evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Apocalipsa  -  Interviul  -  Camera de la capătul holului  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Un pahar de vin  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Întreg  -  Umbra  -  Gândacul  -  Jocul Zeilor (V)  -  Praf minune (III)  -  Praf minune  -  Panica  -  Icoana  -  Ancheta  -  În beci  -  Ziua a şaptea  -  Piese de muzeu  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Epsilon  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Nebunii lui Arrianus  -  Chipul de pe Marte  -  Mergem acasă  -  Portiţa  -  Sentofagia  -  Fata din vis  -  Luminile oraşului II  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Toate celelalte popoare  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  Cristerra  -  Ultima frontieră  -  Sexibon  -  Halta părăsită  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Întunericul vieţii  -  Solilocviu  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Plastic  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Luminile oraşului XX  -  Către a opta zi  -  Luminile oraşului XXVI  -  Robotul  -  Ultima eclipsă (I)  -  Coşmar


ªi vremea vine ca să plângi

  Stefana Czeller
varianta print

Stefana Czeller



Publicat Duminică, 10 Mai 2009, ora 10:55

      Palma grea a inspectorului Bagdasar lovi cu precizie ceafa bărbatului de pe scaun, făcându i fruntea să se trosnească de birou. Insul uscăţiv, mărunţel şi negricios, cu mutră de şoarece plouat, gemu, dar anchetatorul nu se lăsă impresionat. Privi oarecum absent pe fereastră, lăsându şi ochii să se plimbe de a lungul străzii înguste. Copacii abia înfrunziţi ce o mărgineau nu l înveseleau. Felul în care li se hâiseră crengile, mutilate pentru a nu atinge cablurile omniprezente, i se părea cea mai elocventă expresie a tristeţii ostenite ce îmbibase în ultimii ani oraşul. Degetele puternice ale inspectorului apăsară gâtul suspectului, silindu l să păstreze poziţia chinuitoare şi ochii i se întoarseră spre el, fulgerându l.

      - Până acum doar ne am jucat, Evdochime. Dacă nu ţi dezlegi limba mai repede, trecem la lucruri serioase!

      - Să moară mama, dom' comisar, dacă ştiu ceva!

      - Lasă prostiile şi zi unde ţi e ascunzătoarea!

      - N am mai primit nica de când am ieşit de la pârnaie, jur pe ce am mai sfânt! Muncesc cinstit, la crâşmă. Întrebaţi o pe nevastă mea!

      Bagdasar slăbi strânsoarea doar pentru a l otânji iarăşi.

      - Tu n ai nimic sfânt, prostule! Iar pe nevastă ta de câte ori au săltat o în tramvai, când umbla la buzunare? Cred că şi ea a pierdut şirul. Dacă asta ţi e singura apărare...

      Alte două lovituri îi punctară vorbele. Evdochim începu să se smiorcăie şi pentru asta primi un pumn sănătos în şale.

      - Începi să mă plictiseşti! Şi doar ştii ce se întâmplă când sunt într o dispoziţie proastă. Unde e marfa, Evdochime?

      Ţârâitul telefonului opri palma harnică a poliţistului. Bărbatul înalt, cu părul tuns periuţă pentru a masca un început prematur de chelie şi ochi verzi, pătrunzători, se întinse leneş peste birou.

      - Dragoş Bagdasar la telefon!

      Ghemuit, arestatul îl urmărea. O undă de speranţă miji în ochii lui când poliţistul spuse scurt:

      - Acum plec!

      În fine, inspectorul puse receptorul în furcă şi se întoarse spre insul mărunţel.

      - Ai noroc, Evdochime! Trebuie să întrerupem discuţia. Până mă întorc, ar fi bine să ţi aduci aminte răspunsul la întrebarea mea.

      Bagdasar apăsă energic butonul soneriei, iar un agent plictisit şi burduhos îşi băgă capul pe uşă. Grăsanul primi imperturbabil ordinul de a l duce pe suspect înapoi în arest, ocolind expert cu privirea chipul pe care se conturau deja urmele loviturilor. Rămas singur, poliţistul îşi aprinse o ţigară. Nu se grăbea deloc, deşi o promisese. Abia când trase ultimul fum, se apropie de uşă şi o smuci, de parcă ar fi vrut să o scoată din ţâţâni.

      Maşina îl aştepta la scară. Sirena le deschidea drumul, iar automobilul treceau în viteză pe lângă alte şi alte blocuri cenuşii. Şirul monoton al clădirilor care şi purtau nefericirea pe verticală era întretăiat când şi când de case gârbovite, din a căror strălucire de sfârşit de veac rămăseseră doar urme vagi. Acum priveliştea asta îl făcea să se strâmbe, dar fusese o vreme când inspectorul iubise oraşul acela trăitor mai ales din amintiri. O vreme când Alina zâmbea şi firul vieţii părea ştiut dinainte, până şi pe lumea cealaltă... Oftă şi se sili să şi ducă gândul în altă parte. Era însă greu să o facă, dacă ghinionul îl silea să se întoarcă pe urmele trecutului său.

      Maşina îşi găsi, în scrâşnet de frâne, locul în faţa Mitropoliei şi, de data asta, Bagdasar nu mai zăbovi. Banda galbenă fusese deja întinsă, oprind paşii credincioşilor încercaţi de păcatul curiozităţii, iar subinspectorul Petre Pălimaru îl aştepta răbdător. Îl întâmpină cu una dintre privirile sale aproape saşii de încordare, ciupindu-şi mustaţa rară.

      - Bună ziua, şefule! Acu zece minute a sosit şi echipa de la laborator. E ciudată rău treaba asta!

      Bagdasar miji ochii, încercând să nu se uite la crucile zvelte de pe cupole, încă neascunse de bulgării vineţii îmbulziţi fără veste pe cerul senin de dimineaţă.

      - Cine a descoperit furtul?

      Pălimaru se uită repede în carneţel.

      - Unul dintre călugăraşi, Alexie. Aşteaptă să vorbiţi cu el.

      - Bine! Întâi arunc un ochi, apoi discutăm.

      Nu era mare lucru de văzut. Racla îşi dezvăluia ciudat pustiul, în rest nimic din tipicurile catedralei, atât de familiare inspectorului, nu fusese schimbat. Bagdasar încerca să facă abstracţie de potopul amintirilor, dar atâtea ore petrecute aici erau greu de ascuns pur şi simplu într un colţ al minţii. Clipele de speranţă, de bucurie liniştită şi de rar, dar cu atât mai preţios, extaz nărăveau să iasă la iveală, împiedicându l să se concentreze. Toată fiinţa îi striga după o ţigară, dar nu avea cum să o aprindă în pântecele catedralei.

      - Urme de spargere? mai mult mormăi Bagdasar, încercând în zadar să şi mascheze nervozitatea.

      - Nimic, şefule! Luăm amprente, dar la câţi oameni trec zilnic pe la moaşte, ar fi de mirare să ne ajute cu ceva.

      Inspectorul dădu din cap a aprobare. Cuvioasa Parascheva era la mare cinste în toată regiunea şi coada la racla ei se întindea, în zilele de sărbătoare, pe kilometri întregi. Mintea lui reuşea cu greu să cuprindă enormitatea celor întâmplate. Cine ar fi vrut să fure moaştele şi de ce? Şi, mai ales, cum?

      - Să vedem ce ne spune călugărul...

      Alexie era unul dintre slujitorii Domnului care păstrau trup şi chip de adolescent mulţi ani după ce trecuseră cei 18. Genele lungi îi coborâră sfioase şi obrajii i se înroşiră în secunda în care inspectorul se apropie de el. Avea şi voce de copilandru, doar degetele răsfirau bâtrâncios mătăniile, iar Bagdasar nu se chinui să i ghicească vârsta.

      - Am înţeles că dumneata ai descoperit lipsa moaştelor.

      - Aşa este, domnule inspector.

      - Pe la ce oră?

      - Era vreo patru când am deschis uşile, eu şi cu părintele Onufrie. Am intrat şi, după primii paşi...

      Glasul i se frânse, de parcă l ar fi încercat lacrimile. Poliţistul îşi mută privirea pe raclă.

      - Aseară când s a închis catedrala?

      - Pe la opt, ca de obicei.

      - Şi totul era la locul său...

      - Da, fără îndoială. Ne am închinat la sfintele moaşte, aşa cum o facem în fiecare seară înainte de a merge la chilii.

      Se lăsă o pauză grea şi Bagdasar îl urmări în tăcere pe călugăr, ale cărui buze mărunţeau fără zgomot o rugăciune.

      - Peste noapte, aţi auzit zgomote? Aţi văzut ceva ieşit din comun? Oameni pe lângă uşile catedralei?

      - Nimic, domnule inspector.

      - Zilele acestea au fost primiţi pelerini, vizitatori ori alţi străini în găzduire?

      - Nu, din câte ştiu eu.

      - S au făcut lucrări pe undeva? Au fost aduşi muncitori?

      - Nu. De cele mai multe ori, ne descurcăm singuri, slavă Domnului! Ultima dată a fost nevoie de ajutor dinafară acum vreun an.

      - Dumneata ce crezi că s a întâmplat aici? aruncă aparent nepăsător întrebarea inspectorul.

      Cruci dese bătură degetele lungi ale călugărului.

      - Nu ştiu... E necurată lucrare şi gândul se roteşte în jurul ei fără a o înţelege. Încurcate sunt însă căile Domnului, şi nu întotdeauna stă în putinţa minţii omeneşti să priceapă planul său.

      Bagdasar ţuguie buzele a nerăbdare.

      - Şi totuşi! Ce le veţi spune oamenilor?

      - Să nu şi piardă credinţa în Cel de Sus, chiar dacă nu i înţeleg lucrarea. Cuvioasa Parascheva a înfăptuit nenumărate minuni de a lungul sutelor de ani de când şi a găsit locul în catedrală. Dacă nici focul n a putut s o cuprindă, n avem a ne teme pentru ea. Doar pentru sufletele noastre, dacă ne lăsăm pradă îndoielilor...

      Bagdasar se întoarse brusc, înfigând degetele în podul palmei pentru a şi opri o înjurătură. Nu avea rost să mai continue discuţia. În vreme ce călugărul se îndepărta cătinel, inspectorul îşi îndreptă pentru o ultimă oară privirea spre icoane. Liniştea şi siguranţa de altădată erau doar o amintire, un cui înfipt în talpă, gata să pătrundă până la os.

      - Petre, vorbeşte şi cu ceilalţi preoţi care aveau cheie de la uşile catedralei. Întreabă dacă şi a manifestat cineva din afară un interes ieşit din comun pentru moaşte în ultima vreme. Trebuie verificate discret maşinile, dar şi şoferii Mitropoliei. Eu vreau să mai trag un ochi prin împrejurimi.

      - Se face, şefule!

      - Ne vedem la sediu.

      Bagdasar se îndepărtă cu paşi mari. Simţea că se sufocă între pereţii acoperiţi cu feţele sfinţilor, mirosul de tămâie îi stârnea greaţa. Nu întâlnise încă vreun chip cunoscut şi nici nu vroia să o facă. Abia când coborî treptele ciobite şi lăsă în urmă poarta neagră, cu îngerii ei auriţi privindu-l parcă batjocoritor, putu să respire normal. Împinse brutal cerşetoarea care i întinse palma crăpată şi o cârmi la dreapta, spre căsuţele cu pereţii străbătuţi de crăpături fine, urme ale cutremurelor dese şi ale neputinţei proprietarilor. Dacă ar fi furat el moaştele, sigur ar fi preferat să se retragă pe acea stradă dosnică. O pală de vânt îi făcu să fluture poalele costumului, dar inspectorul nu şi schimbă ritmul şi aproape se ciocni de uşa care plângea după bidinea.

      Îi deschise uşa o femeie adusă de spate până aproape să deseneze un unghi drept. Era şi tare de urechi, iar inspectorul fu nevoit să repete de trei ori ce vrea.

      - Vai de mine, maică! bâigui bătrâna, printre picioarele căreia se strecura o pisică gri, la fel de ramolită. Nu mai au niciun Dumnezeu oamenii, dacă până şi la oasele sfinţilor li se ridică mâna!

      - Nu aţi zărit astă noapte oameni cărând un pachet voluminos, ori vreo maşină mai mare aşteptând la poarta Mitropoliei?

      Aproape îşi urlase întrebarea, făcând mâţa să tresară şi să scuipe înspre el.

      - Nu, n am văzut aşa ceva. Şi am tot adăstat la geam! Că aşa suntem noi, bătrânii. Dormim puţin şi ne amintim multe, dacă tot ne a uitat Dumnezeu pe lumea asta.

      - Pe la ce oră v aţi culcat?

      - Să fi fost două, maică! După aia am lăsat doar răutatea asta de motan să bântuie prin casă. Doarme şi mai puţin ca mine...

      Fără să vrea, inspectorul privi întrebător pisica, de parcă i ar fi putut spune ceva important. Râse apoi de propria prostie şi îi întinse femeii cartea sa de vizită.

      - Dacă vă mai amintiţi ceva, sunaţi mă!

      Era cu mâna pe clanţă, când băbuţa îşi drese glasul.

      - A fost ceva, dar nu ştiu dacă vă e de ajutor...

      Bagdasar se întoarse rapid.

      - Spuneţi, orice ar fi! Vedem noi care i treaba.

      - Pe la unu, Mihăiţă a început să miaune ca nebunul. Îşi lipea botul de geam şi dădea cu lăbuţa, ca şi cum ar fi vrut să treacă prin sticlă. M am uitat...

      Bătrâna ezita şi inspectorul o privi încurajator.

      - Am văzut o femeie oprită pe trotuarul de vizavi. Avea un aer ciudat.

      Poliţistul încercă să şi ascundă dezamăgirea.

      - Cum anume?

      - N aş putea să vă zic. Am privit o şi am simţit întâi un fel de neastâmpăr, apoi mi am amintit de tinereţe, de vremea când mă curta Gheorghiţă. Dumnezeu să l ierte, că de 10 ani a murit... Parcă şi durerea din oase m a mai lăsat.

      - Femeia ducea ceva? Se purta suspect? insistă doar de amorul artei Bagdasar, lămurit că baba o luase pe arătură.

      - Nu, stătea doar cu mâinile încrucişate pe piept.

      - Cum arăta?

      - Era înaltă şi zveltă, îmbrăcată în straie simple, albe. Mai mult n am văzut, mă cam lasă ochii.

      Bagdasar îi mulţumi ceremonios şi, ajuns iar în stradă, se scărpină gânditor în creştet. Indiferent cine ar fi fost muierea aceea, nu lămurea misterul dispariţiei moaştelor. Era aproape imposibil să transporţi, chiar şi noaptea, o asemenea încărcătură fără să rişti să fii remarcat. Din nou, ce puteai face cu ea? Să ţi o aşezi în sufragerie, ca să te închini la ea zi şi noapte? Să o vinzi? Dar ce colecţionar trăsnit ar vrea aşa ceva? Să fie opera vreunei secte? Nişte nebuni care vroiau doar să distrugă moaştele... Dar n ar fi fost mai simplu să le dea pur şi simplu foc ori să le facă bucăţi, dacă tot au reuşit să pătrundă în catedrală? Bagdasar drăcui cu glas scăzut, apoi inventarie din ochi restul clădirilor. Nu credea că de acolo va obţine informaţii mai bune.

      După o oră de discuţii sterile, nu aflase decât că şi alţi moşnegi dormeau prost, iar unora animalele le-o luaseră razna în miez de noapte. Doar un singur bărbat, bibliotecar pensionat, mai văzuse o siluetă solitară care privea, nemişcată, crucile ce se sumeţeau în vârful catedralei. O femeie, dar mai multe nu putea zice nici să l pici cu ceară. Se gândea în schimb să se împace cu feciorul, cu care nu mai vorbise de când îşi găsise o fufă care l storcea de bani. Era aşa bucuros de la gândul ăsta, că simţea nevoia să l împărtăşească tuturor, chiar şi inspectorului.

      Bagdasar ieşi de la el cu gura strânsă pungă, aproape fără a remarca vântul tăios ce făcea norii să gonească, prinşi într o nesfârşită întrecere. Toate istoriile acelea de familie picurate în urechile sale îi zgâriau inima, făcând o să sângereze. Chipul Alinei îi răsărea iar în minte, felul în care gropiţele se desenau poznaş în obrajii ei, sunetul râsului ei care te încălzea ca pătura miţoasă a bunicii într o seară viforoasă.

      Îi plăcea să deseneze oamenii, să le surprindă din câteva tuşe expresia atunci când nu erau conştienţi că sunt observaţi. Petrecea ore întregi în parc, de la primele zile senine de primăvară şi până la ultimele după amieze mohorâte de toamnă, cu blocnotesul şi creionul negru, ascuţit cu grijă, în poală. Doar animalele îi mai stârneau o asemenea pasiune. Chiar şi cel mai răpciugos maidanez îi făcea ochii să se lumineze şi pentru toţi avea, dacă nu o fărâmă de pâine, măcar o vorbă bună.

      Aşezat pe bancheta din spate a maşinii care l aducea înapoi la sediu, inspectorul se lovi cu palma peste genunchi. Amintirile plăcute erau inevitabil îngemănate cu altele... Ce mi dăruieşti de ziua mea, frăţioare? Spune mi, nu fi rău! Ştii că urăsc surprizele, îl întrebase cu doar o săptămână înainte de a împlini 16 ani. Fruntea i se adunase într un fel caraghios, dar el nu i răspunsese, doar dăduse din mână. Ai să vezi. O să ţi placă! Nu mai văzuse...

      Inspectorul strînse pumnii, încercând să alunge o imagine care îl bântuise ani întregi, noapte de noapte, aducându l în pragul nebuniei. Cea a trupului dezgolit al Alinei, răşchirat în parcul din spatele blocului şi acoperit de un straniu mozaic de noroi şi sânge închegat. A părţilor ei intime transformate într o adunătură scârboasă de carne ciopârţită şi a ochilor ei holbaţi, în care rămăseseră închise umilinţa, suferinţa şi teroarea ultimelor clipe... O frână bruscă îl făcu să şi muşte dureros limba, dar fu recunoscător pentru întrerupere.

      - Aşa ies copiii ăştia ca tâmpiţii şi după aia pătimeşti de nevinovat, se scuză şoferul, dar Bagdasar nici nu l băgă în seamă.

      Rulară fără alte necazuri până la sediu şi poliţistul coborî mai greoi decât de obicei. Gura îi era uscată, palmele transpirate. Întors în biroul său, îşi aprinse o ţigară puturoasă, trase cu sete din ea şi privi scârbit dosarul rămas pe masă, încă deschis. De când intrase el în meserie, Evdochim era primul la care te duceai dacă vroiai să plasezi marfă "fierbinte". Zicea că s a cuminţit, dar instinctul îi spunea inspectorului că tot el era şansa cea mai bună să dea de urma bijuteriilor furate. Mărunţelul era însă îndărătnic şi doar spaima îl putea frânge. Inspectorului nu i plăcea să snopească suspecţii, dar nu se codea de la un interogatoriu dur dacă i se părea necesar. Accepta acum multe lucruri doar gândul la care, în cealaltă viaţă, l ar fi făcut să se bată cu pumnul în piept în faţa icoanelor. Dar atunci încă vedea partea cea bună a oamenilor...

      Cu un gest nervos, închise dosarul. Avea să l mai lase puţin pe Evdochim să se perpelească în celulă, îşi zise aruncând o privire pe geam. Nu se mai zărea niciun crâmpei de albastru, doar plumburiu îngemănat cu vineţiu. Vântul huia în toată legea, stârnea hore sălbatice cu mizeriile de pe caldarâm şi făcea să danseze nebun cablurile.

      Pălimaru păşi ca pe ouă în biroul plin de fum pe care îl împărţeau şi rămase ţeapăn în faţa inspectorului.

      - Noutăţi? spuse sec Bagdasar.

      - Nu mare lucru. Ceilalţi părinţei au confirmat varianta lui Alexie. Băieţii de la laborator au luat la puricat maşinile, deocamdată însă fără rezultat. Amprente sunt pe uşi şi pe raclă la greu, după cum anticipam.

      Inspectorul nu era foarte surprins. Începea să bănuiască, deloc încântat, că acel caz avea să fie greu de spart. Iar veştile primite ceva mai târziu, odată cu telefonul de la laborator, nu îl înseninară.

      - Au găsit nişte urme pe raclă, îi spuse lui Pălimaru.

      Subinspectorul ridică ochii din vraful de hârtii, cu un surâs mijind a vag optimism.

      - Se pare că sunt lacrimi, continuă inspectorul.

      - Lacrimi? repetă Pălimaru.

      - Aha!

      - A plâns poate vreun credincios când se ruga?

      Bagdasar se încruntă.

      - Şmecheria e că urmele sînt pe interior.

      Pălimaruse se holbă la el, uitând cu totul de hârtii.

      - Păi nu putea să le lase decât un popă sau hoţul... Şefule, chestia asta devine tot mai bizară cu fiecare oră!

      - Ai dreptate. Dar hai să l scoatem pe Evdochim la aer! Vreau să termin cu şobolanul ăsta.

      Evdochim părea şi mai plouat acum, că albastrul vânătăilor se desena bine pe chipul său palid.

      - Gata, bătrâne, s a terminat cu joaca, spuse inspectorul şi îşi suflecă mânecile.

      Pălimaru îi urmă exemplul şi arestatul se chirci în scaun, într-o evidentă anticipare a durerii. Lucrau bine împreună, şi în privinţa asta ca în multe altele, îşi spuse Bagdasar, alternându şi spornic loviturile cu cele ale subinspectorului. Ştiau cum să găsească punctul care producea maximum de durere cu minimum de energie. După doar cinci minute, Evdochim gâfâia şi lacrimi mari i se scurgeau pe obrajii supţi. O altă lovitură în stomac îl prăvăli pe podea.

      - Ridică te, Evdochime! îl îndemnă aspru Pălimaru.

      Bărbatul îl ascultă, tremurând. Inspectorul îi întinse un pahar cu apă şi îl urmări cum o soarbe cu înghiţituri mari. Putea duce totul şi mai departe, atâta vreme cât obţinea rezultate şi nu l băga pe suspect în spital. Dar nu credea că e cazul. Se aşeză pe colţul biroului şi îl privi în ochi pe arestat.

      - Nimeni nu ţi va sări în ajutor, Evdochime. Te voi snopi în bătaie şi procurorului nu i va păsa nici cât negru sub unghie. Nu la un cazier ca al tău... Până la urmă, ai să vorbeşti! Dar dacă te mai încăpăţânezi, o aduc aici şi pe nevastă ta, care ţi e complice. Deschide acum gura şi am să uit de ea. Asta, dacă vrei să rămână cineva care să aibă grijă de copii. Ai doi, nu?

      Omul plângea acum în toată regula, iar Bagdasar îi făcu semn subinspectorului să l lase să se liniştească. Îi puse doar mâna pe umăr, obţinând drept răspuns o tresărire terorizată.

      - Şi eu vreau să se termine totul la fel de mult ca tine, Evodchime!

      - Îţi zic tot, nu mai da! scânci omul. Am primit marfă doar de două ori, dar n am vândut nimic. Acum trei zile a venit la mine un tip căruia îi eram dator. Mi a adus ceva...

      - Nişte bijuterii? susură Bagdasar.

      - D da. Dar o lăsaţi pe femeia mea în pace, da?

      - Ştii că mă ţin de cuvânt. Unde ţi e tainiţa?

      Ascultă răbdător bolboroselile întretăiate cu suspine şi îi făcu semn din ochi subinspectorului să pună la cale descinderea.

      - Foarte bine! Mai trebuie să răspunzi la o singură întrebare. Cine ţi le a dat?

      - Un băiat mic şi creţ, cu o tăietură pe obrazul stâng. De aia îi şi zice lumea Crestatu. Am stat împreună la puşcărie, acum vreo cinci ani. Maică sa lucrează la mall, e femeie de serviciu. M a scos odată dintr o budă mare, nu putem să l refuz...

      - Bravo! Nu te simţi mai bine acum, că te ai spovedit?

      Răspunsul nu mai veni, dar Bagdasar nici nu l aştepta. Îl urmări placid pe Pălimaru cum îl curăţă şi îl scoate din birou pe Evdochim şi se apropie la rândul său de chiuvetă. Remarcă placid firicelul de sânge - nu al lui, al arestatului - care se scurgea pe email. Obţinuse mărturisirea, ca de fiecare dată.

      Nu l credea pe Evdochim capabil să mintă şi nici nu era. Cutia de fier, ruginită pe la colţuri, o găsiră chiar acolo unde spusese, ascunsă sub straturile puturoase de gunoi presat. Un apus sângeriu se întindea peste oraş când criminaliştii i o lăsară în sfârşit pe mână inspectorului. Bijuteriile furate de la mall erau chiar deasupra, iar Pălimaru rânji complice.

      - De acum, treaba e ca şi rezolvată!

      Bagdasar aprobă în tăcere. La fund se mai zărea ceva şi inspectorul se pregăti pentru cine ştie ce flecuşteţe. Revărsă conţinutul cutiei pe masă şi, preţ de o secundă, picioarele pur şi simplu îl lăsară. Dacă n ar fi fost Pălimaru, s ar fi prăvălit pe podea, dar mâna sigură a subinspectorului îl sprijini, ghidându l până la scaun.

      - Şefu, ce s a întâmplat? Să chem un doctor?

      Bagdasar privea obiectele înnegrite cu ochi holbaţi, incapabil să vorbească. Nu erau foarte valoroase, nu pentru oricine altcineva. Un inel de argint cu agat şi un lănţişor subţire, cu două litere formând o inimă. Un A şi un D. Degetele îi tremurau când întoarse podoaba. Gemu, făcându l pe Pălimaru să se îndrepte spre uşă.

      - Nu! reuşi să îngaime. Sunt bine.

      - Nu păreţi. Aduc pe cineva!

      - Sunt bine, repetă inspectorul.

      Se ridică clătinat şi se apropie de chiuvetă. Deschise robinetul şi îşi vârî creştetul sub jetul de apă rece. Rămase aşa aproape cinci minute, iar când se apropie de birou, reuşise să accepte realitatea. Erau bijuteriile Alinei.

      Neprevestit de sfâşierea luminoasă a văzduhului, tunetul răsună prelung, sporind în intensitate, de parcă aduna energia a zeci de fulgere ascunse. Se învârtoşa chiar în jurul lor, făcând pereţii să se clatine şi inimile să bată înnebunite. Când în fine încetă, după un minut sau poate după o oră, imaginea din oglindă îi arăta pe amândoi albi ca hârtia.

      - Ce a fost asta, şefule? spuse Pălimaru.

      - Un tunet, Petre! Ce putea să fie?

      - Parcă s a deschis iadul. Şi n am văzut niciun fulger. Nu s credincios, dar cu moaştele astea...

      - Iadul e pe pământ, Petre, nu în adâncuri de pucioasă! Or veni şi fulgerele.

      Ţinea acum în palma dreaptă inelul cu agat, mângâind cu buricele degetelor piatra micuţă. Părinţii i l dăduseră Alinei în acelaşi an în care el îi oferise lănţişorul cu pandantiv. Erau singurele podoabe pe care Alina le purta în seara aceea şi dispăruseră odată cu hainele, cu geanta şi cu actele. Mamei nu i plăcea ca sora sa să meargă seara la cursuri, dar el insistase să o lase. Era clar că desenul era pentru ea mai mult decât o simplă joacă. Colegii, o gaşcă simpatică, o conduceau totdeauna până la scara blocului şi ea promisese să nu se despartă niciodată de ei. Nu s a ţinut de cuvânt decât o singură dată. A fost de ajuns.

      - Adu l pe Evdochim! aproape strigă inspectorul.

      Pălimaru îl ascultă, cu o expresie încă înfricoşată. Nu apucă Evdochim să facă mai mult de un pas şi Bagdasar se repezi la el, izbindu l cu zgomot de perete. Degetele lui se înfipseră în gâtlejul bărbatului, chipurile li se apropiară periculos.

      - De unde le ai pe astea? aruncă vorbele Bagdasar, punându i sub ochi cele două bijuterii.

      Chipul lui Evdochim se înroşea, ochii i se bulbucau. Să vrea şi nu ar fi putut vorbi. Încă puţin şi Bagdasar l ar fi asfixiat, dar subinspectorul ieşi din înţepeneală şi se apropie de ei.

      - Lăsaţi l să respire, domnule! Îl omorâţi, ce dracu!

      Pentru câteva clipe, păru că vorbeşte la pereţi. Evdochim se învineţise de tot şi degeaba Pălimaru încerca să descleşteze palma inspectorului, împietrită în strânsoare. În fine, un declic al conştiinţei făcu degetele să-i tremure şi să se desprindă moale. Evdochim alunecă pe lângă perete, horcăind, iar Pălimaru îl ajută să se aşeze. Privindu şi palmele ca şi cum le vedea pentru prima oară, inspectorul se lăsă în scaunul său.

      - O să vă spună tot, şefule! Nu i aşa, Evdochime?

      Încă tremurând necontrolat, tăinuitorul reuşi doar să dea din cap. Se ferea să privească spre inspector, transformat deodată în băieţel nesigur. Bagdasar, cu gulerul şi obrajii încă uzi, sorbi o înghiţitură de apă. Cu gesturi măsurate, îşi aprinse apoi o ţigară, ascultându l pe Evdochim cum tuşeşte violent.

      - De unde ai lănţişorul şi inelul, şobolanule?

      Evodchim tresări ca la o lovitură, deşi inspectorul vorbea calm.

      - Le am primit de la un tip, bolborosi. Vroiam să i le dau neveste mii, acuşica e ziua ei.

      Un frison trecu prin trupul inspectorului.

      - Ce tip?

      - Nu l ştiu. Atunci l am văzut prima şi ultima oară...

      - Când?

      Evdochim se încruntă.

      - În februarie, pe la început. Era o zi a dracului de geroasă şi vândusem multă ţuică. Mi a zis că vrea să scape de ceva.

      Bagdasar se ridică, apropiindu se de el. Palma inspectorului se lăsă aproape drăgăstos pe creştetul lui Evdochim, care slobozi un geamăt.

      - Ia zi, Evdochime, de când primeşti tu lucruri de la oameni pe care i vezi prima oară?

      - D de obicei n o fac, dar era ceva cu tipul ăsta! Doar s a uitat la mine şi am ştiut că ar fi o idee naşpa să zic nu.

      - De ce?

      - Nu ştiu cum să zic... Parcă mirosea a moarte gagiul.

      Inspectorul îl credea: oamenii ca el îşi dezvoltau instincte extraordinare, fiindcă doar aşa puteau supravieţui.

      - Nu l ai întrebat cum de a ajuns la tine?

      - N am îndrăznit să l trag de limbă. Nici nu m aş fi tocmit, dar nu mi a cerut bani, doar să le ascund bine. M a pus să jur că nu le vând.

      Bagdasar strânse pumnii, dar nu l lovi.

      - Cum arăta bărbatul ăsta? Gândeşte te bine!

      Evdochim zăbovi câteva momente.

      - Potrivit la înălţime, nici prea slab, nici prea gras. Barbă şi plete negre. Ochi tot aşa. Avea o voce gâjâită rău de tot.

      - Tatuaje, cicatrici, alte semne?

      - Nu prea m am holbat la el, că şi aşa părea dus cu pluta.

      - Cum era îmbrăcat?

      - În negru. Un cojoc, parcă, şi nişte blugi.

      Inspectorul îşi frecă tâmplele.

      - Bijuterii avea?

      Urmă o nouă pauză, ceva mai lungă.

      - A fost doar o secundă, nu sunt sigur... Mi s-a părut că văd sclipirea unei cruci bătute cu pietre mari, roşii. Parcă erau picături de sânge. Altceva nu mi mai amintesc, să mă bată jalea!

      Bagdasar îi întoarse spatele.

      - Înapoi în arest cu el!

      Când Pălimaru se întoarse, inspectorul îl fixă brusc obosit.

      - Deocamdată să ţi ţii gura despre toate astea! De Crestatu ne ocupăm dimineaţă, acum află i cazierul şi adresa. Eu trebuie ies la aer. Vorbim mâine.

      Înainte de a ieşi, Bagdasar puse în buzunar inelul şi lănţişorul. Trebuia să le mai aibă sub ochi ca să creadă ce aflase. Nu şi a dat seama cum a ajuns pe trotuar, nici că mergea ca un beţiv, atrăgând priviri mirate din partea rarilor trecători. Chiar deasupra sa, cerul fu brăzdat de un păienjeniş de foc şi un tunet hurui cu puterea a zeci de marfare. Bagdasar nici măcar nu tresări, darămite să mărească pasul. Şerpi monstruoşi se încolăceau pe boltă, şosele de lumină se întretăiau, dar el nu le dădea atenţie. Mergea mecanic, nepăsător la bubuiturile dezlănţuitelor baterii cereşti şi la baletul sălbatic al fulgerelor, la primele picături mari şi reci care îşi croiau drum spre caldarâm.

      O altă scenă de demult se derula în faţa ochilor săi. Se revedea, bolnav de îngrijorare, ieşind din bloc în căutarea Alinei. Întârziase prea mult şi el, nepăsător la răcoarea nopţii, a alergat pe aleile înguste, strigându i tot mai panicat numele, printre frânturi de rugăciune. Apoi a văzut o, pe iarba abia mijită. Raza lanternei i a luminat şi ceea ce nu îndrăznise să dezvăluie felinarul, iar el s a clătinat. Goală, batjocorită şi schingiuită, Alina nu mai respira. Privind o, şi a spus întâi că nu mai era ea, doar o bucată de carne trecută prin malaxorul unui sadic. Apoi, în chiar secunda în care urlase cu glas neomenesc, a ştiut că Dumnezeu era doar o minciună a oamenilor. Dacă ar fi existat, dacă ochiul său atotvăzător ar fi vegheat asupra furnicarului pământean, monstrul care făcuse aşa ceva n ar mai fi ieşit din pântecele mamei. Ori ar fi fost transformat în cenuşă la primul strigăt, la prima gură de aer. Nu, Dumnezeu era doar o scorneală a celor care nu puteau îndura povara propriei mortalităţi, a îmbuibaţilor care trăiau pe seama gloatelor credule. O fantoşă în numele căreia se vărsaseră atâtea lacrimi şi sânge, căreia chiar el fusese cât pe ce să şi închine viaţa.

      Perdele aproape compacte de apă cădeau, transformând acoperişurile şi copertinele în nebune barabane. Şuvoaie reci îşi căutau zadarnic drumul spre canalele răzvrătite, care le răspundeau cu maronii bulbuci. Vineţiul cerului se reflecta în ele, îmbogăţindu se cu irizări sângerii de la primele felinare aprinse. Bagdasar mergea prin mijlocul urgiei, ud deja până la piele, fără să i pese de nimic. Vântul îl mâna de la spate şi el îşi potrivea inconştient paşii după suflul său tot mai puternic. Vedea acum privirea mamei când îi adusese vestea. Vedea cum se prăvălise din picioare, trăgând după sine ca un giulgiu faţa albă de masă pe care numai ce luciseră prietenos farfurii şi tacâmuri. A mai trăit doar cât s o bage pe Alina în pământ. Nu i a spus în acele zile niciun cuvânt, îngheţată în durerea ei fără margini, ce nu lăsa loc măcar pentru vreo picătură de compasiune. Dacă Dragoş îşi zugrăvise vreodată iadul, chinurile lui nu erau nimic pe lângă calvarul tăcerii şi al autoflagerării sufleteşti. L a ţinut în viaţă gândul că trebuie să fie tare pentru mama, spulberat şi el după înmormântare. A găsit o atârnând de ţeava din baie, dar n-a vărsat o lacrimă, cum nu putuse nici la despărţirea de Alina. Comisese un păcat de neiertat, dar ce mai conta!

      I a rămas doar răzbunarea, în numele căreia a îmbrăcat uniforma. Ziua muncea, seara se ducea la cursurile Facultăţii de Drept. Îi prindea bine să nu aibă aproape niciun răgaz pentru altfel de gânduri. Vroia doar să l găsească pe asasinul Alinei. Nimic altceva nu mai exista în viaţa sa - nici prieteni, nici duhovnic, nici pasiuni, nici credinţă. Toate podurile erau prefăcute în scrum.

      Trosnetul ramurilor smulse şi pocnetul parbrizului spart în zeci de bucăţi opriră caruselul amintirilor. Trăsnetul lovise necruţător stejarul bătrân, rupându l în două. Jumătatea rămasă în pământ ardea, dar nu pentru mult timp. Lacrimile cerului pentru frumuseţea lui pierdută aveau să l stingă. Un pas să mai fi făcut inspectorul şi bucata purtată de suflarea furtunii l ar fi lovit. Îşi atinse fruntea şi simţi o durere ascuţită. Un ciob i se înfipsese în carne şi îl smulse, fără măcar un geamăt.

      Se uită în jur: era aproape de casă, iar apa îi depăşea acum pantofii. Îşi continuă drumul spre blocul pătrăţos, fără a încerca vreo urmă de spaimă ori uşurare. Mări pasul, copleşit de frisoane şi dornic doar să ajungă la adăpost.

      Era la doi paşi de scară când o văzu, o siluetă profilată fantomatic pe griul spălăcit al blocului. Albul veşmintelor era şi mai neverosimul în toiul acelui adevărat război al elementelor, în pâlpâielile monstruoase ale fugerelor. Stătea perfect nemişcată, ca şi cum l ar fi aşteptat. Din gluga prelungă, doi ochi mari şi trişti, sinilii ca ai Alinei, îl ţintuiau.

      - Cine eşti? Ce vrei? strigă.

      Nu i răspunse, doar făcu un pas înapoi.

      - Tu ai fost la catedrală?

      Tunetul îi acoperi glasul, explozia aproape îl orbi şi piciorul drept îi alunecă în şanţul acoperit de trădătorul puhoi. Căzu în genunchi, îşi muşcă buza de jos până la sânge, iar când reuşi să se ridice, nu se mai vedea nici urmă de femeie.

      - Şi vremea vine ca să plângi, Dragoş, desluşi o şoaptă.

      Se întoarse, dar nu era nimeni. I se păruse că... Dar nu, era doar o amăgire, nu putea fi altfel. Şi totuşi, inflexiunile atât de cunoscute ale glasului Alinei nu se dădeau duse din mintea sa. În zadar însă ochii căutau silueta în alb, în zadar aştepta, coardă întinsă la un milimetru de punctul de rupere, încă un semn. Îl înconjurau doar răgetele vântului şi toaca bătută fără odihnă de crengi.

      Sfârşit la trup şi la minte, inspectorul aproape se târî până în apartamentul întunecat. Pe jumătate amorţit, se dezbrăcă de hainele ude şi pline de noroi, se aruncă în pat fără a mai desface aşternutul. În mai puţin de un minut, somnul greu, netulburat de vise, îl cotropi, nepăsător la dezlănţuirea furtunii.

      Îl deşteptă soneria insistentă a telefonului. Încă ameţit, întinse mâna după receptor.

      - Da, mormăi aproape indescifrabil.

      - Pălimaru sunt. V am trezit? Îmi pare rău, dar e o adevărată nebunie. Sună telefoanele în draci de aproape o oră. Au dispărut şi alte moaşte.

      Inspectorul se ridică în şezut, încercând să şi biruie buimăceala. De obicei îi erau de ajuns câteva ore de somn ca să fie în formă, dar acum limbile fosforescente ale ceasului îi arătau că trecuse binişor de nouă.

      - Ce moaşte? De unde?

      - De la vreo cinci biserici, din tot oraşul. Sfântul Mina, Sfântul Neculai şi alţii, facem acum o listă. Criminaliştii nu şi văd capul de treabă! Şi mai e şi vremea asta...

      Bagdasar îşi miji ochii, remarcând cu oarecare întârziere semiîntunericul din încăpere. Nu se mai auzeau tunete, însă cerul plumburiu părea că aşteaptă un ultim semn pentru a se prăvăli apocaliptic peste pământul transformat în mocirlă. O ploaie mocănească încă lucra spornic.

      - Sunt gata în vreo zece minute.

      - Trimit maşina. Sper să poată pătrunde.

      În oglinda de la baie, inspectorul îşi studie fruntea. Ciobul nu l rănise prea rău, iar ploaia îi spălase sângele. Nu avea nevoie de copci: era suficient să pună un plasture dezinfectant şi să înghită un analgezic. Avusese parte de necazuri mult mai mari în anii de patrulare. Încasase fără să clipească loviturile scandalagiilor şi ale tîlharilor, ale proxeneţilor şi ale traficanţilor de droguri şi le răspunsese cu asupra de măsură. Ameninţările şi ocările altora îi aduceau sângele la punctul de fierbere, îl făceau să uite de reproşul mut din ochii mamei, de vocea din mintea sa care i repetase de atâtea ori aceleaşi cuvinte. Dacă nu o convingeai tu pe mama... Dacă ai fi aşteptat o pe Alina seară de seară... Dacă o găseai mai repede... Îşi arunca otrava mâniei pe nelegiuiţii de cea mai joasă speţă, se oţelea la pumni şi la suflet. A doua zi o lua de la capăt, fără să i pese de durere sau de oboseală.

      Când Dragoş Bagdasar începea să urce pe scara ierarhică, l au prins pe asasin, un nimeni cu chip şters, pe care l uitai la cinci minute după ce l vedeai. Patrula îl dovedise destul de uşor în gangul plin de prezervative şi seringi folosite, de unde răsunaseră strigăte ascuţite de ajutor. Bagdasar a crezut întâi că era doar un portar amărât, transformat pentru o noapte în violator fără noroc. Doar când criminaliştii au găsit în apartamentul lui chiloţii Alinei, a ştiut că este el. S a mirat că nu l a ghicit la prima privire, dar a uitat repede de asta. A fost nevoie de trei colegi ca să l oprească, dar tot a apucat să i spargă nasul şi trei dinţi.

      Incidentul a fost trecut sub tăcere, judecătorii l au condamnat pe violator repede, chiar dacă nu a recunoscut crima niciodată. L au executat într o după amiază senină, a aflat apoi Bagdasar, şi până în ultima clipă şi a strigat nevinovăţia. La câteva luni după asta, pedeapsa cu moartea era abrogată şi Bagdasar s-a mângâiat cu gândul că glonţul l-a găsit la timp pe asasin. Cu timpul, inspectorul a învăţat să şi închidă durerea într o cutie cu trei lacăte. Alina era răzbunată şi să şi amintească prea des de ea nu l ar fi ajutat cu nimic. Deodată însă, se clătina şi slaba asta împăcare.

      Ieşit lângă scară, Bagdasar ridică privirea, căutând zadarnic măcar o lucire de soare. Norii erau stăpâni absoluţi, acoperind fără milă albastrul cu formele lor strâmbe, neguroase sau vineţii. Picurii mărunţi şi deşi se adăugau puhoaielor care şi croiau neobosit drum pe trotuare şi printre maşini, adunând de a valma ambalaje, chiştoace, cotoare... I se păru chiar că zăreşte leşul unui câine, plutind cu burta n sus pe lângă el. Inspectorul închise pentru o secundă ochii, de parcă ar fi fost suficient să strângă pleoapele tare ca să se trezească din coşmarul zilelor sale. Claxonul maşinii de serviciu îl făcu însă repede să renunţe la zadarnicul moment de meditaţie. Apa trecea de mijlocul roţilor, iar Bagdasar îşi zise că tot oraşul trebuia să fie cuprins de haos.

      Avea dreptate. Transportul în comun era dat peste cap, maşinile mici eşuau lamentabil la transformarea în amfibii, oamenii, gârboviţi sub umbrele, căutau zadarnic un petic de asfalt şi apoi se resemnau să şi croiască drumul prin râurile jegoase în care se transformaseră străzile. Demult, Dragoş Bagdasar şi ar fi făcut cruce şi ar fi mers cu gândul pe urmele lui Noe. Acum nu jinduia la o arcă, doar la nişte cizme mai înalte de cauciuc. Apocalipsa lui fusese într-o noapte de primăvară şi îi lăsase sufletul pustiu.

      Pălimaru îl aştepta pe platoul mănăstirii.

      - Nici nu mi vine să zic bună dimineaţa, şefu! Da ce aţi păţit la frunte?

      - O nimica toată! Un ciob de la un parbriz spart...

      Subinspectorul coborî vocea.

      - Vremea asta te duce cu gândul la mânia lui Dumnezeu, nu? Până şi călugării par speriaţi... Cine ştie ce păcate au adunat pe suflet.

      - Lasă asta, Petre! Zi-mi ce s a întâmplat aici.

      - La fel ca la Mitropolie, şefule! Seara moaştele erau la locul lor, dimineaţă ia le de unde nu s! Urme de forţare ioc, din nou nişte picături, dar pe exteriorul raclei. Îţi vine să scuipi în sân, zău! Şi doar mă ştiţi că nu s superstiţios.

      Bagdasar privi lung pereţii mănăstirii, odată auriţi, acum doar împodobiţi de broderii delicate în piatră, singurele care rezistaseră probei focului.

      - Hai să vedem! spuse fără urmă de entuziasm.

      Singura diferenţă era că priveau un sipet micuţ. Îşi continuară cu greu călătoria pe la biserici, auzind iar şi iar aceleaşi veşti proaste. În ultimul lăcaş, ridicat prin osteneala locuitorilor unuia dintre cartierele mărginaşe dar care rivaliza la fală cu mult mai bătrâna catedrală, inspectorul intră cu paşi mari, fără a şi face cruce. Simţi acidul din privirea dascălului, un tip cu fălci de buldog şi o roşeaţă nesănătoasă a chipului. Îi răspunse cu un rictus îngheţat şi îi ascultă plictisit povestea, lăsându l pe Pălimaru să ia notiţe. Criminaliştii îşi terminaseră treaba şi doar ei trei mai erau în biserică.

      - Părintele e plecat, se tânguia cu voce răguşită dascălul. Ce i spun când se întoarce?

      Inspectorul ridică din umeri. Avea probleme mult mai mari decât asta.

      - Am ştiut de când am zărit o că se va întâmpla ceva rău. Mi s a strâns inima, dar n am putut bănui...

      Bagdasar se învioră.

      - Pe cine?

      Dascălul îşi drese glasul, evident descumpănit.

      - O femeie. Am zărit o aseară, lângă gardul bisericii. Stătea nemişcată, fără să i pese de furtună şi se uita fix la mine. Apoi a vorbit. A fost tare ciudat...

      Inspectorul îşi aţinti privirea asupra lui, uluit. Dascălul se închina repede, cu ochi lăcrimoşi.

      - A vorbit? Cum o puteaţi auzi, prin zgomotele furtunii?

      - Straniu, nu? Tunetele urlau...

      - Ce a spus?

      - Se aud trâmbiţele cereşti. Îngerii au sunat adunarea. Oare ce a vrut să zică? Tot întorc vorbele astea pe o parte şi pe alta. Era ca o arătare în alb...

      Bagdasar simţi un fior pe şira spinării. Omul cu care vorbea nu avea de unde să ştie despre aventura sa din seara trecută. Şi totuşi, vorbeau despre aceeaşi femeie. Cine era? Trebuia să afle. Sigur vorbeau despre o fanatică. Se întorcea astfel la ideea sectei, cea mai bună pe care o putea găsi mintea sa trudită.

      Împreună cu Pălimaru, se întoarse la maşină. Degetele îi atinseră, prin pânza costumului, lănţişorul.

      - Care i treaba cu Crestatu?

      - Are cazier cât o zi de post şi nu lucrează niciunde... Stă cu maică sa, în Manta Roşie. Din păcate, nu putem intra acolo până nu se termină nebunia asta.

      Bagdasar aruncă o privire pe geam. Ploaia se oprise, dar bolta era tot cernită, parcă ar fi cântat prohodul sistemului de canalizare ce defula neobosit. În Manta Roşie se declanşau inundaţii la ploi mult mai potolite. Nu avea cum trimite echipajele.

      - Facem o oprire, se hotărî deodată. Tu mă aştepţi în maşină! N ar trebui să dureze mult.

      Pălimaru îl privi cu coada ochiului.

      - E vorba despre bijuteriile acelea, nu?

      - Da. Sunt ale Alinei...

      Subinspectorul se schimbă la faţă, dar nu mai întrebă nimic şi Bagdasar îi fu recunoscător pentru asta. Blocul pe care l căuta le era în drum şi inspectorul adăstă doar o secundă înainte de a apăsa pe butonul soneriei. La înmormântare, prietena cea mai bună a Alinei îi povestise despre ultima seară. Se despărţiseră la ultima intersecţie, i a zis, chiar lângă parc. Alina a auzit un scheunat de căţel. Nu putea rezista chemării unui animal în nevoie, dar nu avea rost să i tragă pe toţi după ea. Nu vă faceţi griji, plecaţi! Ce mi se poate întâmpla atât de aproape de casă? Au ascultat o şi acum trebuia să trăiască într un fel cu gândul ăsta.

      Îi deschise o femeie muncită, pe la vreo 40 de ani. Îl privi în ochi şi Bagdasar ştiu că îl recunoaşte.

      - Putem vorbi câteva minute? o întrebă abrupt. E vorba despre fratele dumneavoastră.

      - Ce mai vreţi acum? se răsti femeia. Să l dezgropaţi şi să i aruncaţi oasele la câini?

      - Ştiu cât de greu trebuie să vă fie să mă vedeţi. Au apărut însă nişte elemente noi în dosar...

      Se aştepta să i închidă uşa în nas, dar nu o făcu. Intră în holul îngust şi întunecos, mirosind vag a ulei rânced. Gazda sa, Marilena o chema, îl conduse în bucătărie şi îi făcu semn să se aşeze lângă masa acoperită de o muşama ruptă pe la colţuri.

      - Ascult, îi spuse.

      - Vroiam să vă întreb dacă aţi văzut vreodată bijuteriile astea...

      Le scoase pe muşamaua cu trandafiri mici şi aşteptă cu o strângere de inimă răspunsul.

      - Nu. Voicu nu avea bani de zdrăngănele şi nici cui să le dea.

      - Au fost ale surorii mele...

      - Atunci chiar că nu aveam cum să le văd. Am spus o de zeci de ori: nu el a omorât o pe biata fată! Nimeni n a vrut să mă creadă.

      - A fost prins cînd viola o femeie.

      - Da, a greşit atunci, dar a fost prima oară. Nu era un om rău, doar a îndurat prea multe când era mic. Amândoi am îndurat! Nu ar fi putut însă lua viaţa nimănui, şi nici să chinuie un suflet în halul ăla.

      Bagdasar îşi reţinu mânia. Avea nevoie de răspunsuri.

      - Cu cine era mai apropiat?

      - Nu prea avea amici. Doar câţiva colegi cu care ieşea la o bere, dar rar de tot, că stăteam prost cu banii. De ce mă întrebaţi lucruri pe care le am zis cu ani în urmă? Nu am timp de pierdut!

      - Pentru că acum s au găsit bijuteriile. Uitaţi, nu vă mai necăjesc decât cu o întrebare. Un ins potrivit la înălţime, nici prea slab, nici prea gras, cu barbă şi plete negre. Ochi tot aşa şi voce gâjâită. Poartă o cruce bătută cu pietre roşii, ca nişte picături de sânge. Vă spune ceva?

      Femeia se holbă nedumerită.

      - Seamănă cu părintele...

      Inima inspectorului se opri pentru câteva secunde, apoi îşi reluă năvalnic bătăile.

      - Care părinte?

      - Cel la care mergea Voicu la spovedanie. Ani de a rândul s a dus la el. S a oprit chiar cu vreo două luni înainte de...

      Vocea Marilenei se înecă, iar poliţistul îşi mută privirea pe argintul care se odihnea, nepăsător la toate acele dureri, pe masă. Femeia îşi întoarse chipul, ascunzându şi lacrimile, dar inspectorul nu avea timp pentru milă.

      - Cum îl cheamă? insistă cu voce moale.

      - Părintele Camasie. Voicu ţinea la el, a schimbat mulţi duhovnici până să l aleagă. După prima spovedanie, mi a spus că omul ăsta îl va ajuta să şi înfrângă diavolii. E mai potrivit decât oricare altul, a zis, fiindcă e un suflet greu încercat.

      - Cum adică?

      - Am vrut să discut cu părintele după ce l au condamnat pe Voicu, dar mi au spus că se mutase la o mănăstire, undeva prin munţi. A avut un necaz mare, am înţeles.

      - A fost vreodată părintele Camasie aici? I a dat vreodată Voicu ceva?

      Marilena îşi acoperi faţa cu palmele.

      - Nu ştiu! Plecaţi, nu mai avem ce vorbi!

      Inspectorul se ridică, adunând bijuteriile. Trebuia să l găsească pe popă.

      Pălimaru îl fixă, cu o mină îngrijorată, dar Bagdasar nu i oferi deocamdată nicio explicaţie, doar făcu semn şoferului să pornească.

      - O operaţiune de asemenea amploare cere resurse uriaşe, se întoarse inspectorul cu gândul la anchetă. Cine ar putea orchestra aşa ceva şi pentru ce?

      - Chiar şi pentru o sectă foarte hotărâtă, cum nici nu avem în oraş, e prea mult, îi răspunse Pălimaru. Nu mai înţeleg nimic, zău! Biserica deja se agită, credincioşii la fel, a mai venit şi furtuna asta cumplită... Noi vom fi cei crucificaţi dacă nu rezolvăm repede cazul.

      Bagdasar îşi prinse tâmplele, încercând să găsească o soluţie.

      - Numai până adunăm toate datele de laborator şi va dura o grămadă. Apoi, ploaia trebuie să fi distrus şi puţinele urme. Trebuie să aflăm cine e femeia aceea în alb, Petre! A fost văzută şi în noaptea dinaintea spargerii de la Mitropolie, mi a făcut şi mie o vizită aseară. A dispărut înainte să o pot trage de mânecă... Ea e cheia cazului, simt asta!

      Respiră adânc înainte de a da următorul ordin.

      - Şi mai trebuie să găsim pe cineva. Părintele Camasie, întreabă de el la Mitropolie.

      Pălimaru dădu ascultător din cap, deşi se vedea că nu i e totul clar. Bagdasar oftă şi îi făcu rezumatul discuţiei cu Marilena.

      - Credeţi că a fost o greşeală cu Alina? îndrăzni subinspectorul.

      - Încă nu vreau să mă gândesc la asta, Petre. Poate Voicu i a dat cumva bijuteriile. Poate i-a zis ceva, iar popa n a putut încălca taina spovedaniei.

      - Şi de ce să renunţe la ele acum? Şi încă să le ducă la Evodchim! Iar după cum l a descris şobolanul...

      Bagdasar ştia că Pălimaru avea dreptate. Răspunsul nu putea fi atât de simplu, dar nu vroia să se gândească la cel mai complicat. Nu încă.

      Un vierme îndărătnic începea să sape în fruntea sa, făcându l să se strâmbe de suferinţă. Pălimaru, ghicindu i necazul nerostit, îi aduse un pahar plin ochi de cafea aburindă.

      - Minunat! Mulţumesc, spuse inspectorul.

      Luă doar o înghiţitură şi scuipă lichidul fierbinte în chiuvetă. Pălimaru se ridică pe jumătate de pe scaunul în care abia se aşezase.

      - E vreo problemă? Tocmai vroiam să mi iau şi eu una.

      - Mai bine nu, îl sfătui Bagdasar. Are un gust oribil. Parcă e făcută cu fiere.

      Inspectorul se apropie de chiuvetă şi învârti robinetul. Avea nevoie măcar de o gură de apă ca să scape de amăreală. Renunţă însă aproape imediat ce văzu sângeriul lichidului care i umplea cana.

      - Ce mama dracului! Ia uită te şi tu, Petre!

      - Cum să nu fie cafeaua îngrozitoare? Doar automatul foloseşte apă din reţeaua noastră!

      - Trebuie să fie de la inundaţii. Ia nişte suc sau apă de la bufet. Trebuie să bem ceva!

      Îi întinse o bancnotă şi privi absent jetul care nu şi schimba culoarea. Cuvinte vechi îi răsunau în minte, cuvinte pe care le credea arse odată cu paginile Bibliei. Al treilea a vărsat potirul lui în rîuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s au făcut sînge. Ce prostie! Un junghi cumplit îi străbătu fruntea, făcându l să geamă scurt.

      Durerea nu se ostoia, dar rapoartele se adunau stivă pe masa inspectorului. Se afundă în dosare, doar pentru a constata că îi era menit să străbată acelaşi cerc vicios al lipsei martorilor, al lipsei urmelor, al lipsei mobilului... Subinspectorul reveni în birou, iar Bagdasar, privind la ceas, îşi dădu seama că lipsise cam jumătate de oră.

      - Ei?

      - Am făcut şi ceva săpături. Greu se lasă traşi de limbă părinţeii! Dacă nu era treaba cu moaştele... Dar e adevărat, Camasie a fost o vreme la un schit. S a întors însă de la sfârşitul anului trecut.

      Bagdasar ţâşni de pe scaun.

      - Mă duc să vorbesc cu el!

      Pălimaru îşi drese glasul, frământând două hârtii.

      - Uitaţi, am trecut aici datele! Mi au dat băieţii de la Evidenţa Populaţiei şi o copie după buletinul lui. Dar poate e bine să aşteptaţi până mâine. Cine ştie cum o fi şi drumul până la mănăstire...

      Bagdasar înşfăcă imediat copia, dar nu se lăsă convins.

      - Am să încerc totuşi.

      - Vin cu dumneavoastră!

      - Nu, stai aici şi adună restul pieselor din puzzle! Am cerut şi un favor unei cunoştinţe de la Serviciul de informaţii. Ne trimite date despre sectele din regiune. Poate o găsim pe femeia în alb...

      Vedea că Pălimaru ar fi vrut să protesteze.

      - Petre, nu ţi fă griji! Totul va fi în regulă!

      Privirea subordonatului său îi zicea că nu e deloc sigur de asta, dar nu mai putea aştepta. Urcă tot în ARO, însă îi făcu semn şoferului să coboare. Avea să conducă el. De obicei prefera însingurarea relativă oferită de bancheta din spate, răgazul dat de caleidoscopul imaginilor din furnicarul oraşului pentru a şi aduna gândurile. Acum prefera să se concentreze la drum, să nu se gândească la nimic până nu avea să vorbească... O înţepătură pe gât îl făcu să tresară. Palma ridicată reflex spre punctul vulnerabil întâlni ceva străin şi apăsă. Inspectorul îşi studie mirat degetele: o gânganie pe jumătate strivită îl lăsase pe piele urme scârboase, amestecate cu o picătură din propriul sânge. Nu o putea identifica, dar biologia nu fusese niciodată punctul său tare. Se şterse, cu o grimasă, trânti portiera şi învârti cheia în contact.

      Motorul începu să toarcă ascultător. Maşina era destul de veche, dar încă mergea bine. Înainte de a demara, Bagdasar îşi roti privirea, întrebându se dacă subinspectorul nu avea dreptate. Strada îngustă era tot acoperită cu apă maronie, vălurită de rafalele reci, iar cerul după amiezii părea născut din resturile unui hulpav incendiu. Cenuşiul se împletea cu păcuriul în forme ameninţătoare, de balauri care devorau soarele. Lumina părea că nu şi va mai găsi vreodată drumul spre pământ şi inspectorul se înfioră, cuprins de o bruscă şi iraţională spaimă. Era însă hotărât să şi croiască drum chiar şi printr un adevărat potop.

      Chiar în vreme ce ieşea prudent în bulevardul larg, acum sinistru de pustiu, văzu alte gângănii cum se izbesc de parbriz. Veneau direct spre el, într un avânt sinucigaş, fără să le pese că se zdrobeau de sticlă. Încercând să le ignore, Bagdasar porni ştergătoarele, deşi nu mai ploua de ore bune. O mână nevăzută, dar puternică, i se strânse pentru o clipă în jurul gâtlejului, apoi îl lăsă în pace.

      Aproape nu mai recunoştea oraşul şi îşi găsea greu calea. Întunericul şi apa disimulau formele blocurilor, transformau copacii în ciudate fiinţe fără glas, neputiincioase să şi strige durerea mutilării. Vântul flutura hăulind bucăţi de panouri, cabluri şi zdrenţe ce fuseseră odată steaguri, cearşafuri, copertine... Iluminatul public nu funcţiona, teoretic era şi prea devreme pentru asta, doar strălucirea fantomatică a câte unei rare reclame încă funcţionale se reflecta ameninţător în bălţile aparent fără fund. Oamenii păreau să se fi ascuns. Aşteptau oare resemnaţi, în spatele uşilor ferecate, sfârşitul acelei zile, întrebându se dacă nu însemna şi sfârşitul a tot ce ştiau, a tot ce iubeau?

      Sunetul telefonului mobil îl făcu să tragă brusc de volan şi maşina se roti spre dreapta, ratând la mustaţă un stâlp de lumină, înclinat periculos de furtună.

      - Eu sunt, şefule! Tot spre mănăstire mergeţi?

      - Cât pe ce să mă bagi în bucluc, Petre. Ce s a mai întâmplat?

      Era un fel de vibraţie ciudată în vocea subinspectorului şi, deşi nu i vedea faţa, Bagdasar era sigur că se albise ca hârtie.

      - Tocmai am primit nişte date din capitală. Se pare că nu se întâmplă numai la noi în oraş. La fel e în toată ţara.

      - Ce anume?

      - Furturi. Au dispărut de peste tot.

      - De moaşte vorbeşti?

      - Da. De la aceiaşi sfinţi. Oriunde erau oscioase de ale lor, bisericile au fost sparte. Cei de la Bucale sunt strecheaţi de a dreptul, mai ales că patriarhul tocmai a îndemnat hoţii să nu stârnească şi mai mult mânia lui Dumnezeu. Poate ar fi cazul să vă întoarceţi la sediu, şefule.

      Bagdasar se gândi doar o secundă.

      - Nu. Dacă întreabă cineva de mine, spune că verific un fir la mănăstire.

      Termină abrupt convorbirea, nedându i timp subinspectorului să protesteze. Se putea baza pe el, la urma urmei îi era dator. Dacă n ar fi închis ochii atunci... Niciodată nu i reamintise despre felul cum îi salvase cariera, dar modul în care Pălimaru nu i ieşea din cuvânt era cea mai bună dovadă că nu uitase.

      Era acum la poala dealului şi ridică privirea spre mănăstire. Ce taine ascundeau pietrele ei vechi, zidurile făcute să reziste unui asediu?

      Apele scurse de pe versant săpaseră făgaşuri în pământul gras, dar rădăcinile viguroase ale stejarilor nu-l lăsaseră să se ducă la vale, odată cu puhoaiele. Drumul pietruit ce şerpuia, despărţind fără caznă pădurea bătrână, era acoperit cu clisă, dar nu imposibil de străbătut. Cele două turle ale bisericii, ridicate de după zidurile de cărămidă bătrână, îl chemau pe inspector cu glas auzit doar de mintea sa. Din rănile deschise de ele, cerul slobozea fără contenire sânge şi tăciune. O gânganie îi trecu pe lângă obraz şi inspectorul o alungă cu palma, dar ea reveni, îndărătnică, bâzâind ascuţit.

      - Cum ai intrat? Au înnebunit şi astea! mormăi Bagdasar, fără să-i pese că vorbeşte singur. De la vreme trebuie să fie...

      Deschise geamul ca s-o alunge. Clopotele mănăstirii îşi începură cântecul, iar printre glasurile lor de aramă lui Bagdasar i se păru că desluşeşte o şoaptă.

      - Dragoş...

      O pală de vânt făcu şi frunzele stejarilor să se prindă în bizara conversaţie. Inspectorul înghiţi în sec, încercând să se convingă că i se năzărise. După ce primea răspunsurile dorite, avea să-şi ia un concediu. Doar i se adunaseră de acum vreo două luni! Socoteala îl făcu să râdă în doi peri. La ce-şi găsise să se gândească în timp ce hrohăia prin pădure, la oră de burzuluială a vremii, numai bună ca să audă voci! Poate nu de un concediu, ci de o vizită la psihiatru avea nevoie.

      - Aici, Dragoş...

      De data asta, inspectorul nu se mai putu convinge că nu a auzit nimic. Privi cu fereală spre dreapta. O pată albă se mişca între arborii scorburoşi. Opri brusc maşina şi coborî.

      - E cineva acolo? strigă.

      Vocea îi sunase gâfâit, nu şi-o recunoştea, dar deja alerga prin pădure.

      - Vino! Timpul se scurge repede...

      Pata albă era şi mai departe, chemându-l nerăbdătoare cu glas de femeie. Cu glasul Alinei. Nu putea decât să-i urmeze chemarea. În graba sa, se lovea de câte un trunchi, se împiedica de o rădăcină, dar nu se oprea. Cu mintea goală, urmărea fantasma căreia vroia să-i ceară iertare, deşi încă nu credea pe de-a-ntregul în existenţa ei. Şi, deodată, când puterile începeau să-l lase, ea se opri. Acum, că putea să o ajungă, nu îndrăznea să se apropie, să spulbere iluzia dulce şi totodată dureroasă, să afle dovada nebuniei sale. Închise ochii, respirând greu, iar când privi iarăşi în acea direcţie, pata albă dispăruse.

      Icni, dar îşi continuă căznit înaintarea, încă neştiind dacă e uşurat sau dezamăgit. Ajunsese la câţiva paşi de locul unde o văzuse, de fapt marginea unui luminiş, când răsună strigătul. Lung, tremurat, de femeie torturată, îngheţându-i sângele şi inima, făcându-l să-şi piardă şi ultima brumă de stăpânire de sine. Se repezi în luminiş.

      El era acolo, îngenuncheat lângă lespede, la picioarele crucii de piatră. Stătea cu spatele la Bagdasar, gluga rasei îi era coborâtă, dezvăluind pletele negre. Era, probabil, absorbit de lucrarea sa cumplită, cea care-l umpluse de sânge până la coate, fiindcă zgmotul înaintării inspectorului nu-l făcu să se clintească.

      Bagdasar văzu totul dintr-o singură privire. Straiele albe, mototolite şi aruncate în noroi, trupul despuiat, brăzdat de răni cumplite, cuţitul care lucea stins în mâna lui. Îi retezase sânii, îi sfârtecase pântecele, eliberând măruntaiele... Când avusese timp să facă toate astea, doar numai ce-o văzuse? Orice urmă de logică dispărea, doar silueta lui întunecată se decupa suprarealist peste albul brăzdat cu roşu al marmurii şi al trupului ei chinuit. Ochii inspectorului îi căutară pe cei ai femeii sacrificate astfel. Erau ai Alinei? Aceeaşi suferinţă, aceeaşi încremenire. Dar nu erau ochii Alinei, după cum altcuiva îi slujiseră sprâncenele groase şi degetele lungi, cu buricele înroşite.

      Cu un urlet de câine turbat, Bagdasar ieşi din amorţeală. Se năpusti spre călugăr, gata să-l sfâşie cu unghiile şi cu dinţii. Abia atunci Camasie se întoarse către el. Era aşa cum i-l descrisese Evdochim, şi totuşi cuvintele lui nu putuseră cuprinde lucirea dementă a privirii sale, în care patima, cruzimea şi disperarea pocăinţei se contopeau dureros.

      Se încleştară ca două fiare, gemând neomeneşte. Noroiul le îngreuna mişcările, îi făcea să-şi piardă echilibrul şi să-şi rateze ades ţinta, dar loviturile nu conteneau. Inspectorul era mai priceput, însă furia îi devenise tovarăşă proastă. De două ori, vârful cuţitului îşi găsi drum în carnea sa. Sângele ţâşni dintr-o tăietură de la umărul stâng şi dintr-alta, mai puţin adâncă, de la obraz.

      Abia după a doua lovitură, privirea reuşi să-i treacă de perdeaua roşie a mâniei şi să se fixeze pe ochii lui Camasie, pentru a-i anticipa următoarea mişcare. Când călugărul ţinti spre pântece, Bagdasar făcu salvatorul pas lateral şi îi prinse încheietura. O învârti cu toată forţa şi auzi pârâitul osului rupt. Căzut în genunchi, Camasie era la cheremul său şi, cu un pumn bine ţintit, poliţistul îl trimise în neştiinţă.

      Se apropie de cruce şi mângâie absent fruntea moartei. Cum putuse crede că era Alina? O schingiuise cumplit, şi totuşi siniliul ochilor ei rămânea împăcat, făcând suferinţa aşteptată şi acceptată. Nu putea să o mai privească şi o acoperi cu sacoul său. Tot ce avea să facă era de neacceptat pentru un poliţist, rupea rutina care-l ţinuse în viaţă atâta vreme. Dar era singura cale de urmat şi nici măcar nu se luptă cu sine, îmbrăţişă gândul aşa cum necunoscuta îmbrăţişase moartea.

      Lama ascuţită tăie hainele lui Camasie, croind legături ce îi prinseră braţele şi picioarele de cruce. Acum îl putea trezi şi o făcu folosind vârful cuţitului.

      - Mă vei ucide, spuse Camasie, cu un fel de stranie uşurare.

      - Da. Dar întâi îmi vei spune ceva. În ‘87, o fată într-un parc... Sora mea...

      Un tremur scurt al degetelor lui Camasie îi răspunse înainte ca buzele lui să o facă.

      - Era foarte drăguţă. Am văzut-o când împărţea haine săracilor din parohie. Soţia mea era grea, dar fata aia... Am ştiut că trebuie să o am.

      Pumnul lui Bagdasar lovi cu forţă, zdrobindu-i nasul. Camasie nu se opri din vorbit.

      - Întâi am urmărit-o, nu îndrăzneam să-i spun ce simt. Apoi nevastă-mea a pierdut copilul, iar după o zi hemoragia a ucis-o şi pe ea. Era pedeapsa pentru că păcătuisem. Dar oare era vina mea? Dacă n-ar fi fost fata... Era de fapt un diavol, care încă îmi râdea în nas. Trebuia să plătească pentru asta. A fost aşa de uşor să o ademenesc...

      - Nu! strigă Bagdasar.

      Nu putea auzi povestea ultimelor clipe ale Alinei.

      - I-ai păstrat bijuteriile atâta vreme...

      - Eram gata să cad iar în păcat. Diavolul mă chinuia, îmi dădea ghes să le scot şi să le mângâi, să-mi amintesc cum intrase cuţitul în carnea ei. Am crezut că, dacă scap de ele...

      - De ce l-ai ales pe Evdochim?

      - Ea mi-a spus!

      - Cine?

      - Ea!

      Camasie arătă cu bărbia spre trupul de la picioarele sale.

      - Noapte de noapte, îmi apărea în vis. Şi vremea vine ca să plângi, îmi spunea, dar mie îmi urla carnea după desfătare. Apoi mi-a zis să mă duc la şobolanul ăla. Vroiam doar să înceteze coşmarurile.

      Telefonul lui Bagdasar începu să sune, dar îl ignoră.

      - Şi s-au oprit?

      - Coşmarurile, da. Poftele trupeşti au sporit. Iar azi, când femeia din vis mi-a ieşit în drum... Era tot un diavol, cum altfel putea afla totul despre mine?

      Degetele inspectorului strângeau cuţitul, la fel de albe ca pielea moartei.

      - Nu o cunoşti? Nu ştii nimic nici despre moaştele furate?

      - Nu. Iartă-mă! Te rog, am nevoie de iertarea ta…

      - Un gunoi ca tine nu merită nici iertare, nici milă.

      Ridică lama, cu inima împietrită. Nu putea fi alt sfârşit.

      - Opreşte-te, omule! strigară la unison patru voci.

      Corul era chiar la o azvârlitură de băţ, cel mai ciudat grup pe care îl văzuse vreodată. Să spună că nu erau întregi ar fi fost prea puţin. Le lipseau bucăţi de mădulare ori chiar o parte a corpului. Dar golurile nu împiedicau trupul să existe nefiresc, să se mişte dezvelind oase neacoperite de piele, palme neurmate de braţe şi orbite goale ce se holbau la Bagdasar. O mână ridicată prevenitor îşi flutura spre el falangele îngălbenite şi inspectorul îşi spuse, aiurit, că era ca şi cum un pictor suprarealist i-ar fi aruncat în pădure, uitând însă părticele din ei pe pânză.

      - Lasă-l să-şi găsească pedeapsa la judecata oamenilor! Nu te transforma într-un alt Camasie! glăsui o gură fără dinţi şi fără limbă.

      - Sunteţi o plăsmuire. Minţile mi se tulbură, murmură Bagdasar.

      - Nu-ţi pierzi minţile, dar îţi poţi pierde sufletul dacă loveşti, dragul meu.

      Iar voce de femeie îl îndemna şi Bagdasar îi căută din ochi trupul, icnind când văzu că nu mai era acolo unde-l lăsase. O mână caldă şi blândă i se aşeză pe umăr. Se întoarse şi o văzu, privindu-l siniliu.

      - Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti. Ai uitat cuvintele Bibliei?

      - Nu mai cred în Dumnezeu!

      - În tine trebuie să crezi, Dragoş, în lumina dinlăuntrul tău. Vrei să o laşi să se stingă? A mai rămas doar un firicel din ea.

      Chipul i se văluri deodată, se pierdu într-un fel de ceaţă, iar când negura se risipi, ochii Alinei îl fixau şi glasul ei îl întrebă:

      - Crezi că asta aş vrea pentru tine, frăţioare? Amândouă ne-am întors, gata să plătim preţul cerut, numai ca să nu te pierzi.

      Cuvintele se opriră în gâtlejul inspectorului şi prima lacrimă miji, eliberându-şi suratele care aşteptau revărsarea de atâţia ani. Nici nu-şi dădu seama cum răşchiră degetele, lăsând cuţitul să cadă. Alina îi rămase alături când răspunse la telefon şi vorbi cu Pălimaru, când se prăbuşi în noroi, respirând greu, ca omul care a ajuns în vârful muntelui. Ea zâmbi şi din nou nu mai era Alina. O văzu cum se întoarce spre ceilalţi şi se înclină în faţa lor.

      - Vă mulţumesc, fraţilor! Lumina voastră s-a revărsat peste mine şi mi-a dat putere. Să mergem dară! Mai avem destule de făcut până ne vom regăsi locul hărăzit.

      Aveau să plece împreună, iar el mai găsi în sine forţă doar cât să dea glas întrebării.

      - Cine eşti?

      Îl mângâie lin pe frunte.

      - Nu mă recunoşti? Poţi să-mi spui Parascheva... Iar ei sunt tovarăşii mei, adunaţi cu lacrimi din liniştea raclelor.

      Dispărură cu toţii, lăsând în urmă doar foşnetul copacilor. Inspectorul îşi ridică privirea spre cer, aşteptând să audă sunetul îndepărtat al sirenelor. Norii începeau să se risipească, iar împreună cu ei, şi urmele sfinţilor.

     

     

© Copyright Stefana Czeller
Comentarii (4)  
Stefana
Duminică, 22 Noiembrie 2009, ora 11:21

Nu avea telefon. Nu se anexeaza la moaste. :-)

ani
Luni, 9 Noiembrie 2009, ora 15:08

hai, ca asta mi-a placut: "poti sa-mi spui parascheva..." ridicol si patetic, sorry! bine ca nu i-a dat si numarul de telefon! :)
scriitura, in afara catorva naivitati de limbaj, merge, dar subiectul e slab.

Stefana
Miercuri, 4 Noiembrie 2009, ora 17:28

Multumesc. Pentru orice autor, asta e cea mai buna rasplata. :-)

gaby
Miercuri, 28 Octombrie 2009, ora 11:47

m-a prins talentul tau in fata compului si asteptam sfirsitul.....
cum sint din iasi, aveam impresia ca vad filmul intimplarii...

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online