evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului XXXIV  -  Stiinta si tehnica  -  Pacientul  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Corabiile lungi  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Trenul  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Luminile oraşului XXVII  -  Luminile oraşului XI  -  Rapsodia  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Uchin (fragment)  -  Robotul  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Iluzia viselor  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  ªarpele de aramă (I)  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Lumina de jad  -  Schimbare de management  -  Strada Cosmos  -  Vatmanul - Mass Media  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Mamă de duminică  -  Omul apropiat  -  Fanfara municipală  -  Luminile oraşului XXIII  -  Limoniu  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Elixirul vieţii  -  Parte din mintea ta  -  Je t'aime mélancolie  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Visul  -  Tentaţia continuă  -  Cioara  -  Întunericul vieţii  -  Muza  -  Halta părăsită  -  Servisul Auto  -  Colecţionarul de îngeri  -  Follow-Me  -  Acolo sus, vulbul  -  Umbra  -  Poveste cu un cui  -  Talent  -  Crist sideral


Dacă ar fi fost să alegi altceva

Dacă ar fi fost să alegi altceva
  Catinca Oprea
Vânătoarea
varianta print

Catinca Oprea



Publicat Duminică, 14 Iunie 2009, ora 10:10

      

      - Daca ar fi fost sa alegi altceva, ce ai fi ales?

      - Adica?

      Nadia isi rula ciorapul de matase foarte concentrata. Nu vroia nici sa abuzeze de elasticitatea lui, dar nici sa nu il poata prinde in cleme. Tocmai de aceea ii adresase colegei intrebarea numai pe jumatate. Isi prinse ciorapul, se rasuci spre ea si rectifica:

     

      - Daca nu ai fi fost hostess, ce altceva crezi ca ai fi ales?

      - Geisha! ii raspunse colega razand. Apoi, ca intr-o doara, ii intoarse intrebarea:

      - Dar tu ce ai fi ales?

     

      Nadia tocmai isi rula al doilea ciorap. Il lasa sa cada si isi propti barbia pe genunchi. Parea ca vrea sa dea un raspuns serios si sincer. Raspunsul i se strecura printre buze:

      - Nimic. Nu ma pricep la nimic atat de bine ca la hosting. A face barbatii sa se simta bine este la indemana oricarei femei. Dar a transforma lucrul acesta in arta, a te transforma in tot ceea ce isi pot dori ei – asta este intr-adevar o provocare.

     

      Emilia care pana atunci se tot sucise prin fata oglinzii, cautand cea mai buna maniera de a-si prinde parul, se asezase pe un taburet, semn ca vroia sa asculte ce are de spus colega sa.

     

      - Ca sa supravietuiasca, barbatul are nevoie de vise, nu? …care apoi sa fie transformate in idealuri. Daca ramai la stadiul de femeie frumoasa, este minunat, dar insuficient. Femei frumoase sunt cu miile. Stii foarte bine acest lucru. Nu degeaba sunt ei atat de siguri pe sine. Isi pot gasi ce poftesc cat ai clipi. Secretul este, insa, sa le oferi ceea ce nici nu gandeau ca pot primi. Fiecare privire, fiecare gest si fiecare cuvant are o incarcatura emotionala, care se pierde daca nu o fructifici, folosindu-le in circumstantele potrivite. Daca gasesti imbinarea perfecta intre ele, atunci vei observa cum capeti niste puteri formidabile si cum, in ochii lor devii zeu.

      - Tie iti place tot timpul sa filosofezi. Nu este o meserie perfecta. O stim amandoua. Nu inteleg de ce incerci sa scoti la iveala ce e mai bun si sa te autoperfectionezi in continuu, intr-un domeniu condamnat de societate.

      - Nu ti se pare ironic faptul ca nici aici, in acest domeniu condamnat, nu poti intra fara sa indeplinesti anumite conditii? Crezi ca daca nu erai frumoasa, asa cum esti, te-ar fi invitat domnul Erhardt la resedinta lui din Viena?

      - Nu m-am dus.

      - Ai ales sa nu te duci. Stii ce inseamna asta? A avea posibilitatea de a alege, in lumea noastra? Inseamna ca esti al naibii frumoasa si ca atare iti permiti acest lux. Asta e conditia aici: sa fii foarte frumoasa. Altfel ce anume ar putea clientela sa pangareasca? Moralitatea ta? IQ-ul? Ha, nu ma face sa rad! Nimeni intreg la minte nu ar putea admite ca suntem inzestrate cu principii.

     

      Pe Emilia o demoralizau astfel de monologuri ale Nadiei. Mai ales ca nici nu era sigura ca ea crede cu adevarat ce spune. Paradoxal, avea mai multa noima si luciditate dupa cateva pahare de sampanie.

     

      Nadia era la randul ei o femeie foarte frumoasa. Numai Emilia stia ca se apropia de 40 de ani. In rest, nimeni nu ar fi crezut-o nici daca s-ar fi jurat. Tenul ei nu avea nicio pata, ochii ii erau limpezi ca ai unui copil, buzele pline, frumos conturate, iar parul avea o stralucire si o vigoare adolescentina. Cu greu i-ai fi dat douazeci si sapte de ani. Lucra ca hostess de aproape douazeci de ani. Fusese descoperita in primii ani de facultate de cel mai rafinat “cautator de aur” : Giorgio D’avena. “Cautatorii de aur” erau o clica de afaceristi milionari, despre care nu se stiuse niciodata ce fel de afaceri aveau si de unde le veneau banii, dar care in ce priveste femeile se intreceau in colectii.

      Emilia o cunostea pe Nadia de aproape doi ani. Tot ce auzise despre ea era doar din povestirile cautatorilor de aur. Avusese relatii cu unii dintre cei mai importanti oameni din lume: minti sclipitoare, voci iconice, maini de fier, scaune venerate. Multi dintre acestia o cerusera de sotie. Si mai multi ii oferisera “un trai mai bun”. Dar ii refuzase pe toti. “Nu stiu ce pret am inca. Atunci cand voi afla, am sa va dau de veste” le spunea ea serioasa. O parte dintre ei asteptau si acum un raspuns. “ Si-or sa mai astepte mult si bine. Momentul in care imi pot pune un pret este acela in care mi-am achitat toate indatoririle acestei vieti. Iar atunci, probabil ca nu voi mai fi o oferta tentanta” radea ea.

     

      Emilia se gandea ca Nadia avea dreptate. Tipul acesta de viata nu se potriveste oricui.

      Isi aranjase in sfarsit parul. O suvita de par ascundea elasticul care ii prindea coada. Purta o rochie albastra din matase, asortata cu sandale Christian Louboutin. Arunca o ultima privire in oglinda, trimise o bezea rasfatatei care ii zambea inapoi si parasi in graba apartamentul. Chema liftul. Se pregatea sa faca fata unei seri stralucitoare la dineul organizat in cinstea artistului francez Pascal Michaux. Numit artistul anului 2007, acesta isi deschisese o galerie in centrul Bucurestiului. Inaugurarea avusese loc cateva ore mai devreme, dar Emilia a preferat sa leneveasca decat sa isi cunoasca partenerul din acea seara. Pascal Michaux era un bun prieten al lui Giorgio D’Avena, care era acum trecut de 60 de ani. Cu un look neglijent foarte studiat, pictorul francez avea aerul ingamfat al unui guru care isi priveste adoratorii. Se plimba printre invitati, primea complimentele putin indiferent, afisa un aer plictisit si se gandea cat de usor isi desemneaza oamenii valorile. Detesta la Bucuresteni usurinta cu care imbratisau orice idee occidentala, fara a o supune propriei judecati. Ii vedea ca pe o turma de oi fara stapan, care, dezorientata, urma cate o turma trecatoare, apoi alta, si-apoi alta…

      In clipa aceea aparu Emilia. Isi repera imediat partenerul. Era singurul care purta basca si esarfa in incapere. Ii zambi si se apropie de el. Deja ii era antipatic. Nu scosese nicio vorba, lasand sa se inteleaga raspunsul la salut. In schimb, o masura din cap pana in picioare, incepand cu varful sandalelor. Ura cand se intampla asta. Se simtea evaluata, ca o bijuterie care odata cumparata, ii trezeste stapanului teama ca ar putea fi un fals. Ca sa ii usureze munca, facu o pirueta. Pascal nu schita nimic. Intr-un final catadicsi sa ii adreseze caeva vorbe:

      - Vino sa iti prezint lumea…

     

      Mergea in fata ei, saluta din priviri pe cei care ii ieseau un cale si se oprea la foarte putini, cu care dadea mana. O prezenta pe Emilia drept verisoara lui. Ea zambea la randul ei. Tare ar fi vrut sa faca glume pe seama lui de fata cu oaspetii, dar nu isi permitea sa supere un asemenea client. Dupa cum mirosea nasucul ei fin, era vorba de bani multi la mijloc.

     

     

      Soarele scateia pe cer in toata splendoarea sa. Emilia nu vroia sa se trezeasca. Se incrunta, isi ascundea fata sub perna, o scotea iar ca sa nu se sufoce, se incrunta iar...Nu-i ramanea altceva de facut decat sa se trezeasca. Ar mai fi dormit. Se simtea obosita. Se intinse alene, ca o pisica tolanita la soare, apoi se ridica din pat. Pe jos stateau aruncate sandalele ei, rochia, iar geanta, deschisa, statea intr-un echilibru precar pe noptiera. Langa ea gasi un bilet: “Vino si diseara”. Exact ce-i lipsea! Infumuratul acela pe care il suportase cu o seara inainte si de la care nu primise niciun gest de tandrete vrea sa o chinuie cu atitudinea lui insuportabila inca o seara.

      “Si mai spun ca francezii sunt amanti buni…Aiureli! Sunt doar niste oratanii perverse!” spuse ea in sila indreptandu-se spre baie si tranti usa in urma ei. Stia ca nu se poate sustrage intalnirii si ca atare isi varsa frustrarile pe mobila din sala de baie. O imbiba in apa cat putu de bine. Tocmai cand furtuna din baie era in toi, se auzi un zornait de clopotei. Craciunul? Nu, doar mobilul. Emilia opri apa, agata dusul in support si iesi din baie cu mare atentie. O simpla alunecare o putea lasa fara job pentru cel putin o saptamana. Ecranul albastru al telefonului clipea numele colegei de breasla. Raspunse prefacandu-se binedispusa. Nadia era agitata. O astepta la hotelul Rose Hills cat mai repede cu putinta.

      Ajunsa in strada, Emilia lua primul taxi pe care il repera. Pana la hotelul unde se afla Nadia avea sa faca 8 – 10 minute, daca drumul nu era foarte aglomerat. La telefon, aceasta avea vocea tremuranda, si parea sa fi plans. Nu o vazuse niciodata pe Nadia plangand. Se temea de ce era mai rau. La petrecerea din seara trecuta o vazuse la bratul unui barbat inalt, elegant si foarte discret. Era proprietarul galeriei de arta care gazduia lucrarile lui Michaux. Facuse act de prezenta vreun sfert de ora, apoi disparuse impreuna cu insotitoarea sa. Emilia nu il mai vazuse niciodata si nici la petrecere nu apucase sa il cunoasca. Cei doi erau deja plecati cand a aparut ea. Acum, prietena ei se transformase din femeia fatala intr-o fecioara speriata.

     

      Nadia statea ghemuita la marginea patului. Din cand in cand tragea dintr-o tigara pe care o aprinsese din obisnuinta si privea in gol. Parul ii era prins neglijent intr-un elastic. Cateva suvite scapasera din stransoare si atarnau de-a lungul obrajilor. Rimelul de pe gene ajunsese pe pometi. Incerca sa gaseasca un gand care sa ii redea o farama de echilibru. Cand Emilia intra, isi scarpina varful nasului cu podul palmei. Un salut era inutil. O invita cu privirea sa ia un loc. Aceasta lasa geanta jos si se aseza. O privea inmarmurita si contrariata.

      - Te-am scos din patul pictorului? intreba Nadia superficial

      - Mi-am incheiat afacerile cu el pe ziua de azi.

      - Te-a platit bine?

      - Ce-ai patit? Banuiesc ca nu m-ai chemat sa ma intrebi despre pictor.

      Nadia o prixi fix pentru o clipa. Apoi continua:

      - Ai dreptate. Nu pentru asta te-am chemat. Trase din nou din tigara. Ies din afacere.

      - Cum asa? Emilia era din ce in ce mai uimita. Telefonul colegei sale si apoi discutia aceasta o faceau sa se simta ca intr-o nebuloasa. Nadia era in afacere de douazeci de ani. Nu avusese niciodata intentia de a se retrage. Ba chiar ii auzise pe “cautatorii de aur” vorbind ca ar vrea sa o faca partenera. Acum se retrage?

      - Am HIV. Sunt seropozitiva. Nici nu stiu de cand. Ar putea sa fie de cateva saptamani, ar putea fi vorba de ani…

      Emilia simti raspunsul Nadiei cum o trazneste in moalele capului, imprastiindu-i fiori reci pe toata spinarea. Aceasta se ridica de pe pat si incepu sa se plimbe prin camera.

      - Astazi dimineata am primit un telefon de la laboratorul de analize. Si cand te gandesti ca am facut testul din curiozitate…Nu am avut niciodata motive sa ma gandesc la asta. Sunt de atatia ani in meseria asta. Am vazut si am facut multe, prea multe ca sa iti poti imagina, si stiu ce pericole ne pandesc. Am stiut dintotdeauna si am fost extrem de precauta. Dar, spuse ea ironic, se pare ca nu suficient.

      - Poate au gresit analizele. Nu se poate sa fii seropozitiva. E inexplicabil. Noi nu folosim ace, nici nu s-a intamplat sa nu ne protejam.

      - Draga mea boboaca, zambi amar Nadia, sunt mai multe cai si oricum, nu are nicio relevanta acum cand si in ce imprejurari s-a intamplat. Sigur ca voi reface analizele, dar in mintea mea, le fac doar pentru ca refuz ca vad realitatea. Nu am nicio indoiala ca rezultatul e corect. Am SIDA.

      - Imposibil! Arati sanatoasa. Daca ai avea SIDA, s-ar vedea ceva. Dureri de cap, paloare, ceva trebuie sa se observe.

      - Dragut din partea ta, dar iti pierzi vremea dand sperante de fertilitate unui teren sterp. Este deja o stare de fapt. Trebuie sa imi dau seama ce voi face de-acum inainte.

      - Cum adica ce vei face? Vei ramane in afacere.

      - Esti din ce in ce mai nostima. Cu ce sa raman in afacere? Cu trupul nu mai pot. Mai am altceva? Sau crezi ca negutatorii aia de carne vie isi vor face pomana cu mine si ma vor tine in puf pe ochi frumosi? Prostitutia nu functioneaza asa. Ca in orice afacere, cand nu mai ai ce vinde, inchizi pravalia si pleci. Asa si eu. Am sa termin de fumat tigara asta, am sa te dau afara, am sa fac un dus si-apoi am sa ma imbrac si am sa plec acasa. Am sa uit va cunosc – pe tine si pe cautatori – si am sa ma adaptez la un trai nou.

     

     

      Emiliei ii venea sa planga. Se simtea singura, intr-o lume care acum ii parea straina. D’avena, Erhardt si ceilalti ii pareau niste clovni horror, care ascundeau sub masca zambitoare, un sadism covarsitor. Stia si ea ca ar fi renuntat la Nadia fara mustrari de constiinta intr-o astfel de situatie si incerca sa isi imagineze cum vor vorbi despre ea acum, ca nu mai facea parte din anturajul lor. Probabil nici nu vor vorbi. O vor ignora, ca pe orice subiect care le displace si pe care doresc sa il faca inexistent. In cateva ore isi va putea lamuri ipoteza: Pascal Michaux o invitase la cocktail-ul oferit in cinstea aniversarii lui Giorgio D’Avena. Batranul cap sicilian implinea 62 de ani. Cu o zi in urma luase un zbor spre Roma, unde isi sarbatorise ziua impreuna cu sotia si cu fiica sa cea mare, Cinzia. Sotia, Ilaria D’Avena, nu stia adevaratul motiv pentru care sotul ei se intorcea cu atata graba in Bucuresti. “Un’affare importantissimo con un pezzo grosso” motivase el. Cu siguranta aniversarea la Bucuresti, unde ar fi adunat cei mai insemnati oameni politici si parteneri de afaceri, era “un’affare importantissimo”, dar nu genul la care se gandea Ilaria. Pe seama ca fiicei ii picase foarte prost plecarea subita a tatalui, pentru ca Giorgio, ajuns la cocktail, era cu telefonul la ureche, incheind conversatia cu: “Lo so, tesoro, mi dispiace. Bacio!” Cand rostise “tesoro” avusese, o clipa, privirea blanda a unui animal de casa docil. Doar pentru o clipa, Emilia ii surprinsese latura umana iesita la suprafata, din spatele mastii diplomate cu care se obisnuise de vreo doi ani incoace. Ii facu placere propria descoperire si se gandi ca, in esenta, si oamenii care par de fier au o inima. Ceea ce nu se putea spune despre indezirabilul ei client. Francezul nu numai sa ii era nesuferit dar cu fiecare gest, isi dadea seama cat de insipid este. Acest individ nu era decat un fanfaron ale carui singure apanaje erau tablourile acelea “art nouveau” si esarfa care nu putea lipsi niciunei combinatii vestimentare. Pana si picturile lui i se pareau acum fara continut. Cum ar fi putut avea sens un lucru iesit din mana unui om fara fond?

      - Asa sunt artistii, cara: ca oameni nu-ti spun nimic, dar cand le pui intre degete instrumentul creatiei lor, devin dumnezei si construiesc lumi intregi. Gasesti in operele lor emotii, sperante, iluzii, planuri, amintiri, tutto.

      Giorgio il lauda pe Michaux de cate ori avea ocazia. Emiliei i se parea ciudata atitudinea lui, mai ales ca nu il pomenise pana atunci pe acest francez anost, dar zambea aprobator, ca o fiica ascultatoare, care ia aminte la ce-i spune propriul parinte. Ce-i drept, domnul D’Avena ar fi putut sa-i fie chiar bunic. Francezul zambea la primirea acestor complimente, suportand cu stoicism bratul puternic al italianului, care ii apuca mijlocul cu tot cu cele doua brate, mai-mai sa-i franga oasele. Emilia gasea si acest lucru bizar. Se gandi ca i-ar prinde bine un pahar de sampanie. Dar inainte sa porneasca spre bar, il zari pe Axel Erhardt. Barbatul de origine austriaca o indragise din seara in care D’Avena le facuse cunostinta. Era tipul de om elegant, rafinat, discret, de o inteligenta ascutita si o blajinitate improprie celor de genul sau. Implinise de curand 56 de ani, iar varsta parea sa ii adauge sarm. Acum se indrepta spre ea si spre Michaux. Il saluta pe Giorgio si ii facu urarile obisnuite apoi se intoarse spre cei doi tineri cu zambetul sau caracteristic: bland si retinut:

      - Pascal Michaux, felicitari! Sunteti intr-o companie desavarsita in seara aceasta. A luat sufarea tuturor barbatilor de la petrecere. Sunt gelos!

      - Multumesc!

      - Ei, un artist care isi alege impecabil culorile, isi alege la fel si femeile! comenta plin de voie buna aniversatul. Apoi se retrase.

      Axel simti nevoia sa ridice cupa pe care o tinea in mana in semn de noroc, inainte de a se pierde si el in multime. Emilia se simtea iar singura. Isi aminti de Nadia. Forma numarul ei si astepta sa primeasca raspuns de la celalalt capat al liniei. Dar astepta in zadar. Nadia nu raspundea. Oare patise ceva sau incepuse deja sa isi puna in aplicatie planul? Gandul acesta o ingrozea. In cei doi ani, Nadia fusese pentru ea mama si tata, povatuitor si prieten, profesor si ajutor. Iar acum se hotarase sa iasa din viata ei fara a-i oferi macar posibilitatea de a-si spune parerea. Doar era prietene de atata vreme si de multe ori isi spuneau ca se au doar una pe alta. Nadia era o egoista. Cum putea sa-si lase cea mai buna prietena singura, fara aparare, intr-o jungla ca aceasta?

      “Am SIDA”, isi aminti cuvintele Nadiei, “cu ce sa raman in afacere?”, “am sa uit ca va cunosc”, “am sa ma adaptez la un trai nou”. Ce insemna trai nou pentru ea? Emiliei i se construia in minte imaginea elefantilor care, stiind ca vor muri, se retrag din turma in cimitirul lor, si stau acolo, asteptand sa moara. Pentru Nadia, retragerea din anturaj era echivalent cu moartea. Nu mai avea nicio sursa de castig, era dependenta de cocaina, casa era inchiriata…Probabil va vinde toate obiectele de arta si toate bijuteriile pe care le are, si isi va asigura hrana si drogurile pentru o perioada de timp. Apoi va incerca sa faca rost de alti bani prin cine stie ce mijloace periculoase. Era pierduta.

      Emilia era furioasa pe situatie. Avea nevoie de un repaos. Se duse in sala de baie si se incuie intr-o toaleta. Isi scoase din geanta o doza si o inspira pe toata deodata. Clipi de cateva ori pentru ca incepusera sa ii lacrimeze ochii. Apoi isi scoase oglinda de poseta si isi verifica narile, ca nu cumva sa se observe vreo urma a “tratatiei” secrete.

      Iesi apoi din baie si se indrepta spre bar. Ii iesi in cale, din nou, Axel. Acesta observa imediat ca nu era tocmai treaza. O prinse de brat si o trase intr-ul colt:

      - Vreau sa vorbim. Treci maine pe la mine. Mai stii unde stau, nu?

      - Sigur, vorbim.

      - Banuiesc ca in seara asta nu te pot rapi…

      - Nicio sansa. Reptila aia pariziana si-a facut abonament.

      - Reptila pariziana? izbucni el in ras. Dar stiu ca ai un dar al vorbelor…Uite, spuse el strecurandu-i o fiola in palma, poate ai nevoie pentru la noapte. Nu sunt sigur ca doza asta iti va fi indeajuns.

      Apoi nota ceva pe un biletel si i-l strecura in poseta, adaugand:

      - Sunt sigur ca in starea in care esti, nu tii minte o iota, asa ca ti-am scris aici…Ai sa-l citesti maine.

      - Multumesc! La multi ani!

      - Am sa-i transmit lui Giorgio. N-ar trebui sa iei chestia aia cand iesi in public.

     

     

      O ploaie rece si lenesa aduse zorii zilei. Picurii se auzeau lovind asfaltul ca un sir de calesti trase fiecare de cateva zeci de cai. O ramura se lipise de geamul hotelului. Frunzele ruginii semanau cu niste ventuze pe buzele carora se prelingeau picurii, lasand dare lucioase pe sticla. Oare ce facea Nadia acum? Fuma pe terasa de la etaj a casei ei de langa Cismigiu? Sorbea cu guri mici ceaiul de coji de portocale pe care il indragea atat de mult? Isi decora privirea cu obisnuitele ei farduri aurii? Sau vegeta in urma unei doze de cocaina? Pe Emilia o chinuia gandul ca prietena ei cea mai buna se chinuia si ea nu o putea ajuta. Dintr-odata isi aduse aminte ca avusese o discutie cu Erhardt seara trecuta. Nu-si amintea exact ce discutasera, dar primise un biletel. Sau a visat? Se ridica din pat in graba insa dupa doi pasi se intuneca totul in jurul ei. Cauta bajbaind spatarul patului ca sa nu se prabuseasca. Incet-incet, camera incepu sa recapete contur. “Nu-i a bine”, se gandi ea, “ar trebui sa incep sa mananc”. Isi dadu seama ca nu-si amintea ultima masa pe care a luat-o. Se apropie de fotoliul pe care isi lasase geanta si scotoci in ea. Erhardt ii daduse, intr-adevar un bilet. Emilia citi adresa si ora. Asadar batranul lup indragostit vroia o intalnire in secret. Era si-asa, destul de discret, dar o intalnire atat de tainica nu ii ceruse niciodata. Nu era hotelul la care se caza de obicei. Era casa unui bun prieten, un “cautator” bucurestean, care, din informatiile ei, era plecat in vacanta cu familia. Ce cauta Erhardt in casa lui cand acesta se plimba cu gondola prin Venetia? Si mai ales, de ce i-a dat ei intalnire acolo?

      O curiozitate bolnava puse stapanire pe mintea Emiliei. Abia astepta sa vada ce are sa-i spuna Axel.

     

      Ziua trecu foarte greu. Cand se apropie ora unsprezece seara, Emilia chema un taxi si ceru sa fie dusa degraba la adresa mentionata pe bilet. Axel ii ceruse in mod special sa nu vina cu masina proprie. Se pare ca nici el nu isi condusese Rolls Royce-ul. Casa zacea in bezna totala. Doar un geam din spate lumina plapand. Axel o zari pe geam si ii deschise usa inainte sa aiba timp sa apese pe butonul soneriei.

      - Buna seara! Intra!

      O conduse in camera luminata. Era biroul proprietarului, iar lumina vaga era data de o veioza, mai mult decorativa.

      - Am auzit de Nadia, incepu Axel.

      - Este o veste ingrozitoare. As vrea sa pot face ceva sa o ajut.

      - Nu are rost. Daca ii vei face rost de bani, isi va face provizii de droguri si oricum va ramane pe strazi. Daca ii faci rost de foarte multi bani, se va droga, va bea si va avea un acoperis unde sa o faca. In orice caz, de acum inainte nu mai este decat o drogata blazata.

      - Asa ai vorbi si despre mine? intreba Emilia. Se temea de raspuns, dar era prea nervoasa ca sa taca.

      - Tu nu ai ajunge niciodata in locul ei. Nadia e foc. Se aprinde repede si se stinge la fel de repede. Isi consuma toate resursele si apoi cauta prada ca sa si le poata reface. Tu esti mai calma, mai chibzuita. Nici nu iti poti inchipui cati bani au trecut prin portofelul ei.

      - Stiu cat se castiga din asta. O socoteala rapida ar putea da o suma mare, dar si cheltuielile de intretinere sunt mari. Nu e ca si cum mi-ar trebui putin machiaj pentru la serviciu. Stii mai bine decat mine cate mii de euro ne scapa aproape printre degete.

      Axel zambi parinteste:

      - Nadia nu a fost o simpla dama de companie, completa el, turnandu-si un pahar de whisky. Isi servi si camarada de discutie. Pana acum 4-5 ani se organizau licitatii… Odata s-a ajuns la jumatate de milion…Un nebun arab care vroia apoi sa o ia de sotie. L-a dus cu zaharelul ani de-a randul.

      Emiliei nu-i venea sa creada ce auzea. Atatia bani deodata si nu a putut sa isi cumpere casa unde locuieste? Ar fi putut sa isi cumpere cinci la fel.

      - Unde s-au dus banii?

      - Pe viata frumoasa…pe droguri…pe alti barbati. Cand esti platita pentru sex, ti se pare aproape natural sa platesti si tu la randul tau. Nadia nu a oferit nici macar un sarut fara bani. Asa ca, draga mea, cu oricati bani ai ajuta-o, tot nu i-ar fi suficient.

      - De-asta ne-am intalnit? Sa vorbim despre cat de inutila si nechibzuita e Nadia?

      - Nu. Dar m-am gandit la ea si am luat o hotarare in ce te priveste.

      Axel isi amesteca whisky-ul privind in pahar si continua:

      - Vreau sa te iau cu mine. Am degand sa cumpar un apartament in Viena. Acolo ai putea trai linistita si nu ai mai fi nevoita sa iti castigi existenta. Nici asa ca acum, nici in alt fel. As avea grija sa nu duci lipsa de nimic, ramanand la nivelul de trai cu care te-ai obisnuit aici.

      - Cum este asta o afacere pentru tine? Ce ai de castigat?

      - Sa spunem ca rasplata este mai mult sufleteasca.

      - Ca ai facut o fapta buna?

      - Nu. Ca vei fi numai a mea.

      - Stiam eu ca trebuie sa existe o conditie, rase Emilia. Asadar, vrei sa iti fiu fidela.

      - In limita bunului simt. Stiu ca esti tanara si ca din cand in cand ti se vor trezi instinctele de pradator. Pe de alta parte, eu am o familie pe care trebuie sa o onorez si nu voi putea fi langa tine foarte des. Dar vreau sa fiu prioritatea ta numarul unu. Si dupa o vreme, daca vei fi cuminte, si ma voi considera multumit de atitudinea ta fata de mine, voi trece apartamentul de numele tau.

      - Si daca ma voi indragosti de cineva si se va ivi ocazia sa ma casatoresc?

      La aceasta intrebare Axel nu se astepta. Sovai putin, apoi raspunse:

      - Nu credeam ca te gandesti la asa ceva. Vreau sa spun, nu in conditia in care te afli. Femeile care au ales acest drum cu greu isi mai intemeiaza familii.

      Emilia il privea fix. Astepta un raspuns clar.

      - Sigur ca in aceste conditii, ii facu pe plac barbatul, oferta mea isi pierde sensul. Nu-i mai vad obiectul. Dar sa nu ne gandim la lucruri ipotetice. Situatia in care ne aflam este o stare de fapt, nu o ipoteza. As vrea sa te gandesti la propunere. Ai putea evita o gramada de probleme…inclusiv una ca a Nadiei.

      Emilia avea nevoie de timp de gandire. Ii veni greu sa ii spuna lui Erhardt ca are un client care o asteapta. Inventa, mai mult sau mai putin, o durere de stomac, si chema un taxi. Inainte de a cobori in strada, vru sa-si mai lamureasca o curiozitate:

      - Axel, de ce este Giorgio atat de prietenos cu francezul ala?

      - Stii ce se spune despre curiosi, zambi el. Dar pentru ca mi-esti draga….D’Avena vrea sa se extinda in Franta. Michaux este legatura lui.

      Emilia nu era convinsa ca a aflat tot adevarul. Il scruta pe barbatul din fata ei ca si cum ar fi vrut sa-l decodifice.

      - Stii suficient, spuse Axel si o saruta. Sa te gandesti la propunerea mea.

      Taxiul ajunsese in fata casei.

     

      Lacrimi amare se prelingeau pe obrajii Emiliei. Un sentiment de desertaciune puse stapanire pe mintea ei. Avea 23 de ani si era condamnata pe viata la un trai de supunere si blamare. I se invarteau in mana mii de euro si ea parca nu ii vedea. Tot ce vedea era praf. Toate rochiile pe spatele carora sclipea un nume celebru, toate parfumurile, gentile, masina, apartamentul pe care si-l cumparase, totul era doar praf in vant. Toti banii din lume nu i-ar fi putut cumpara libertatea. Libertatea de a se indragosti, libertatea de a deveni sotie, libertatea de a avea copii… Se simtea ca un exemplar canin de o frumusete rara, parfumat si pieptanat, afisat cu mandrie de stapani, mangaiat si cocolosit de straini, dar mereu in lesa. Ce s-ar intampla cu un astfel de caine daca odata ar scapa din lant si ar fugi de-acasa? In cat timp si-ar pierde stralucirea blanii? Ii veni din nou in minte imaginea Nadiei prostituandu-se la colturi de strada pentru cateva zeci de lei. Planse si mai tare. Camera se invartea cu ea, durerea de cap nu ii dadea pace, stomacul o ardea, iar sufletul ei era risipit in mii de bucatele. Isi plangea de mila si in acelasi timp stia ca plange degeaba. Daca ar fi putut alunga problemele cu un plans sanatos…Se gandi ca putin praf alb i-ar putea face bine. Dar nu se putea ridica din pat. Planse din nou.

      Era a treia zi in care zacea. Nu mancase si nu bause nimic, iar telefonul nu mai putea memora toate apelurile ratate. Dar nimeni nu venise sa ii sune la usa. Si isi daduse seama ca este cat se poate de singura. Nu avu puterea sa se ridice nici astazi.

      In ziua a patra simti ca lesina. Se sperie atat de tare incat, cu ultimile puteri se tari pana in bucatarie si isi turna un pahar cu apa. Se prabusi pe un scaun si petrecu o ora acolo, ridicand spre gura, din cand in cand, cu amandoua mainile tremurande, paharul cu apa. Se gandi ca trebuie sa se lupte cu neputinta ei daca vrea sa mai traiasca. Ideea aceasta de lupta o ajuta sa termine de baut toata apa si sa ia doua inghitituri dintr-un mar. Apoi se indrepta din nou spre pat. Citi, din curiozitate, ultimul mesaj primit. Era de la Axel. O anunta ca pleaca in Austria si ca se va intoarce in weekend. Poate ar trebui sa plece cu el la Viena. Sa uite de viata pe care o dusese in utimii ani si sa ncerce sa redevina un cetatean respectabil. Ii veni sa rada. Dar era un ras amar. In momentul acela isi dadu seama ca intrase e un drum fara intoarcere. Intotdeauna barbatii se vor uita la ea ca la o marfa. O vor evalua si ii vor stabili un pret. Iar ea nu va avea alta putere decat sa il accepte sau nu. A devenit un bun de consum din clipa in care s-a lasat evaluata de D’Avena. Erhardt nu a facut decat sa ii stabileasca un alt pret. Probabil ca trecerea sub aripa lui protectoare insemna o crestere a propriei valori ca bun…Vru sa planga din nou dar de data aceasta lacrimile nu o ascultara. Parca i se asezase un bolovan pe capul pieptului si trebuia sa faca eforturi ca sa respire. Adormi asa, jumatate culcata pe pat, cu picioarele atarnandu-i pe podea.

      Zilele trecura pe nesimtite. Apusurile si rasariturile alternasera de cateva ori si iata, ceasul electronic de pe noptiera arata vineri, ora 14:00. Telefonul suna. Emilia raspunse aproape instantaneu.

      - Axel, dragule, abia asteptam sa suni. M-am gandit la propunerea ta. Esti un barbat foarte bun. Sper sa nu iti insel asteptarile.

      Fata radea si isi alinta amantul. Acceptase invitatia la un pranz tarziu la ora patru. Urma sa discute detalii despre venirea ei in Austria. Ii trimise sarutari si inchise telefonul. Dintr-odata fata i se schimba. O resemnare dureroasa i se citea in ochi. Cu aceeasi resemnare isi alese o rochie, o pereche de pantofi si o geanta, bijuteriile si machajul, picaturile de parfum. O lua incet, pe jos, spre locul de intalnire. Mai atenta ca niciodata la ce se intampla in jurul ei, observa copii care invatau sa mearga pe bicicleta, tineri indragostiti care se certau pe probleme de politica, batrani care faceau observatie nepotilor prea guralivi, caini vagabonzi care scurmau cu botul pamantul in cautarea de hrana, frunze care cadeau, desene pe asfalt cu creta colorata. Trecu printr-un parc si apoi alese niste stradute laturalnice. Se simtea mai bine asa, ferita de privirile oamenilor. Toate acele fete preocupate ii dadeau un sentiment de desertaciune proprie. Pe strazile acestea mici nu se auzeau nici macar cainii. Admira curtile impodobite cu flori si zidurile de iedera si incerca sa isi imagineze ce fac proprietarii lor in acel moment. Oare gatesc? Oare fac dragoste? Dar ea nu avea timp sa se gandeasca la asta. Drumul ei continua mai departe de aceste case cu gradini pline de flori. Alegerea ei nu putea fi o casa primitoare. Dar nu avea sa fie nici o viata de bun de consum. Nu avea de gand sa se vanda la nesfarsit unor necunoscuti, straini de sufetul ei si de mintea ei. Nici macar lui Erhardt. Drumul ei era altul. Un dangat prelung o facu sa tresara si sa se opreasca. Se afla in fata unei porti de lemn grandioase, frumos incrustate.

      De sus, din turn, clopotnita isi continua sa bata.

© Copyright Catinca Oprea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online