evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Anul 10000  -  Nick  -  Proză scurtă  -  Unii îmi zic Charon...  -  Icoana  -  Mamă de duminică  -  Cincizeci  -  Aer  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Cruciada bucătarilor  -  Eu, Singularul Absolut  -  Fântâna de iasomie  -  Natură moartă, cu portret  -  Peştera II  -  Omul apropiat  -  Necunoscutul intrigant  -  Enigma de cristal  -  Alertă !  -  Jocul Zeilor (I)  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)  -  Legendele Căutării  -  Theron Girradus  -  Destin  -  Luminile oraşului XIV  -  Depozit.02  -  Lala  -  Poveste cu un cui  -  Drum fără întoarcere  -  Ancheta  -  Schimbare de management  -  Sender: High_Orbit_God  -  Zombi  -  Corabiile lungi  -  Planeta Fantomă  -  Om vs. cyborg  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Omul invizibil  -  X Factor  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Hoţul de timp  -  Corespondenţă literară  -  Război total  -  Caiet de regie  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Meduza (X)  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Pasomii


Uşa de la baie

Motto: R

Uşa de la baie
  Marian Coman
Vitrina literară II
Vitrina literară
Pacientul
Decablat
Dependent TV
varianta print

Marian Coman



Publicat Miercuri, 12 Decembrie 2001, ora 10:05

       Era o zi ploioasă; una dintre toamnele acelea tîrzii în care cerul se scurge alene în şiroaie sîsîitoare pe la marginile trotoarelor ori în canalizări. Şi nu ştiu de ce tocmai atunci i-a apucat pe ai mei să se mute. Eram doar un puştan bleg şi plin de coşuri care la cei doisprezece - treisprezece ani ai săi nu prea înţelegea ce se întîmplă cu vieţile celor din jurul său; eu doar simţeam cumva că nu se poate altfel, vedeam doar camioanele pline cu mobilă demarînd prin băltoacele din faţa casei din centru, către un apartament dintr-un bloc de la marginea oraşului şi lucrul ăsta mă înspăimînta într-un fel anume. Era frica aceea pe care o întîlneam de fiecare dată cînd tata mă ducea la frizer şi care se amplifica pe măsură ce distanţa dintre foarfece şi capul meu se micşora. Teama aceea îmbinată cu emoţie pe care o găseşti în faţa uşii oricărui cabinet stomatologic şi care creşte odată cu zgomotul isteric al frezei mînuite de Zîna Măseluţă.

      Strada pe care aveam să locuiesc era mai degrabă un grup de insule de asfalt într-o imensă baltă din care lipseau poate doar rechinii ca să-i pot spune ocean. Picăturile se spărgeau în infinite balonaşe efemere iar norii îmi păreau aşa de jos, încît - credeam eu - dacă m-aş fi ridicat pe vîrfuri i-aş fi putut atinge.

      Apartamentul cît o bucăţică dintr-o cutie de chibrituri mi-a rînjit cu uşa lui maro în care vizorul zăcea ca o carie pe un dinte nespălat şi mi-a răspuns cu ecoul pereţilor goi şi pe alocuri atacaţi de igrasie. Ajunsesem acasă! Şi cînd m-am gîndit la asta, am început să privesc cele două camere pipernicite, holul, bucătăria în care deabia încăpea chiuveta, baia cufundată în întuneric şi balconul, am început să le privesc pe toate, ca pe o mamă vitregă.

      Cînd a venit noaptea, am adormit greoi, înconjurat de cutiile nedesfăcute, bruiat de fluieratul tatălui meu, de huruitul lucrurilor tîrîte de ai mei prin cameră şi de vocile lor obosite şi uneori nervoase, stresat de nefamiliaritatea decorului şi de felul în care lumina lunii aluneca pe fereastră direct pe perna mea, ofticat de toată trambalarea asta căreia eu nu-i găseam rostul şi care pentru mintea mea de copil era doar o alunecare înspăimântătoare în iad. Şi cred că deja în noaptea aceea am auzit pentru întîia oară zgomotele din baie. Şi muzica. Înfundată şi monotonă.

      Într-o săptămînă, toate îşi găsiseră locul şi dispăruse parcă aerul acela de casă străină. Mă obişnuisem cu spaţiul redus, cu mucegaiul de pe pereţi, cu ţevile cu cornete ale copiilor din vecini, cu pîrîitul Daciei galbene parcate chiar sub geamul meu. Nu reuşisem însă să mă obişnuiesc cu întunericul din baie şi cu sunetele dogite ce răzbăteau de acolo, noapte de noapte, cu muzica aceea stranie şi cu reflexiile albăstrui pe care începusem să le zăresc de la o vreme şi pe care le pusesem iniţial pe seama televizorului din camera părinţilor, şi toate astea îmi creeau senzaţia că nu eram singurii locatari din casă, că împărţeam amărîtul ăla de apartament cu altcineva.

      Schimbaseră ai mei şase becuri şi chemaseră o duzină de electricieni, dar buda noastră se încăpăţîna să rămînă cufundată în beznă, iar lumînările pe care le foloseam pentru a desluşi măcar capacul veceului, mai mult mă speriau şi mă aruncau în întuneric.

      Îmi înmînaseră părinţii o lanternă pe care aş fi putut poate, să o folosesc pe post de reflector, dar am împietrit acolo, în faţa tronului din faianţă, în momentul în care a pîlpîit de două ori şi s-a stins ca un soare neputincios, cînd îi vine vremea apusului. M-au găsit după jumătate de oră, paralizat... o statuie cu o lanternă inutilă în mînă şi maxilarul zbătîndu-se într-un ritm nebun, macabru. Mi-au spus după o vreme că s-au consumat bateriile, dar sunt sigur că nici măcar ei nu credeau asta. Eu oricum îmi mai aminteam ceva... Ceva străin, departe şi trist că un geamăt. Un plînset de copil şi un glas de bătrîn ce-mi spuseseră că ar vrea să se întoarcă. Că pot să-i ajut. Şi despre o apă mi-au vorbit.

      Mi-a fost teamă să pomenesc cuiva despre asta.

      În vacanţa de iarnă am plecat la bunici şi eram acolo cînd am aflat despre evenimentul care mi-a întors întreaga viaţă pe dos. Îmi murise tatăl! Maică-mea îl găsise înecat în cadă; avea mîinile legate la spate cu lanţul de care apuci atunci cînd vrei să tragi apa, şi ochii deschişi. Bulbucaţi şi albi. Cînd l-au înmormîntat a trebuit să-i lipească pleoapele, pentru că altfel nu voiau să se închidă.

      Mai apoi am început să-l aud noaptea, fluiera în baie, acoperea cu şuieratul său zgomotele de acolo cu care abia reuşisem să mă obişnuiesc şi - da! - nu mă lăsa să dorm. Maică-mea inebunise. Încercase la un moment dat să dea foc la casă şi pentru asta s-a ales cu o internare de trei săptămîni. Ajunsesem foarte aproape de cazarea la un orfelinat, dar nişte vecini de treabă mi-au salvat copilăria. Aşadar, mă luaseră ăştia în grijă şi asta însemna că treceau de două - trei ori pe zi pe la mine şi-mi făceau de mîncare ori mă întrebau dacă mi-e bine.

      Bine?... Adevărul este că nu-mi era rău. Îmi era foarte rău. Cu sunetele din baie, cu muzica şi luminile, cu vocea tatălui meu fluierînd şi urlînd, cu duhoarea care începuse de la o vreme să iasă de acolo, din ce în ce mai pronunţată şi mai acră. Aveam paisprezece ani şi cearcănele unui boşorog narcoman. Şi mai aveam mult curaj. Aveam curaj să mă duc şi să-mi fac nevoile la baie şi chiar să trag apa. Aveam curaj să le povestesc puştilor de la şcoală despre buda mea întunecată şi mai apoi chiar veneau pe la mine şi-mi dădeau bani să o viziteze, uneori rămîneau noaptea şi-l ascultau pe taică-miu fluierînd şi dimineaţa plecau galbeni ca lumînările pe care le aprindeam în serile alea ca să le sporesc emoţiile. Trăgeau toţi apa pentru că zgomotul rezervorului umplîndu-se, era poate cel mai înfiorător.

      În felul acesta îmi băteam joc de coşmarurile şi durerile mele şi treceam peste lucruri mai uşor. Începusem să le iau ca făcînd parte din viaţă şi într-o noapte chiar am încercat să vorbesc cu tatăl meu mort. Nu mi-a răspuns, ba chiar continua să fluiere melodia lui care-mi zgîria creierii de luni de zile aşa că am început să răstorn lucrurile din baie, să sparg oglinda, să dau drumul apei în cadă, în chiuvetă, în veceu, năzuind să-i creez şi eu coşmarurile de care eram în stare. Am aruncat petarde în budă, am dat casetofonul la maxim şi am dus o boxă chiar în uşa băii de unde a urlat numai muzică pe care tatăl meu ştiam că nu o suportă, am demarat micul meu iad nădăjduind să atrag cumva atenţia şi dacă aş fi ştiut că era atît de uşor aş fi făcut asta de cînd m-am mutat.

      După jumătate de oră, în baie s-a aprins lumina, am văzut pentru întîia oară pereţii coşcoviţi,pînzele de păianjen agăţate în colţuri, mizeria de pe jos... Veceul casei mele. Şi de atunci nu s-a mai auzit nici un zgomot, nu s-a mai văzut nici o irizaţie albăstruie, liniştea ce se aşternuse era aceea dintr-o casă normală. Îmi părea rău doar că spărsesem oglinda şi că erau cioburi pe jos.

      Ceva mai tîrziu, un coleg de clasă mi-a spus că la el în baie lumina nu mai funcţionează şi că de acolo, noaptea cineva fluiera îngrozitor. Aşadar, am gîndit eu, se deschisese uşa în altă parte. Asta nu mă deranja, dar mă întreb şi acum dacă nu cumva este un păcat faptul că mi-am făcut de atîtea ori nevoile în împărăţia morţilor. Şi am mai tras şi apa.

     

© Copyright Marian Coman
Comentarii (1)  
Dana Muºat
Marţi, 4 Martie 2008, ora 14:55

Un text foarte bine scris. Capteaya atentia si nu ii da drumul pana la sfarsit. Nu plictiseste, nu bate campii.

Interesant. Te mai citesc.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online