evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Toate filmele româneşti au un final trist  -  Lumină dublă  -  Război total  -  Universul lent  -  Experimentul  -  Vânzatorul  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Gol  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Outland  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Poporul perfect  -  Clocitorul Josh  -  Praf minune (II)  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Criminali Umanitari  -  Luminile oraşului XX  -  Coconul  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Andru  -  Valea blestemată  -  Cerc la persoana întâi  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  X Factor  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  În vizită la psihiatru  -  Piatra  -  Cristerra  -  Corabia nebunilor  -  Ceaţa  -  Arta fugii în cinci acte  -  Cruciada bucătarilor  -  Câmpul de luptă  -  Meduza (II)  -  Meduza (IX)  -  Ultima eclipsă (II)  -  Pure Evil  -  Text experimental  -  Luminile oraşului XIV  -  Fata mării, Poliana  -  Legendele Căutării  -  Ancheta  -  Mamal - Beciul  -  Fragile  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Meduza (XI)  -  Timpuri Noi  -  Chat Room


Iubirea de pe Venus

Iubirea de pe Venus
  A.T. Tezeu
Oraşul
Mocirla
Femeilor...
Eu şi Cu Mine
Blasfemii : Globul de Crăciun
varianta print

A.T. Tezeu



Publicat Marţi, 14 Octombrie 2003, ora 10:05

      Raluca Petre statea linistita cu ochii ce strapungeau dincolo de geamul izolat al navei, ce avea sa o duca pe Venus. Privea crispata, dar si un pic enervata, biomantaua care deja se vedea destul de bine, albastruie si ovala, pe suprafata stralucitoare a planetei. Recita în gând poezia unui mare dar foarte învechit poet...:Luceafarul. Nu stia de ce era trimisa în excursie dar stia ca ar fi preferat sa stea acasa cu prietenele ei si sa vorbeasca 24 din 24 despre nimic. Îsi lua privirea de la planeta supranuita Luceafarul, si privi pentru câteva clipe cabina în care calatorea... era singura în tot compartimentul, dar parca mai bine asa decât cu cine stie ce batrânica care sa înceapa sa îi vorbeasca despre nepoti si stra-nepoti.

      În 20 de minute nava de pasageri trecu prin poarta boregiunii, si ateriza lin, fara zdruncinaturi, sau sunete necunoscute, în spatio-gara. Raluca îsi lua bagajele încet, cu actiuni line dar sigure, si iesi nestingherita pe marele peron plin de oameni. O femeie cu parul tuns scurt, si cu un fel de caciula ciudata pe cap tinea în sus un ecran molecular pe care era scris cu litere împodobite: Raluca Petre. Raluca se apropie si îsi puse geanta lânga picioarele doamnei:

      -Dumneavoastra sunteti Doamna Minnon... ?!? - întreba Raluca, privind spre ochii blânzi ai doamnei care tinea ecrnul.

      -Da... tu trebuie sa fi Raluca. Dna. Minnon se uita pentru o secunda, cu ochii ei mari, sinceri si bulbucati, la Rauca care îsi setase automat o fata de plictiseala. - Hai sa-ti iau eu geanta si se apleca sa ia de toarte geanta Ralucai,dar aceasta cu o miscare, mult mai agila, tinereasca, i-o lua înainte.

      -Lasati Doamna, o iau eu....

      Drumul pâna la hotel era destul de lung, iar daca ar fi fost nevoita s-o ia pe jos probabil ar fi durut-o picioarele, noroc de dubita care mergea destul de bine în ciuda vârstei înaintate. Dna. Minnon o lasa pe Raluca în fata camerei a carei proprietar urma sa devina pentru urmatoarele doua zile Venusiene, sau doua saptamâni Pamântene. Camera era destul de simplu mobilata, cu doar un pat, un dulap, si un emitator holografic,care, spre bucuria Ralucai prindea tote canalele de acasa. Îsi aranja hainele în dulapul mult prea încapator pentru putinele toale pe care si le luase, si apoi iesi afara, gasind-o pe Dna. Minnon în curtea împodobita cu flori a hotelului.

      -Ma duc sa vad împrejurimile, Doamna Minnon, ma întorc destul de repede, poate manânc ceva daca gasesc vreun restaurant cu mâncare rapida...

      -Bine, Ralu spuse calma însotitoarea, în timp ce rasfoia o revista de moda autohtona mergi, daca vrei si manânca la M.R., ca au doua restaurante în zona asta a planetei...

      -Sunt mai... dar se opri, deoarece nu avea chef sa fie tocata la cap, cu istoria si geografia Venusului, asa ca facu o rotatie de 180 grade si se îndrepta sre portita, destul de stilat, brodata cu albine, a curtii...

      -Sunt trei...: Masivo, Minoro si Misonio, în care ne aflam... spuse Dna. Minnon, astfel încât sa fie auzita de eleva ei care batea într-o retragere rapida.

      Totul era asa de post-avangardist pentru Raluca, copaci pe margine drumului, arhitecturi rotunjite, cu case aproape lipsite de colturi, cu diferite tablouri atârnate de locatari pe dinafara, care reprezentau vechi peisaje panântene pe care ea nu le vazuse decîât prin holoimagini, si magazine mici, fara o porductivitate masiva precum Atomo-ul de acasa.

      Ajunse în fata M.F.-ului si se aseza la o masa facuta din esenta de lemn, cerând o portie de Cartofi prajiti, niste piept de pui pane si o Focalo mare. Comanda, adusa de un robot, arata bine, la fel ca cea d pe Pamânt, plina de fermenti si chimicale, lipsita de vitamine... exact cum îi placea. Lua linistita câte un cartof, enorm de lung, în comparatie cu cei facuti de mama ei, si privea la o familie care se afla la masa alaturata; copilul lor de nici 3 ani, care se juca inofensiv si nestiutor pe masa cu o jucarie Marinwq, o facea sa se simta bine, o facea sa treaca de imaginea aceea mofturoasa pe care si-o crease pentru a-i arata tatei ca nu a fost o idee buna excursia, si ca ar fi fost mai bine sa nu fi plecat.

      Nu observa, când lânga ea se aseza un baiat:

      -Raluca..?! întreba acesta dezinvolt.

      -Ce..??! tresari aceasta uimita de neatentia personala, dar mai ales de apropierea subita a unui necunocut am iubit.

      -Stai calma, ca nu ma dau la tine... puisori, m-a trimis Doamna Minnon, mi-a zis sa vin sa te iau, ca tre sa ne prezinte.

      Baiatul se uita atent în ochii ei, si apoi, pe neasteptate, puse mâna în parul ei, mângâindu-l încet, Raluca se trase instinctiv, dar ochii lui caprui, fata lui aproape perfecta, dar mai ales întreaga sa fiinta îi producea un fel de vibratie ciudata a inimi, totusi reusi sa îndruge:

      -Ce dracu... !!

      -Ochi caprui... spuse acesta calm si mistic, ridicându-se apoi, cu aceeasi spontaneitate, ridicând-o si pe ea în picioare Hai ne asteapta...

      Si o lua în josul strazii tinând-o pe ea strâns de mâna. Acesta se comforma la noua ei postura de catel si îsi lua locul de-a dreapta lui.

      -Si pe tine cum te cheama... ? Întreba Raluca pe când treceau aproape de o vitrina plina cu încaltaminte barateasca, destul de groteasca.

      -Mihai... Mihai Bogdian si vin de pe Marte, dar tu, ca tot vorbeam despre noi...? - Râse de ultimul cuvânt pe care îl îndrugase aproape prosteste.

      -Eu.. de pe Pamânt, da sigur esti martian, credeam ca voi aratati altfel... cumva...!

      -Da.. sigur raspunse Mihai vizibil înveselit de mirarea fetei avem de fapt ochii mari si capul cât un balon, iar pielea noastra este verde, si suntem mult mai mici, da eu port un costum holografic ca sa nu se sperie lumea de mine Zâmbi vesel, total amuzat.

      -Serios... - spuse ea, uimita, dar neobservând ironia din glasul lui Aaaa, foarte haioase glume, venind de la un Martian.

      Dar ea deja visa la mici extraterestrii veniti de nicaieri, cu intelectul lor, mult superior celui omenesc, cu o dezvoltare culturala si sociala mult mai avansata, dar mai ales cu vieti mai simple, si mai usoare. Ajunsera la tabara destul de greu deoarece Raluca se uita la mai multe, îmbracaminti ce i se parusera, ciudate, dar frumoase pe deoparte, desi nu s-ar fi vazut nici o data îmbracata în ele.

      Micul discurs tinut de Dna. Minnon fusese asimilat cu indiferenta de toti cei 40 de excursionisti veniti din întreaga galaxie, dupa care veni o masa cu specialiati Venusiene, apoi 5 ore libere pâna la stingere.

      Raluca iesi linistita, afara, dupa masa si privi cerul verzuliu. Luna holografica ce se desfasura apatica pe membrana superioara a biomantalei o uimea, într-un mod de nedescris, brazii care se asemanau pâna la comfuzie cu cei de pe Pamânt, adiau lent în fata unei brize produse natural de Marea artificiala de 100 de Kmp. Poaina în care se asezase ea, arata mirific, fiind si foarte aproape de hotel defapt chair în spatele lui. Mihai se aseza silentios precum îi statea bine unui martian, lânga ea.

      -Ralu... hai sa mergem în oras, mai avem trei ore pâna la stingere spuse el privind neatent imaginea Lunii holografice..

      -Nu raspunse ea melancolica si mistica Luna e prea splendida, iar Pamântul se vede asa de feeric de aici continua ea dupa un moment de liniste, aratând spre o stea ce stralucea puternic pe bolta cereasca, care o nuanta verzulie datorita membranei mijlocii a biomantalei, ce oprea razele solare daunatoare omului. Mihai îsi lua ochii de la astre si începu sa priveasa staruitor spre Raluca, aparent pierdut; aceasta nu observa gestul decât dupa câteva secunde bune, mintea fiindui absorbita de imaginea stelara.

      -Ce e Mihaie ??! Ce ai vazut ??! întreba acesasta dândusi seama de ochi tintuiti asupra-i.

      Acesta nu spuse nimic, si printr-o miscare linistita dar vioaie, începu sa-i mângâie parul, negru, lung, apoi se apropie de buzele ei si o saruta. Cele doua suflete se contopira într-un singru sarut, spontan, melancolic si placut. Raluca se simti absorbita de sufletul blând dar puternic al lui Mihai, de buzele lui moi, atingerea sa delicata ce-i provoca, ei, furnicaturi pe sirea spinarii, privirea staruitoare, dar mladioasa, fiinta lui perfecta, totul o ducea pe Ralu spre o lume de vis, ireala, imaginara, dar omniprezenta în sufletul si mintea ei.

      Reusi, totusi sa-l respinga, cu o ultima fortare, cu o ultima zvâcnire, îl împinse pe Mihai la câtiva pasi distanta, si atunci simti prima margea de lacrima, scurgându-se lin pe obrazul catifelat, pornita datorita încarcarii emotionale.

      -Ce dracu... Imbecilule !!

      O lua la fuga plângând spre nici ea nu stia unde; lacrimile ei, din ce în ce mai abundente zburau de pe obraz, datorita vântului destul de scazut în intensitate si datorita vitezei. Observa, cu coada ochiului privirea uluita a lui Mihai si faptul ca o lua la fuga dupa ea. Nu stia de ce fugea, de ce respingea tot ceea ce ar fi putut-o înveseli în aceasta excursie, nu stia de ce plângea, de ce nu iuba sau nu lasa sa fie iubita, nu stia de ce vroia sa demonstreze ca s-a simtit prost sau de ce vroia sa le zica parintilor A fost Naspa, era totusi adolescenta si vroia sa se simta bine, vroia sa fie iubita si sa iubeasca. Se opri din alergarea nebuneasa, dar înca plângea... Mihai o prinse din urma în câteva micro-secunde si o agata de brat, cu grija, tandru, dorind s-o opreasca, dar nu s-o raneasca.

      -Idiotule...idiotule... reusi ea sa îndruge printre sughiturile si suspinurile plânsului, începu sa-l loeasca pe Mihai în piept fara sa-si dea seama, îndrugând aproape pe neântelese Idiotule. Acesta suporta cu usurinta atacurile, prinzând-o cu ambele mâini, încercând sa o calmeze, sa o îmbratiseze. Raluca se uita pentru o secunda în ochi lui, oprind loviturile, apoi îl saruta... el o tinea încet în brate si o sarut la rându-i, o saruta apatic, sub privirile clarului de luna artificiale, sub privirea celor trei straturi ale biosferei, sub privirea, stralucitoare a Pamântului, care se atintea asupra lor precum un reflector cu intensitate scazuta.

      Raluca se desprinse din strânsoarea lui Mihai si încerca sa râda, desi nu-si descarcase toate emotiile, creând o imagine haioasa, o combinatie între plâns si râs, cobinatie care îl facu pe Mihai sa îndruge vesel:

      -Râs cu plâns balega de mânz... râse total destins acesta, se stradui si Raluca, dar nu reusi nici a doua oara, nu-si putea stapâni sentimentele...înca. dna. Minnon, aparu în usa din spatele hotelului si începu sa urle dupa ei, îi chema în hotel findca începea umezirea solului cu ajutorul stropitorilor instalate pe stratul inferior al biomantalei. Cei doi se luara la întrecere, dar ploaia începu exact înaitea intrarii în hotel...

      Doua saptamâni trecura pe lânga Raluca precum un vis frumos, îmbibat cu plimbari prin padurea artificiala din apropierea hotelului, cu excursii pe suprafata virgina a Venusului, sarutari pline de senzualitate sub bolta bionica cu mici confesiuni si destainuiri de iubire. Totul însa trecu, cele doua zile Venusiene echivalente cu doua saptamâni Pamântene se risipira în ceata amintirilor, precum alte momente placute si neplacute din viata ei.

      Singurul lucru pe care Raluca îl mai vedea, acum, era orasul ce-i defila prin fata ochilor ei melancolici si tristi, mergând în neschimbata dubita învechita, spre spatio-gara. Mihai o tinea cu aceeasi, obisnuita, tandrete de mâna, si o privea staruitor, ca adesea, asteptând un moment perfect pentru a o saruta. Asteptau amândoi, în cotloanele sufletelor, sosirea la locul unde se vor desparti.

      Masina era condusa, cu aceeasi bagare de seama si acalmie, de dna. Minnon ce era, de asisderea, trista datorita plecari unui alt rând de excursionisti. Totusi încerca sa para cât mai sclipitoare si vesela, neschimbata, exgerând totusi, prin dozajul mult prea mare a parfumului pe care si-l spreiase, întreaga dubita având un miros gretos de dulce. În afara celor doi (Raluca si Mihai) si a D-nei. Minnon în masina asteptau sosirea, alti cinci tineri, tacuti si melancolici. Nimeni nu dorea sa mearga acasa, înapoi la închisoare, la socala sau la viata robotica din timpul cursurilor, dar, din pacate, nu prea aveau de ales.

      Mihai o saruta pe neasteptate pe Raluca, iar ea neatenta, privind absenta pe fereastra, tresari si se ridica din scaun ca întepata, lovind usor cu capul în capota.

      -Aaaa tu erai... spuse ea uimita, asezându-se, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, comoda, pe scaun.

      -Da cine te mai saruta, în afara de mine... mai e cineva ? glumi Mihai ironic, schitând un zâmbet perfid. Sti Ralu... - încerca acesta sa vorbeasca, devenind sobru de-odata.

      -Nu... spuse aceasta, ferma Nu acum, caci mai e putin... la sfârstit... îl apuca de gât si îl saruta, iubitoare, recreînd acel sentiment unic al sarutului. Stiau amândoi ca trebuiau sa îsi ia la revedere si sa se desparta, eventual cu un ultim sarut, si o îmbratisare, si nimic altceva, stiau amândoi ca trebuiau sa mearga acasa, totusi, nici unul nu dorea sa vorbeasca despre despartire, nu vroiau sa recunoasca adevarul.

      Dubita se opri încet în parcarea destul de libera, desi pentru Raluca smucitura fusese distrugatoare, erau pe ultima suta de metri. Dna. Minnon coborâ din masina si deschise usa laterala, petru a da voie copiilor sa iasa. Unul câte unul, cu inima strânsa, înlemnita, precum detinutii iesira din masina. Mihai o tinu de mâna, strâns pe Raluca, pâna în marea sala de asteptare, unde îsi asezara nervosi gentile într-un colt, lânga un geam ce dadea fix spre portile de decolare, iar Dna. Minnon reusi sa îndruge asfixiata de aerul murbid al tinerilor, ce nu scoteau nici macar o vorbulita:

      -Ma duc sa iau bilete si ma întorc... Bine ? se îndeparta de micul grup ce statea tacut.

      Mihai o trase pe Raluca deoparte, îi lua mainile plapânde, mici în trale lui si o privi staruitor pentru câteva secunde. Raluca statea pripita si consternata asteptând nedoritul discurs al despartirii nedorite.

      -Ralu... copilas, stiai la fel de bine ca mine ca totul se va sfârsi în doua saptamâni, asa ca nu plânge si fi vesela, macar pentru mine deabea-si putea înfrâna chiar el lacrimile, emotiile, care-i faceau mâinile sa tremure, sentimentele de disperare si de nesigurata, care în mod liber, l-ar fi facut sa urle hai sa ne bucuram de ultimile momente, caci vor fi cele mai frumoase, cele mai memorabile mai reusi sa îndruge, sub nervozitatea ce-i cuprinsese corpul.

      Ralu îl saruta tandru, îl strânse de dupa gât si-i spuse la ureche, încet si sfios, înmarmurita si emotionata pâna în ultimul firicer de par:

      -Nu te voi uita nici odata... ! reusi sa îndruge, înainte ca plânsul sa-i înabuse cuvintele.

      Mihai o dadu energic înapoi, si-i stere cu mâna, calm si iubitor prima lacrima ce cobora lin pe obrazul ei, o privi plin de dorinta si dragoste, apoi îsi puse o masca dura.

      -Nu Raluca, voi fi peste ani precum o fantoma ce ti-a bântuit trecutul atât - accentua energic vei uita de mine, pentru ca altfel nu vei mai fi la fel, nu vei mai fi tu, vei fi alta.

      -De ce vorbesti asa Mihaie spuse Raluca tumefiata de raspnsul neasteptat, încercând sa smulga un sarut tu nu vei uita de mine nu ?!

      -Ba da...va trebui sa te uit, nu voi avea de ales, va trebui sa-mi cotinui existenta, iar când vom fi casatoriti, si vom avea copii, ne vom aduce aminte de prima dragoste, de pe Venus... reusi sa îndruge, sarutând-o, apoi, puternic.

      Dna. Minnon se întoarse de la casa de bilete cu o foaie, în mâna, pe care o tot îndoia între degete, nelinistitia. Se opri în fata tinerilor, care îsi asteptau sentinta cu acalmie, si începu sa citeasca, calma, si cu o dictie de invidiat:

      -Raluca... pleci peste doua minute de la poarta 2, catrePamânt N.E. se uita spre Raluca care, o privi la rându-i nervoasa si care mai apoi se întinse sa-si ia biletul Asa...Romins, tu pleci în zece minute de la poarta 13 catre Pamnt N.V.... îi întinse biletul, ce fu agatat cu o uimitoare repeziciune Mihaie, tu pleci peste o ora, de la poarta 2 cu destinatia Marte Biomantaua Mirmidon îsi prelua si acesta biletul plin de melancolie în gesturi - ...

      Mihai o tinea de mâin pe Raluca, si parca întreaga lume se învârtea în jurul lor, tot, iar o naveta decola în spatele lor, dincolo de geamul izolat; universul privea o iubire moarta de la început. Ralu, se uita consteranta în ochii mari, precum o carte deschisa ai lui Mihai, iar acesta încerca staruitor, cu mângâieri iubitoare, sa faca ca dorinta lui sa fie respectata si ca ea sa-l uite. Ea trebuia sa plece, asa ca mai smulse de la el un ultim sarut, senzual si plin de dorita, precum cel de pe urma, apoi îsi desparti mâinile de ale lui, îsi lua geanta, cu mult mai grea ca la venire datorita suvenirurilor, si se mistui în abundenta de oameni ai aeroportului. Mihai o privea ca pe o naluca ce se pierde prin multime, unduind-usi corpul printre razele filtrate ale soarelui, precum o fata morgana alaturi decare traise 2 zile. Iar Raluca, înainte de a intra în spationava, privi pentru o secunda în spate si spuse încet, ca pentru ea...:

      -Nu te voi uita nici o data... Iubire de pe Venus.

© Copyright A.T. Tezeu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online