evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Depozit.02  -  La lumina...  -  Mr. Loverman  -  Big Bang Boo  -  Drum bun  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Din vitrină  -  Sunet pentru suflet  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Călătoria  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Liber arbitru  -  Poveste cu un cui  -  Proză scurtă  -  Meduza (VIII)  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Cunoaştere  -  Meditaţie  -  Pierduţi în ceaţă  -  Luminile oraşului VII  -  Norul de argint  -  Război total  -  Fata morgana  -  Războiul lumilor  -  Lunga vară  -  Veşnic orizont  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Alfa şi Omega  -  Depozit.01  -  O dimineaţă perfectă  -  În tren  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Drum fără întoarcere  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Limoniu  -  Himera  -  Boaba de spumă  -  K  -  Visul  -  Vânătorii de poveşti  -  Greaţă  -  Meduza (V)  -  Servisul Auto  -  Portiţa  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Imdiola  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !


Cu preţul morţii

Bogdan Gheorghiu



Publicat Joi, 9 Mai 2002, ora 10:05

      Tony spunea să renunt. O spunea mereu, convins, temându-se să nu-i fie pătat orgoliul lui de maestru ad-hoc. A spus-o si cu o zi în urmă, pentru ultima oară. "Vinde mufele". Vorbele astea îi gălgâiau afară, în valuri, pe gură si pe nas, rosu, scârbos, jalnic, în timp ce cădea agătându-se de bratul meu, iar tipii nerasi cu semiautomate în mâini se retrăgeau, în fundal, cu o masină neagră.

      Nu l-am admirat niciodată pe Tony. L-am respectat cu sila, aproape că am îndrăznit să-l urăsc.

      Moartea însă face ca toată apa stătută să se resoarbă, să se ascundă în pori, să nu se mai vadă. Si toate se îmbibă si încep să pută. Putise îngrozitor ziua de după moartea lui, si mă adusese, fără să vreau, aproape de hotarul trecutului ce-l ascundeam în mine. Mă găseam, si nu vroiam să mă mai găsesc. Nu vroiam să mă găsesc pe mine, cel care obisnuia să se drogheze cu propriile senzatii înregistrate pe o casetă pe care lipise o poză de-a lui Camy. Eram la un pas de asta, si de încălcarea regulilor meseriei de dealer, de excluderea din bransă. Mai bine as fi rămas poetul ratat de sub flash-urile electrice ale orasului.

     

      Repausul ucide, dar chingile mă dor.

      Si vreau să scap de moarte, încet să mă omor.

     

      Repaus ce m-absoarbe, otravă ce mă duce,

      Dar chingile rău dor repaus - si ce dulce

     

      Ca si cum mi-as fi vândut mufele de copiere.

      M-am lăsat undeva în integratele casetei prăfuite din sertar, si în elanul inevitabilei rememorări am derulat invers trecutul, în timp ce pasii mă purtau orbeste pe străzile orasului, spre acel loc, spre început

     

      Stelele mă priveau de sus. Stăteam în picioare, si prin mine trecea urma lentă a fluxului urban de odinioară. Podul, cândva greoi, strălucind fără interes în noaptea fluidă, căpătase o nouă viată. Viata reconstruită a mistourilor de sinteză si a traficului cu senzatii. Aici, nu departe de capătul podului, mă rătăcisem în noaptea în care Tony astepta, fără sperantă, ca cineva să se rătăcească. De aici m-a luat si mi-a arătat ce e dincolo de teancul uitat de poezii îndoielnice, nepublicate sau nepublicabile, dincolo de lumina subredă a noptilor pierdute cu o sticlă de DoIt printre tarabele cu neoane rosiatice, care găzduiesc legendele despre Neuro-Lorzii din umbră. Buzunarele îmi atârnau din nou, pline de măruntis cu care, din tot ce se găsea pe acolo, puteam cel mult să-mi permit un cablu de conectare. Aveam deja unul. Ca si atunci. Tot ca si atunci, dealerii cu trăsături mongoloide, mereu altii, nu stiau cine sunt. Nici nu arătam destul de amenintător pentru a merita să-si piardă timpul luându-mă la întrebări.

      Diferenta era că acum aveam la mine, comprimate pe două casete, ultimele plăceri si dureri la modă, plus suficient de multe cabluri si mufe pentru a sustine partea de conexiuni a unui eventual război neu.

      Dacă aveam la îndemână un terminal public, ca cele care pluteau cadaveric pe apa mată a râului, si dacă nu găseam nimic mai bun de făcut, puteam să rad cartierul de pe fata pământului. Partea bună e că nici mie, nici paznicilor nu ne-a dat prin gând că as putea-o face.

      Mă plimbam fără sens în noaptea aceea, printre dependentii de impulsuri electrice, cu nasuri ieftine si ochi naturali la mâna a doua, bio-modă de prost gust. Fatidic, o făceam ca un cumpărător care încă nu a semnat contractul pe casă, si se învârte în jurul ei, în trecere. Aproape că făceam parte din indigestia socială de aici. Limita nesigură se balansa scârtâind.

      Sistemul vomită aici, pe podul reconditionat si pe acoperisurile clădirilor din apropiere. Iar noaptea scărbită priveste în altă directie.

     

      Pe soseaua ce ducea înapoi acasă se auzea o melodie veche, greu de localizat, sub tipetele alarmei unei masini vandalizate. Vocea, probabil feminină la origini, se tânguia cadentat si îsi dădea din când în când drumul, înalt, confundându-se cu agonia. Acum, printre gunoaiele ridicate de vânt în jurul meu, mă gândeam cum ar fi fost dacă vindeam mufele, dacă mă apucam de cracking, ca Tony. Dacă acum veneau si după mine executorii unei firme mai mult sau mai putin legale, de la care avusesem tupeul să fur. Cum veniseră după el, într-o dubă neagră, cu semiautomate modificate.

     

      E prea mult aer, si trozneste,

      Si corzile încet se strâng

      Acum, când moartea plictiseste

      Tăcutii de un calm nătâng.

     

     

      Si mult si cald si se adună,

      Tăcutii tac si tac în tempo lent,

      S-au săturat demult de lună

      Si de rămasul soare decadent.

     

     

      E prea mult aer, se usucă.

      Tăcutii tac si tac uitându-l mut

      Acum, când stau ca să se ducă

      Întru rămasul paradis de lut

     

     

      Nu. Dacă era asa, acum eram unde era si el, cu atitudinea lui de mentor, dându-mi lectii. Amuzat de gândul ăsta mi-am continuat drumul si am lăsat deoparte orice fel de alternative.

      Realizam că merg acasă, că nu am unde altundeva. Că acolo asteaptă casete goale, mufe de copiere si un aparat de înregistrări. Nu puteam trăi altfel. Sau puteam, dar nu-mi surâdea deloc ideea.

      Ultimele acorduri distorsioate se pierdeau în zare. Alarma se oprise, si cred că barmanul schimba piesa.

     

      Fiorii ciudati care mi se scurgeau prin tot corpul mai aveau nevoie de niste îmbunătătiri ca să poată iesi la un pret bun. Urma să mă pun pe treabă, când mi-am dat seama că terminalul anunta în gol un apel de înaltă prioritate. Probabil că repeta de mult timp acel Bă, vezi că te sună cineva" pe care i-l setasem. Nu mă interesa asta.

      Când am răspuns, pe monitor n-a apărut nimic. Doar o voce, si urmele ei tăcând pe buzele mele.

      -Tim?

      -Depinde. Cine întreabă?

      -Lasă stofa de gangster. Amândoi stim că esti un ratat fără Tony.

      As fi vrut mai mult decât orice să închid. Nu mă întreb de ce n-am făcut-o.

      -Stii, Tony a împuscat doi iepuri de-odată. Unul e chiar el însusi.

      Un beep, si o altă voce.

      -Tim? Sunt Tony.

      -Cine?

      -Tony. Auzi, cred că e timpul să afli mai mult. Vino pe pod, în capătul cu clădirea mare. Pleacă acum. Fără cometarii.

      A închis, si în limpezimea aerului ce stergea în viteză geamurile masinii mi-am dat seama că nu zisese să vând mufele.

     

      Clădirea mare închidea orizontul. Nimeni nu stia ce nume avusese cândva acea aglomerare de metal partial distrus. Era clădirea mare, pentru toti cei care aveau curajul sau nesansa de a ajunge până acolo.

      Scheletul metalic si craniile vreunor vechi generatii de boschetari îmi scârtâiau sub tălpi, iar cei în viată încercau să mă privească fix de sub păturile lor mâncate de ultimele molii experimentale esuate.

      O voce rupse golul:

      -De câte ori ai murit până acum, Tim?

      În spatele meu, nu departe, dar nici aproape, un om înalt cu mâinile încrucisate.

      -Pe casetele tale, Tim, de câte ori ai murit?

      -Tu esti contactul?

      -Ai încercat vreodată să truchezi moartea? Stii cum e?

      Aveam impresia că nu mă ascultă.

      -Tu esti tipul care mă pune în legătură cu Tony?

      -Cât mai costă o moarte prin împuscare, Tim? Ai încercat?

      -Ce dracu' vrei?

      -Să stiu dacă ai trucat vreodată o moarte prin împuscare. Sunt doar curios.

      -Ce legătură are cu

      -Sunt curios cât de realistă poate fi?

      -Ai venit aici ca să-ti bati joc de mine?

      -Nu, Tim, deloc. Spune-mi, există asa ceva pe piată?

      -Vreau să stiu întâi

      -E în interesul tău, Tim.

      - cu cine vorbesc?

      -Cu cineva care te poate ajuta să faci bani grasi. Spune-mi.

      N-avea rost să-l mai întreb cine e.

      -Nu, nu există pe piată. A încercat un tip s-o facă, dar nu nu a mers era

      Pauză, cu boschetari îndepărtându-se.

      -Cum era?

      -Nerealist?

      -De unde stii?

      -Am o casetă Una pe care nu o vând. Si nu o copiez. Una realistă. Reală

      -Camy?

      -Oricine ai fi, da, Camy.

      Tremuram odată cu întunericul, si regretam că nu aveam la mine o casetă cu ceva senzatii tari, una care să mă deconecteze. -Îmi pare rău, Tim. Dar pot să-ti ofer una reală, pe care s-o vinzi. Să ajungi cel mai celebru tip din oras. De pe pod.

      Desigur, îmi surâdea ideea de a ajunge cel mai celebru. Dar nu de pe pod.

      -Trebuie să vii cu mine. Atât, Tim, să vii cu mine. Să te lasi pe mâna noastră. Si să nu cumva să vinzi mufele.

     

      Înăuntru era lumină, si mi se înfigea în ochi ca după un an întreg de întuneric. Traseul fusese ciudat. Nu ajunsesem până atunci atât de departe de oras.

      În încăperea de la intrare nu era nimeni si nimic. Peretii avuseseră, cândva, o culoare. Era frig, parcă mai frig ca afară, si calmul privea înăuntru, prin ferestre.

      Vântul închisese ostentativ usa, iar tipul care mă adusese aici, si care tot drumul nu scosese o vorbă, se apropie de usita din capătul sălii.

      Era ciudat, pentru un om fără probleme psihice majore, să tragă de clantă, către tocul usii, ca de un mâner.

      Stăteam acolo, si casetele cu impulsuri nervoase erau departe. Păseam apăsat pe pragul unei crize, si nu-mi păsa.

      Usa dispăru pur si simplu, dizolvându-se într-o grilă de pixeli si scurgându-se într-o cutie montată în perete, în spatele ei.

      Nu stiu dacă m-a socat mai mult disparitia usii sau faptul că dincolo nu se afla decât un decupaj în zid pentru micul dispozitiv. Dar îmi închipui că arătam ca atare, ceea ce l-a determinat pe contactul" meu să mă lămurească.

      -Hologramă solidă.

      Asta m-a blocat total. Erau primele lui cuvinte după, as zice eu, o oră de tăcere, si erau două cuvinte care, după orice logică admisă, nu puteau sta împreună.

      Nu stiu când mi-am revenit. Priveam când cutia din perete, când pe el, încercând să înteleg prea mult.

      Când mi-am dat din nou seama, aproximativ, unde mă aflam si ce se întâmpla acolo, am observat că din cutie iesise altceva. Ceva familiar. Imposibil de familiar. Căci în starea în care mă aflam, uitasem complet de telefonul care mă adusese acolo. Tony.

      Mi-a vorbit mult, mult prea mult, si am plecat, escortat de doi băieti răi". Cu promisiunea că mă vor contacta a doua zi, si cu un stomac întors pe dos. Îmi venea să vărs, acolo, pe loc, totul. Nu stiu dacă am făcut-o.

     

      Resemnări se scurg la fund

      în noaptea ce înmormânează

      Si tot ce e si-a fost râzând

      Coboară scara, aiurând,

      Cu toate se duc la fund,

      în noaptea ce înmormântează.

     

      Ce a fost acum era,

      căci noaptea rece abandonează.

      Tot ce a fost a fost cândva,

      Când viata încă zvârcolea

      Si încă mai aveam ceva,

      căci noaptea rece abandonează

     

      Din tot ce-mi zisese Tony cu o zi în urmă, retinusem doar că a fost reconstruit, ca A.I., că metodele există, că nu au nimic de-a face cu Neuro-Lorzii, si că are treabă cu mine.

      Pulsatiile electrice mă lăsau în urmă. Îmi puteam da, încă, seama, că ultima mea zi ca dealer de senzatii si sentimente trecuse fără s-o bag în seamă. De acum, nu aveam decât să rămân un ratat dependent, sau să accept oferta lui Tony până nu era prea târziu. Si, cum încă nu o luasem prea clar pe prima cale, mi-am găsit luciditatea care să-mi permită să o aleg pe a doua. La trei fix, în barul drogatilor.

     

      Era, încă de la intrare, unul din acele baruri în care se pun la care marile lovituri. Singurul loc, pe o rază de câtiva kilometri, în care drogurile fuseseră legalizate. De la clasicul praf până la casetele cu impulsuri electrice. Locul în care, pe hârtie, vindeau cei mai multi si mai mari dealeri, dar în care, de fapt, nu se vindeau nici un sfert din mărfurile" de pe piata cartierului. Asta fiindcă ochii atotvăzători ai legii se închid întotdeauna în fata Podului.

      -Barman! Trei DoIt cu praf de Escape! Un pliculet la fiecare.

      Cât de stupid păream, probabil, de unul singur, cerând trei pahare.

      -Imediat.

      M-am apropiat de tejghea, asezându-mă pe scaunul liber de lângă două tipe intercablate, cum fusese întelegerea. Barmanul venea vag prin aburii degajati de flacoanele pline cu diverse lichide colorate mult prea aprins. Îmi sopti ceva, peste cele trei pahare. -Proiectorul e în paharul din mijloc.

      Am stat putin, am privit în jur. Nimeni nu-mi dădea atentie, de parcă toti ar fi stiut că trebuie să nu mă vadă. Ar fi putut părea o conspiratie pentru oricine nu stia că sunt singurul client lucid de acolo.

      Usa de la W.C. îmi inspira încredere, si planul pus la cale de Tony mi se reconstituia în minte, din ce în ce mai putin vag. Cu încuietoarea usii pusă si orice drum de întoarcere închis, proiectorul pâlpâia în fata mea un spot de neon. Holograma defectă căpăta formă.

      -Nu te teme, Tim, moartea nu e întotdeauna un chin. Nu si când te gândesti la urmări.

      Tremură electronic, coborând si urcând brusc vocea.

      -Moartea ascunde mult mai mult. Nu ai nimic de pierdut, Tim, si, oricum, ai acceptat târgul. Stiu că nu ai retinut mai nimic din vorbele mele de ieri

      -Ce târg am acceptat?

      -asa că am să-ti spun, pe scurt, despre ce e vorba.

      -De ce târg tot vorbesti acolo?

      -Pe scurt

      Holograma vibră amorf, si vocea o luă din nou razna pentru câteva secunde.

      -spre ce e vorba. Pe scurt, n-am intrat în nici un conflict cu ăia care m-au omorât

      -Care târg? Sau esti o nenorocită de înregistrare?

      -Nici un fel de neîntelegeri. Eu i-am plătit, Tim. E mult mai mult decât crezi. Azi, moartea nu e o salvare pentru cei disperati. E o binecuvântare. Ce vezi acum e o înregistrare.

      -La dracu'.

      Pâlpâia din ce în ce mai des.

      -O înregistrare făcută ieri. Din câte cred că ai retinut, am fost reconstruit ca A.I., si am tot ce-si poate dori un suflet artificial. Crede-mă, Tim, moartea te va ajuta. Oamenii cu care ai intrat în contact sunt cei care m-au omorât. Nu personal, Tim. Sper că nu esti atât de naiv încât să te temi de ei. Stiu că esti amărât, si că ziua în care ai să mori de supradoză e aproape. Tim, nici nu-ti dai seama ce favoare îti fac. Vei avea vânzări cum n-ai visat vreodată. Închipuie-ti reclama. O moarte adevărată, înregistrată pe viu. Autor necunoscut, poate vreun fanatic care a purtat aparatul de înregistrări senzoriale până în ultima clipă. Si nimeni nu va sti adevărul. Tim, nimeni nu va sti că nici tu, si nici eu nu am murit pentru totdeauna. Vei fi nemuritor, si nici măcar nu vei plăti nimic. Este -Du-te dracu', Tony. Nu vreau nemurirea ta de doi bani.

      Proiectorul muri izbit de perete.

      Dincolo, în bar, tipete vagi de panică prin muzica de neoprit se îndepărtau către iesire. Ultima mea clipă de luciditate se terminase, si întrebările m-ar fi făcut să-mi administrez impulsuri mult prea puternice, dacă lucrurile ar fi continuat să fie.

      Trei împuscături, si un fior rece acaparându-mă. Sângele ud stropind peretele din fată, si aschii de lemn pe jos, prin ochii împăienjeniti către sfârsit.

      Bănuiam că sfârstiul e negru.

     

      Repulsie

      De măduvă si voal de carne crudă,

      De irizatii palpitând prin pielea udă

      De sânge.

     

     

      Dezgust

      De viată ce se zbate-n agonie,

      De pori si a lor revărsare visinie

      De sânge

     

© Copyright Bogdan Gheorghiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online