evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Scrisoarea  -  Vrăjitorul  -  Pasomii  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Salvatorul  -  Luminile oraşului X  -  Norma  -  Proză absurdă  -  Fragmente de... viaţă  -  Vară cu ciocănitori  -  Text experimental  -  Halucinaţie  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Gondolierul  -  Luminile oraşului XXVII  -  Principiul alibiului  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Curcubeul  -  Drum bun  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Luminile oraşului IV  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Călătoria unui artist...  -  Pescăruşul  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Păsări de pradă  -  Arta fugii în cinci acte  -  Plasa pe jăratic  -  Invizibilul  -  Ambiguitate clinică  -  Un pahar de vin  -  O noapte într-un ceas  -  Groparii  -  De aici, de sus...  -  Câmpul de luptă  -  Aripile din cer  -  BO  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Colecţionarul  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Casa libertăţii  -  Damnarea numelui  -  Dincolo de evoluţie  -  Descoperirea  -  Alfa şi Omega  -  Lala  -  O nouă zi  -  Crist sideral  -  Experienţă pecuniară  -  Muzica


Mergem acasă

Roxana Brinceanu



Publicat Luni, 24 Noiembrie 2003, ora 10:05

      Ma asteptam la asta. De ani întregi, din adolescenta, de prima data când în buzunarul meu se ascunsese primul obiect neînsemnat, nedistingându-se prin nimic altceva decât ca nu îmi apartinea si deci nu avea ce cauta în buzunarul meu, ma asteptasem sa se întâmple. Din cauza nenorocitei mele boli am fost nevoit sa abandonez sit dupa sit, muzeu dupa muzeu, descoperirile care ar fi trebuit sa se asocieze numelui meu treceau altora din cauza brichetei sefului, batistelor si ceasurilor colegilor, rujurilor prietenelor; din cauza acestei penibile boli în ultimii ani am lucrat doar în învatamânt, în ciuda pregatirii si aptitudinilor mele. Cu toate recomandarile si tratamentele, brichetele, batistele, ceasurile si rujurile continuau sa ajunga în buzunarele mele, iar colegii clatinau îngaduitor din cap, si studentii chicoteau, si eu aveam impresia ca oamenii nu se mai uita în ochii mei ci la mâinile mele... în fine.

      Cert e ca ma asteptam la asta.

      Azi dimineata, Directorul mi-a spus ca are o misiune importanta pentru mine. Ca el considera ca sunt cel mai potrivit, cu cea mai buna pregatire, cele mai solide cunostinte, cel mai deschis spirit s.a.m.d. Pericol de exil! a strigat întreaga mea fiinta - sau cea mai mare parte a sa, pentru ca undeva în adâncul sufletului am rasuflat usurat, avansând întrebarea: unde? Numele planetei nu m-a luat prin surprindere, era suficient de aproape ca sa nu semene a închisoare, si suficient de departe pentru a fi siguri ca nu ma întorc acasa în fiecare week-end. Directorul avea un pix frumos, rosu cu desene negre, cu ceas si radiera. Vroiau sa coordonez cercetarile dintr-o straveche tabara militara, si era una din putinele urme ale civilizatiei bastinase. Cred ca avea si busola, pixul. Colonistii facusera descoperiri surprinzatoare privind tacticile militare, armamentul, organizarea vechilor locuitori. Nu era busola, ci un dispozitiv de orientare în oras, o harta cu repere prestabilite. Cât de avansati fusesera, care era cauza asemanarilor cu istoria terestra, existasera legaturi, când si de ce natura? Pixul cel rosu, o nuanta placuta de rosu închis, trasa linii fine pe dosul unei carti de vizita. Oare respectivele asemanari tineau de psihologia de baza a oricarei rase sociale, erau semne ale unei civilizatii universale sau simple coincidente? A deschis o harta holografica a zonei, punctând cu pixul cel rosu locurile vizate, mi-a explicat în linii mari descoperirile arheologilor localnici. Apoi a lasat pixul pe birou, întorcându-se dupa un pahar cu apa, iar degetele mele s-au apropiat periculos de fascinantul obiect anticipându-i suprafata neteda, matasoasa, dar Directorul a renuntat momentan la paharul cu apa întinzându-mi o copie a înregistrarii complete, palma mea a ramas lipita de tablia biroului si am întrebat:

      - Cine se ocupa de sapaturi?

      - Maiorul Nordal, a zis, luându-si în sfârsit paharul cu apa si sorbind dintr-o înghititura mai mult de jumatate. Nu are pregatire în arheologie dar este un expert în istorie militara, spre norocul nostru.

      Apoi mi-a vorbit despre mica comunitate de mineri de pe planeta, despre cartile maiorului Nordal privind tehnica, organizarea si psihologia militara în perioada de formare a comunitatilor sociale, cu exemplificari la diverse specii de animale întâlnite pe diverse planete, la începuturile umanitatii, la istoria si preistoria altor specii inteligente cunoscute si la experimente în grupuri izolate de condamnati.

      Desenele negre pareau mai putin lucioase decât restul corpului rosu. Ceasul era cu câteva minute înainte, semn ca Directorul nostru se temea sa nu întârzie cumva... Am cerut permisiunea sa plec cu primul transport. Aveam timpul necesar sa îmi adun informatiile necesare si sa-mi pun în ordine problemele personale, si chiar sa-i dau câteva sfaturi înlocuitorului meu. Ma simteam liber. Ultimele zile le-am petrecut în biblioteca, aruncând o ultima privire hartilor viitoarei "mele" planete si facând însemnari cu pixul rosu închis cu modele negre, al carui ceas îl potrivisem la secunda si al carui dispozitiv de orientare îl resetasem complet. Apoi l-am daruit unei fetite cârliontate care învata ceva despre padurea tropicala. Ma simteam într-adevar liber.

     

     



     

      Am fost întâmpinat de trei femei care îsi împarteau în mod democratic functiile de coordonator de zbor, vames, medic, ghid turistic si tot ce ar fi fost necesar noilor veniti. Eram doar eu. Probabil ca a fost cea mai plicticoasa perioada a vietii mele. Una dintre femei, pistruiata si usor supraponderala, mi-a studiat amanuntit dosarul, mi-a facut toate testele medicale, mi-a urat bun venit si mi-a înmânat o pereche de ochelari foarte negri (în caz ca nu ti-ai adus - îmi adusesem) si un fel de halat din pânza aspra de culoarea nisipului, pe care îl numeau djeballa. L-am pus peste hainele mele, credeam ca ma va incomoda, dar s-a potrivit perfect. O alta femeie, mai tânara si cu vadita pasiune pentru piercing, mi-a facut instructajul. Planeta desertica, zone reduse de vegetatie, strat atmosferic subtire, caldura si lumina sunt periculoase, ai grija. Apoi, pâna la finalizarea perioadei de carantina, s-au întors la bârfele întrerupte de sosirea mea. Am tras cu urechea, sperând ca-mi pot face o imagine despre ce ma astepta. Curând am început sa casc. A gateste sarat. Lui B nu-i place mâncarea lui A si ia masa la taverna lui C. C se îmbata des. D îl înseala pe C la jocurile de noroc. Sotia lui D a fost în tinerete amanta lui E. E lucreaza în mina si nu mai vrea sa se întoarca pe Pamânt. D nu mai vrea sa se întoarca pe Pamânt. C nu mai vrea sa se întoarca pe Pamânt. B nu mai vrea sa se întoarca pe Pamânt. A nu mai vrea sa se întoarca pe Pamânt. Pistruiata nu mai vrea sa se întoarca. Tânara cu piercing nu mai vrea sa se întoarca. Si iar, si iar. Paradisul plictiselii. Mina, bautura, soarele, nisipul, mina, soti si sotii infidele, mina, bautura, jocurile de noroc, mina, mâncarea, apa, mina, bautura, mina. Am întrebat despre santierul arheologic. Au ridicat din umeri. Nu era un santier propriu-zis. Minerii gasisera urmele unei asezari, se pare indigene, pamântenii sunt aici doar de 50 - 60 de ani. Au gasit arme? Da, ziduri, vase, arme. Oase? Oase nu. Doar urme de case, le construiau asa cum le construiesc si colonistii acum. Apropiate una de alta, sa-si tina umbra.

      La iesirea din carantina ma astepta maiorul Nordal. Un barbat scund, cu început de chelie, cu ochii calzi ascunsi dupa traditionalele lentile negre si cu degete lungi si delicate, aproape feminine. Purta djeballa nisipie peste uniforma si gluga pe cap chiar si în interior, asa ca semana mai mult cu un calugar decât cu un militar.

      Când am iesit afara, mi-am dat seama ca nimic din ceea ce as fi putut studia despre planeta, nici macar bârfele despre A, B, C, D si E nu m-ar fi pregatit suficient pentru înfruntarea realitatii. Cerul era negru. Soarele era alb. Sau nu. Soarele nu avea culoare. Soarele, pur si simplu, ERA. În jurul meu nu era decât pamânt galben, sterp, si câteva coline pietroase. Pista de aterizare si cladirea cosmodromului aveau aceeasi culoare galbuie, si geamurile reflectorizante pareau ca ard. Maiorul îmi arata ceva în departare, printre coline, am presupus ca într-acolo erau mina si orasul, sau poate situl arheologic, pamântul a început sa se încline, aerul se rotea, pietrele se scurgeau în forme fantastice, m-am agatat cu disperare de bratul maiorului Nordal, aveam senzatia ca merg prin aluat moale, maiorul m-a batut încurajator pe umar si m-a urcat într-un vehicul de teren urât si cu caroseria ruginita, si am pornit la drum în timp ce el înca mai râdea prietenos:

      - E soarele de vina, asa patesc toti când vin aici pentru prima data, o sa te obisnuiesti, nu e chiar atât de rau...

      Si nici nu cred ca era, daca A si B si C si D si E si cele trei femei si foarte probabil nici maiorul Nordal nu mai vroiau sa se întoarca...

      Ma simteam deja mai bine când ne-am apropiat de oras. Semana cu o cetate cu ziduri masive din omniprezenta piatra galbena, sau mai degraba cu o cazemata militara datorita simplitatii arhitecturale si camuflajului aproape perfect. Nordal mi-a explicat ca toate constructiile de pe planeta sunt scunde, fara etaje, deoarece efortul depus pentru urcarea scarilor în atmosfera rarefiata nu ar fi deloc sanatos. Iar eu am facut prima greseala. Am întrebat de ce nu folosesc lifturi automatizate. Maiorul m-a privit taios.

      - Dumnezeu ne-a dat picioare, nu motoare.

      Am gândit ca Dumnezeu ne-a dat si minte ca sa inventam motoare, dar am tacut.

      Am lasat masina într-un fel de parcare subterana, între alte câteva la fel de vechi si urâte ca cea cu care venisem, si am intrat în oras pe jos. M-am felicitat în sinea mea ca nu sunt claustrofob, altfel as fi avut mult de suferit. Strazile erau întortocheate, neregulate si înguste cât sa poata trece doi oameni unul pe lânga altul. Avantajul era ca zidurile scunde tineau într-adevar umbra, fara a fi însa întuneric. Amintindu-mi de comentariul femeii în legatura cu ruinele gasite, m-am gândit, sceptic, ca nu e nimic misterios ca doua civilizatii despartite de ani lumina în spatiu si de milenii în timp sa gaseasca aceleasi metode de a se apara de vitregiile naturii.

      I-am zis maiorului Nordal ca ma simt ca într-o manastire, între asemenea ziduri si cu atâtia "calugari" trecând pe lânga noi. A râs.

      - Chiar esti într-o manastire! E o comunitate mica si izolata, în curând o sa-i cunosti personal pe majoritatea acestor "calugari" si o sa devii si tu unul. Îndrumare spirituala gasesti întotdeauna la pastorul Wrong, indiferent de ce religie sau orientare esti, aici nu prea facem diferente.

      Era pentru a doua oara într-un timp scurt când atingea, chiar si indirect, tema religiei. Am presupus, plin de optimism, ca nu e cel mai rau caz, si probabil pastorul Wrong, cu tot numele sau nepotrivit, era si mai si. Posibil sa ma fi înselat.

      Locuinta mea se afla în partea de vest a orasului, o cladire patrata înghesuita între Administratia Minelor si un atelier mecanic, cu o intrare simpla direct din strada. În schimb, pe latura din spatele casei ma bucuram de luxul unei gradini cu doua tufisuri anemice încadrând o banca de piatra si o planta agatatoare din flora locala care îmi ascundea vederii zidul casei vecine. Am cautat cu privirea accesoriile obisnuite unei locuinte, dar în afara de instalatia de aer conditionat si pompa de apa nu era nimic. Nordal mi-a simtit încordarea si mi-a zâmbit încurajator:

      - O sa te descurci, e plin orasul de restaurante, spalatorii, cinema, posta, tot ce vrei. Si a adaugat, dupa o pauza: Oamenii de aici sunt prietenosi. În orice casa ai intra, o sa te ajute.

      L-am privit mirat.

      - Dar nu cunosc pe nimeni.

      - Nici nu trebuie, a zis. De peste 50 de ani, generatie dupa generatie, ne ajutam unul pe altul, fara aproape nici o interventie din afara. Pentru majoritatea locuitorilor, "exteriorul" e doar o poveste care nu-i atinge cu nimic. Nici nu ma mai întreaba ce mai e nou "pe afara". Ne cunoastem între noi, stim fiecare ce face celalalt, stim ca ne putem baza pe oricine la nevoie. Dupa cum ai simtit si tu, e ca într-o manastire. Suntem frati, purtam aceleasi haine, împartim aceeasi pâine. Oricine intra e acceptat. Neconditionat. Asa ca orice problema ai, bate la orice usa si vei fi ajutat.

      - Deci, sunt în Rai?

      Maiorul a râs.

      - Ai de respectat doar doua legi: sa nu faci rau nimanui în mod intentionat, si sa nu pui întrebari despre motivele pentru care au venit aici parintii colonisti. Asa le spunem noi primilor mineri; unii mai traiesc înca...

      Mi-a strâns mâna si a plecat, dându-mi întâlnire a doua zi dimineata ca sa ne apucam de treaba.

      Am despachetat, m-am odihnit putin, apoi am iesit sa ma familiarizez cu orasul. Îmi amintea de vechile asezari arabe. Case simple, patrate, joase, cu usi direct la strada si ferestre mici, oamenii în haine lungi de culoarea zidurilor, cu capetele acoperite cu glugi si ochii ascunsi dupa ochelari de soare, semanau între ei ca niste fantome. Nu se auzeau saluturi, îsi vorbeau direct, ca si cum ar fi stiut, subconstient, totul despre tot, despre fiecare si despre toti. Ma simteam ca într-o utopie de la capatul lumii, si oscilam între sentimentul de a fi strain într-o societate perfect închisa si senzatia nelamurita ca apartin acestei societati închise. Oricine e acceptat - neconditionat...

      Am intrat cu teama într-un local din care venea miros de mâncare si sunet de voci. Un tânar înalt cu nasul strâmb s-a apropiat de mine si m-a abordat direct:

      - Ia-ti o sticla de pe raft, si daca vrei ceva de mâncare, uite acolo farfurie.

      Probabil ca expresia mea confuza l-a izbit, caci s-a oprit si mi-a zâmbit aratându-si dintii mari si albi:

      - A, trebuie sa fii arheologul. Eu sunt Harrad. Apoi mi i-a numit pe toti ceilalti din încapere.

      M-am pomenit împins catre o masa între doi barbati cu pielea arsa de soare si un adolescent slab, iar Harrad mi-a pus în fata o farfurie cu un fel de orez cu legume care mirosea destul de apetisant ca sa-mi amintesc ca mi-e foame. Am mai primit si o sticla cu vin din care trebuia sa beau direct, ceea ce am facut cu placere, aproape ca începea sa se nasca în mine o revolta împotriva tuturor regulilor si obiceiurilor artificiale inventate de om. Am vorbit despre o multime de lucruri, cei doi erau transportatori, carau minereul din mina la cosmodrom, "la chei" ziceau ei - am dedus ca erau urmasi de marinari, dar am respectat sfatul maiorului de a nu pune întrebari despre trecut. Baiatul lucra în sere - erau sere la marginea orasului si diverse alte culturi prin oazele din apropiere, vorbea despre agricultura cu pasiune, am discutat toti patru despre meseriile noastre, limba mi se dezlegase si conversatia curgea fluent, ca între vechi cunoscuti. La un moment dat m-am gândit ca vinul e cam tare, dar am mai luat o sticla. Unul din transportatori si baiatul s-au ridicat si s-au dus la casele lor, Harrad a venit cu o farfurie cu smochine mici cu gust bizar si câteva pâini nedospite si s-a asezat la masa cu noi. Celalalt transportator, care se numea Chava, si-a luat si el înca o sticla si am continuat sa bem si sa vorbim. Bârfa nu mi se mai parea plicticoasa, ba chiar ascultam cu placere parerile lor despre relatiile familiale, meseriile, talentele si obiceiurile unor persoane straine mie, m-am pomenit povestindu-le la rândul meu întâmplari de acasa, despre colegii, sefii, studentii sau vecinii mei, le-am marturisit chiar si despre necazurile aduse de cleptomania mea, oricum avea sa se afle. Asta i-a distrat teribil si au început sa-mi puna întrebari amanuntite despre ce simteam, ce gândeam, cum actionam, iar eu, dupa câteva momente de rusine si bâlbâieli, mi-am deschis sufletul, am vorbit liber cum nu vorbisem nici cu doctorii si nici cu altcineva în toata viata mea despre acest subiect. Capul începuse sa mi se învârteasca.

      Îmi simteam sufletul invadat de iubire, o iubire calda si coplesitoare pentru tot ceea ce exista în lume, pentru noii mei prieteni si pentru ceilalti din local, pentru locuitorii orasului si pentru toti colonistii din univers, indiferent de specie, iubeam orasul cu casele lui scunde si galbene, iubeam colinele pietroase si pamântul arid, iubeam aerul si cerul si soarele, si as fi vrut sa exprim cumva aceasta iubire, ca toti sa înteleaga si sa ne bucuram împreuna, dar nu stiam cum. Totusi, undeva în mine ceva îmi spunea ca ei înteleg. Aveam o claritate aparte a spiritului, vedeam totul, simteam totul, doar ca nu puteam sa exprim ce simt. Harrad si cu Chava m-au ajutat sa ma ridic, i-am îmbratisat pe amândoi într-o încercare naiva de a-mi exterioriza iubirea, am iesit si ne-am îndreptat într-o directie necunoscuta mie. Strada ma legana matern, aerul capatase culori calde, ne intersectam cu oameni calzi care raspândeau o lumina calda, stiam ca si eu am, la rândul meu, o lumina calda pe care ceilalti o vad si o înteleg. Zidurile se aplecau asupra mea si ma mângâiau si ne-am întâlnit chiar si cu un câine care mi-a spus sa am încredere, aveam încredere, i-am raspuns ca totul e în ordine si i-am multumit pentru încurajare, eram vesel si-mi venea sa plâng, stiam acum încotro ne îndreptam doar ca nu puteam numi locul. Era un loc bun. Chava si Harrad stiau ca locul e bun, mai fusesera acolo, eu nu, dar stiam si eu.

      Am iesit din oras si am mers un timp prin desert. Ne-am oprit la marginea unei falii adânci, taiate brusc în terenul oarecum plat. Nu-mi puteam fixa distanta pâna la peretele opus sau dimensiunile exacte ale prapastiei, era doar adânca si frumoasa si atâta tot. Chava si Harrad si-au cautat loc pe bolovanii de pe margine, mi-am cautat si eu unul, unul anume, nu stiam de ce unii erau buni si altii nu, în final am gasit ceea ce cautam, o piatra plata triunghiulara si mult prea joasa pentru a sta confortabil pe ea dar m-am asezat acolo pentru ca asa trebuia.

      Mi-am privit prietenii si le-am vazut lumina, crescuse în intensitate. I-am întrebat daca si ei vad lumina mea.

      - Da, te descurci bine, poti sa zbori, zboara cu noi!

      Si mi-am desfacut aripile si am zburat, deasupra prapastiei, deasupra colinelor, deasupra orasului, alunecam pe filamente de lumina, am încercat un timp sa controlez miscarea, apoi m-am lasat complet în voia zborului, coplesit de fericire, de iubire, de caldura, de lumina...

     

      Maiorul Nordal ma scutura blând de umar.

      - Trezeste-te, soarele e sus!

      M-am uitat buimac în jur. Nordal ma privea amuzat, iar eu nu-mi aminteam nici macar cum ajunsesem acasa.

      - Trebuia sa te avertizez ca vinul nostru e cam tare, dar nu-i nimic, o sa-ti revii dupa o cafea si câtiva pasi în aer liber.

      M-am ridicat din pat si am acceptat recunoscator ceasca de cafea fierbinte, aparuta nu se stie de unde în mâinile maiorului.

      - De când esti aici?

      - Nu de mult. N-ai raspuns când te-am strigat si mi-am imaginat ca ai avut o noapte "bogata". Se pare ca te-ai descurcat bine, eu am patit-o mult mai rau!

      Faptul ca "m-am descurcat bine" mi-a adus în minte câte ceva din cele auzite si vazute noaptea trecuta. Am încercat sa pun ordine în fragmentele de imagini, dar nu se legau în nici un fel. Mi-era clar ca ma îmbatasem, dar ce se întâmplase exact nu puteam reconstitui. M-a cuprins o rusine teribila la gândul ca mi-am facut debutul într-o societate noua printr-o betie crâncena, oamenii ma vor considera probabil alcoolic, iar faptul ca la betie povestisem ca sufar de cleptomanie nu ma punea deloc într-o lumina favorabila. Când mi-am amintit ca în timpul plimbarii noastre pe strazi vorbisem cu un câine - care, culmea, mi se adresase primul - am intrat de-a dreptul în panica.

      Maiorul mi-a mai turnat cafea si si-a luat si el una. S-a asezat lânga mine si a reluat încurajarile, desi eu nu stiam unde sa ma mai ascund si, neputând sa-mi amintesc cu claritate ceea ce facusem si spusesem, îmi închipuiam tot ce putea fi mai rau.

      - Presupun ca te-au dus la râpa. Si eu am fost acolo în prima zi, e un fel de traditie. Îmi imaginam - ca si tine probabil - ca tot ce se petrece e o iluzie provocata de betie, si când m-am pomenit zburând deasupra râpei m-am speriat îngrozitor. Trei zile am stat ascuns în biserica, batrânul preot (cel dinaintea lui Wrong) a avut mult de furca cu mine sa ma puna pe picioare. Am jurat sa nu mai beau câte zile oi avea!

      Râdea sincer, ochii îi sclipeau de amuzament, si de câteva ori m-a lovit cu palma usor pe spate. Ma simteam ceva mai bine, sentimentul ridicolului înlocuise câte ceva din rusine, si ma gândeam ca probabil Nordal nu avusese nimic neplacut de marturisit si ca anii scursi de atunci faceau amintirile sa apara în alta lumina.

      - Ai zburat si tu? Toti zboara acolo, pe râpa?

      Ridica din umeri.

      - Habar n-am, cred ca majoritatea zboara. Unii sunt chiar experti în asta. În timpul zborului vad ceea ce vor sa vada si nu pot vedea în stare normala, apoi se întorc si aduc vestile. Unii pretind ca zburând s-au vindecat de boli, de infirmitati, de ghinion.

      - Crezi asta?

      - Cine stie? Ca reprezentant al autoritatii, n-ar trebui. Mai ales ca încercarea mea s-a soldat cu un esec.

      A început din nou sa râda.

      - Crezi ca mi-am respectat juramântul? Nici vorba! Cum mi-am mai revenit putin, m-am apucat din nou de baut. Eram convins ca alcoolul provoaca zborul si ca, stiind despre ce e vorba, voi putea zbura mai bine. N-a fost sa fie. Cred ca, pur si simplu, nu sunt dotat. Mi s-a facut iar frica. De fiecare data mi se facea frica. Nu sunt facut sa zbor. Acum, când ma îmbat, ma duc doar la jocuri de noroc sau pur si simplu dorm bustean. Si hai sa mergem odata, s-a facut deja târziu.

      Mai aveam o multime de întrebari si de nelamuriri, dar le-am pastrat, asteptând sa mi se ridice ceata de pe amintiri. Mi-am pus djeballa si ochelarii de soare, mi-am luat trusa cu instrumentele necesare si am iesit la soare. Care era, într-adevar, sus. Dormisem cam mult.

      Am strabatut orasul pe jos pâna la o parcare subterana la fel cu cea în care oprisem prima data, de unde am luat fiecare câte un fel de scuter acoperit cu un urias panou solar, si Nordal mi-a facut semn sa-l urmez. Am mers un timp pe o carare abia vizibila printre coline, la un moment dat am zarit într-o vale si o gradina, apoi peisajul a devenit din nou arid, cararea s-a unit cu un drum mai larg pe care treceau în ambele sensuri containere de minereu. În ciuda utilajelor moderne, totul parea un fragment de istorie. Am trecut pe lânga intrarea principala a minei si am avut senzatia ca am în fata reconstituirea unei exploatari de la începutul erei industriale. Excavatoarele cu senzori si robotii erau elementele nepotrivite, în contrast cu peisajul, ma asteptam ca muncitorii sa scoata de sub djeballa târnacoape si cazmale, sa coboare în adâncuri si sa încarce cu minereu carucioare trase de animale slabe, iar faptul ca stiam ca ei nu fac decât sa apese pe butoane si sa manevreze mansele unor masini automatizate nu-mi atenua deloc sentimentul, oricât m-as fi concentrat asupra acestui fapt.

      M-am scuturat si l-am ajuns din urma pe maior, care, plin de mândrie, mi-a promis ca vom vizita mina cât de curând.

      Abia trecusem de intrarea în mina, când Nordal mi-a facut semn spre o cladire larga si aparent parasita, lânga care un grup de oameni gesticula cu însufletire. Era o hala industriala evacuata pentru a face loc arheologilor, adica mie, lui Nordal si celor care ne asteptau.

      Mi s-au muiat picioarele. Desi mai vazusem vestigii ale unor civilizatii extraterestre, niciodata nu participasem la investigatii, lucrarile apartinând de drept rasei respective. Mi s-a facut teama. Colaboratorii mei ne-au condus pe marginea unui sant putin adânc în care puteam vedea urme de ziduri, si din loc în loc câte un cort improvizat. Mi s-a explicat ca nu s-a pierdut absolut nimic: sapaturile începusera pentru o galerie de siguranta, dar când întâlnisera ruinele, tot pamântul dislocat fusese cernut graunte cu graunte si recuperasera si cele mai mici fragmente de obiecte artificiale.

      În mod normal ar fi trebuit sa ma reped sa inventariez si sa analizez fiecare ciob, fiecare bucata de piatra, fiecare zgârietura facuta cu o unealta. Dar eram paralizat de frica. Ceea ce vedeam fusese cândva creat de o rasa extraterestra. O rasa disparuta despre care nu aveam decât vaga banuiala ca existase. Nici o carte nu spunea nimic despre istoria lor. Nu aveam nici cel mai mic reper. Nu stiam nici macar ce nume sa dau lucrurilor pe care le vedeam, nu mai exista nici un descendent al lor care sa ma ajute. Îmi era frica sa dau nume terestre unor obiecte extraterestre, notiunile simple de casa, strada, vas, unealta devenisera straine si inutile. Vedeam pietre paralelipipedice puse una peste alta, era categoric un zid, si nu-l puteam numi cu aceasta denumire comuna, doar apartinea unei rase despre care nu stiam daca folosise adaposturi. Ma apuca ameteala doar gândindu-ma la ce alte lucruri nenumite si nenumibile ascundeau corturile. Daca greseam? Doar de atâtea ori arheologia pamânteana catalogase drept obiecte de cult simple obiecte casnice, podoabele drept monede, templele drept palate, bucatariile drept monumente funerare.

      Am respirat adânc si am început sa-mi recit în minte: toate rasele cunoscute, terestre sau extraterestre, au functii fiziologice de baza; toate rasele cunoscute au necesitati comune; în istoria tuturor raselor cunoscute exista obiecte si constructii care satisfac aceste necesitati, indiferent de forma acestor obiecte si constructii; pastrarea si reconstituirea obiectelor vechi se face dupa reguli general valabile; interpretarea datelor e în majoritatea cazurilor simpla si se poate face dupa o logica simpla, s.a.m.d. Apoi mi-au navalit în minte exceptiile, dar am refuzat sa ma mai gândesc.

      Curând mi-am simtit capul suficient de limpede si am coborât în sant sa arunc o privire de ansamblu. Ramificatiile sapate de la gura de intrare în galerie se întindeau destul de mult în toate directiile, ceea ce m-a facut sa presupun ca era vorba de o asezare de dimensiuni apreciabile. Constructiile erau ridicate din blocuri de piatra aduse din împrejurimi, de marime potrivita, deci constructorii aveau dimensiuni apropiate de cele umane. La fel indicau si spatiile dintre ziduri. Semana, într-adevar, destul de mult cu orasul colonistilor. Poate sa fi fost de vina clima... Asta însemna ca si pe ei îi deranja caldura si lumina prea puternica a soarelui. Începusem din nou sa gândesc în termeni umani, asa ca am încercat sa privesc totul detasat, fara sa interpretez nimic. Am luat totul la rând, fara nici o ordine logica, am trecut în revista fiecare obiect, catalogat sau necatalogat, fara sa-i dau vreun nume sau vreo definitie. Unele îmi faceau o impresie puternica, unele ma lasau rece, altele îmi provocau un vag sentiment de déjà-vu. Întotdeauna fusesem sfatuit, si la rândul meu îi sfatuisem pe altii, sa tin cont de prima impresie pe care o lasa un obiect, desi în scurta mea experienta nu avusesem niciodata ocazia sa confirm sau sa infirm acest lucru.

      Abia când Nordal m-a strigat mi-am dat seama ca trecuse jumatate de zi si ca mi-era foame.

      Atunci am pus cap la cap informatiile si am realizat ca era ceva nu tocmai în regula. În ciuda eforturilor mele de a ma detasa, ceea ce vazusem cu ochii mei, pipaisem cu degetele mele si strabatusem cu pasii mei era vatra unui sat pamântean. Un -sat-, o asezare ideala, ecologica, linistita, cu obiceiuri simple si practice, cu familii stabile si generatii care nu se deosebeau prea mult de cele dinaintea lor, ceva ce ne doream sa vedem ori de câte ori, acasa pe Pamânt, gaseam o caramida veche. L-am întrebat pe Nordal ce vede el. Mi-a raspuns cu o simplitate dezarmanta:

      - Un sat.

      - Atunci, teoriile tale despre comunitatile izolate si organizarea militara?

      A ridicat din umeri.

      - Armata ma plateste, deci trebuia sa scot o teorie despre militari. Nu trebuie sa fii mare specialist ca sa vezi ca -armamentul- de aici folosea la bucatarie, la constructii, sau în cel mai rau caz la amenintarea vreunui vecin enervant.

      Am cazut pe gânduri. Un sat. Gospodarii primitive. Functii de baza. Necesitati comune. Cladiri si obiecte care satisfac aceste necesitati. Am întrebat brusc:

      - Ce stim despre cultul mortilor?

      - Nimic spectaculos. Mai precis, nimic-nimic. Te întrebi probabil de ce nu sunt nicaieri ramasite ale -stramosilor-.

      - Exact. Dar poate îi incinerau. Sau îi duceau în alta parte. În Univers sunt atâtea ritualuri.

      M-au rugat sa le povestesc despre istoria si obiceiurile altor rase, si astfel m-am falit cu cunostintele mele tot timpul cât am mâncat, si mult timp dupa aceea, printre sapaturi, fapt ce m-a ajutat sa scap de angoase si sa ma descurc mult mai bine. Spre sfârsitul zilei eram rupt de oboseala, si cum Nordal ma lasase singur, m-am întors în oras cu noii mei colegi.

      Temându-ma sa nu repet patania din seara precedenta, mi-am cumparat semipreparate dintr-un magazin cât mai îndepartat de localul lui Harrad si am mâncat singur, apoi m-am culcat devreme.

      Am visat ca eram copil si ma jucam pe stradutele unui sat ca cel pe care tocmai îl dezgropasem, împreuna cu niste animale cu blana luminoasa, cu care vorbeam si cântam împreuna, iar pe marginea drumului erau niste ciuperci uriase purpurii pe care le-am cules si le-am dus în dar Directorului meu, dar când s-a aplecat sa le primeasca, aripile mult prea mari l-au facut sa se dezechilibreze si s-a întins cât era de lung la picioarele noastre, iar eu si cu animalele mele am izbucnit în râs si am fugit care încotro.

      M-am trezit râzând, si, desi oricât m-am straduit, n-am reusit sa-mi amintesc ce-mi strigase câinele luminos când ne-am despartit, am plecat la lucru foarte bine dispus.

      Începusem aproape sa ma simt ca acasa, când o vizita neasteptata mi-a provocat ceva asemanator cu o lovitura în stomac.

      La câtiva metri de mine, zâmbind cu toata fata si facându-mi vesel cu mâna, se afla amicul meu Chava

      - Am venit sa te vad, striga el, desi îl auzeam perfect si, sincer sa fiu, nu tineam deloc sa auda si ceilalti cine stie ce aluzie. Spre rusinea mea, asta gândeam.

      - Ce mai faci? am reusit sa articulez.

      - Duc un transport la chei. Cum merge? Te-ai acomodat?

      - Mda.

      - Sa mai treci pe la noi!

      Si pleca fluturând din ambele mâini, iar eu m-am întors la lucru coplesit de rusine fata de propriile mele sentimente. Chava nu-mi facuse nici un rau. Fusese prietenos cu mine. Eu fusesem cel care ma îmbatasem, furat de val, si îmi destainuisem secretele. Nu era vina lui, ci a mea. Trebuia sa accept realitatea, nu sa ma rusinez de ceea ce sunt.

      În timp ce ma învinovateam de ipocrizie si ma rusinam de rusinea mea, am realizat ca în cele câteva zile de când eram aici nu simtisem nevoia sa iau nimic. E drept ca faptul ca eram absorbit de munca si simplitatea vietii din colonie nu-mi oferisera suficiente tentatii, dar nu ma puteam opri sa gândesc ca, poate, un oarecare rol îl avusese si spovedania din local, sau poate - de ce nu?- zborul, despre care Nordal spusese ca vindeca de boli, infirmitate, ghinion...

      Maturam cu grija nisipul depus în jurul unui vas de mari dimensiuni, sperând sa se fi pastrat întreg, si zbuciumul sufletesc mi se mai calmase, când am auzit o voce în spatele meu:

      - E minunat, nu-i asa?

      M-am întors si am dat cu ochii de cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem în viata mea. Avea un chip de înger, cu ochii ca cerul senin si parul ca soarele - soarele cald de acasa, cel care încalzeste sufletul... iar când, apropiindu-se sa vada mai bine ceea ce scoteam de sub nisip, si-a sprijinit mâna diafana pe umarul meu, m-am simtit ca si curentat.

      - Te pricepi? am îngaimat încercând sa-mi ascund tulburarea.

      - La istorie - nu, zise ea cu un zâmbet fermecator. Dar e frumos, e o opera de arta! Întotdeauna am tânjit ca tablourile mele sa se apropie de frumusetea asta simpla, naturala, a lucrurilor vechi...

      - Pictezi?

      - Da, a raspuns coborându-si cochet genele dese. Asa stiu eu sa ajut oamenii.

      - Mda...

      N-am mai stiut ce sa zic si m-am întors la matura mea, dar ritmul în care reuseam sa-mi misc mâna devenise periculos pentru integritatea relicvei.

      - Ma cheama Adelani. Casa mea e lânga biserica, acolo am si atelierul si o sala de expozitie. Poti sa vii oricând.

      - O sa regasesc si vasul asta?

      - Sper sa regasesti ceva din el. Are atâta puritate, atâta sinceritate, atâta echilibru! O forma sublima!

      Vorbea cu atâta entuziasm, încât m-am simtit oarecum pus în inferioritate de curiozitatea mea pragmatica, limitând spectrul întrebarilor despre o opera de arta la: din ce e facut, când, în ce scop.

      I-am promis lui Adelani ca o vizitez în seara asta.

      Si chiar m-am tinut de cuvânt. Pentru ca îmi spusese ca locuieste lânga biserica, am întrebat un trecator unde e biserica. Omul a zâmbit cu toata fata, m-a înhatat de brat si m-a condus personal prin stradutele întortocheate, desi am încercat sa-i explic ca nu doream sa-l deranjez, era suficient doar sa-mi indice directia. M-am ales cu un discurs exaltat despre binefacerile spirituale oferite de religie. Ne-am despartit chiar la poarta bisericii, care se deosebea într-atât de restul cladirilor din oras încât as fi putut-o gasi si singur. Era o cladire înalta, cu un turn zvelt alaturi - dar probabil nimeni nu urca în partile sale superioare, ca sa invoce blasfemiator efortul si lipsa de aer. Stilul arhitectonic nu amintea de nici o religie specifica, dar stiam ca erau tolerate toate credintele, si mi-o imaginasem deja mai mult ca pe un loc de întrunire decât ca pe o biserica propriu-zisa. Cel mai mult însa iesea în evidenta prin gradina din fata. Peste gardul scund de piatra am putut vedea o alee înconjurata de tufe mici si straturi de flori, în culori vii, care contrastau atât de mult cu nuantele terne ale orasului si chiar ale planetei, încât fara sa vreau am invocat maretia lui Dumnezeu.

      O matahala cu pielea tuciurie, îmbracat cu o djeballa murdara si pe cap - în locul clasicei glugi - cu un turban care fusese cândva alb, lucra printre tufe mormaind ceva de unul singur. M-am gândit sa-l întreb despre atelierul lui Adelani si s-o sterg înainte de a porni o discutie pe teme religioase, dar masivul seic negru ma depistase deja si se îndrepta spre mine în mâna cu un castron cu fructe rozalii, pe care mi le-a întins sub forma de bun-venit în casa Domnului, slavit fie oricare din numele Lui.

      - Ma cheama Wrong, spuse hohotind, da, chiar asa ma cheama, caile Domnului sunt întortocheate, mai ceva ca ale coloniei asteia de betivi!

      Si, pâna sa apuc sa deschid gura:

      - Hai înauntru sa bem ceva.

      M-a condus într-o camaruta din spatele bisericii, scotându-si din mers djeballa murdara si înlocuind-o cu una noua, alba, pe care mi-a aratat-o cu un nou hohot:

      - Ar fi trebuit sa fie o uniforma modesta, si când colo e singura haina din colonie care iese în evidenta!

      Într-adevar, imaginea unui urias negru ca noaptea învaluit într-o djeballa stralucitor de alba pe strazile galben-cenusii ale orasului trebuie sa fi fost o imagine hipnotizanta.

      A destupat o sticla din vinul local si a turnat în doua pahare, din fericire suficient de mici ca sa nu-mi provoace panica. Am fost totusi destul de circumspect, caci Wrong mi-a observat retinerea.

      - Nu de bautura trebuie sa te feresti, ci de partea din tine pe care o scoate la suprafata.

      Nu m-am simtit deloc mai bine.

      Am preferat sa ciugulesc fructele dulci si fainoase si sa schimb vorba. I-am laudat gradina si el mi-a spus ca, într-adevar, e foarte mândru de ea, fiindca o lucreaza singur. Ţinând cont de conditii era chiar remarcabil, Wrong avea un real talent în domeniu, o ambitie si o putere de munca pe masura.

      Cât timp am stat de vorba nu m-a întrebat niciodata, nici macar în treacat sau printr-o aluzie, carui cult apartin si daca, în general, am vreo religie.

      Era un om deschis, slobod la gura, lipsit de orice inhibitie si de o veselie molipsitoare. Mi-a facut o reala placere sa vorbesc cu el, în ciuda reticentelor initiale si a grabei mele de a ma întâlni cu Adelani. Wrong avea obiceiul de a strecura printre banalitati fraze cu substrat, ca cea cu bautura de exemplu, dar teroarea mea de a primi o predica pe tema defectelor personale nu a avut decât o slaba tresarire atunci când a aruncat:

      - Omul trebuie sa fie ceea ce l-a facut Dumnezeu sa fie, degeaba se ascunde sub farduri, politeturi si prejudecati.

      Mi-am dat seama rapid ca pastorul era un adversar înversunat al prejudecatilor de orice fel, negând cu aceeasi vehementa imposibilitatea cultivarii florilor în desert si obligativitatea corectarii fortate a imperfectiunilor umane.

      În cele din urma i-am marturisit scopul vizitei mele. Mi-a indicat amplasamentul exact al atelierului, m-a privit strengareste si a rostit, sibilinic:

      - Cerul si pamântul, Adelani...

      În acel moment am interpretat vorbele lui ca pe o expresie a întregului, a complexitatii, fie a artei, fie a persoanei. Mai târziu aveam sa-mi dau seama ca, de fapt, era o limitare. Dar asta e o alta poveste.

      Adelani avea un zâmbet fermecator. De prima data fusesem subjugat de zâmbetul si de frumusetea chipului ei, dar si de linia superba a trupului ei. La umbra relativa a zidurilor renuntase la djeballa unificatoare si purta o rochie simpla, lunga si dreapta, al carei material moale abia m-am abtinut sa nu-l mângâi. Avea bratele goale, aproape acoperite cu bratari cu însemne bizare, despre al caror sens am ezitat sa întreb. Sau probabil nu-mi statea mintea la asta.

      - Esti ca o floare, i-am spus.

      - O floare în desert, a râs ea. Vrei o cafea?

      Am acceptat recunoscator. Viata începea sa merite traita. Era racoare, stateam de vorba cu cea mai frumoasa femeie de pe planeta, mirosea placut a cafea si ierburi amare.

      Adelani mi-a adus cafeaua într-o cana de ceramica smaltuita, galbena cu frunze verzi, o liana stufoasa care înconjura în spirala corpul canii ca apoi sa se catere pe toarta. A observat ca o studiam.

      - Ai mai întâlnit modelul?

      - Nu stiu... Motivele vegetale sunt foarte des întâlnite, daca exista plante pe planeta întotdeauna fac parte din ornamentele traditionale. Chiar si aici am gasit niste fragmente de ceramica pe care fusesera desenate frunze... frunze ca astea.

      Mi-a luat cana din mâna si a mângâiat cu degetul frunza din vârful lianei, de pe toarta.

      - Creste pe stânci, pe fetele umbrite. Asa spun calatorii, dorm la adapostul ei uneori. În vechime trebuie sa fi fost la fel. Numai ca cei de demult nu trebuiau sa caute padurile, ele erau lânga ei.

      - Calatorii? Padurile?

      A sorbit o înghititura de cafea din cana mea apoi mi-a pus-o la loc în mâini.

      - Legendele locului. Arheologii tin seama de ele, nu-i asa?

      Am baut si eu, amândoi din aceeasi cana, împarteam ceva, fie doar simbolic.

      - Uneori da, uneori nu... Astea sunt legende ale pamântenilor, ei mereu cauta ceva, Sfântul Graal, drumul spre Indii, mântuirea, raiul... padurile pe o planeta desertica. Dar si alte civilizatii au legende despre cautarea idealurilor. Si poate chiar au existat paduri aici, exista plante indigene, ale noastre s-au adaptat bine, o astfel de legenda poate deveni oricând un fapt istoric.

      Adelani s-a întristat.

      - Vorbesti ca si cum tot ce ai spera sa descoperi ar fi niste aschii de lemn pietrificat. Eu as vrea sa fie o padure adevarata, cu animale si pasari si îngeri si zâne.

      I-am sarutat mâna.

      - Iarta vederile limitate ale unuia care s-a obisnuit sa priveasca lumea doar din punctul de vedere al cioburilor dezgropate...

      Ea a zâmbit si s-a ridicat de lânga mine.

      - Hai sa-ti arat padurile mele.

      Atelierul era luminos, si prin urmare mai cald. Lumina puternica scalda peretii, sevaletele, masa, dezordinea atât de artistica. Am privit derutat pânzele. Pe urma, încetul cu încetul, am început sa vad. Nu trebuia sa privesc cu ochii, ci integral, sa percep cu sentimentul acela pe care îl aveam uneori când descopeream ceva si ma lasam în voia flerului. Vazute asa, tablourile erau directe, puternice, izbitoare. Pamântul galben si cerul indigo. Pamântul rosu si cerul negru. Pamântul gri si cerul albastru. Si copacii. Când schelete disperate strigând spre cer, când radacini izbucnind din pamânt, când paduri umbroase si fosnitoare si primitoare, când ziduri sufocante, când cântec mângâietor, si printre copaci erau aripi de îngeri, abia zarite, transparente, diafane, uneori luminoase, alteori ghicindu-se doar prin umbre, unele ocrotitoare, altele razbunatoare. Adelani picta desertul cu paduri si îngeri, ca o chemare, ca un templu, ca un suflet imens. Adelani picta sufletul planetei. Pamânt, copac si înger.

      Nu stiu cât am stat asa, pierdut, ratacind cu privirea pe pânze. Cred ca destul de mult, caci Adelani mi-a atins usor bratul, întrebând:

      - Ţi-e bine?

      Am zâmbit tâmp.

      - Da, iarta-ma.

      - Oh, îmi pare rau, e asa cald aici.

      As fi vrut sa-i spun macar ca eram coplesit, dar nu-mi gaseam cuvintele. Pur si simplu nu eram în stare sa exprim nimic din ceea ce simteam, nici nu întelegeam prea bine ce simt, capacitatea mea de perceptie nu mai facea fata avalansei de impresii si senzatii.

      Ne-am întors din atelier putin tristi. As fi vrut sa pot sa plâng, de tristete, de bucurie trista, sa-mi revars surplusul din inima, dar ma straduiam sa ma comport asa cum fusesem învatat, civilizat, sobru, ma simteam rigid în încercarea mea de a-i zâmbi si de a mai sorbi o data din cana de cafea fara sa-mi tremure mâna.

      Mi-am cuprins fata în palme si mi-am mai cerut o data iertare. Adelani mi-a luat mâinile într-ale ei si m-a obligat s-o privesc în fata.

      - Nu mai fi trist. Orice ai simti acum, nu trebuie sa te simti frustrat.

      - Nu e asta... Ma simt vinovat. Cred ca nu fac fata tuturor senzatiilor care navalesc peste mine. De când sunt aici simt parca mai intens ca oricând, si asta ma face sa ma comport bizar, apoi mi-e rusine...

      - Bietul de tine! Pur si simplu n-ai fost învatat sa simti, si nici cum sa exprimi ce simti. Nu stii nici macar ca trebuie sa simti. Ai trait probabil în niste tipare prea strâmte. Nu-i nimic, o sa înveti. Ai vazut vreodata cum învata copiii sa mearga? Mersul e ceva atât de firesc, de natural pentru o fiinta umana, si totusi au nevoie de timp, rabdare si de cineva care sa-i sprijine.

      Îmi mângâia fata usor, din când în când îi simteam rasuflarea atingându-mi obrajii, da, trebuia sa învat sa simt, i-am luat mâna si i-am sarutat palma, cu veneratie, cu patima, nu stiu daca era un pas ezitant spre exprimarea sentimentelor, Adelani s-a lipit de mine si m-a sarutat pe gura, avea buzele calde, trupul cald.

      Am fugit ca un las.

      Mi-am revenit într-un târziu, eram la masa si Harrad îmi întindea sticla de vin, cred ca aveam o expresie suferinda sau cel putin ravasita, pentru ca parea îngrijorat. Am respins sticla si l-am întrebat direct:

      - Ce se întâmpla cu mine?

      Nu stiu de ce mi-as fi închipuit ca Harrad detine raspunsul la aceasta întrebare, dar l-am întrebat totusi, în momentul prezent fiind singurul la care puteam apela.

      - Deh... Tu o sa stii mai bine peste câtva timp. O sa te obisnuiesti cu viata aici si o sa-ti poti explica. Nu cred ca e ceva grav.

      Ca un copil care învata sa mearga si îi trebuie ceva timp ca sa reuseasca... Harrad m-a batut jovial pe spate.

      - Nu-ti fa probleme.

      Am luat totusi sticla de vin si am baut. Harrad a baut si el din sticla lui.

      - Esti nascut aici?

      - Eu, da. Si mama, iar tata era copil mic când a venit. Nu prea si-a dat seama de procesul de adaptare. Dar am înteles de la batrâni ca le-a luat timp ca sa înteleaga, sa se înteleaga pe ei însisi. Cam asta e si problema ta, nu-i asa?

      - Mda... Simturile mele au luat-o razna si eu nu pot tine pasul cu ele. Simt mult mai intens si mai puternic, uneori sunt napadit de senzatii bizare... Sunt coplesit.

      - Ce pot sa-ti spun? Lasa-te dus. Probabil o sa faci câteva prostii, ceva excese, dar în cele din urma o sa te regasesti... Cred. Nu avem oameni cu probleme pe aici, pâna la urma toti îsi gasesc calea.

      - Crezi?

      - Uita-te în jur. Poate parem ciudati, dar îti garantez eu cel nascut aici, toti suntem oameni buni. Din câte stiu eu, suntem singura comunitate umana fara închisoare!

      Râdea, am zâmbit si eu, modul lui de o trece de la seriozitate la haz îmi facea bine. M-a întrebat brusc:

      - Vrei sa zbori?

      - Nu stiu, i-am raspuns încurcat. Nu ma simt în stare acum de o asemenea experienta. Înca nu mi-am lamurit ce s-a întâmplat data trecuta, nu cred ca sunt capabil s-o fac din nou.

      - Te-ai descurcat bine.

      - Of! Toti spuneti asta, si eu nici nu stiu ce a fost!

      - Si ce-ai vrea? Crezi probabil ca ai fost beat si ai avut halucinatii, sau poate te astepti ca unul dintre noi sa-ti arate vreun scripete cu care te-am ridicat deasupra prapastiei, sau un sistem optic care îti da falsa imagine de prapastie când tu mergi frumos pe pamânt?! Nu e chiar asa. E mult mai simplu, doar ca trebuie inventate o multime de cuvinte noi pentru a vorbi despre asta. Vezi tu, e destul de greu sa faci pe cineva sa înteleaga cum respira, cum aude sau cum merge.

      Am baut. Mie mi se parea complicat. Mi-am amintit de vasul pe care îl scosesem din pamânt, cât de frumos si de cunoscut si de apropiat sufletului mi se paruse, înca mi se mai parea asa, desi ma straduiam sa nu uit nici o clipa ca sap în pamântul si istoria unei alte planete. Poate ca ceea ce nu cunosteam nu era istoria extraterestra, ci omul însusi, capacitatea sa de a zbura, de a vedea paduri în desert, îngeri în pustietate. Poate ca Harrad avea dreptate si trebuia sa ma las dus, sau sa ma duc la râpa sa zbor, sa zbor pâna gasesc raspunsul, pâna ma vindec de rele.

      L-am întrebat daca pentru a zbura trebuie îndeplinita vreo conditie aparte, sa atingi o anumita stare sau ceva asemanator. Mi-a raspuns ca nu trebuie decât sa fii deschis, foarte deschis, cu mintea si cu inima, sa nu-ti fie teama, si restul vine de la sine. Mie mi-era cam teama.

      Am mai baut putin si apoi am plecat. Pe drumul spre râpa am cautat sa vad luminile interioare ale oamenilor si sa ascult ce-mi spun animalele, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Am vrut chiar sa ma întorc acasa, la urma urmei era posibil ca putina odihna sa ma puna iar pe picioare. Harrad m-a convins însa ca, daca am pornit, macar sa privesc la ceilalti zburatori, sa comunic cu ei. L-am întrebat de unde stia ca vor fi si altii, din câte îmi aminteam eu prima data nu fusesem decât noi acolo, nici macar nu puteam spune daca Harrad si Chava zburasera si ei sau m-au lasat doar pe mine.

      - În noaptea asta sunt ambele luni pe cer, se spune ca interferenta lor amplifica energiile, si poti vedea mai mult.

      Am iesit din oras, si am ajuns din urma un grup în mijlocul caruia se remarca djeballa alba a pastorului Wrong. Mi-am exprimat uimirea ca un preot participa la asemenea evenimente considerate în general pagâne, dar imediat mi-am amintit de toleranta sa neconditionata, de faptul ca este un preot al tuturor religiilor, si în principal un preot al locurilor. Poate era unul din cei pe care Nordal îi numise experti, aducatori de vesti, vindecatori de boli. L-am si întrebat despre asta când ne-am apropiat. Mi-a raspuns ca e prea batrân pentru asta, dar o face pentru a-si regasi pacea spirituala si pentru ca se simte minunat, plin de vitalitate. M-am mirat ca se considera batrân, era un barbat în floarea vârstei si cu o energie fizica si psihica de invidiat.

      - Nu e vorba de vârsta fizica sau de caracteristicile fiziologice ale individului, ci de timpul petrecut pe planeta asta. Eu când am venit aici eram mult prea tânar, încercam sa-mi gasesc calea, nu ma pot compara cu fiii pamântului, alimentati din nastere de energia planetei.

      Din nou mi s-a parut ca sunt depasit de evenimente si ca ar trebui sa ma întorc acasa sa dorm. Dar mi-am continuat drumul alaturi de Wrong, Harrad si ceilalti, iar când am ajuns pe marginea râpei mi-am cautat locul, semi-constient semi-instinctiv, am gasit un petec de pamânt nisipos pe care m-am întins, eram obosit.

      Când m-am trezit, în jurul meu nu mai era nimeni. Trebuie sa fi fost foarte devreme, era înca întuneric, doar o pata stralucitoare între doua stânci prefata rasaritul. Era cumplit de frig, dar spre surprinderea mea nu-mi înghetase trupul, nici macar degetele nu-mi erau reci, simteam doar o usoara senzatie de disconfort datorita faptului ca dormisem pe pamânt tare. Probabil nimerisem înca o data locul cel bun, vreun nod energetic care sa-mi furnizeze caldura necesara. Am cautat pe cer cele doua luni, dar nu se mai vedeau.

      Ma simteam bine. Am pornit repede spre oras, dornic sa ma apuc cât mai repede de munca. Oare ce pierdusem în noaptea aceea? Ce s-a întâmplat cu -zburatorii- în timp ce eu dormeam, fericit încolacit pe locul meu cel datator de energie? Nu era acelasi de data trecuta. Am presupus ca organismul uman, pus în acord cu energia planetei, îsi alege exact ceea ce are nevoie. Îl voi întreba pe Wrong despre asta. Divinitatea trebuie sa aiba un raspuns la astfel de probleme. M-am gândit ca nici supertehnologia nu mai e necesara, nici lupta pentru a-i da un nume Dumnezeului tau si de a-i asigura suprematia nu mai are rost, odata ce ai acces direct la esenta energetica a planetei. Sa fi înteles pastorul Wrong si discipolii sai asta? Sa fi fost asta filosofia si religia vechilor locuitori, sa se fi unificat ei cu însasi planeta?

      Începuse sa-mi fie frig. Poate chiar propriile gânduri îmi dadeau fiori. Trebuia sa ajung la situl arheologic si sa reevaluez totul, din perspectiva unor fiinte energetice. Nu mai întâlnisem asa ceva, dar mitologiile tuturor civilizatiilor vorbeau despre astfel de fiinte. Erau oare îngerii lui Adelani vechii locuitori?

      Era devreme si nu venise înca nimeni la lucru. Alaturi, în mina, utilajele torceau continuu, zi si noapte, dar si acolo miscarea era slaba. Am baut cafeaua singur în cort, apoi am coborât în sant sa privesc satul din noul punct de vedere.

      Ma înselasem. Nu eram singur. Am simtit ca cineva ma priveste - intens - si involuntar mi-am întors ochii de la perimetrul delimitat cu cifre si litere pe care-l analizam.

      - E punctul tau preferat? m-a întrebat, în stilul direct al colonistilor, adolescenta slaba, cu parul negru si ochi hipnotici.

      - De ce trebuie sa am un loc preferat?

      Nu ma gândisem niciodata care parte a satului îmi placea mai mult. Preferam, desigur, vetrele caselor, unde vestigiile erau mai concentrate, dar si drumurile sau urmele de culturi agricole erau interesante. Am vrut sa-i explic asta pustoaicei, dar m-am bâlbâit îngrozitor. Ma contraziceam la fiecare doua cuvinte. Era greu sa-i povestesc despre bogatia de indicii de pe ramasitele unei locuinte în timp ce priveam o simpla piatra slefuita, în jurul careia nu mai gasisem aproape nimic.

      - Presupun ca e o piatra de hotar, am zis, încercând sa trec la concret. Nu stiu de ce simteam nevoia sa o impresionez pe fata.

      - Hotar fata de ce?

      Din nou eram pus în încurcatura. Gândeam în termeni mult prea terestri, restrâns de notiunile de teritoriu si proprietate.

      - Tu ce zici ca e?

      Fata si-a pus palmele pe piatra, a închis ochii, a inspirat adânc si a recitat:

      - Cel negru a luat piatra din tarâmul apelor si a adus-o în lumina soarelui. Cel rosu a luat-o din lumina soarelui si a adus-o în caldura casei. Cel verde a luat-o din casa si a pus-o la radacina copacului. Cel alb a scos-o din nou în lumina. Asa vede Carlita.

      - Cine e Carlita?

      - Eu.

      - Cine e cel negru? Cel rosu? Cel verde? Cel alb sunt eu?

      - Probabil ca da. Ai o inima curata si pui multe la suflet. Iar piatra tu ai scos-o dintre radacinile copacilor, nu-i asa?

      Din ce în ce mai perplex...

      - Nu era nici o radacina.

      - Ba da, erau, dar timpul le-a transformat în praf. Ca si pe alte lucruri. Iar pe oameni i-a transformat în îngeri.

      - Îngeri?!

      - Au învatat sa zboare.

      Eram de-a dreptul zapacit. Nu întelegeam prea bine daca fata avea vreo informatie reala, daca îmi expunea propria sa interpretare sau pur si simplu fabula. Însa, de când eram aici, învatasem ca nu trebuie sa încerc sa-i înteleg pe localnici. Nu în modul traditional.

      - De unde stii tu despre copaci si îngeri?

      - Eu vad. Si tu vezi, dar înca nu stii cum.

      - Pentru ca nu sunt de pe-aici?

      A zâmbit. Simtise ironia din întrebarea mea, si pentru o clipa m-am temut ca o sa-mi raspunda tot printr-o ironie si o sa ma usture rau de tot. Poate ca parea o pustoaica excentrica, dar deja capatasem respect fata de ce se afla sub aparente.

      I-am indicat un rest de zid aflat putin mai departe.

      - Acolo ce vezi?

      A refuzat sa se apropie.

      - Carlita vede, Carlita nu traduce. Tu ceri raspunsuri de-a gata.

      - Ma crezi lenes?

      S-a apropiat de mine si m-a privit în ochi. Tacea. Eram derutat, ma temeam sa-i întorc privirea, în acelasi timp ma simteam atras de ea si nesigur. I-am privit fata, nu ochii, si atunci am observat ce avea deosebit. Nu purta djeballa.

      - Nu.

      Am tresarit. Putea fi raspunsul la întrebarea pe care i-o pusesem înainte, sau la uimirea mea interioara. Doar erau atâtea bizarerii pe planeta asta, faptul ca ea sa-mi poata citi gândurile nu mai era ceva de neconceput.

      - De ce nu porti djeballa?

      - N-am nevoie. Nu ma arde soarele. Pot sa urc si în munti daca vreau, pe urmele calatorilor din vechime.

      M-am cutremurat. Parca aveam în fata un alter-ego întunecat al lui Adelani. Calatori din legende, copaci si îngeri. Ca o obsesie, cu diverse fete. Carlita, generatie mai noua, putea sa se fi adaptat mediului, un mutant capabil sa suporte radiatiile solare si aerul rarefiat al înaltimilor, asta ar fi fost o explicatie logica. Dar ea, cu palmele pe o piatra veche, vedea organic ceea ce Adelani vedea prin arta, pastorul Wrong prin religie, iar maiorul Nordal, Harrad, Chava si multi altii acceptau prin toleranta si blândetea sufletului. Daca viitorul era Carlita, cine era trecutul? Cine erau calatorii? Cine construise satul?

      Am luat-o de mâna si ne-am plimbat în tacere prin tot perimetrul arheologic, pe lânga fiecare piatra, pe lânga fiecare ciob, privea totul si nimic în mod special, nu s-a oprit nicaieri, nu a atins nimic, nu mi-a dat nici un alt indiciu. Daca as fi întrebat-o direct probabil mi-ar fi spus din nou ca vreau raspunsuri de-a gata. N-as fi refuzat un raspuns de-a gata. Ceea ce refuzam era un raspuns pe care sa nu-l înteleg. Si înca nu ma simteam capabil sa înteleg asa cum trebuiau întelese astfel de lucruri.

      Când a plecat, m-am uitat mult în urma ei. Mergea usor, fara graba, ca o fantoma. Dupa ce mi-a disparut din raza vizuala, m-am întrebat daca va merge pe jos pâna în oras sau îsi lasase pe undeva scuterul. Ridicol! Începusem deja sa-i atribui calitati supranaturale. Poate se adaptase soarelui, dar distanta era prea mare. Am zâmbit în sinea mea, iar o luasem razna.

      M-am întors la treaba mea. Pe când încercam sa datez niste cioburi de ceramica, mi-a venit o idee. Poate aparatura nu-mi spunea totul. Poate era nevoie de vederea Carlitei, de zborul lui Chava sau Harrad, de arta lui Adelani, de apropierea de Dumnezeu a lui Wrong... Sa încerc sa zbor si în zbor sa aflu raspunsurile pe care stiinta nu putea sa mi le dea. Am strecurat un ciob în buzunarul djeballei. Un mic furt constient. Nordal si, pe Pamânt, autoritatile în materie asteptau raportul meu. Ce frumos ar fi ca, în loc de date istorice si ipoteze logice despre evolutia si decaderea unei civilizatii, sa primeasca descrierea unui zbor deasupra prapastiei! Nu, domnule Director, nu stiu nimic despre organizarea militara a vechilor locuitori, intuiesc ceva despre natura lor spirituala, habar n-am de ce satul seamana atât de mult cu cele terestre, dar iata, am învatat sa zbor!

      Am devenit înger.

      Înger, eu, un biet cleptoman?

      Dar mai înainte de a zbura, vroiam sa arat micul meu artefact la cât mai multi oameni si sa le ascult parerea. Cu alte urechi. Am hotarât sa nu zbor decât dupa ce bucata de ceramica trecuse cel putin prin mâinile tuturor cunoscutilor.

      Mai întâi i l-am aratat lui Nordal. L-a atins cu veneratie, i-a mângâiat suprafata cu degetele lui fine.

      - E frumos. E un obiect lucrat cu suflet. Cred ca te simti bine când ai asa ceva în casa.

      - Deci, locuitorii satului erau fericiti?

      A zâmbit complice.

      - Stiu la ce te gândesti. Cum o sa transmiti pe Pamânt uimitoarea ta descoperire stiintifica: -Locuitorii acestei planete erau fericiti-! Am trecut si eu prin asta, si a trebuit sa inventez tâmpenia aia cu organizarea militara a comunitatilor izolate. Acum îmi pare rau, pentru ca am lansat o ipoteza gresita. Ai venit tu si ai înteles adevarul, dar puteau veni altii, mai putin deschisi...

      - Chiar am înteles adevarul? Intuiesc ceva, dar nu stiu ce forma sa-i dau, nu stiu cum sa-l exprim ca sa înteleaga toata lumea. Ca sa-l înteleg eu, în primul rând!

      - Adevarul nu e chiar atât de absolut cum ne-au învatat în copilarie. Si mai ales nu se încadreaza în reguli. Daca ai suficient curaj, poti sa-l recunosti. Dar noua, oamenilor, ne lipseste în general curajul.

      - O sa încerc sa ma apropii de adevar zburând, am spus brusc, desi initial nu intentionasem sa-i împartasesc lui Nordal hotarârea mea.

      El mi-a zâmbit cu aceeasi blândete si întelegere care ma dezarmase din prima clipa.

      - Îti doresc succes!

      Ne-am strâns mâinile prieteneste si am plecat mai departe, cu ciobul în buzunar, ca un pelerin în cautarea locurilor sfinte.

      La usa lui Adelani am ezitat putin. Ar fi trebuit sa-i explic si comportarea mea de data trecuta, nu puteam sa dau buzna pur si simplu si sa-i vorbesc de problemele mele ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar ea nu m-a lasat sa vorbesc. Am revazut copacii si îngerii, în timp ce Adelani a schitat din câteva linii vasul din care credea ca ar face parte ciobul meu. Avea aproape aceeasi forma cu cea pe care o obtinusem prin extrapolare cu instrumentele stiintifice, dar în simplitatea sa extrema desenul reprezenta un obiect lucrat cu suflet. Într-adevar, vechii locuitori trebuie sa fi fost fericiti.

      La plecare m-a mângîiat duios pe obraz.

      - Nu ma mai iubesti... Vrei sa ai totul, si ce e în noi si ce e dincolo de noi, dar ti-e frica.

      - Nu-mi mai e frica, am zis, si chiar era adevarat. Nu-mi mai era frica, nici rusine, începusem sa merg, cu pasi ezitanti înca, dar singur.

      I-am sarutat palma si am plecat. Acum o iubeam altfel.

      M-am plimbat mult timp pe strazile orasului. Oamenii aceia îmbracati la fel, care îsi vorbeau direct si se comportau ca si cum ar fi facut parte dintr-o fratie, nu ma mai speriau, nu ma mai surprindeau gesturile lor, cuvintele lor. Nu faceam înca parte din fratia lor, dar nici strain nu eram. M-am apropiat de doi copii care se jucau cu un câine si le-am aratat ciobul. Nu mi-au spus nimic, decât ca e vechi si frumos. Cred ca în sinea mea sperasem ca toti cei tineri sa fie Carlita. Deja îmi era dor de Carlita. Dar cei doi copii, chiar daca -vedeau-, nu pareau constienti de asta. Dupa ce l-au analizat ei, l-au aratat câinelui, care l-a adulmecat si a dat bucuros din coada. Pâna si câinii erau fericiti. Mi-am amintit de conversatia cu câinele luminos din prima mea noapte, si cât ma rusinasem din cauza asta. De ce oare? Vorbim cu prieteni, cu necunoscuti, cu animalele din casa, cu obiectele, vorbim singuri. Care e diferenta? În toate cazurile primim un raspuns. Poate nu cel asteptat, dar, daca suntem suficient de atenti, primim un raspuns care ne poate fi de folos.

      Începuse sa se întunece si sa se faca frig. Daca aveam noroc, puteam întâlni destui dintre oamenii care se adunau sa manânce la Harrad. Ciudat - abia acum mi se parea ciudat - desi Nordal îmi spusese ca sunt persoane specializate în zbor, niciodata nu ma interesasem care anume sunt. Poate pastorul Wrong, sau Harrad, Chava, în mod sigur Carlita. Sau nu? Putea fi oricare dintre necunoscutii pe lânga care treceam, dintre colegii mei de pe santier sau dintre copiii care se jucau pe strazi.

      Chiar am avut noroc. La Harrad era multa lume în seara asta. Am auzit râsul rasunator al lui Chava, care m-a observat si el si mi-a facut semn sa ma alatur grupului vesel. L-am recunoscut pe tânarul slab, si mai era o batrâna negresa cu par alb si fata zbârcita. Mâncau legume si beau vin, iar batrâna povestea anecdote din tineretea ei petrecuta printre stele - am înteles ca participase la fondarea a trei colonii terestre. Stia povesti despre planete înghetate sau fierbinti, despre deserturi, mlastini si paduri si gheturi vesnice, despre animale stranii, despre oameni puternici, curajosi, inventivi sau doar ciudati, povesti pe care le traise sau le auzise de la altii, sau poate le inventa pe loc, nu mai conta, erau povestile dintotdeauna ale exploratorilor.

      Am spus povesti si noi ceilalti. Traite sau auzite. Era aproape ca în prima seara, cînd simtisem cum încep sa cada barierele. Doar ca acum eram mult mai constient. Dar înca nu pe deplin constient.

      Bucata mea de ceramica a trecut din mâna în mâna, si toti cei prezenti si-au spus parerea. Am remarcat faptul ca se foloseau exclusiv de repere umane - destinatie, mod de fabricatie, loc de pastrare, arta decorativa, toate erau parte a unei civilizatii umane. Necunoscuta, dar umana. Stiam ca puteau construi drumuri, case solide, sisteme de canalizare, aveau vase de ceramica fina, tesaturi din fibre vegetale, pareau a fi la fel ca noi deoarece foloseau obiecte asemanatoare, dar erau oare chiar la fel, cum era societatea lor, cultura lor? Refuzam sa gândesc în termeni terestri pe o planeta a carei energie o simteam rodind în fiinta mea, o planeta pe care se redesteptasera îngerii.

      Am început sa râd, iar începusem sa fabulez, sa vad îngeri peste tot. Si în timp ce râdeam, ma gândeam, oare cum râdeau EI, îngerii, vechii calatori din padurile unei planete desertice? Poate aveau un mod aparte de a râde, ca o cascada de culori muzicale într-un dans de gheturi sparte, sau poate râdeau lipindu-si fata de pamânt si ascultând, o inversare necesara între cauza si efect, iar lumina crestea în interior si exterior comunicând -sunt fericit-.

      Vechii locuitori erau fericiti. Peste milenii, noii locuitori, adunati în jurul unei mese cu legume si vin, sunt fericiti.

      Dar eram, oare, pe deplin fericit? Îmi lipsea ceva.

      I-am întrebat cum as putea s-o gasesc pe Carlita. N-au parut deloc surprinsi; cel mai surprins am fost tot eu.

      - Vrei sa-ti privesti demonii în fata? Daca te simti pregatit, du-te s-o cauti, ea te poate elibera.

      Mi-au indicat un deal la sud de uzina de apa. Carlitei îi placeau zonele înalte. Eu nu stiam de care demoni vreau sa ma eliberez, însa simteam nevoia s-o vad, s-o înfrunt si sa-i pun întrebari.

      Am plecat în cautarea ei, ma simteam si negru, si rosu, si verde, si alb. Ametit de aerul serii, mi se parea ca vad din nou luminile din oameni, sau poate doar stiam ca sunt acolo. Vroiam sa ajung lânga Carlita, si ea sa-mi spuna cum e lumina mea, daca e calda si stralucitoare sau înca mai are nevoie de timp si de ajutorul altor lumini calde si stralucitoare ca sa-si gaseasca propria dimensiune.

      Era acolo sus pe culmea dealului, tot fara djeballa, cu parul despletit, avea parul foarte lung si negru si lucios. M-a vazut si mi-a facut semn cu mâna, ca si cum m-ar fi asteptat. Când am ajuns lânga ea gâfâiam, n-a spus nimic asteptând sa-mi revina sufletul, nu s-a uitat prea mult la mine ci a aratat cu un semn vag panorama orasului acoperit de noapte si punctat de luminile caselor. Am privit un timp amândoi, în tacere, apoi m-a întrebat:

      - De ce crezi ca n-ai gasit nici o urma fizica a locuitorilor satului?

      Era problema care îmi dadea cele mai multe batai de cap.

      - Presupun ca aveau un cult al mortilor prin care ramasitele fizice erau facute sa dispara.

      - Sau nu aveau morti.

      Am întors capul spre ea, surprins.

      - Atunci ar fi si acum aici. Tu crezi ca sunt?

      - Au plecat.

      - Au învatat sa zboare?

      - Nu râde. Zborul e o notiune foarte cuprinzatore. De exemplu, tu crezi probabil ca e necesar un mijloc de transport si o directie - în sus?

      - Poti sa zbori si cu gândul.

      - Vezi? Cu gândul, spre interior.

      S-a întors spre mine si mi-a luat capul în mâini, obligându-ma s-o privesc în ochi. Erau mari, întunecati, adânci, hipnotici, cadeam, cadeam, liniile lumii se curbau asimptotic spre mine, cadeam amândoi în gol, nici spatiu nici timp nu mai existau, o vreme am simtit filamentele de lumina înconjurându-ma dar nu le-am putut urmari, pâna s-au strâns ca un cocon în jurul meu, m-am recunoscut, eram un eu privit dintr-un punct aspatial într-o dimensiune nedimensionala, si ceva care semanau cu culorile dar nu erau culori erau spaimele si angoasele mele, dorintele niciodata marturisite, tot ceea ce nu vroiam sa vad în mine si ceea ce refuzam sa recunosc, stiam ca trebuie sa le gasesc un loc în coconul luminos si atunci acesta si-ar fi capatat caldura si stralucirea adevarata, în echilibru cu toata lumina lumii din care faceam si eu parte. Am încercat sa îndepartez de la mine sentimentele de teama si rusine care îmi umbrisera o mare parte din viata, acum nimic nu mi se mai parea reprobabil, dar nu stiam cum sa denumesc ceea ce se petrecea cu mine, am vrut sa-i spun regasire a echilibrului interior si a sigurantei, dar cuvintele nu mai erau cuvinte. Am identificat o senzatie de ameteala, de vârtej într-o pâlnie, si m-am luptat sa scap, m-am straduit sa-mi caut trupul, mi-am localizat tâmplele pe care le simteam apasate, si am revenit la mine însumi. Eram tot acolo pe deal, pierdut în ochii Carlitei, contemplându-mi viata, nu stiam de când stau asa si o privesc, poate ca nu trecuse decât o clipa. M-a mângâiat pe fata si m-a îmbratisat strâns, ma saruta pe tâmple, pe obraji, pe gât, soptindu-mi:

      - Bietul de tine...

      Mi-am dat seama ca îmi curgeau lacrimile.

      Îmi înfruntasem demonii. Nu-mi aminteam cum, dar simteam ca o facusem si ma eliberasem, asa cum mi se spusese.

      Am stat mult timp acolo, plângând, îmbratisându-ne, pierduti unul în altul.

      Apoi m-am întors acasa si, desi se lumina de ziua, am cazut într-un somn adânc, fara vise.

      M-am trezit cu o senzatie neclara de bine, cum mi se întâmplase de multe ori de când venisem aici. Ar fi trebuit sa ma duc la lucru, chiar daca era deja târziu. Trebuia însa sa-mi regândesc - din nou - metodele de lucru si chiar scopul. Avusesem mai înainte revelatia unor fiinte spirituale traind în armonie cu planeta, acum trebuia sa mai urc o treapta, adica sa le si înteleg. Faptul ca eu însumi învatam, ca ma puteam adapta, ma facea sa cred ca întelegerea era posibila. În seara trecuta reusisem sa ma înteleg chiar si pe mine. Si sa ma iert.

      As fi vrut sa pot restaura vechiul sat, sa-l fac sa traiasca din nou. Nu stiam însa cu ce sa încep.

      Am iesit sa ma plimb, sa-mi caut inspiratia pe strazile coloniei printre cei care, traind de mult aici, începusera sa fie în acord cu energia planetei. Poate ca pastorul Wrong ar fi putut pune mai bine în cuvinte intuitiile mele de novice. Evitasem sa abordez de fata cu el probleme de religie, temându-ma de încercarile de îndoctrinare cu care eram obisnuit pe Pamânt. Acum însa stiam ca aici nu era asa, religia nu era propriu-zis religie, iar Wrong era cu totul altfel. Despre vechii locuitori, pelerini sau îngeri, tocmai cu el trebuia sa vorbesc.

      În toate culturile vechi, comuniunea cu natura si stilul de viata simplu era asociat cu o spiritualitate sporita, exprimata mai apoi în arta si religiozitate. Eram din ce în ce mai convins ca ma confruntam cu o astfel de cultura. Îmi lipsea totusi ceva, poate o veriga în lantul rationamentului sau poate doar un mod de exprimare logic, si nu l-am mai cautat pe Wrong, ci am intrat mai întâi în biserica, sa ma gândesc la ceea ce începusem sa intuiesc înca de câtva timp si abia acum mi se cristaliza în minte.

      Biserica era o încapere goala, înalta, scaldata într-o lumina discreta, lipsita de orice ornament sau element distinctiv, înauntru erau câtiva oameni asezati pe jos care nu mi-au dat nici o atentie. Prins în gândurile mele, nu m-a surprins deloc aspectul sau neutru. Trecusem de faza în care obiceiurile locului ma uimeau, sau poate ca facea parte din procesul de revelatie prin care tocmai treceam si stiam ca exact asa trebuie sa fie.

      M-am asezat jos sprijinit de un perete. Deci, ne aflam în punctul în care fiintele care populau planeta devin constiente de sine. Înteleg apartenenta lor la pamânt, padure si cosmos. Aceasta întelegere se pierde cu timpul, dupa cum arata istoriile celorlalte civilizatii cunoscute. Locuitorii acestei planete n-au pierdut-o. Ceva anume - demonstrabil fizic sau nu - a pastrat vie legatura dintre energia cosmica, energia interna a planetei si fiintele care o populau. Acum, noii colonisti deveneau parte din aceasta energie si se adaptau la noua lor conditie. Aratându-mi o simpla piatra, Carlita îmi descrisese drumul de la fluidul primordial la starea materiala, la identitatea de sine apoi la corespondenta cu mediul, si din nou la lumina cosmica. Puteam acum data satul ca fiind undeva între scoaterea din casa a pietrei si punerea sa la radacina padurii. Crengile s-au ridicat spre cer, soarele a coborât prin ele pâna la radacina si piatra a simtit cerul si cerul a simtit piatra. Omul a învatat sa zboare si a devenit înger...

      Înger...

      Am tresarit. Alunecasem si în cadere m-am lovit cu capul de podea. Cineva a râs. Nu m-am simtit prost. Ma durea capul si probabil îmi crestea un cucui, un necunoscut râdea de mine, si eu nu ma simteam ridicol. M-am ridicat si m-am reasezat în pozitia initiala, am râs si eu, ma simteam atât de bine.

      Wrong ma astepta în chilia lui, cu fructe si vin.

      - Vreau sa-ti spun o poveste. Una din multele pe care le stiu, dar singura pe care am caderea sa ti-o relatez. E despre un tânar preot care credea ca Îl descoperise pe Dumnezeu. Vorbea mult, tare si fara rost. Spunea ca drumul spre Dumnezeu e drumul spre libertate, dar punea conditii, multe conditii. Stii cum îl cântau pe la spate? -Pastorul Wrong ce vinde libertatea în colivii de aur-. Credeau ca am un nume predestinat. Stiu ca suna poetic, de asta mi-a si ramas în minte. Chiar daca suna frumos, nu e bine sa fii un om care vinde libertatea pe bucatele, închise în colivii de aur. Eu nu stiam sa deschid usa acestor colivii. Am fost trist. Am plecat. Am ratacit. M-am oprit într-un loc cu oameni ciudati, frumosi, perfecti în simplitatea lor. Am învatat de la ei. Ei nu aveau nevoie de un translator în a se adresa lui Dumnezeu, caci Îi vorbeau direct. Asa m-am vindecat de aroganta, si am început si eu sa-I vorbesc direct.

      Am tacut un timp, nu stiam ce sa-i spun. Povestea lui nu era o simpla confesiune sau o fabula moralizatoare. Era în legatura cu mine, cu misiunea mea, cu planeta. Am încercat sa-i spun ca si pe mine sederea aici m-a transformat.

      Dar i-am spus ca nu mai vreau sa caut mortii satului. Ei, vechii locuitori, nu aveau morti. Ei plecasera. Carlita avea dreptate.

      - Ah, Carlì... a oftat Wrong. Ea nu face delimitarea între rau si bine, ea integreaza totul. Binele nu are rost fara rau, n-ar mai fi Bine. Cei ca ea ne fac completi.

      O raza întârziata cadea pe carafa cu vin, provocând un soare în miniatura. M-am concentrat asupra lui, cu ochii larg deschisi, pâna când m-am identificat cu lumina si caldura sa.

      - Ma întreb daca nu cumva am dezgropat vatra tuturor lumilor, treapta care ne-a facut constienti de natura noastra spirituala. Calatorii lor plecau sa moara în lumile noastre...

      Rosu, cald, soarele de pe masa noastra, ca o inima luminoasa.

      - E un fapt probat, pe masura ce o societate avanseaza tehnologic, pe masura ce îmbatrâneste, din ce în ce mai putini indivizi ramân sensibili la adevarurile esentiale. Toate civilizatiile pe care le cunoastem, inclusiv cea terestra, au nostalgia trecutului în care omul si natura erau una, a legendelor în care Pelerini au coborât din ceruri si au adus lumina cunoasterii.

      - Si te întrebi: de ce tocmai noi? De ce tu? Suntem o rasa cu apucaturi nu tocmai agreate de comunitatea galactica. Iar tu, scuza-ma, esti un anonim stigmatizat de propria ta societate. Prin ce miracol avem noi, tocmai noi, acces la lumina? Prin ce miracol tocmai tu ai fost binecuvântat cu darul întelegerii?

      Ezitam înca. Dar lumina limpede, rosiatica, a soarelui lânga mâna mea îmi napadea gândurile, clarificându-ma, linistindu-ma. Oare chiar aveam darul întelegerii? De ce trebuia sa vin tocmai eu sa explic asemenea lucruri? Devenisem veriga de legatura între strabuni si lumea moderna? Oare sa fi fost eu la înaltimea acestui rol?

      - Înseamna ca ne-am întors acasa si am reconstruit vatra satului, am spus cu jumatate de gura. Prin Carlì si ceilalti, prin noi, vechii locuitori au revenit... Dar unde sunt padurile si Calatorii si îngerii?

      - Du-te sa-i cauti, mi-a spus Wrong ridicându-se. Acum tu vorbesti direct cu Dumnezeu, fii Calator, du-te în padurile din munti si reda-ne îngerii!

      Mi-a întins o djeballa alba, noua, pe care am îmbracat-o. Eram acum amândoi în alb. Nu stiu de ce, privindu-l, i-am vazut în spate, lânga umeri, o pereche de aripi diafane, mari, sclipitoare. Ajungeau pâna la pamânt.

      Am iesit pe strazi si toti erau la fel, luminosi, cu aripi, mai mari sau mai mici, pe care uneori le deschideau larg si zburau. Câtiva mi-au presarat flori albe în par si la picioare. Eram acasa. Ratacisem o viata, un fragment de eternitate, dar acum eram acasa.

      Am parasit orasul si m-am îndreptat spre munti. Am mers un timp pe jos, apoi mi-am desfasurat aripile, imense, si m-am înaltat. Auzeam fosnetul padurilor. Era casa mea. A tuturor. O casa mare, plina de iubire.

      Tot Universul era al meu. Al nostru. Toate rasele, toate speciile, toate variatiile naturii, erau unul si acelasi lucru. Suntem Calatori prin însasi natura noastra. Orice am cauta, oriîncotro ne-am îndrepta, de fapt, mergem acasa.

     

© Copyright Roxana Brinceanu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online