evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
O dimineaţă perfectă  -  Întâlnirea  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Muzica  -  Jocul libertăţii  -  Concurenţă neleală  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Fălci însângerate  -  Necunoscutul intrigant  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Praf minune  -  Nyprus  -  Ulysse şi Hector  -  Vrăjitoarea  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Gheşeft  -  Plastic  -  K  -  Fără doar şi poate  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Vatmanul - Purificarea  -  Paradox  -  Ultima eclipsă (I)  -  Atingeri sensibile  -  În vizită la psihiatru  -  Păsări de pradă  -  Experienţă pecuniară  -  Lumina de jad  -  Vid imprevizibil  -  Lunea Maniacilor  -  Portiţa  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Pacientul  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Salvatorul  -  Învingătorul ia totul  -  Greaţă  -  Înger în oglindă  -  Ziua a şaptea  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Cerşetorul  -  Vânătoarea  -  Povestea gândacilor  -  Fântâna de iasomie  -  BO  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Către a opta zi  -  Visul demiurgului  -  ªahul de duminică


Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori

Marina Popescu



Publicat Duminică, 10 Mai 2009, ora 10:55

      În după-amiaza aceea perfectă de primăvară, l-am întâlnit pe omul-care-stătea- cu-nasul-în-flori. Da, ştiu, sună ciudat, iar de arătat arată şi mai şi! Nu am povestit încă nimănui întâmplarea asta şi mă tot gândesc cum să mă exprim, cum să-mi aleg cuvintele ca să vă fac să înţelegeţi mai bine. De fapt, nu o să-mi cântăresc prea mult cuvintele, o să fiu spontan. Până la urmă fiecare are propria imaginaţie şi propriul sistem de valori care-l ajută să perceapă lucrurile într-un fel unic.

      Era, aşa cum spuneam, o după-amiază perfectă a unei zile de martie. Ieşisem la o plimbare. Aşa fac eu în fiecare zi: ies să mă plimb. Cu căştile albe în urechi, ascultând muzică la player-ul negru (ar fi plictisitor să fie toate de aceeaşi culoare). În parc erau exact atâţia oameni încât să nu fie nici pustiu, dar nici aglomerat. Copiii se jucau frumos, fără să fie gălăgioşi. Tinerii se plimbau ţinându-se de mână sau stăteau de vorbă pe bănci, la un suc şi o ţigare. Bătrâneii şi bătrânelele ieşiseră la aer, cu ceva mai multe speranţe după ce trecuseră cu bine de încă o iarnă. Soarele învăluia întreg parcul într-o lumină blândă, făcând totul să pară mai frumos; nici nu mai băgam de seamă asfaltul denivelat, chiştoacele de ţigară aruncate la voia întâmplării, sticlele de plastic care nu nimeriseră coşul de gunoi şi stăteau acum întinse pe iarbă ca nişte şezlonguri pe o plajă însorită. Aproape că nici nu mai observam toate astea. Ascultam muzică şi mergeam, văzând doar ceea ce vroiam eu să văd.

      Dar copacii... copacii erau cu mult peste aşteptările mele. În niciun an nu mai văzusem atâţia copaci înfloriţi. Albi, roz-deschis, roz-închis, roz-oranj, tufe galbene. O mulţime de flori. Iar parfumul lor din acea după-amiază aurie mă înnebunea pur şi simplu. Ameţit de mirosul incredibil, m-am aşezat pe o bancă, sub crengile încărcate de flori albe ale unui corcoduş. Mă aşteptam ca, din clipă în clipă, „zăpada” de petale de pe crengile lui să cadă, ca o avalansă, peste mine şi să mă transforme în om de zăpadă – ediţia de primăvară.

      În faţa mea, pe malul lacului, mi-a atras atenţia el. Omul despre care v-am vorbit la început. Mirosea florile unui copăcel mai scund. Avea ochii închişi şi stătea nemişcat. După o vreme (nu mai mult de 2-3 minute, pentru că încă nu se terminase melodia pe care o ascultam) s-a mutat cu nasul la o altă crenguţă, ceva mai în dreapta. A mai stat cu nasul ceva vreme şi în florile acelea, apoi s-a mutat la un alt copac pentru a adulmeca florile la care putea ajunge. Eram fascinat de pasiunea acestui om pentru parfumul florilor de primăvară. Atât de fascinat că nici nu-l studiasem mai atent să văd cine este. M-am uitat în jur, aşteptându-mă ca toată lumea să fie la fel de interesată de el. Însă cei de pe băncile din apropiere îşi vedeau de treburile lor, iar trecătorii păreau că nici nu-l observă. Mda, poate că n-o fi un fapt ieşit din comun să îţi plimbi nasul din pom în pom, mirosind îndelung florile. Dar mie mi se pare totuşi ceva remarcabil. Aşa că am decis să mă uit cu atenţie la om şi să-l urmăresc o vreme.

      În primul rând, am observat că era destul de scund, ceea ce-l făcea un pic caraghios atunci când era nevoit să se ridice pe vârfuri pentru a ajunge la florile preferate. Purta o pereche de blugi curăţei, dar cam tociţi, de un albastru greu de definit. Şi o geacă bej. Părul său era aproape negru, doar ici-colo strălucea câte un fir alb. Chipul său nu era cu nimic deosebit, atât cât puteam vedea de pe banca pe care stăteam eu. De fapt, nimic din înfăţişarea sa nu-l făcea să iasă în vreun fel în evidenţă. Din punctul meu de vedere nici nu ar fi avut nevoie de aşa ceva, ceea ce făcea era suficient pentru ca prezenţa lui să nu treacă neobservată.

      În momentul în care s-a mutat la cel de-al treilea copac, nu m-am mai putut abţine. M-am ridicat de pe bancă şi am pornit spre el.

      De felul meu nu prea sunt sociabil şi în niciun caz nu intru în vorbă cu necunoscuţi pe stradă, decât dacă este neapărat nevoie să fac asta. Acum însă am simţit ceva diferit, ceva ce mă atrăgea. Trebuia să-i vorbesc. Trebuia neapărat să-l întreb de ce miroase florile, ce simte când le miroase şi, mai ales, cum de mai poate deosebi mirosurile lor, după atâta timp.

      -Şi tu? m-a întrebat el când m-a văzut apropiindu-mă.

      -Şi eu ce?

      -Păi, nu ştiu. Ce ai vrea să te întreb? Varianta 1: Şi tu eşti curios să ştii de ce miros florile? Varianta 2: Şi tu ai venit să simţi parfumul primăverii?

      Privindu-l în ochi pe omul care mirosea florile, mi-am amintit că în dimineaţa aceea mă trezisem cu o frază în minte. O frază în care tot despre un om era vorba. Fraza se trezise odată cu mine şi aveam de gând s-o scriu, poate chiar să încep o poveste cu ea. Însă imediat ce deschisesem ochii, parcă se topise. Minutele, orele ce urmaseră, încercasem în zadar să mi-o amintesc. Cu cât o căutam mai mult prin colţurile minţii mele, cu atât mai mult se îndepărta, se destrăma, nu mai rămâneau din ea decât nişte vapori care se divizau la rândul lor în molecule şi atomi. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva înainte. Era ca şi cum ideea stătuse în timpul nopţii pe irisul meu şi atunci când am deschis ochii şi-a luat zborul, atrasă de lumina soarelui.

      Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns:

      -Eu scriu. Şi mi-am pierdut ideea cu care m-am trezit de dimineaţă.

      Abia după ce am rostit cuvintele astea, mi-am dat seama că sunau aiurea şi nu aveau nicio legătură cu întrebarea omului-care-stătea-cu-nasul-în-flori. Am schiţat un zâmbet stângaci, gândindu-mă că probabil mă considera mai trăznit decât îl consideram eu pe el.

      Omul şi-a scos însă nasul din florile roz şi m-a privit cu atenţie. Se uita în ochii mei de parcă ar fi căutat ceva în ei. Să fi fost ideea? mă întrebam eu.

      M-a privit cu interes o vreme. Nu ştiu exact cât, pentru că privirea lui liniştitoare parcă mă hipnotizase. Mă simţeam brusc cuprins de o stare de bine, mă simţeam împăcat cu mine şi cu lumea, iar mirosul florilor îmi pătrunsese nu doar în nări, în plămâni, ci şi în ochi, în minte, în întreaga mea fiinţă. Ca şi cum primăvara din parc, din oraş, din întreaga lume se concentrase în mine. Eu eram primăvara. Nici nu-mi puteam lua ochii de la om, privirea lui pusese stăpânire pe mine.

      Când şi-a îndreptat ochii spre copacul din stânga lui, am simţit că sunt din nou eu stăpân pe mine. Dar primăvara nu mai era acum în mine, ci stătea la câţiva paşi în faţa mea. Parfumul florilor parcă îşi mai pierduse din intensitate. Ce fel de om o mai fi şi ăsta?

      Păru că aude întrebarea din mintea mea, pentru că mă privi din nou, în timp ce mai mirosea nişte flori.

      -Ştii, îmi zise el, nici tu nu ai răspuns la întrebările mele, aşa că nici eu nu-ţi voi răspunde. Dar poate îţi vei găsi ideea.

      Apoi s-a cufundat cu totul în activitatea lui, plimbându-şi nasul de la o creangă la alta, fără a mă băga câtuşi de puţin în seamă, de parcă nu aş fi fost acolo şi nu am fi vorbit niciodată.

      Nu mai ţin minte dacă am regăsit sau nu ideea pierdută. Nici măcar nu-mi aduc aminte dacă în locul ei am găsit altă idee sau altă poveste. Dar în după-amiaza aceea de martie cu adevărat perfectă, am trăit primăvara. Nu l-am revăzut niciodată pe omul care stătea cu nasul în flori, dar îmi apare uneori în vise şi mă priveşte hipnotizant. Şi lângă el stă, uneori, şi omul pe al cărui umăr se opresc porumbeii.

     

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online