evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Exterminatorul  -  Vânătoarea  -  Anul 10000  -  Halta părăsită  -  Poveste cu un zmeu  -  Dincolo de evoluţie  -  Luminile oraşului  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Cioara  -  Capsula  -  Floarea de loldilal  -  Interviul  -  Supravieţuitorul  -  Sharia (fragment)  -  Îndelunga aşteptare  -  Ultima frontieră  -  Masa de duminică  -  Luminile oraşului XI  -  Îmbrățișare  -  Pânza de paianjen  -  Ultima eclipsă (II)  -  Vânătorii de poveşti  -  Luminile oraşului X  -  Puroi II  -  Macii  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Cincizeci  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Fata morgana  -  Big Bang Boo  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Coconul  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Avatarul  -  Peştera I  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Cărăușul  -  Fanfara municipală  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Mesajul  -  Sete  -  Puroi III  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Rochia străvezie  -  10 minute pâna la explozie  -  Strada inocenţilor  -  Valoare reziduală  -  Cadoul  -  Duhovnicul  -  Cerşetorul


Povestea gândacilor

Pe peretele din st

Marina Popescu



Publicat Duminică, 16 August 2009, ora 10:10

      A fost odată o femeie nici prea săracă, nici prea bogată care spre bătrânețe rămăsese văduvă. Singură, în casa în care odinioară locuise cu bărbatul ei și cu fata (măritată de mulți ani), femeia începu treptat să-și interzică mai toate bucuriile mai mari sau mai mici ale vieții. Ea suferea de o boală psihică rară: se credea cu fiecare zi tot mai săracă, deși nu era. Pe lângă aceasta, mai dobândise încă o meteahnă: se temea că toate lucrurile pe care le folosește se vor strica și-i vor provoca pagube și mai mari, sărăcind-o și mai mult. Așa că, treptat, a început să nu mai folosească lucrurile din apartamentul ce începu să se degradeze.

      Cea mai mare teamă a ei era ca nu cumva să se defecteze robinetele sau rezervorul de la toaletă. Își amintise într-o zi că în urmă cu câteva luni robinetul de apă rece de la bucătărie se defectase și apa se închidea cu greu. Chemase un instalator, dar nu fusese mulțumită de felul cum reparase robinetul. Deși apa se închidea după aceea bine, ea trăia cu impresia că în orice clipă robinetul se va strica din nou. De fiecare dată când îl răsucea, avea o strângere de inimă. Dacă se strică? Dacă apa va umple bucătăria, apoi o va inunda pe vecina de dedesubt? De unde va avea ea bani să plătească daunele produse? După întrebările astea neliniștitoare mai lua câte o pastilă de inimă și-i mai treceau palpitaţiile. Dar de câteva zeci de ori pe zi mergea să verifice robinetul, ca nu cumva să pice vreun strop de apă. Nu doar de teama unei inundații catastrofale făcea asta, ci și pentru că apa consumată trebuia plătită, iar ea vroia să facă economie. Se credea tare săracă. ”Sunt o femeie singură, amărâtă” își zicea mereu în sinea ei și se bucura pentru fiecare bănuț economisit.

      Dar veni ziua în care un strop inocent de apă a spulberat și ultima șansă de funcționalitate a chiuvetei de la bucătărie. Speriată de posibilele consecințe, femeia a strâns cu putere robinetul, l-a acoperit cu un pahar alb de plastic, pecetluindu-i astfel soarta: nu-l va mai folosi vreodată.

      -Gata! Până aici ți-a fost, îi strigă ea dușmanului argintiu, cu un zâmbet viclean în colțul gurii. Îl învinsese, în sfârșit, cu propriile lui arme: un strop de apă.

      Apoi chiuveta de la baie deveni stăpână: acolo se petreceau toate lucrurile ce țineau de spălat: chiloți, mîini, cârpe, vase de bucătărie, tacâmuri. Asta până în ziua când bătrâna își dădu seama că se ostenea degeaba cu atâta spălat: până la urmă lucrurile tot se murdăreau. Iar apa se consuma fără rost și o avea apoi de plătit, cu vârf și îndesat, credea ea. Așa că inventă o nouă metodă: umplu o crăticioară cu apă de la chiuveta de la baie și o puse în chiuveta de la bucătărie. Aici avea să spele farfuriile, cuțitele, furculițele pe care le folosea în timpul zilei. Seara avea să arunce apa folosită și a doua zi dimineață să o înlocuiască. În felul acesta făcea și economie.

      Într-o altă zi, trăgând apa la toaletă, i se păru că aude un zgomot ciudat. Spre seară, când o trase din nou, același zgomot i se păru ceva mai puternic. ”Doamne, dacă se se strică rezervorul? Să curgă fără oprire? Ce mă fac? Cătă apă plătesc? Ajung la sap de lemn, mă omoară cheltuielile astea.” Dar de fapt nici nu mai avea rost să mai tragă apa. Se născuse la țară, unde lumea avea veceul în fundul curții și nici nu se punea problema de trasul apei, igienizarea sau parfumarea toaletei, așa cum făceau oamenii mofturoși din ziua de azi. Așa că scoase din debara olița pe care o folosise în copilărie fata ei și o umplu cu apă, apoi turnă în vas. Mizeria nu se duse, dar ea nu mai vedea bine și nici nu mai avea mirosul așa ascuțit ca în tinerețe. Iar bucuria de a face economie la apă depășea orice false pudori. Un rezervor făcea cât 10-15 olițe, nu?

      Referitor la moda toaletelor de la țară își aminti că oamenii în acele vremuri foloseau coceni, frunze sau ziare vechi. și era cu toții sănătoși, nu murise niciunul din așa ceva. Mai bine va renunța și ea să mai cumpere hârtie igienică, era și asta o cheltuială de prisos, un moft. Dacă tot își lua în fiecare zi un ziar, îl putea foarte bine folosi în dublu scop...

      În scurtă vreme, apartamentul bătrânei începu să se degradeze vizibil. Vopseaua scorojită, mirosurile neplăcute, întunericul, jegul de pe toate dădeau un aer neprimitor, sumbru și sinistru. Niște ruine. Ceva ce a fost cândva o casă locuită de o familie iar acum este umplută la refuz cu obiecte și simulacre de obiecte. Un fel de muzeu, o colecție de lucruri ce au fost și nu vor mai fi nicicând.

      Fotografii. Multe fotografii. Unele lângă altele, unele peste altele. Pe jos – covoare; peste covoare – carpete; peste carpete – preșuri. O inflație de obiecte ce par a năvăli peste cel ce le privește. Obiecte aruncate alandala, obiecte mai vechi și mai noi, aduse toate în prezent de un numitor comun: praful; un deget, doua degete, o mână, două mâini. Dar cine stă să-l mai măsoare?

      Pentru ca tabloul jalnic să fie complet, apărură și niște gândaci mari cât prunele, cu niște antene lungi și picioare atletice. Bătrâna nu știa de unde au venit și cum de se plimbau nestingheriți în fiecare noapte, până spre zori, prin toată casa: pe hol, prin baie, prin bucătărie, în dormitor și sufragerie. Degeaba încerca bătrâna să le curme viețile cu ajutorul unei vechi mături, că ei se rostogoleau cu o viteză nemaivăzută pe podea, ascunzându-se prin te miri ce cutii sau pungi vechi care împodobeau, fără rost, fiecare încăpere. Apoi se auzeau tot felul de pocnituri sinistre și picioarele puternice ale voinicilor gândaci lipăind pe parchetul vechi și îmbibat de praf din sufragerie.

      Bătrâna nu își dădea seama de unde au apărut vietățile ciudate, cum nu mai văzuse nicicând în viața ei. Trăise la țară vreo 17 ani, dar cu asemenea insecte nu avusese de-a face. Erau mai mari decât o rădașcă (cel mai mare tip de gândac pe care-l văzuse vreodată), doar că nu aveau ”clești”. Cumpără otravă, dar degeaba. Gândacii se înmulțeau pe zi ce trece, fără a fi deranjați de substanța ce trebuia să le aducă sfârșitul.

      Într-o zi, însă, bătrâna observă că banii pe care îi tot punea deoparte începură să se împuțineze, lucru ciudat având în vedere că ea locuia singură și rar se întâmpla să o viziteze vreo rudă. Şi oricum își luase măsuri de precauție: șifonierul era încuiat, iar cheia o ascundea de fiecare dată în alt loc: ba sub un preș, ba sub covor, ba în buzunarul unui vechi capot ce stătea atârnat de ușa de la dormitor. În felul ăsta ar fi derutat orice potențial atentator la comoara din șifonier. De multe ori i se întâmpla și ei să uite unde a pus cheia, dar avea răbdare și lua la rând toate ascunzătorile. Uneori nimerea de prima oară, alteori trebuia să caute mai mult. Apoi scotea vata din gaura cheii (o astupa în felul acesta ca să nu pătrundă în dulap moliile ce-i invadaseră spațiul aerian al casei) și deschidea ușa ce adăpostea comoara ascunsă printre mileuri și fețe de pernă îngălbenite de vreme.

      Dar acum comoara se tot împuțina și nu își explica de ce. Până într-o seară când doi gândaci uriași ieșiră dintre mileuri și o zbughiră pe ușa șifonierului, apoi o luară la goană pe covor.

      Bătrâna înțelese în acea clipă unde dispăruseră banii ei și înțelese că degeaba mai cumpăra otravă, încercând cu disperare să omoare gândacii. Avea mai degrabă nevoie de un antidot pentru zgârcenia ce-i invadase sufletul, mai neagră și mai scârboasă decât gândacii.

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online