evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Toate celelalte popoare  -  Accidentul  -  Dincolo de ceţuri  -  Ignis  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Ultimul Paradis  -  Geneza  -  Sender: High_Orbit_God  -  Cum să te fereşti de urs  -  Luminile oraşului XIV  -  Strada castelului : Câte lumi  -  K  -  Planeta ascunsă  -  Mutare disciplinară  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Luminile oraşului XVII  -  Poporul perfect  -  Macii  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Contrapaganda  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Pastel  -  Pânza de paianjen  -  Om vs. cyborg  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Peştele albastru  -  Poveste de culcare  -  Delir  -  Factorul "Haos"  -  Tolaie  -  Valea însângerată  -  Vikingul  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Ultima frunză  -  Luminile oraşului XXX  -  Tahiji  -  Luminile oraşului XX  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Călătoria  -  Vânzatorul  -  Stiinta si tehnica  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Limoniu  -  Outland  -  Fortul  -  Cursa  -  Planeta Fantomă  -  Închis  -  Lunga vară  -  Cyborg story


Dansând pe sârmă

Dansând pe sârmă
  Ioana Vişan
varianta print

Ioana Vişan



Publicat Duminică, 7 Iunie 2009, ora 10:10

      Ca în fiecare toamnă bâlciul se instalase la marginea oraşului. Corturi în culori şi mărimi variate, al căror număr rivaliza doar cu armata de rulote staţionate în apropiere, se ridicaseră peste noapte gata să ameţească vizitatorii cu lumea nouă şi ciudată pe care o adăposteau în interiorul lor. Chiar la intrare, un chioşc pictat cu dungi galbene şi roşii oferea îngheţată la trecători, fălindu-se cu peste o sută de arome disponibile la orice oră din zi şi din noapte. Nu conta că toată lumea primea vanilie şi cacao, reclama rămânea aceeaşi de ani de zile, o placă mare decolorată de soare şi scorojită de ploaie şi vânt pe care personaje din bâlci se jucau de-a ascunselea pe după conuri de îngheţată.

     

     



     

      Anul trecut pe vremea asta stătem la o terasă cu nişte prieteni sărbătorind o posibilă avansare. O săptămână mai târziu, un coleg care se avea bine cu secretara directorului primise mărirea de salariu lăsându-mă cu buzele umflate şi o gaură mare în buget. Între timp supărarea îmi trecuse dar continuam să lucrez la aceeaşi firmă, ceea ce spunea multe despre ambiţiile mele legate de viitor.

      Mi-am strâns dosarele, le-am încuiat în sertar şi am ieşit fluierând din birou. Şeful participa la un simpozion în străinătate, deci n-avea să deranjeze pe nimeni faptul că plecam cu câteva ore mai devreme din moment ce îmi terminasem treaba. I-am făcut cu ochiul Verei, secretara plinuţă de la contabilitate, am fluturat mâna spre o fată de la departamentul de creaţie şi am pornit-o spre ieşire.

      - Plecăm deja, stimabile? colegul cu pricina strigă după mine pe coridor.

      - Noi, muritorii de rând, putem să ne luăm din când în când câte o după-amiază liberă, i-am întors rânjetul fără să mă opresc din mers.

      - De ce atâta grabă? Unde te duci?

      Curios mai era.

      - La bâlci! am strigat peste umăr.

      Lasă-l pe el să asude în biroul mic cu o unitate de aer condiţionat care mai mult nu mergea decât mergea. Doar era plătit bine pentru asta.

      Maşina am lăsat-o în parcare şi, după ce mi-am cumpărat o plăcintă cu brânză şi nişte apă de la cofetăria din colţ, m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Era la doi paşi aşa că a trebuit să înfulec repede ca să nu mă dea controlorul jos dacă mă vedea cu mâncarea la mine.

      După o întârziere de zece minute am reuşit să mă urc în 38. M-am aşezat cât de confortabil permitea scaunul jerpelit şi m-am pregătit să moţăi puţin alintat de soare. Capătul de linie era undeva la marginea oraşului, de unde nu trebuia decât să traversez strada ca să intru în bâlci. Călătoria fu destul de scurtă ca să nu-mi permită să adorm de-a binelea, deschiderea uşilor trezindu-mă complet.

      Mi-am dezmorţit oasele şi, având grijă să nu pierd sticla cu apă, am urmat şuvoiul de oameni, dintre care copiii formau un cor pe mai multe voci:

      - Mami, mami, vreau îngheţată!

      Refuzând să mă las pradă entuziasmului care, de ce să mint, îmi dădea şi mie târcoale, am ocolit cu grijă chioşcul cu pricina. Aveam ani îndelungaţi de experienţă şi nu aveam să fac aceeaşi greşeală de două ori.

      Nu m-am putut abţine însă să nu mă uit la reclama de deasupra, care avea să se aprindă la căderea nopţii, şi să număr animăluţele jucăuşe. Deşi toate desenele prezentau aceeaşi patină lăsată de vreme, am identificat două în plus, o zebră caraghioasă şi ceva ce semăna cu o egretă. Leuţul era şi el acolo, am constatat cu o uşurare chinuită. Măcar nu bătusem tot drumul acela degeaba.

      M-am învârtit prin iarmaroc mai bine de două ore. M-am oprit pe la tarabe, am negociat la sânge cu vânzătorii până am achiziţionat nişte nimicuri drăguţe pentru fetele de la birou, am căscat gura la oamenii care îşi pierdeau banii la jocurile de noroc şi am urmărit spectacolele în aer liber lăsând ici şi colo câte un bănuţ. Aveam mare grijă la buzunare deoarece aglomeraţia şi distracţiile erau un rai pentru hoţi. Şi să ferească Dumnezeu să prinzi vreunul în mijlocul iarmarocului că aveai toate şansele să fii linşat în locul lui de către tovarăşii de breaslă.

      Hoţi, toţi, fără nici o excepţie, începând cu bătrânul care vindea pipe chinezeşti, până la mătăsurile din plastic şi odioşii pitici de grădină numai buni de provocat coşmaruri. Zona cu artizanat cuprindea toate chiciurile imaginabile şi chiar şi câteva surprize, însă nimic care să merite efortul să fie cărat până acasă. Ceramica era presărată pretutindeni făcând imposibilă depistarea pieselor cu adevărat valoroase, mai ales că nu aveau etichete cu preţuri. Inspectorii de la protecţia consumatorului ar fi avut o mulţime de lucru dacă i-ar fi anunţat cineva. Probabil că erau plătiţi bine ca să nu-şi bage nasul. Mă îndoiam că micii aceia, care ne sufocau cu mirosul lor, trecuseră de controlul de calitate a cărnii.

      Dacă nu erau mici, erau sardele şi bere proastă cât cuprinde. Tarabele cu dulciuri se învecinau cu tonele de argint fals şi gablonzuri, astfel încât cucoane grase şi tineret se mutau dintr-o parte în alta hrănindu-şi dependenţa pe banii însoţitorilor. Era bine gândită amplasarea, de parcă firma noastră le făcuse proiectul.

      M-am îndepărtat de zona de conflict înainte ca imaginile pudrate cu zahăr să îmi provoace o formă de diabet acut. În capătul celălalt al iarmarocului, parcul de distracţii făcea tămbălău mare cu toate maşinuţele, trenuleţele şi roţile pe jumătate goale. Intenţionam să trec pe acolo mai târziu, după ce se însera, când aveau să fie aprinse toate luminile ca într-un bâlci adevărat.

      Deocamdată m-am oprit lângă roata norocului, un fel de ruletă enormă cu un munte de cadouri alături. Nu mi-ar fi trebuit niciunul din ele nici dacă mi le dădeau pe gratis. N-aveam de ce să mă tem, puţin erau cei care câştigau ceva şi de obicei era vorba de figurine din ghips. Norocoşi erau cei care primeau lumânări. Pe mine mă fascina jocul pentru că îmi amintea de un roman pentru adolescenţi citit în copilărie, numai că aici lucrurile erau mult mai simple din moment ce proprietarul însuşi învârtea roata.

      Nu mă grăbeam să plec, locul acela îmi oferea un punct de observaţie strategic din care puteam să trag cu ochiul la intrarea unui cort albastru cu stele aurii pictate pe acoperiş. Din când în când o femeie îmbrăcată în văluri şi dantele diafane ieşea la intrare, acosta câte un trecător şi îl vrăjea să o urmeze înăuntru unde dispăreau pentru câteva minute, nu multe, după care îl conducea din nou afară. Că era totul o înşelătorie nu mă îndoiam.

      Şi totuşi n-am putut să rezist când ni s-au întâlnit privirile. Am pornit ca în transă spre cort, iar ea se dădu uşor la o parte ca să îmi facă loc să intru şi lăsă perdeaua grea să cadă în urma noastră, în semn că era ocupată şi orice alt client interesat trebuia să-şi aştepte rândul.

      Ne-am aşezat la masa rotundă pe care trona un glob mare de cristal şi am zâmbit hotărât să o las să-şi facă numărul. Încercam să îmi imaginez cum ar fi arătat în haine normale, fără toate voalurile alea de culoarea mării şi salba grea de galbeni care i se odihnea pe piept. Nu o văzusem niciodată în altă ţinută decât cea de lucru, deşi nu era prima dată când ne întâlneam.

      Avea ochi verzi şi oblici ca de vulpe şi bucle blond-roşcate care îi scăpau rebele de sub marama de pe cap. O chema Aurelia şi, în ciuda vârstei fragede, avea reputaţia celei mai versate femei în ştinţe oculte din regiune. Tarifele practicate erau pe măsură.

      - Pune mâinile pe masă, mă invită cu o voce joasă menită să completeze aerul de mister.

      Am făcut ce mi s-a spus şi am bătut darabana nerăbdător cu degetele pe suprafaţa rigidă acuperită cu o faţă de masă brodată. Candela agăţată de tavan arunca un con de lumină difuză strict deasupra noastră lăsând restul în umbră, inclusiv pereţii întunecaţi. Mi-am dat seama că începeam să mă foiesc pe scaun ca un elev nepregătit în aşteptarea examenului şi am făcut un efort să mă controlez.

      Ignorând globul de cristal cu irizaţii purpurii, Aurelia îşi întinse braţele peste masă ca să îmi apuce mâinile şi le trase spre ea ridicându-le în aer.

      - Ia să vedem... murmură concentrându-se asupra tainelor din palmele mele pe care le ţinea deschise cu faţa în sus.

      Degete delicate, încărcate cu bijuterii fine, trasară linii inexistente de-a lungul şi de-a latul ambelor palme, atingând centrii nervoşi pe care nici nu ştiam că îi am. Mă luă cu cald şi dintr-o dată am simţit acut nevoia de mai mult aer. Am avut o viziune a mâinilor mele crescând grotesc, transformându-se, din piele ţâşnind smocuri de blană deasă şi gheare ascuţite, care la o simplă încordare i-ar fi sfâşiat pielea de alabastru sub care se vedeau palpitând venele. O iluzie, desigur. Fumul de candelă îmi făcea rău.

      - Nu ţi-a venit încă timpul, spuse mai mult ca pentru sine şi nu era clar dacă era de bine sau de rău.

      Îmi închise degetele peste palme cu un gest asemănător unei mângâieri şi îmi înapoie mâinile. M-am uitat la ele ca să mă asigur că erau ale mele, dar arătau normal, ca orice pereche obişnuită de mâine omeneşti, şi mi-am flectat articulaţiile falangelor. Nici urmă de gheare. Am răsuflat uşurat.

      Nemişcaţi, ne-am privit îndelung pe deasupra mesei conştienţi că întrevederea noastră era pe sfârşite.

      - Şi previziunile pentru viitor? am întrebat ca să trag de timp.

      Zâmbi.

      - Bucurie la drum de seară. Şi bani...

      Cum să nu se înghesuie oamenii când le dădea asemenea veşti bune? Banii ca banii, dar câteva grame de bucurie nu mi-ar fi stricat. Am dat din cap în semn de mulţumire, sau poate aprobare, şi am dat să mă ridic de pe scaun.

      - Nu uita să treci pe la David înainte de a pleca, îmi aminti.

      O nouă scuturare din cap mai puţin binevoitoare decât precedenta. Cum naiba era să uit? Era singurul motiv care mă făcea să vin în bălciul ăsta blestemat la rând an după an. I-am aruncat o privire urâtă şi dând perdeaua la o parte m-am năpustit afară la aer. Se lăsa înserarea.

      Ceva în atmosfera târgului se schimbase. Vizitatorii erau aceiaşi, dar muzica asurzitoare scăzuse în intensitate pentru a face loc goarnelor ce anunţau începerea spectacolului de circ. Exact la timp. Am virat brusc la stânga şi mi-am prins loc la coada din faţa casei de bilete. Erau programate două reprezentaţii, una la ora şase şi una la opt, însă eu o preferam pe prima. Cu nici un chip nu voiam să mă prindă noaptea în bâlci.

      Saltimbanci de toate formele şi culorile ne întâmpinară la intrare conducându-ne înăuntru. Cortul care adăpostea arena circului era de departe ca mai mare construcţie din târg, vârful acoperişului parcă vrând să rivalizeze că roata cea mare. Bâjbâind pe întuneric am reuşit să ne găsim locurile, eu împreună cu alţi oameni şi mult prea mulţi copii, în atmosfera îmbâcsită mirosind a rumeguş şi, vag, a balegă. Nu aveam nici un interes să stau în primele rânduri, dar insistasem să am un loc la marginea culoarului.

      Agitaţia şi foiala se liniştiră treptat lăsând locul unor voci şoptite care vorbeau din ce în ce mai tare:

      - Când începe?

      Asta mă întrebam şi eu, deşi cu un grad mai mare de răbdare. Din partea mea spectacolul ar fi putut să nu se ţină deloc atâta timp cât rămânea pauza dintre acte. Nu eram amator de animale chinuite şi clovni cu machiaj violent şi rupţi în coate. Şi erau o mulţime din ăştia. Numerele de dresură erau destul de banale aducând în arenă cai, porumbei, câini şi, noutate, zebre, plus nişte şoareci vopsiţi în culori fosforescente ca să poată fi văzuţi de la galerie. Mai aveam puţin şi începeam să casc.

      Contorsionistele în costume minuscule acoperite cu paiete mă făcură să-mi întorc capul pe o parte încercând să înţeleg cum era posibil ceea ce făceau fără să-şi rupă vreo parte anatomică importantă. Reuşiră însă să mă trezească din picoteală. Iar gimnastele de la trapez şi dansatoarele pe sârmă erau chiar drăguţe. Aproape că înţelegeam de ce sora mea vrusese în copilărie, în loc de doctoriţă, să fie gimnastă la circ.

      În pauza îndelung aşteptată, şi meritată după părerea mea, furăm invitaţi să vizităm menajeria. Aveau animale exotice nemai întâlnite care nu fuseseră încă îmblânzite suficient pentru a face parte din spectacol, sau cel puţin aşa ne anunţată răcnetele în microfon. Am sărit din scaun şi m-am încolonat conştincios alături de părinţii care îşi duceau copiii să vadă animalele pentru a-i ţine potoliţi pe durata pauzei.

      Coridorul îngust răsuna de voci curioase şi ropot de paşi alergând în toate direcţiile. În timp ce mulţimea se repezi să vadă mai de aproape exponatele, eu am rămas înţepenit în prag uitându-mă la lungul şir de cuşti solide din oţel, aliniate ordonat de o parte şi de alta a culoarului. Mă încercă acelaşi sentiment ireal ca de fiecare dată când intram acolo. Femeia peşte, bărbatul pasăre, bătrânul crevete, copilul bondar, erau toţi la locurile lor împreună cu alţii pe care nu îi mai văzusem, fiind aparent noi.

      Pentru o fracţiune de secundă mi-a stat inima în loc nevăzându-l, apoi l-am descoperit în penultima boxă din capătul opus al culoarului. Aşa e, de obicei intram prin partea cealaltă. Afişând o mină veselă, contrazisă de încetineala paşilor, m-am apropiat pe cât posibil de cuşcă.

      În partea cealaltă a peretelui din zăbrele, bărbatul cu înfăţişare leonină şi o coamă bogată, care îi cădea pe umerii şi torsul puternic, şedea abătut pe un scaun rudimentar cu trei picioare. Îşi ţinea bărbia sprijinită în pumn, umerii căzuţi şi cealaltă mână i se odihnea pe genunchi. David. Dacă leii puteau suferi de depresie cronică atunci aşa ar fi arătat.

      Se mai animă puţin când dădu cu ochii de mine. Încercă să zâmbească dar nu reuşi decât să îşi arate colţii speriind câţiva copii din apropiere.

      - Eşti bine?

      Altceva nu-mi trecu prin cap să întreb.

      Oftă şi ridică din umeri. Bine era un concept greu de definit în situaţia de faţă.

      Dacă nu ar fi fost perechea de pantaloni tăiaţi deasupra genunchilor, ca să îi pună în valoare membrele inferioare puternice, şi parfumul discret de deodorant aş fi fost tentat să cred că locatarii acestei părţi a menajeriei nu erau trataţi diferit de restul animalelor, dar nu era aşa. Totul făcea parte din spectacol şi ştiam din surse sigure că nici măcar nu erau ţinuţi în cuşti, aveau fiecare locul lor în nişte rulote special amenajate ca să răspundă necesităţilor lor fiziologice. Ar fi putut să plece oricând voia, dar unde să se ducă? Nu mai era loc pentru el în lumea din afară, aceasta era lumea lui şi aşa fusese în ultimii zece ani.

      Cu greutate mi-am strecurat mâna printre barele verticale şi am aşezat-o pe genunchiul păros. O labă greoaie mi-o acoperii şi o strânse uşor fără a mă răni în nici un fel. Simţeam că îmi dau lacrimile. Mi-era un dor teribil de prietenul meu din copilărie şi de toate prostiile pe care le făcusem împreună în adolescenţă, până în ziua în care împlinisem optsprezece ani când el oficial dispăruse.

      Am oftat amândoi din nou după care mi-am retras mâna şi am făcut un pas înapoi. Din cuşca alăturată femeia peşte îşi flutură jucăuşă mâna la el în semn de încurajare.

      - Diavole! am râs, puţin isteric, surprins că nici acolo David nu se astâmpăra.

      Am plecat dând din cap mai mult pentru mine, nu mai rămâsese nimic altceva de zis, şi am ieşit direct afară renunţând la restul spectacolului. Sunetele şi culorile stridente mă izbiră în mod neplăcut. Mi-am ridicat ochii către cerul încărcat cu stele şi am reuşit să mă izolez de lucrurile înconjurătoare, dar numai pentru câteva clipe. Aveam nevoie de linişte ca să pot gândi. Unde mai bine decât în înaltul cerului? Am cumpărat un pumn de bilete şi am aşteptat ca roata să se oprească pentru a mă urca în ea.

      Norocul meu a fos să fiu singur în cabină. În timp ce urcam puteam să văd până în depărare oraşul cu toate luminile scânteind în noapte, înconjurat de un halou luminos, tăcut şi cumva îndepărtat, deşi centrul era doar la câţiva kilometrii distanţă. Începea să se facă frig. Vara era pe ducă iar toamna îşi arăta colţii. Ar fi trebuit să-mi iau o jachetă, aşa cămaşa mi se lipea de spate îmbibată cu transpiraţie rece. Nu erau deloc condiţii favorabile limpezirii gândurilor.

      Patru, cinci ture complete şi capul îmi era parcă umplut cu aer. Ba îmi mai şi era greaţă pe deasupra. M-am rostogolit afară şi jos de pe platforma pe care era ridicată roata împleticindu-mă, ameţit bine, până m-am izbit de cineva.

      - Scuze...

      - Aici erai, stimabile? Am crezut că glumeai când ai spus că te duci la bâlci.

      Era colegul meu cu prietena, viitoarea soţie după cum îi spunea el, o tânără care clipea des din ochii mari ca de bufniţă.

      - Se pare că nu, am mormăit deloc impresionat de întâlnirea neaşteptată.

      - E frumos, nu? Plin de chiciuri, rânji el.

      - Noi mergeam să ne luăm o îngheţată, prietena lui se alintă agăţându-i-se de braţ.

      - Îngheţată? am repetat mecanic încă luptându-mă să-mi regăsesc simţul echilibrului.

      Mă tenta ideea să-i las să se înfrupte din deliciul rece şi să urmăresc apoi ce avea să se întâmple. Poate venise timpul lor? un gând răutăcios nu îmi dădu pace. Dar nu, nu mă lăsa inima să le fac una ca asta indiferent cine erau.

      - Nu, m-am strâmbat, are prea multe E-uri. Mai bine încercaţi vata de zahăr, e mai dulce.

      Ne-am luat scurt la revedere şi am plecat fiecare pe drumul propriu. Al meu ştiam unde duce. Aurelia tocmai închidea prăvălia.

      - Gata deja? am aşteptat-o şi am întrebat când a ajuns la doi paşi de mine.

      - Oamenii sunt obosiţi la ora asta, nu mai au răbdare să asculte.

      - Mă bucur. Asta înseamnă că a venit vremea mea?

      Îşi strecură mâna într-a mea ca să îmi pipăie palma.

      - Previziunile nu s-au schimbat.

      - Da, bucurie la drum de seară, i-am amintit şi i-am strâns uşor mâna.

      Zâmbi şi mă trase după ea către rulota parcată la dăpostul unui pâlc de copaci.

      Am plecat abia în zori după ce i-am promis că o să ne vedem în toamna următoare. Cu puţin noroc vremea mea avea să întârzie pe o perioadă nelimitată. Bucuria la drum de seară ne făcea bine la amândoi şi nu mă deranja să o împart cu ea, era chiar plăcut. Banii au venit mai târziu când colegul meu a cerut să fie transferat ca să-şi poată urma prietena care se angajase la circ. Încă îl mai aştept pe David.

     

     


     

      În seara de dinaintea plecării bâlciului chioşcul de îngheţată se dematerializă luând cu el reclama pictată pe care mai apăruse o bufniţă. Drept mărturie a prezenţei lui rămâsese doar un cerc de iarbă uscată. Mai erau şi alte oraşe de vizitat.

     

© Copyright Ioana Vişan
Comentarii (2)  
Ioana V.
Duminică, 14 Iunie 2009, ora 18:43

Multumesc frumos. Ma bucur ca v-a placut.

Diana Alzner
Duminică, 7 Iunie 2009, ora 12:17

Un text excelent! Prozatoarea are rarul talent de a umple toate golurile ce ar putea sa apara în economia povestirii, construind un obiect fictional aproape perfect.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online