

      Dar domnul Smith închisese telefonul, sătul de vocea precipitată a secretarei.

      Continuă să se privească în oglindă. De data asta, vorbea odată cu bărbatul din oglindă.

      -Ştiam că nu o să mă înţelegi, Jenny. Şi acum câteva minute chiar ţi-aş fi dat dreptate.

     

© Copyright Marina Popescu
Comentarii (1)  
Diana Alzner
Joi, 1 Ianuarie 2009, ora 22:38

Marina, textul tau e bine scris, dincolo de tenta fantastica el trateaza de fapt o problema de natura umana, ceea ce îl face cu atât mai interesant. Mi-ar fi placut sa dezvolti putin în directia consecintelor pe care le-ar avea asupra domnului Smith propriul comportament.
Personajele sunt bine caracterizate, în ciuda dimensiunilor scriiturii. Atentie la dialoguri: cred ca Jenny era suficient sa-si spuna numele, fara a-si declina si functia, dl. Smith ar fi stiut ca e secretara lui personala.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online