evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Corabiile lungi  -  Homus trolEIbuzus  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Piatra  -  Jocul  -  Întreg  -  Luminile oraşului XXIX  -  Uitare  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Corabia nebunilor  -  Clocitorul Josh  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Visătorul  -  Întunericul de dincolo  -  Luminile oraşului XXII  -  Macii  -  Meduza (IV)  -  Echilibrul  -  Creatorul  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Moştenire de familie  -  De acum şi până-n noapte  -  Pânza de păianjen  -  Jeopardy  -  Sender: High_Orbit_God  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Citadela Asociaţiei  -  Luminile oraşului XVIII  -  Jurământul  -  Obsesia  -  Interferenţe  -  Sete  -  Vânzătorul de ghilotine  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Luminile oraşului XXXI  -  Dincolo de evoluţie  -  Jocul  -  Asaltul  -  Evadare din Paradis  -  La frontieră  -  Luminile oraşului XII  -  Zombi  -  Uchin (fragment)  -  Interviul  -  Praf minune (III)  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Meduza (XI)


O dimineaţă perfectă

Maria Popescu-Butucea



Publicat Duminică, 17 Mai 2009, ora 11:30

      Trebuie să fi existat multe dimineţi pe lume ca să întâlneşti o dată şi o dimineaţă perfectă - să ajungi să o întâlneşti firesc, aşa cum ai întâlni un vecin pe care îl ştii dintotdeauna şi vezi dintr-odată că este aşa şi aşa.

     

      Dimineţile pe care le-ai trăit sunt de toate felurile. Unele sunt grăbite când alergi să ajungi la serviciu, altele sunt leneşe în pat, altele ploioase şi urâte, altele friguroase şi, desigur, unele însorite, calde, albastre, cu cântece şi fără scârţâit de tramvaie, etc, etc. Dar nimeni nu se gândeşte că ar putea intra în acea dimineaţa şi să stea acolo un timp, înainte de a face şi altceva. Şi totuşi, se poate întâmpla, într-o viaţă de om, să întâlneşti o dimineaţă perfectă şi să te contopeşti cu ea.

     

      La Enisala este 15 aprilie; sunt Floriile şi lumea se pregăteşte de Paşti. Am ieşit pe prispa casei ţărăneşti şi o lumină albă, mai degrabă lăptoasă decât clară, mijea numele dimineţii. Mă mişcam alene ca în transă. Mi s-a părut că nu sunt eu cea care merge şi priveşte. Dacă vară-mea nu ar fi trebăluit pe afară, aş fi zis că totul era ireal. Dar Era. Lumea se năştea din ea însăşi a ena oară. Era dimineaţă. Şi nu era una oarecare, era o dimineaţă perfectă. Pe faţă mi se întinsese un zâmbet larg. Mă simţeam ca în rai. Fire ieşeau din mine şi se prelungeau în toate fiinţele şi lucrurile din jur. Priveam sau, mai precis, eram doar privire. Vrăbiuţe gureşe îşi făceau de lucru sub streaşina unde îşi făcuseră cuiburi şi probabil aveau puişori. Era un dute-vino continuu. Câte un vrăbioi înfoiat părea că supraveghează toată lucrarea şi se uita într-un ochi la mine, nu prea încrezător. În caisul, prisadul, piersicul şi mărul de prin gradină apăruseră explozii de alb şi de roz cu cortegii zumzăitoare. Lalele sifoase roşii şi galbene îşi întindeau cupele spiritului dimineţii să le umple cu har. Crinul cel portocaliu părea şi el o pasăre într-un picior, cu ciocul lăsat în jos, gata să ciugulească firimiturile pământului. Auzeam cum creşte iarba ca o simfonie în toate direcţiile. Satul încă dormea sau, oricum, era liniştit. Se auzea departe, pe celălalt deal, mugetul unor vite, iar în vecini mieii şi mamele lor îşi răspundeau unii altora. Lumina ieşea din fiecare lucru şi fiinţă şi se împrăştia în jur. Şi eu eram acolo. Pe baltă stârci şi pelicani îşi vălureau aripile şi fâlfâitul lor se auzea clar sau poate doar îl vedeam. Nu ştiu. Încet, încet crengile, braţe amorţite dădeau drumul unor energii nevăzute cu ochul liber şi pe care acum le vedeam cu ochiul minţii, cel veşnic neadormit. Filman şi mă gândeam că nu pot prinde tot ce văd şi aud şi, mai ales, ce simt. Simţeam lumea intrând în mine sau pe mine topindu-mă în toate firele, nodurile, florile, păsările. Două pupeze dansează, dansează dansul iubirii lor, în faţa mea. Se cheamă, se alungă, se refuză şi se caută iar, se rotesc, se ascund, alunecă peste vale, spre baltă, şi se întorc din nou pe ramura de unde au plecat. Ce frumos! Ah, sună telefonul. Un telefon de la Bucureşti. Las jos, cu părere de rău, aparatul, stric vraja şi răspund. Îi spun şi lui Andrei ce văd. El râde de departe. Da. Pupezele au dispărut. Ba nu. Mai e una în roşcovul încă scheletic de la poartă şi cântă singură de mama focului: Pu, pu, puuuu! Între timp laptele alb al luminii de dimineaţă se limpezeşte. Obiectele au acum un altfel de contur. Peste dealul cetăţii, (aici sunt numai dealuri, un veritabil plai mioritic, cum altfel?) da, peste dealul cetăţii norişorii se fac portocalii. Desigur va răsării şi soarele. De-a lungul satului se întinde o ceaţă albă, un fel de fum care se trage pe apa bălţii. Mă uit să văd focul de unde ar fi putut izvorî. Nu e nici un foc. E un abur de nicăieri, dus de briză către apă. Deşi totul pare neclintit acest firişor creşte ca un dragon alb, taie imaginea satului în două: o parte de sus şi una de jos. Dar pierd înţelesurile care s-ar fi putut naşte şi îmi mut privirea pe cetatea care se ridică ca o spinare cu vertebrele ieşite în sus sau ca nişte dinţi ale unei fiinţe fantastice, ridicaţi către cer. Sunt ruinele vechii cetăţii Heracleea. Stupoare! Geana de lumină, ce credeţi? se află exact între ziduri! Să mai zică cineva că numai la Stonehenge ori la piramidele amerindiene se mai vede aşa ceva. Şi aici soarele răsare exact unde trebuie de Florii, când oamenii îşi împodobesc casele cu primele crenguţe de salcie şi curând vor începe lucru greu al pământului, sapa, grebla, plivitul, etc. Un punct ca un mic diamant face o explozie de galben oranj, roşu şi creşte, creşte rapid, umple cetatea şi apoi se revarsă peste sat. Fac o poză extraodinară exact când din crenguţele pinului din faţa casei, bufniţa nopţii îţi ia şi ea zborul spre niciunde. Parcă e somnul meu alungat. Soarele e acum sus, maiestos, rotund desupra tuturor acestor minuni. All under heaven! Cum ziceau chinezii altădată.

     

      Amuţită am uitat că exist. Simt că am amorţit de zâmbetul prea larg, care mi-a brăzdat faţa timp de peste douăzeci de minute. Mă frec la ochi şi las aparatul de filmat jos. Privesc lumea şi nu mă mai satur să ascult cântecul de mierle, pupeze, guguştiuci, vrăbiuţe şi fâşiitul de aripi al stârcilor, bâtlanilor de baltă, dar şi cotcodăcitul şi gâgâitul de gâşte, găini şi raţe.

     

      Vară-mea, ca Marta, munceşte de zor. Aduce apă, trâncăne vasele, ţipă la gâştele care nu se hotărăsc să ia drumul bălţii. Mai e una de ouat şi suratele o aşteaptă, gâscanii o păzesc. Marta se uită la mine şi îşi zice în gând: Ce o fi văzut asta (adică eu) de se holbează aşa la toate? Mă condamnă că în loc să fac ceva, mă uit precum se uită curca în lemne şi nu se dumireşte de ce mă tot uit peste sat. „De ce strici filmul şi pozele?” zice ea cu voce tare. „Ce-i de văzut la sălciile alea de le tot pozezi?” Of, of câtă treabă este de făcut! Îi mai citesc în privire. „Marto, Marto de toate te îngrijeşti tu...” mi se pare că îl aud pe Domnul Iisus, pe care nu l-am auzit, de altfel, niciodată... îi repet şi eu fraza ca răspuns la privirea ei. „Ia mai lasă-mă cu chestiile astea, zice Marta, nu ne comparăm noi cu Domnul Iisus...” Mă reduce la tăcere nu pentru că are dreptate, ci pentru că nu merită să stric vraja cu o dispută şi argumente logice.

     

      Totul este perfect. Dimineaţa este perfectă, lumea este perfectă aşa cum este ea, chiar şi cu Marta. Peste drum, spre fântână o fată drăguţă trece să ia apă. Lângă ea este un bărbat cu nasu mare şi pielea zbârcită. Niciodată fata nu mi s-ar fi părut drăguţă, dacă nu era şi omul acela cu nasu mare. Lumea este perfectă pentru că este imperfectă! Da. Lumina a cuprins acum totul. În florile de măr zumzăie albinele, bondarii, fluturaşii. E primăvară. În casă, strâns îmbrăţişaţi, dorm nepotul meu şi nevasta lui. Vor avea curând un copil, care se va naşte într-o zi perfectă, dintr-un tată şi mamă imperfecţi. Marta, soacra îi dojeneşte, Maria le zâmbeşte, Iisus îi binecuvântează. Şi a fost dimineaţă...

     

© Copyright Maria Popescu-Butucea
Comentarii (1)  
fanny
Luni, 14 Decembrie 2009, ora 22:58

Am stiu ca-ti vei gasi locul meritat.Frumos si real.fanny(Par.Nuci)

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online