evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Pasomii  -  Groparii  -  Aura urii  -  “Virusul”  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Follow-Me  -  Gol  -  Ultima eclipsă (I)  -  Luminile oraşului XIV  -  Vânătoarea  -  Castravetele  -  Meduza (XII)  -  Ziua a şaptea  -  BO  -  Câmpul de luptă  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Înger în oglindă  -  Întunericul vieţii  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Timpuri Noi  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Fragile  -  Fata morgana  -  Greaţă  -  Reactorul  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Simbioza  -  ªarpele Midgardului  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Poveste de culcare  -  Epsilon  -  Cojocul (Cujuh)  -  Întreg  -  Depozit.03  -  Mr. Loverman  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Partida de bridge  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Homus trolEIbuzus  -  Circ  -  Scrisoarea  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Misiunea  -  Pânza de paianjen  -  Luminile oraşului XXIV  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Răspuns fără întrebare  -  Licuricioaia  -  Luminile oraşului XXIX


Povestea unui ceas

Marina Popescu



Publicat Duminică, 8 Februarie 2009, ora 12:00

      „Ceasul îşi trăieşte propria viaţă, dar totodată o trăieşte şi pe a noastră. Existenţa lui fără existenţa noastră poate fi închipuită până la un punct, pe când existenţa noastră fără el ar fi plină de neajunsuri.”

      Scrise, apoi se ridică de pe scaun şi privi, inevitabil, la ceasul mare de pe perete. Probabil datorită lui se gândise la asta. Nu era un ceas oarecare; era un obiect de artă, cumpărat dintr-un magazin de antichităţi. Aparţinuse unei familii de boieri din Craiova. Aşa-i spusese vânzătorul, mândru că magazinul lui de vechituri găzduia o asemenea capodoperă.

      Deşi îl cumpărase cu o zi înainte, i se părea că a stat dintotdeauna acolo, deasupra bufetului în care mai păstra un serviciu de porţelan vechi de peste 100 de ani. Moştenire de familie. Vechituri lângă vechituri. Amintirile unora şi ale altora. Ceasul se potrivea perfect pe acel perete, umplea un gol.

      Cutia masivă de lemn sculptat pe margini, ca o dantelă; cadranul crem şi limbile de aur; pendula masivă, aurie; un ceas franţuzesc din secolul al XIX-lea care bătuse multe jumătăţi de oră în conacul unei vechi familii de boieri. Un ceas care măsurase existenţa unor oameni de acum două secole, apoi pe cea a unor oameni din urmă cu un secol, iar acum avea să măsoare existenţa sa. Oamenii veneau şi plecau, se năşteau şi mureau, iar ceasul era alături de ei, ca un martor tăcut. Tăcut, cu excepţia jumătăţilor de oră când îşi făcea auzit glasul puternic, dar nu strident; avea ceva cald, protector, în felul în care bătea. Dacă-l privea mai atentă, putea chiar să-l compare cu un bătrân înţelept care văzuse şi auzise multe la viaţa lui. Şi din când în când simţea nevoia să-şi spună şi el câte o părere: ding-dong, ding-dong, ding-dong. De trei ori. Sunete magice.

      Ceasul tocmai spuse formula magică a orei 11 seara. Ea îşi închise caietul, cuprinsă de somn.

     

      -Lizette! Lizette!

      Auzea numele ăsta ca prin vis. Se poate să fi şi visat. Şi tot ca prin vis auzea şi ceasul cu cele trei bătăi ale sale care marcau o nouă jumătate de oră. Vroia să deschidă ochii, dar pleoapele erau prea grele. Şi de fapt, de ce să mai deschidă ochii? Doar era în pat, se culcase, aţipise...”Ochii...îi deschid mâine dimineaţă...alte bătăi de ceas...”

      -Lizette! Lizette! Zâmbeşte!

      O fetiţă de 5-6 ani cu păr castaniu buclat, îmbrăcată cu un cojocel cu blăniţă albă. Stă într-o curte, pe zăpadă şi în braţe ţine o oiţă de porţelan. Cineva îi face o fotografie.

      -Lizette! Împrumută-i şi surorii tale oiţa să-i facem şi ei o poză. Hai, Lizette! Ştii că Florica e mai neîndemânatică. Nu e vina ei că a căzut iar pe gheaţă şi a spart oiţa. Aşa, Lizette, tu mereu eşti fetiţă cuminte.

      Lizette îi dă surorii ei micuţa jucărie de porţelan. Alt păr castaniu, alte bucle, alt cojocel cu blăniţă; un chip pe care se mai văd urmele unor lacrimi. Încă o fotografie. Florica nu mai vrea să înapoieze oiţa Lizettei. Fuge cu ea în braţe, alunecă pe gheaţă şi...sparge oiţa surorii sale. Ce trist. Peste ceva vreme, amândouă chipurile vor avea urme de lacrimi...

     

      Se trezi de dimineaţă cu chipul Lizettei în faţa ochilor. Cine o fi fost fetiţa aceea? Şi Florica, sora ei? Chipul Floricăi i se ştersese complet din memorie, dar pe Lizette, dacă ar fi avut talent de pictoriţă, ar fi putut s-o redea în cele mai mici detalii. Abia deschisese ochii şi începu să caute prin cameră, de parcă s-ar fi aşteptat s-o vadă pe Lizette acolo, cu oiţa ei în braţe. Parcă-i venea şi ei să strige: „Lizette! Lizette! Zâmbeşte!”

      Intrând în sufragerie să-şi bea cafeaua, ceasul i se păru trist. Nu se schimbase nimic în înfăţişarea lui şi totuşi avea un aer posomorât, chiar nostalgic... poate că ea făcea involuntar o asociaţie între ploaia de afară şi starea ceasului. Şi poate că în secolele sale de viaţă, ceasul adunase şi el nişte amintiri, poate că avea şi el regretele lui sau poate că îi era dor de foştii lui stăpâni. Deşi se putea la fel de bine ca o parte din viaţa şi din regretele unor oameni să se fi transferat asupra ceasului...Imaginaţia ei (sau poate ceasul) începea să creeze o poveste. O poveste pe care o putea scrie în caiet. „Povestea unui ceas” sau „O viaţă de ceas”...

     

      Trei ore de scris. Trei ore în care pixul mov a alergat pe foile de dictando, a caligrafiat cuvinte aplecate spre stânga, cuvinte aplecate spre dreapta, a tăiat cu linii apăsate litere, cuvinte sau idei întregi. Pixul mov care scrie cu de la sine putere. Pixul care are propriile idei şi propria voinţă. Şi după trei ore, ochii începuseră să se înroşească şi să simtă usturime, mâna obosise, dar pixul tot ar mai fi scris. „Şi totuşi, eu sunt stăpâna ta, aşa că facem pauză” şi puse pixului capacul, apoi închise caietul.

      „Dacă mâine aş pleca de aici, dintr-un motiv sau altul, ce lucruri aş lua cu mine? Caietul şi pixul mov mi-ar fi de ajuns”. Ding-dong, ding-dong, ding-dong. „Stai...astea sunt lucrurile pe care le-aş fi luat până mai ieri...dar azi, cred că l-aş lua şi pe el. Parcă încearcă să-mi atragă atenţia că este şi el aici, ca un copil nebăgat în seamă.”

      Se ataşase de un ceas vechi. Nici nu era de mirare pentru o persoană care vorbea cu câinii de pe stradă; pentru persoană care vroia să scrie doar cu un pix mov; pentru cineva care păstrase o mingiuţă roasă de cauciuc doar pentru că i-o dăduse bunica sa; pentru cineva care după ce terminase şcoala de şoferi ar fi vrut să cumpere maşina pe care învăţase să conducă. Sentimentalism? Sau poate îndrăgea mai mult obiectele şi animalele pentru că erau mai sincere şi pentru că erau inofensive. Şi chiar dacă te dezamăgeau sau te făceau vreodată să suferi, era ceva involuntar din partea lor. Pe când omul premeditează... plănuieşte în amănunt loviturile pe care ţi le va da, locul în care te va lovi, momentul, tăria loviturii, dacă şi câte alte lovituri vor mai urma în caz că nu a reuşit să te doboare din prima. Planuri peste planuri, strategii complicate, minciuni zâmbitoare şi nobilă răutate. Toate astea până când ceasul zicea: gata. Timpul pe care ţi l-am măsurat s-a sfârşit acum! Atât am putut să-ţi ofer...îmi pare rău, dar mai sunt şi alţii la rând care aşteaptă ca eu să le număr secundele, minutele, orele...

     

      Pauza de la scris presupunea şi o ţigare şi câteva înghiţituri de cafea. Geamul întredeschis. Prin el se mai strecoară câte o picătură de ploaie. E puţin vânt. Sau cel puţin aşa încearcă să spună un copăcel din curte. Un brăduţ verde şi agitat. Ceilalţi copaci nu simt vântul, sau poate că nici nu bate vântul. Doar el se frământă, dansează, gesticulează. Vorbeşte cu sine copăcelul verde. E supărat. Sau poate e foarte vesel. Mişcările lui ample sugerează şi o stare de nervozitate. Ori poate că e un geniu al copacilor. Ştie atât de multe, e asaltat de nenumărate idei încât nu mai ştie ce să spună mai întâi. Până la urmă unele din crengi se întorc împotriva celorlalte. Copacul se ceartă pe sine, îşi dă cu crengile peste vârf, apoi se linişteşte brusc. A spus din nou prea multe. E mai bine să tacă. Să nu mai vorbească nici cu sine. Să stea tăcut şi nemişcat ca şi ceilalţi din jurul său.

      Să priveşti un copac, să-i afli povestea şi apoi s-o scrii cu un pix mov. Ce altceva mai bun pentru o zi ploioasă? Poţi să stai fără să faci nimic, aşteptând să iasă soarele. Dar nefăcând nimic rişti să adormi şi poţi rata clipa când soarele ţi-a luminat curtea, camera, fruntea, ochii închişi...

      „Visez cu ochii deschişi acum. De ce nu aş scrie visul ăsta?” se întrebă stingând ţigarea în scrumiera albastră, pictată cu motive orientale.

      Sunt poveşti care nu pot fi scrise. Poveşti pentru care nu s-au inventat cuvinte şi exprimări. Poveşti care se scriu din priviri, dintr-un sunet, dintr-o clipă sau dintr-un gând. Poveşti care nu pot fi spuse decât de mişcarea unui copac, de ochii unui câine sau de curgerea unei ape. Poveştile astea, aşternute pe hârtie, fie şi cu un pix mov, îşi pierd sensul, devin un fel de animale împăiate. Ce diferenţă între un lup din pădure, ce urlă noaptea cu botul ridicat spre lună şi un lup împăiat din laboratorul de biologie. Aşa şi unele poveşti, puse pe hârtie îşi pierd vitalitatea, esenţa, magia; îţi vine să plângi pentru ele, pentru ceea ce ar fi fost dacă ar fi rămas acolo unde au fost spuse pentru prima oară.

     

      Somnul...somnul vine cu bătăile de ceas: ding-dong, ding-dong, ding-dong. Seara, glasul bătrânului orologiu parcă sună altfel...mai blând, mai liniştitor, parcă i-ar spune: „Culcă-te, copila mea, odihneşte-ţi ochii, gândurile...lasă visele să pătrundă în mintea ta şi pătrunde şi tu în lumea lor...fii tot una cu visul...fii propriul tău vis”. Iar ea, copil cuminte, punea capul pe pernă şi adormea.

      -Lizette, Lizette! Ai grijă! Strigă domnul înalt, grizonat, având mustaţă şi ochelari mici şi rotunzi de aur.

      Lizette struneşte însă bine calul care galopează elegant prin curtea mare. Nici urmă de nervozitate la frumosul animal. Blândeţea lui este în deplină armonie cu candoarea fetei.

      Bărbatul îşi priveşte cu mândrie fiica. Lizette, pe calul alb, îi zâmbeşte.

     

      Se trezi, îşi luă caietul şi, fără să fi mâncat sau să fi fumat vreo ţigare se apucă să scrie. Literele curgeau, se adunau şi formau cuvintele. Cuvintele se urmau unele pe altele şi formau idei. Iar ideile...ideile erau pur şi simplu. Ore în şir a scris. Nu simţea nimic în jurul ei. Nici măcar literele nu le mai vedea. Dar scria în continuare. Parcă ar fi fost în transă. Auzea doar ceasul bătând la fiecare jumătate de oră. Ceasul era singura legătură cu realitatea căci ea, deşi se trezise de câteva ore bune, încă mai visa.

     

      Spre seară îşi aprinse o ţigare şi se aşeză pe scaunul din bucătărie. Caietul stătea în faţa ei, închis, pe masă. Îl privea cu drag. Parcă era copilul ei. Deşi era ceva mai mult. Era ea însăşi. Visele, iluziile, cunoştinţele, speranţele, ideile, temerile ei erau toate acolo. Unele dintre ele nu aveau să fie publicate niciodată; acelea erau cele scrise doar pentru ea, ca să nu uite că a fost o vreme când a visat mai mult decât un vis. Cei din jur încercau mereu să o trezească din vis. O factură pe care uitase să o plătească, un reproş, o privire suspicioasă, două sprâncene încruntate, un zâmbet fals şi visul se îndepărta într-o fracţiune de secundă. Iar ei îi trebuiau apoi zile întregi ca să-şi reia visul. Zile întregi ca să poată scrie din nou. Şi îi era din ce în ce mai greu să-şi reia visul...dar oamenii nu ştiau asta, nu simţeau durerea ei.

      „Nu e bine ce faci. De ce tot scrii atât? Ce o să câştigi din asta?” i se spunea. „Ceasul ăsta... o vechitură... ai fi putut să-ţi cumperi unul modern!”

      Poate că scrisul e o formă de a trăi. Poate că şi visul e o formă de a trăi. Aşa cum pentru alţii câştigul e o formă de a trăi. Nu putea da sentinţe, care formă era mai bună. Erau doar mai multe variante ale aceluiaşi drum. Sau mai multe drumuri care duceau în acelaşi loc.

      Ceasul anunţă o altă jumătate de oră care trecuse.

      Îl privi zâmbind. Probabil şi din cauza ceasurilor trăiau oamenii altfel viaţa în secolele trecute. La fiecare jumătate de oră sau oră, pendulele masive băteau. Te atenţionau: ai mai pierdut 30 sau 60 de minute din viaţă! Ce ai făcut în acest răstimp? Nimic pentru ceilalţi? Nimic pentru tine? Nu-i nimic...până la următorul „gong” mai poţi face ceva.

      Bătaia orologiului te urmărea. Era un sunet al conştiinţei. Îţi amintea mereu că timpul trece. Te bucurai mai mult de o floare, de o carte, de un zâmbet, de un joc, de o muzică, de un prieten. Vroiai ca următoarea bătaie a ceasului să te găsească mai bun. Ştiai că va veni şi ultima bătaie şi trăiai permanent cu iminenţa acestui fapt.

      Dar azi...azi ceasurile sună doar atunci când vrem să ne trezim la o oră anume. Ne uităm la ele doar atunci când ne grăbim. Atunci când avem de luat o pastilă sau când avem o întâlnire. Nu mai respectăm ceasurile pentru ceea ce repezintă ele: devenirea noastră. Ceasurile nu mai bat ca să ne amintească nouă condiţia de muritori. Dimpotrivă, ne cumpărăm cele mai scumpe ceasuri ca să ne creăm iluzia puterii. Transformăm ceasurile în sicrie aurite, iar noi murim înainte de a ne naşte. Nu ne acordăm şansa de a ne naşte, de teamă că nu avem timp. Tocmai timp. Renunţăm să privim în noi înşine, renunţăm să ne bucurăm sufletul cu o floare, cu o carte, cu o prietenie. Renunţăm să mergem de unul singur, fără ţintă, printr-un parc pustiu sau pe străzi goale. Renunţăm să mai zâmbim celorlalţi pentru ca zâmbetul nostru să nu fie interpretat. Renunţăm să întindem mâna cuiva ca să nu ne implicăm într-o situaţie ce nu ne-ar aduce niciun folos imediat. Renunţăm la lucrurile mărunte care ne-ar face fericiţi pentru că, ne scuzăm noi, nu avem Timp. Timp să ce? Timp să minţim, timp să ne minţim, să zâmbim fals, să facem compromisuri, să fim în rândul şi în asentimentul lumii să facem toate lucrurile care se fac pentru a câştiga.

      Am transformat ceasurile, astfel încât să nu ne mai deranjeze, să nu ne mai aducă aminte de ultima bătaie, de ultima secundă. Dar atunci când întâlneşti un ceas care de două secole bate, care de două secole anunţă jumătăţi de oră...atunci nu mai uiţi cine eşti. Începi să vrei să nu mai uiţi nimic. Scrii totul. Tot ce a fost, tot ce este şi tot ce ar putea fi. Amintirile tale, amintirile ceasului...Iluziile tale, bătăile viitoare ale ceasului...

     

© Copyright Marina Popescu
Comentarii (1)  
Diana Alzner
Duminică, 8 Februarie 2009, ora 14:03

Buna, Marina!
Povestirea ta a început promitator si chiar a reusit sa creeze o anumita stare, astfel încât începusem sa simpatizez personajul principal. Din pacate, pe parcurs ai renuntat la firul narativ, în favoarea unor consideratii didactic-moralizatoare rostite de vocea naratoriala care prind mai putin la cititor.
Diana

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online