evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
X Factor  -  Dansând pe sârmă  -  Comando Fox  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Supravieţuitorul  -  Fluturi  -  Toate celelalte popoare  -  Cerc la persoana întâi  -  Cristerra  -  Mărire şi decădere  -  Robotul  -  Poveste de viaţă  -  Fântâna de iasomie  -  În umbra deasă a realităţii  -  Drumul care nu se vede  -  Delir  -  Aedes  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Uchin (fragment)  -  Lumea de sus  -  Depozit.03  -  Pescarul la apus  -  Lumină dublă  -  Sete  -  Din vitrină  -  Războiul lumilor  -  Anul 10000  -  Plasa pe jăratic  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Cruciada bucătarilor  -  Aer  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Cerşetorul  -  Locul pierdut  -  Lacul negru  -  Calul cruciatului  -  Legenda "OMU"-rilor  -  2 fast 4 you  -  Meduza (XI)  -  Orb  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Genocidul  -  Luminile oraşului XXI  -  Timpul schimbării  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Luminile oraşului XII  -  Creatorul  -  Secretul  -  John-486


Fragmente de... viaţă

Marina Popescu



Publicat Duminică, 18 Ianuarie 2009, ora 13:34

      Capul îmi vuia de gânduri. Se loveau unele de altele şi nu îmi dădeau pace. Mergeam spre casă prin ploaia măruntă. Era frig, întuneric, drumul era acoperit cu frunze ruginii. Era TOAMNĂ.

      Cu gândurile aiurea nu am observat FIARA NEAGRĂ cu ochii aprinşi ce a apărut din NEANT. Îngheţat de spaimă, încremenit în mijlocul drumului, clipele mi se păreau o eternitate.

      Plutesc, apoi mă afund în întuneric.

      O sirenă a salvării se aude înfundat. Zăresc străfulgerări de lumină. Întunericul mă învăluie iar.

     

     

      Trecuseră multe zăpezi de când am văzut lumina zilei. Pădurea era templul meu pe care Zamolxe în marea lui bunătate mi-l dăruise. Tatăl meu, de la care am învăţat să vânez, să fac un foc şi cam tot ce ştiam acum, după ce am rămas singur, plecase într-o zi spre satele din vale de unde aducea întotdeauna grăunţe, pe care mama le zdrobea în piua de piatră şi apoi pregătea mici turte pe care le mâncam alături de carnea uscată, cu merele roşii mari şi dulci, nu ca acelea verzi găsite în pădure; şi nu s-a mai întors.

      Am aflat de la mama că s-a dus la Zamolxe. Apoi a plecat şi ea în vremea zăpezilor. I-am făcut un pat mare din vreascuri si frunze uscate unde am aşezat-o şi am trimis-o după tata.

      Vara a trecut repede. Îmi făcusem obicei din a pierde vremea la cascada de lângă Stânca Uriaşă. Stăteam în apa rece a lacului de la poalele cascadei ore în şir, după ce veneam de la vânătoare. Dar vara s-a dus şi au urmat zilele urâte şi lungi ale toamnei. Nu ştiam ce să fac toată ziua, înainte mai stăteam de vorbă cu mama, o mai ajutam la treburi... acum îmi era tare urât şi tare greu. Veni şi iarna şi am rămas fără pic de mâncare. Zile întregi am cutreierat pădurea, dar nu găsisem nici măcar o urmă de pasăre, darmite de ceva vânat mare. Într-un târziu am găsit urmele unei turme de mistreţi. Mare îmi era bucuria, căci asemenea vânat îmi ajungea multe zile. Mergând pe urmele proaspete n-am mai băgat de seamă la schimbările vremii, abia după ce am doborât prada şi am pornit spre casă am văzut cum negura se lăsa spre poalele muntelui. Se porni şi vântul. Deşi cunoşteam muntele m-am rătăcit. Gerul îmi ardea mâinile, povara mistreţului din spate mă istovea. Întuneric şi frig, undeva fiara cu ochi de foc pândeşte. Coliba e departe. Frig ... frig şi întuneric ... şi fiara.

      Frigul...frigul intotdeauna înseamna moarte. Îmi amintesc de prima dată când am văzut cu ochii mei moartea. Lupul cafeniu, întins pe zăpadă...pata de sânge... ochii lui mă priveau sticloşi. Aveam vreo şase ani pe atunci, iar tata mă luase cu el în pădure să adunăm lemne. Fugeam fericit pe zăpada moale, proaspăt aşternută. Din când în când priveam înapoi la urmele adânci lăsate de cizmele mele şi ii făceam cu mâna lui tata. Pâna când l-am auzit ţipând după mine, spunându-mi să rămân pe loc. Mă uitam mirat la el şi-l vedeam alergând spre mine, roşu la faţă, cu puşca pregătită. Nu inţelegeam nimic din ceea ce se întâmplă şi mă speriasem de chipul lui răvăşit....expresia aceea nu o mai văzusem vreodată la el. De dupa o tufă încărcată de zăpadă din dreapta sau din stânga mea a apărut LUPUL. Cafeniu, cu blana zbârlită şi urechile ciulite, mergând încet, apăsat, de parca ar fi vrut să se furişeze. Semăna într-un fel cu un câine care se apropie spăşit de stăpânul lui. Doar că eu eram prada, iar ochii roşii aţintiţi asupra mea îi trădau intenţiile şi foamea. Era tare slab lupul ăla. Schimbul de priviri dintre noi nu cred ca a durat mai multe de câteva secunde. Apoi am auzit împuşcătura şi l-am văzut prăbuşindu-se pe zăpadă, cu sângele şiroindu-i de la gât. Chiar şi mort, mă privea, cu un fel de disperare amestecată cu ură. Tata mă luase atunci în braţe şi mă strânsese într-un fel care îmi dăduse de înţeles că fusesem în mare pericol. Doar unul din noi putea să rămână în viaţă: eu sau lupul. Pentru prima şi ultima oară tata plânsese atunci cu mine in braţe, cum doar mama o mai făcea uneori, când de ziua ei îi aduceam câte un bucheţel stângaci alcătuit din flori proaspăt culese din pădure.

     

      Ah, aparatele astea, parcă aud Simfonia a V-a de Beethoven, nu-mi simt trupul, nu mai am gânduri, doar aparatele le aud, nu văd nimic ori poate e noapte. Pleopele grele se lasă peste ochii ce nu văd nimic. O flacără slabă îmi pâlpâie sub pleoape.

      Lumina...undeva între galben şi portocaliu, îmi inundă ochii închişi, îmi spală pleoapele prin interior. De parcă toate razele de soare pe care le văzusem in viaţa mea fuseseră înmagazinate în ochii mei şi ţâşneau acum, eliberate de ceva.. dar de ce? Cred că mi s-au dat medicamente. Aud nişte voci dar nu-mi dau seama cât de aproape sau de departe sunt şi nici nu disting ce spun...paşi pe coridor...ecoul...paşii care se succed la infinit.

      Nu-mi pot deschide ochii. Lumina din spatele lor işi schimbă culoarea. Devine argintie. Ceva începe să prindă contur. La început seamănă cu un fum, apoi încep să disting o siluetă de femeie.

      Doamna cu vioara şi-a ridicat arcuşul fin în aerul tăcut şi rece. La primul sunet al viorii, din gheţari încep să sară scântei, odată cu acele fine de gheaţă ce se desprind. Focile speriate se târăsc ca nişte viermi uriaşi. Picături de sânge ţâşnesc şi acoperă zăpada din jurul rochiei negre. Din ochii Doamnei picură mici bobiţe de cristal. Vioara tace brusc şi cade pe zăpada; e fierbinte şi în contact cu zăpada, creează o nouă perdea de fum..sau abur...unde a fugit Doamna?

      Cu greu ajung la pesteră. În interior erau lemne de foc adunate de multă vreme pentru ierni reci. De aici până la colibă nu mai e mult, dar pe o asemenea vreme ....

      Aprind un foc în gura peşterii, pentru un timp fiara va sta departe, dar până când?

      Undeva înăuntrul peşterii aud un zgomot ciudat, o voce ce repetă neîncetat nişte vorbe neînţelese. Iau o creangă aprinsă şi merg spre adânc; un bătrân spune cuvinte fără înţeles ... îl aduc aproape de foc.... parcă îşi vine în simţiri, după care se cufundă într-un somn adânc.

      Dimineaţa, soare, cer limpede si bătrânul în faţa peşterii mîngâind fiara. Ce blândă e, nici urmă de sălbăticie.... ce bătrân o mai fi si ăsta. Îmi face semn să ies şi să ating fiara. Fiara e blândă. Se uită la mine. Apoi pleacă în pădure.

      Am rămas cu bătrânul învăţând meşteşugul său, era un preot învăţător şi putea să tămăduiască multe boli. Multe veri şi ierni au trecut peste noi, multe călătorii am făcut în vale până când bătrânului i-a venit rândul să plece la Zamolxe.

      Singur, cu fiarele muntelui, am continuat truda bătrânului, lecuind oameni, învăţându-i din tainele lui Zamolxe. Un călăreţ pe un cal alb ce se plimba singur prin lume.

     

     

      Iar voci, nu le văd chipurile, dar le aud, aud iar aparate... O lumină puternică ... Un călăreţ pe un cal alb cu o suliţă de foc în mână. Călăreţul ce apare întotdeauna pe dealuri când poporul nostru se află în grea cumpănă.

      Călăreţul opreşte Doamna cu vioara din cântecul ei de foc, transformând-o într-o stâncă neagră. Într-o stâncă fără formă. Doar un miros vag de Patchouli rămâne in locul ei.

     

      Deschid ochii, o asistentă cheamă un doctor.... Multă lume, Minune, Viaţa.

     

      Oare de unde am simţit mereu mirosul parfumului de Patchouli?... acum nu-l mai simt. Oare cât am visat...

     

      Afară e noapte... prin geam văd în lumina neoanelor cum ninge liniştit.... Trăiesc...

© Copyright Marina Popescu
Comentarii (1)  
sacru
Miercuri, 6 Mai 2009, ora 07:14

Balada Lui Zamolxe

P-un picior de plai,
pe-o gura de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o multime mare.

Rugul am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
sa ne închinam.

Doamne ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gura de rai.
Doamne, tu Stapâne,
cuvinte ne spune,
de întelepciune.

Focul sa-ntetit,
Zamolxe a privit,
ªi-astfel ne-a grait:

- Tu poporul Meu,
sa ai Dumnezeu,
caci preotul tau,
e un deceneu.
Oriunde umblati,
voi sa nu uitati,
rugul atâtati,
la Domn va rugati.
Ca din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
sa priviti departe,
ochiul de Mi-oti vede,
atuncea veti crede,
ca la voi Ma uit,
vrerea v-o ascult.
Sa mai luati aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpatii-s temei.
’N codru de umblati,
aminte sa luati,
când frunza fosneste,
Deceneu vorbeste.
Voi sa-l ascultati,
si sa va-nchinati,
binecuvânteaza,
s-aveti mintea treaza.
Sacru va e plaiu,
sfânt va este graiu,
inimii de foc,
viata-i cu noroc.
Voi oameni frumosi,
sa fiti dragastosi.
Drepti va ridicati,
oamenii vi-s frati,
ajutor sa dati.
Pe cei oropsiti,
sa nu-i parasiti.
Cel ce va mângâie,
la Mine-o sa vie.
Viata de v-o dati,
sa va aparati,
asta nu uitati:
Veti fi înviati!
Vietile-n dreptate,
sunt nenumarate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ti încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci si alti zei,
vor avea temei,
sa se-nveseleasca,
doina sa porneasca,
si sa va iubeasca.
ªi când va vorbiti,
sa va amintiti,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gura de rai.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online