evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Orb  -  Halucinaţie  -  Comando Fox  -  Ultimul Paradis  -  Alfa si Omega. Moon  -  Metastază  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Striptease  -  Rapsodia  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Drumul spre  -  Portiţa  -  Vânătoarea  -  Luminile oraşului XIII  -  Timpuri Noi  -  Jocul  -  Mămica şi El Diablo  -  Anul 10000  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  Genocidul  -  Puroi II  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Delir  -  Arma secretă  -  Luminile oraşului VII  -  Duhovnicul  -  Damnarea numelui  -  ªahul de duminică  -  Răscrucea  -  Talent  -  Sfântul  -  Fata din vis  -  Ankirah  -  Fragile  -  Vid imprevizibil  -  Luminile oraşului XXIII  -  Darul divin  -  De aici, de sus...  -  Kamikaze  -  Cursa  -  Jocul Zeilor (III)  -  Peştele albastru  -  Fata mării, Poliana  -  Luminile oraşului  -  Pure Evil  -  Nebunii lui Arrianus  -  Resacul Timpului  -  Halta părăsită


Castravetele

Lui Michael H

Maria Popescu-Butucea



Publicat Duminică, 10 Mai 2009, ora 10:55

      Ne zbânţuiserăm ca toţi dracii, noaptea trecută la petrecere. Ud leoară ieşisem din taverna îmbâcsită. Acum mi-era cam greaţă. Amandalismele (Amand era acum modelul - etalonul universal) ne transformaseră pe toţi în black vampires. Cuceriseră lumea din interior. Vream, nu vream, muzica aia a lor ne cuprinsese cu totul. Nu numai că ne uitam la toate meciurile de baschet de sâmbăta, că încercam să râdem cu ţigara în colţul gurii şi ochii holbaţi şi umblam cu pantaonii în vine, dar ne şi mişcam ca ei, cu zboruri bruşte şi aterizări zornăitoare. Morfoleam cuvintele aşa ca şi cum am fi avut buzele lor, dinţii lor. Nu ne gândeam decât cum am putea să ne şi văcsuim, astfel încât să fim cât mai ciudat coloraţi (în octarin era cel mai şic) ca să fim ca ei. Voiam să arătam cât mai slabi şi mai înalti, deşi rasa noastră era scundă. Până şi neroadele, fîţele noastre ne voiua tot aşa, cât mai asemănători, la fel de înalti şi de bogati. „Nu e un băiat deştept, ăla care nu are sânge în colţul buzelor, ziceau ele, ca semn al avuţiei standard”. Dar, dacă erai colorat sau înalt, îţi treceau cu vederea „sărăcia” şi te acceptau. Mai mă revoltam eu câteodată împotriva universalizării gusturilor şi uitării diversităţii, dar degeaba, nervi de pomană. Percepţia e totul, e viaţa cuiva şi e moartea. Nimic nu mai era real. E doar ce ne spune percepţia. Dar ca un „terorist” înrăit ce eram le ziceam, uneori, celor din jur: „Oare ce are, mă, pielea noastră? Ochii nostrii ce au, dacă nu sunt altfel? Şi dacă nu mâncăm la fel, ce?” Nu mai spun, că ne strigam numai contele Willy, ducele John şi baronul Tom şi uitaserăm cum ne chema de-adevăratelea. Numele noastre erau numai prin nu ştiu ce catastife virtuale, uitate pe undeva pe netul galactic.

     

      Fusese revelioul când eram liber şi eu, Ghidul cultural universal, ca tot vieţuitorul. Am băut ca porcu şi m-am zbâţuit cam mult, nu mai spun de alte chestii pe care le-am făcut. Sătul şi trist, am ieşit în stradă dând cu piciorul într-un motan jigărit.

     

      Împleticindu-mă, abia am găsit chile masinii de jad alb şi dus am fost. Eram singur. Nu mai avem chef de nimeni în seara asta. Mă uram pe mine însumi că mă amestecasem cu ei. Singurul lucru interesant fusese dansul care mă dezmorţise şi mai uitasem de greutaţile călătoriilor mele. Căutam un pic de linişte în lume.

     

      Şoseaua curgea lină pe sub aripile maşinii plutitoare şi vedeam cum se îndepărtau uşor liniile oraşului. Nu îmi era prea clar dacă era ceaţă, sau mi se împăinjeneau mie ochii. Mă tăiară nevoile fireşti, aşa că m-am oprit pe câmp. Mă durea tare capu şi nu mai vedeam prea bine. Ce bine că mai sunt şi copaci pe marginea străzii! Mă gândeam la ăia care rămăseseră în tavernă. Una din tipe borîse urât peste masă, numai raci şi scoici şi o luase tipu ei de acolo. Altul adormise sub masă, iar unu dormea din fund ca chiezii. Ce rost avea să mai stau acolo? Oricum, cheful din cartierul musulman al Xin-ului fusese un eşec, pentru toată lumea, cu ciocuri de lebădă pe farfurie şi cu vorbit toată lumea deodată, de nu se mai înţelegea om cu persoană. Eh, bine că am plecat. Aşa... stai binişor, copacule, că nu te tai şi nici nu te mănânc! Măi, dar ce întuneric se face! Când întuneric, când lumini mă fleşuiesc.

     

      Din noapte, Dragonul cel verde (sau dinozaurul, vedeţi, încerc să fiu cât se poate de cartezian) se uita fix la mine. Trebuie să fie o ved... apoi arătarea se rupse în două. O parte vine al mine şi cască gura, cealaltă se lăţeşte pe şosea. Ce verde eşti, măi frate! zisei eu în gand, că, se pare, încă mai am ceva gânduri. Şi se puse dinozarul pe mâncat oameni şi mânca, şi mânca aşa ca un apucat. Eu...nu ştiu unde eram şi nici dacă mai eram. El mai lua un om şi îl înghiţea şi încă unu, şi încă unu...mă uitam cu uimire la gura lui...de fapt nici nu ştiu unde sunt, sau dacă mai sunt. Da de ce nu mi-e frică? De ce să îmi fie! Poate că nu sunt comestibil. Colţii lui erau tot mai aproape şi tot mai mari. Mă, să ştii că pan’ la urmă ajung şi eu în gura lui, mă trecu un alt gând. Poate că ar fi o experienţă interesantă să văd cum e în gura lui. Uite ce dinţi lucioşi are şi ce frumoşi! Sub limbă îi creşte un diamant...oare? sau ce o fi fiind că nu îmi dau bine seama. Şi balaurul cel verde mă scapă, preocupat să îţi fabrice chestia aia sub limbă şi... eu, care nu ştiu ce sunt, că nu mă vad ci numai simt, dispar pe undeva. În jur o mie de alţi dinozauri verzi dansează, dansează...până când mă văd, în sfâşit ca Lord Shiva! Sunt Lord Shiva! Patru mâini! Wow! Dar asta e ceva, chiar am nevoie de patru mâini acu. Una e cu o floare, una cu o scoică, una cu o tobă (cică să ţin ritmu’ lumii), una cu un şarpe (curb ca spaţiul sau ca mintea cea vicleană?), una cu foc. Focu ar trebui să fie roşu, nu? Dar e verde ca şi toba, cu pietrele ei scumpe de toate culorile ce se înverzesc. Cele albastre devin verzi, cele mov devin verzi, ce să mai spun de cele galbene care tot aşa...Eu dansez frenetic cu toate braţele şi mă înfăşor cu picioarele în şurub, piruiete, piruiete, sus piciorul, plutire, întoarcere... un braţ e cu toba şi subraţul (adică celălalt) cu şarpele...să nu îţi fie frică de creaţie, îmi tună o voce...să nu îţi fie frică...timpul...care timp?...trebuie să fie începutul şi sfârşitul...(ştiam şi eu ceva de o zicere veche despre Alfa şi Omega)...începutul creştre, se dilată, ia toate culorile şi distrugerea nu e decât transformare de forme, multiple, posibile...o mişcare unduită, alta...sunt numai faceri pe aici, în urma mea cresc lumi... iar lumea în care am fost se zguduie, cade, uruie şi falcile verzi mistuie totul, dar vin cu mâna ceastălaltă şi recompun cu infinite petricele, reclădesc o coloană înaltă pan’ la cer într-o secundă, aici o să apară noi being-uri. Le păzesc de mâna distrugătoare a focului meu şi le însufleţesc. Unde sunt dinozaurii sau dragonul acela verde? Mai trăieşte? Sau poate sunt alţi verzişori. Multi, muuuulţi. Lord Shiva dansează, dansează în cercul gurii. Îmi suflă în urechi un vânt negru care se face, culmea, tot verde. Mă, să ştii că am înnebunit! Mă chircesc cumva, încerc să îmi strâng braţele şi picioarele, căci nu mai am decât trup.

     

      - Ia uitaţi-vă la ăsta de sub copac! zise puştiul. Are pielea verde!

      Deschid un ochi şi văd cerul şi copiii zburând în jurul meu. Îmi zic că tre’ să fi borât urât de mă iau ăştia aşa de colorat. Dar nu, chiar am pielea verde! Mâini ioc, picioare ioc, lume ioc! Copiii, sau chestiile astea vorbitoare îmi explică:

      - În valea asta numai noi am supraviţuit Undei Marelui Război. Hai, la noi acasă. Mă iau pe sus într-o roabă. „Acasă”, alte chestii mai mari, care nu stiu ce sunt, mă întâmpină cu:

      „OM triyambakam yajāmahe, sugandhim pushtivardhanam,

      urvaaarukamiva bandhanān mrrityooormokshiyaaa māmrritāaat!”

      („Lord Shibva cel cu trei ochi,

      Tu care le naşti şi hrăneşti pe toate,

      Aşa cum castravetele se eliberează de curpen

      Când e copt,

      Aşa eliberează-ne pre noi de moarte

      Şi dă-ne nouă viaţă veşnică!
”), traduc eu instantaneu cu ultimi senzori rămaşi neatinşi.

     

      Aş vrea să mă frec la ochi....dar... nu mai am cu ce!

      Fir-aş al naibii! Niciodată nu aş fi crezut să mă reîncarnez într-un castravete! Acum cuget pe un vrej de aur şi celilalţi se închină la mine. Oare ce oi fi băut în seara aia de pomină?

     

© Copyright Maria Popescu-Butucea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online