evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Nyprus  -  Înălţarea  -  Începutul  -  Luminile oraşului XI  -  ªarpele Midgardului  -  Război total  -  Metastază  -  K  -  Sharia (fragment)  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Poză de buletin  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Meditaţie  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Ceaţa  -  Corespondenţă literară  -  Străinul  -  O nouă zi  -  Macii  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Striptease  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Lunga vară  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Sentofagia  -  Sfântul  -  Elegie pentru Jeromed  -  Vatmanul - Purificarea  -  Panica  -  Vară cu ciocănitori  -  Clocitorul Josh  -  Misiunea  -  Aer  -  Tocăniţa de ciuperci  -  ªi atunci...  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Triunghiul roşu  -  Puroi II  -  Luminile oraşului XIX  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Pasul craiului de munte  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Obsesia  -  Nu deschideţi uşa  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Muzeu Apocaliptic  -  Povestea unui suflet


Ultima frunză

Marina Popescu



Publicat Duminică, 22 Februarie 2009, ora 10:22

      Simt ploaia… picăturile mai mici, mai mari, mă lovesc. Nu mă mai dor, căci m-am uscat de ceva vreme şi totuşi le simt... nici nu ştiu daca e dimineaţă, dacă e noapte sau amiază. Nu am ochi şi nu am avut niciodată. Pe vremea când eram verde simţeam momentele zilei după cântecul păsărilor, după intensitatea razelor de soare. Simţeam şi picăturile de rouă cum se evaporă. Aş fi vrut să pot vedea soarele, luna, fluturii care treceau de multe ori pe lângă mine. Să pot vedea toate culorile lumii.

      Am auzit o dată, o voce în apropiere spunând: "Uite, Ştefănel, acesta este un copac. Copacul are frunzele verzi. Acum repetă după mine". Şi o voce subţire a repetat: "Acesta este un copac. Copacul ale flunzele velzi". Apoi din noua prima voce, a râs şi a spus: "Bravo, Ştefănel. Pentru prima oară, e bine". Şi vocile s-au depărtat. Şi nu am mai auzit pe nimeni spunând nimic despre copac şi despre frunze. Dar a fost suficient, pentru că am aflat ce culoare am. Nu am văzut niciodată culori, dar ştiu sigur cum arăt. Ei ar fi putut spune că frunzele au orice altă culoare din lume, eu m-am născut cu ideea de "verde". Ce ştiau cei ce vorbeau atunci despre "verde"? Eu ştiu cel mai bine, eu sunt verdele însuşi. Eu simt verde, ei doar îl văd. Altfel cum aş şti că acum nu mai sunt verde? Şi nu mai sunt, pentru că mai târziu am auzit o voce spunând cu regret : "Uite, două frunze uscate. Doar ele au mai rămas în copac..." Atât, doar atât s-a vorbit despre mine în timpul existenţei mele. În rest, nu i-a păsat nimănui că exist sau nu. Nu m-a mai privit nimeni. Mi-am văzut liniştită de treburile mele. Cândva, cineva m-a privit pentru a învăţa ce este culoarea verde. Apoi, altcineva m-a privit pentru a vedea că nu mai sunt verde. Şi i-a părut rău. Nu pentru lipsa culorii, ci pentru lipsa vieţii din mine. Deci m-am uscat....aşa a spus. Dar viaţa...deşi nu s-ar spune, a rămas. Încă mai simt. Simt picăturile, simt vântul...sau să fie doar nişte amintiri de pe vremea când eram verde?

      Mai era o frunză aproape de mine. O simţeam, îi ascultam chemarea, glasul în vînt, în soare şi în ploaie. Ne aminteam de zilele când eram mult mai multe, de zilele când auzeam glasuri de copii, glasuri de vrăbii, de zilele când ploaia ne făcea şi mai verzi, de zilele când soarele ne hrănea cu lumina lui, de zilele când trăiam doar pentru noi, din bucuria pură de a trăi. Ne aminteam de toţi prietenii pe care i-am avut. Atâtea gâze, atâtea păsări, fluturi, fire de praf aduse de vânt! Acum mai rămăsesem doar noi două; noi două şi vântul, noi două şi ploaia, noi două şi vrăbiile zgribulite care se mai odihneau prin copac. Însă de curând, am cunoscut ceva minunat. Îmi pare atât de rău pentru celelalte, care nu au mai apucat să cunoască şi ele asta... un fel de ploaie, dar puţin îngheţată şi moale în acelaşi timp. Ceva ce nu am mai simţit niciodată. Ceva rece care când se apropia de mine era atât de plăcut...simţeam cum dansează în aer...simţeam acele vibraţii ale dansului care păreau a fi o melodie. Şi nu am auzit-o doar eu. Şi sora mea asculta şi după ce muzica înceta, rămânea tăcută mult timp. Apoi îmi spunea că ar fi vrut ca acel cântec să nu se termine niciodată. Pentru ea a fost ultimul lucru... într-un fel mă bucur că a rămas cu amintirea asta frumoasă. Uneori o mai simt pe sora mea, deşi ştiu că nu mai este pe creanga de vizavi. Simt cum mă cheamă, de undeva de jos. Am simţit asta de fiecare dată când o frunză a părăsit copacul. Dar cu ea... cu ea e altfel. A fost ultima lângă care am stat, ultima cu care am vorbit, a fost cea lângă care am trăit melodia aceea frumoasă.

      De când a plecat sora mea, nu am mai simţit acea melodie. Să fie oare pentru că ea nu mai este aici? Sau acea melodie nu se aude decât o singură dată în viaţă? Tot simt chemarea surorii, în ultima vreme o simt tot mai intens şi parcă de undeva se aude slab şi melodia aceea.

      Nici nu ştiu... a ieşit soarele? Nu mai simt nimic...nici ploaia, nici vântul... simt din ce în ce mai tare prezenţa surorii mele şi încep să simt şi vibraţiile acelui cântec... Vibrează tot mai tare...mă desprind...

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online