evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jurământul  -  Valea blestemată  -  Depozit.01  -  Andru  -  Ultima frunză  -  Crist sideral  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)  -  Gol  -  Coconul  -  Al nouălea iad  -  Toate celelalte popoare  -  Perdeaua lui Simon  -  Ziua a şaptea  -  Fără doar şi poate  -  Antarctic City  -  Meduza (III)  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Renaşterea...  -  Mamal - Oraşul  -  Lala  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Gândacul  -  Piese de muzeu  -  Lunea Maniacilor  -  Război total  -  Peştera I  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Mr. Loverman  -  Rapsodia  -  Acolo sus, vulbul  -  Fragmentalism  -  ROV-27  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Satiră robotică  -  Planeta ascunsă  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Unii îmi zic Charon...  -  Pure Evil  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Păsări de pradă  -  Strada inocenţilor  -  Nu deschideţi uşa  -  Timpuri Noi  -  Alfa şi Omega  -  Lumină dublă  -  Cine sunteţi?  -  Ceaţa  -  Visând cu ochiul deschis  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei


ªarpele de aramă (I)

Sorin Coadă



Publicat Duminică, 10 Mai 2009, ora 10:35

      Căuta o undă de mişcare în gara singuratică; era în aşteptarea unui dezastru revăzut în nopţi de insomnie; dorea să simtă o boare din parfumul unei iubiri pierdute; îşi limita neîngăduita durere la o paloare a nepătrunsului său suflet; gusta din amintirea unor peregrinări clandestine în lumi secrete văzute alb-negru; construia noi labirinturi pentru o poveste despre al cărei creator nu ştia dacă mai trăieşte; credea că a dezlegat misterul unei crime comisă ,aparent, fără motiv; îşi afirma nevinovăţia pentru victimele unei neînţelegeri şi cugeta la necesitatea întoarcerii la o sală de aşteptare de unde, de fiecare dat pornise într-o direcţie ....

      Pierdut în gânduri, nu observase apropierea vânzătorului de ziare cu pantaloni dungaţi, ghete prăfuite şi manşetele cămăşii în carouri alb-verzi suflecate mai sus de coate, în căutarea unui posibil client pentru teancul gros aşezat cu prestanţă pe braţul subţire. Se apropiase de el ca de o ţintă sigură şi strigă titlurile zilei în gura mare, însoţindu-şi cuvintele printr-o legănare continuă a corpului învăţată, probabil de la aurolacii din tramvaie.

      Ceru un foc şi apoi o ţigară şi, fără să mai fixeze mina nelămurită a lui Druţu care nu înţelegea de ce este mai important focul decât ţigara, se depărtă scârbit, adresându-se unui bătrân cu pălărie neagră şi mâini negricioase, pătate, sprijinite de măciulia metalică a bastonului din lemn de corn. Cât bătrânul se scotocea nervos prin buzunare în căutarea banilor, îşi schimbă teancul de pe o mână pe cealaltă, legănându-şi fără măsură corpul firav.

      Simţi un parfum de magnolii. Nu era sigur dacă femeia cu gulerul ieftin de dantelă era cea care îl emana trecând graţioasă prin faţa lui sau era o simplă amintire a unui parc presărat cu statui înfăţişând prea rece timpurile apuse din oraşul unde, acum cinci ani, colindase ultima oară străzile inundate în timpul ploilor numărând casele urâte.

      Puntea spre acel parfum îmbietor, amestecându-i patimile şi obsesiile pentru speranţe deşarte, se lărgea doar prin imaginea tulburătoare a Măndiţei, ireală şi deformată, aproape hâdă, îmbrăcând învelişul spaimei, o suflare a delirului într-o grădină a somnului dulce apoi, limpezindu-se îmbietor, aceiaşi miasmă respingătoare a unui trup în descompunere, căzând în ceaţa vie a uitării.

     

     

      O revăzu la locul lor de întâlnire, pe drumul pietruit, mărginit de mormane de gunoi şi bălţi verzui, forfotind de mormoloci, o amintire chinuitoare izgonită de venirea trenului.

      Îl zări, în sfârşit, pe Jintaru purtând un pacheţel învelit într-o hârtie de culoarea miezului de mandarină într-o mână şi o valiză grea în cealaltă. Regăsi în înfăţişarea lui gustul amar al cumplitei revelaţii; îi măsură cu atenţie mustaţa îngrijită, urmări şuviţele părului negru, ondulat artificial la spate şi încercările de eschivare a unor ochi teribil de mici şi vinovaţi. Ca răspuns la ironiile nevinovate ale lui Druţu, răsfrângea puţin buza de jos, şi îşi adâncea contrastul dintre pomeţii proeminenţi şi faţa slabă, întotdeauna proaspăt rasă cu briciul. Îmbrăcat un costum negru, bine croit nu putea însă să ascundă defectul coloanei bine cunoscut de prieteni.

     

      Privindu-şi mai întâi ceasul vechi, salută dezvelindu-şi dinţii şi gingiile. Vorbea într-un mod supărător şi diferit, gesticulând sau împreunându-şi mâinile, trăgând forţat capul în spate, gata oricând să izbucnească într-un râs nervos. Uneori, îşi îndoia obosit genunchii, revenind într-un surâs larg şi vinovat, accentuat de mustaţa îngrijită. La mâna stângă, totdeauna purta un inel cu piatra străvezie tăiată în diagonală de un dublu şanţ. Agitat fiind, avea obiceiul să şi-l schimbe de pe un deget pe altul sau chiar dintr-o mână în cealaltă.

      Se însera când, se anunţă ora de plecare şi direcţia trenului. În compartiment, locul lui Druţu era la fereastră.

      La smucitura de plecare a trenului îşi cufundă imediat privirea în întunericul tot mai pronunţat, evitând să fie atras într-o discuţie periculoasă, mai cu seamă de Jintaru.

     

      Înaintea sa începură a defila lumini intermitente, pâlcuri de salcâmi, case întunecate, câte o haltă sau râuri de câmpie curgând leneş sub poduri, amintindu-i de alte călătorii în care înregistrase contururile unor lanuri mustind prin macii însângeraţi sau prin culoarea de moarte a neghinei. Trecutul îi plutea peste oceanul verde, necopt de grâne. Cobora şi tresărea în acea atracţie forţată, alergând după coada de cometă a unor vremuri rămase încă vii în mintea sa. Îl îmbiau zâmbetul ei de tăcere, scrumul unor sentimente învăluite în vâlvătaia uitării, totul într-o culoare nouă, melanj de durere şi speranţă, recunoscut în luminişul clipei de vis a răgazului cerşit cerurilor nevăzute.

      Ameţitor. Maci singuratici şi stingheri, mărgineau linia şerpuitoare în aceeaşi viermărie de viţă, prea multă mişcare. Se afla, privindu-şi mâinile lungi cu unghiile rozii, punctate datorită lipsei de calciu, râura grăbit spre un alt început, altă sală de aşteptare şi aventuri pentru a lăsa timpul să-şi dezvăluie taina de titirez rotindu-se pe o suprafaţă nepotrivită.

      De măciuliile necoapte, blânde cu genunchii săi goi îşi amintea ca despre deşertăciuni din care încerca, spărgându-le cu unghia, să guste seminţele zemoase, dar fără gust. Amăgit, se pierdea în focul sângeriu al florilor, în marea de verde, lupta cu tulpinile plăpânde şi se prăbuşea epuizat privind cerul limpede ca o promisiune. Trupu-i plăpând se cufunda în boarea otrăvitoare şi, pentru o clipă...

      Izolat. Linişte pângărită de zgomotul prelung al unor paşi calmi, foşnitori, apropiindu-se ameninţători de celula suferinţei sale; închidea ochii pentru a nu mai vedea soarele după gratiile roase de rugină. Pentru o clipă simţea acel soare încătuşat în libertate, în mişcare, în gândul vesel de afară care îndemna doar la renunţare. Chiar avusese o primă încercare şovăitoare, pregătitoare dar, mai târziu, când încercările erau mai groaznice, rezistase cu şi mai multă îndârjire. Disimularea îi era a doua natură. " Nu mai simt nimic, urla el în groaznicele chinuri, nu voi spune nimic despre omul acela care n-a greşit cu nimic, zadarnic încercaţi să-i aflaţi adevăratul său nume. Ce-i aşa grav că şi-a schimbat identitatea ? Simt ceva nou în noua voastră tortură, dar va fi prea târziu. Mâine va fi prea târziu, dragii mei călăi. Reveriile, copleşitoare altădată, dispăruseră şi, odată cu ele, vedenia cu temnicerul calm, milostivindu-se uneori să-i călăuzească foamea cu râsu-i molipsitor, de nebun.

      Nu mai vedea şobolanii şi nu le mai auzea chiţcăitul. Şi ciocănitul fără vlagă al celorlalţi întemniţaţi îi era străin ,iar tusea adâncă, de moarte, a bolnavilor chinuiţi mereu de gândul sinuciderii era singurul ceasornic îndemnându-l să repete de zeci de ori pe zi : " Mai există timp, mai există ! "

      Rămâneau ascunşi cei care înduraseră mai multe nopţi de torturi şi cunoşteau mai bine frica ,durerea, ura şi trăiau fără să vorbească, să gândească şi să viseze. Ajunseseră să urască tot ceea ce era mai slab decât ei, mai luminos decât celulele lor, mai puţin josnic decât văzuseră ei. Trăiau, gândeau ei, ultima lor zi şi erau fericiţi. Renunţaseră de mult la viaţă aşa cum refuzau să măsoare, în vreun fel, timpul a cărei percepţie îi umaniza. Îşi frângeau mâinile doar închipuindu-şi, cu bucurie vinovată acea măsură umplându-se pe nesimţite

      Când primul strop va fi dat pe-afară ar fi avut parte de mult aşteptata renunţare.

     

© Copyright Sorin Coadă
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online