evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Fugind pe cerc  -  Luminile oraşului XVIII  -  Cursa  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Planeta ascunsă  -  Începutul  -  Luminile oraşului V  -  Perdeaua lui Simon  -  ªi atunci...  -  Interviul  -  Întâlnirea  -  Clocitorul Josh  -  Învingătorul ia totul  -  Mamal - Despărţirea  -  Arta fugii în cinci acte  -  Novicele  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Icoana  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Sfântul  -  Luminile oraşului XXXII  -  Unii îmi zic Charon...  -  Vânzatorul  -  Zombi  -  Povestea trenului  -  Halucinaţie  -  Meduza (IX)  -  Luminile oraşului VI  -  Ghavany  -  Poveste de culcare  -  Citadela Asociaţiei  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Colecţionarul  -  Poveste de viaţă  -  O Poveste (?) modernă  -  Ambiguitate clinică  -  Detenţie  -  Cărăușul  -  Visând cu ochiul deschis  -  Strada inocenţilor  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Liniştea  -  Caseta pirografiată  -  Vatmanul - Mass Media  -  Drumul spre (II)  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Creatorul  -  Nouăsprezece zile (I)


Café du Marcel

Marina Popescu



Publicat Duminică, 11 Octombrie 2009, ora 09:49

      În cafeneaua cu lumină violetă se adunau în fiecare seară sute de oameni. Mesele și scaunele erau tot mai înghesuite, pentru a putea cuprinde tot mai mulți amatori de cafea, muzică, țigări, coniac fin și discuții despre totul și nimic.

      „Cafeneaua mea are patru stâlpi: mademoiselle Amèlie – chanteuza, Greg și Emil – cei mai buni dintre ospătari și omul care vinde inspirație. Dacă unul dintre ei n-ar mai fi, s-ar duce totul de râpă”. Așa obișnuia să spună Marcel, proprietarul localului, oricui stătea să-l asculte. Și avea destul de des obiceiul să se amestece printre clienți, să-i întrebe ce le place și ce nu le place la cafenea, să le povestească diverse lucruri și să asculte la rându-i poveștile lor. Nu avea familie, nu avea cu cine discuta între cei patru pereți ai casei sale. Pentru că, în ciuda succesului pe care îl avea cafeneaua, cu toți banii pe care-i avea, Marcel locuia într-o garsonieră. Ce-i drept, într-o zonă foarte bună a orașului, considerată de către unii chiar „de lux”. Spunea el: „Sunt singur, la ce-mi trebuie mai multe camere? Garsoniera îmi este suficientă pentru a dormi noaptea câteva ore și a lua un mic dejun pe fugă. Iar fetelor le place că este destul de spațioasă, mobilată cu gust”, râdea el, făcând cu ochiul.

      Se despărțise de soție la aproape un an de la căsătorie. Își dăduse seama într-o dimineață că viața lui nu era așa cum o visase. Nu-i plăcea nici serviciul pe care-l avea și pe care soția insista să-l păstreze. Ar fi vrut să lase naibii postul de contabil și să-și deschidă o cafenea. Fosta lui nevastă însă (care era cam geloasă – spunea el) nu vedea cu ochi buni acest pas, se temea să nu cadă Marcel pradă vreunei ispite – fie ea ospătăriță, cântăreață sau vreo clientă. Mai ales că mama ei fusese barmaniță, așa că văzuse ce viață libertină ducea; ajunsese până la urmă să se mărite tocmai cu patronul restaurantului unde lucra.

      Într-o dimineață, Marcel hotărâse să pună capăt căsniciei sale. Copii n-avea și nici nu își dorea, deci n-avusese prea multe regrete. Femei găsea oricâte și oricând ar fi dorit. Deși era cam urâțel, avea o personalitatea plăcută și un zâmbet care atrăgea multe simpatii.

      La două luni de la divorț își deschisese cafeneaua. Încă de la început veniseră destui clienți. În primul rând prietenii săi, apoi prietenii prietenilor și tot așa. În primii ani nu putea spune că a dat lovitura, dar după ce plătea toate dările și salariile angajaților îi rămâneau suficienți bani cât să își permită și mici plăceri. Nu era el genul de om pretențios sau lacom.

      Într-o zi se hotărî să aducă la cafenea o cântăreață. Dăduse anunț la ziar și nu se prezentase decât o tânără. După ce o ascultase cântând, își dăduse seama că ea este potrivită. Ar fi putut să vină pe urmă zeci și sute de fete, n-ar fi renunțat la mademoiselle Amèlie pentru nimic în lume.

      În aceeași zi cu Amèlie veniseră și doi băieți care văzuseră anunțul în ziar și își încercaseră norocul, gândindu-se că la o cafenea, pe lângă cântăreață, ar mai putea fi nevoie și de doi ospătari buni. Marcel nu-și propusese să mai angajeze personal care să servească la mese, dar fețele celor doi îi plăcuseră, așa că le spusese că pot rămâne și ei. Mai ales că una dintre ospătărițe urma să se mărite și viitorul soț îi ceruse să renunțe la slujba ei; îi găsise un post mai bine plătit și mai onorabil – secretară la firma unde lucra și el.

      Și uite așa într-o singură zi Marcel se pomenise cu trei angajați noi. Dar asta nu-l speria. Era mulțumit că avea lângă el niște oameni atât de plăcuți.

      În aceeași seară în care noii angajați începuseră să-și îndeplinească obligațiile, Marcel sesizase printre rotocoalele de fum, în lumina violetă, un personaj necunoscut. În atâția ani, știa deja care sunt oameni ce veneau la cafenea, îi ținea minte chiar și pe cei care dădeau mai rar pe acolo, ba chiar și pe turiști îi cunoștea. Or, acel bărbat își bea cafeaua acolo pentru prima oară; era sigur de asta.

      Așezat la masa lui din colț care era rezervată numai și numai pentru el, Marcel fuma țigară după țigară și îl urmărea cu interes pe omul bizar. Purta niște haine șterse și cam vechi, din câte își dădea seama de la distanță. Îl văzuse cum se ridică de pe scaunul său, duce ceașca goală la bar apoi se întoarce, se urcă pe masă și începe să strige: „Vând inspirație la metru sau la kilogram!” Toți cei din cafenea își îndreptaseră privirile spre el. Marcel avusese un moment senzația că se va întâmpla ceva rău. Dar se liniștise repede văzând că oamenii își reluaseră discuțiile, își văzuseră mai departe de băuturile și de țigările lor. Câțiva tineri însă, se așezaseră alături de omul cel bizar care între timp se așezase iar pe scaun, comandându-și încă o cafea. O discuție, după toate aparențele interesantă, începuse între ei și ciudatul vânzător de inspirație.

      După acea seară de pomină când debutaseră Amèlie, Emil, Greg și apăruse și vânzătorul de inspirație, Marcel trebui să mai achiziționeze câteva mese și scaune pentru a putea oferi loc tuturor celor ce intrau în cafeneaua sa.

      În fiecare seară Amèlie cânta. Lumea nu admira doar frumuseţea ei elegantă, ci mai ales vocea deosebită, felul în care această voce făcea sufletele să vibreze; iar vibraţiile ei îţi pătrundeau întreaga fiinţă, uitai cine eşti, cântai şi tu odată cu ea, plângeai cu ea atunci când interpreta o melodie tristă, zâmbeai când zâmbea şi ea. Chiar dacă nu erai un cunoscător al muzicii, nu puteai să nu fii impresionat atunci când vedeai cum ea trăieşte muzica. Pentru că aşa făcea. Trăia muzica. Prin simpla ei prezenţă crea un spectacol de magie. O priveai în ochi şi îţi puteai da seama că melodia ce va urma va fi una ce va vorbi despre iubirea calmă, senină, sau, dimpotrivă despre suferinţă şi trădare. De aceea, Amèlie era aplaudată minute în șir, i se aruncau flori și după ieșirea ei din scenă o vreme în cafenea se așternea tăcerea. Nimeni nu mai avea curajul să vorbească. Emil și Greg abia mai făceau față solicitărilor, deoarece toată lumea vroia să fie servită de fermecătorii băieți care pe lângă politețe aveau un „ceva” ce făcea cafeaua mai aromată și băutura mai plăcută la gust. Iar vânzătorul de inspirație își făcea în fiecare seară auzită oferta, după care diverse persoane veneau și se așezau la masa lui; stăteau ore în șir de vorbă.

      Marcel se bucura să vadă toate aceste lucruri. Totuși, niciodată nu stătuse de vorbă cu bărbatul care atrăgea interlocutori cu inedita formulă „Vând inspirație la metru sau la kilogram!” Nu simțea nevoia. Emil și Greg îi spuseseră că acel om ar fi știut o mulțime de povești care mai de care mai interesante și mai ciudate. Se zvonea chiar că vreo câțiva scriitori, după ce au stat de vorbă cu el au creat adevărate capodopere care s-au vândut într-un tiraj foarte mare. Ba chiar și un regizor ar fi realizat un scurt-metraj bazat pe una din povești, câștigând premiul cel mare la un prestigios festival de film. Marcel se bucura că lucruri atât de frumoase își aveau începutul în cafeneaua lui.

      Zilele treceau liniștite pentru Marcel și cafeneaua lui devenea tot mai cunoscută. El era mulțumit să vadă atâția oameni adunându-se acolo, stând de vorbă, râzând, relaxându-se, ascultând muzică sau găsind noi prieteni.

      „Cum poți sta așa, fără să ai și tu o soție, copii?” îl întrebase într-o seară la o ceașcă de cafea cu coniac unul dintre clienții săi fideli. „Familia mea sunteți voi”, răspunsese simplu Marcel. Celălalt îi strânsese cu căldură mâna și-i oferise un trabuc argentinian.

      Doar cu omul care vindea inspirație nu stătea de vorbă Marcel. Nu că ar fi avut ceva împotriva lui, ba chiar îi era drag, așa cum îi era dragă cafeneaua cu toate obiectele, cu toți clienții, cu fiecare rotocol de fum care plutea în lumina violetă. Dar amâna mereu momentul unui tête-à- tête.

      Într-o seară, în timp ce Amèlie luase o pauză pentru a-și odihni vocea, omul strigase cuvintele de fiecare seară: „Vând inspirație la metru sau la kilogram!” Dar nimeni nu se mai ridicase pentru a merge să stea de vorbă cu el. După câteva minute, repetase invitația. Nimic. Oamenii își vedeau de băuturile lor, de țigări, de discuții sau de singurătăți. Amèlie urcase apoi pe mica scenă pentru încă o repriză de cântat, apoi se retrăsese definitiv pentru acea seară, în aplauzele tuturor și cu un superb buchet de flori în brațe.

      Omul care vindea inspirație repetase invitația cocoțat pe masă, dar rămăsese singur în acea seară. Marcel îl urmărea de la locul lui. Vedea cum i se transformă sentimentele pe chip: de la uimire la tristețe, dezamăgire apoi ceva asemănător cu resemnarea.

      Ce să facă...ce să facă... să se ridice și să meargă el să-i țină companie sau să-și vadă mai bine de treabă? Așa se frământa Marcel. Palmele îi transpiraseră, inima îi bătea cam tare și își simțea gura uscată. Avea emoții ca în prima zi de școală, atunci când ezita să ridice mâna la întrebările învățătoarei, deși știa răspunsurile. Și până să-și facă el curaj, i-o luau alți colegi înainte. Așa și acum. Până să decidă dacă va merge sau nu să asculte poveștile vânzătorului de inspirație, acesta coborâse de pe masă și se îndreptase spre ieșire. Pe drum, se aplecase și ridicase de pe podea o monedă argintie și începuse să țopăie și să strige fericit:. „Un ban! Un ban! Am găsit un ban!” Se întorsese și aruncase o privire triumfătoare celor de la mese care acum se uitau la el mirați. Apoi le întorsese spatele și ieșise grăbit.

      Aceea fusese ultima seară când omul care vindea inspirație fusese văzut în cafeneaua lui Marcel. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu el. Și, coincidență sau nu, lucrurile începuseră să se schimbe. Amèlie nu mai cânta cu atâta pasiune, ba uneori glasul ei părea chiar obosit. Cei prezenți în cafenea sesizau lucrul ăsta și o aplaudau mai puțin și fără prea mare tragere de inimă, mai degrabă în amintirea gloriei din trecut. Greg și Emil păreau tot mai plictisiți. Serveau clienții cu aceeași politețe dintotdeauna, dar își pierduseră farmecul care-i făcuse atât de apreciați.

      Numărul de mese și scaune se redusese în cafenea. Nu s-ar fi putut spune că nu erau destui clienți, dar se vedea că perioada de vârf se terminase. Marcel nu se simțea amenințat în vreun fel de situație, nu căutase niciodată cu obstinație să obțină profit. Dar uneori de la masa lui din colț privea oamenii, pereții, pe Amèlie și i se părea totul banal. Nici nu mai mergea atât de des să stea de vorbă cu clienții; ceva îl reținea să se mai ridice de pe scaun. Regreta un singur lucru: că nu mersese niciodată să asculte poveștile omului care vindea inspirație.

      Într-o seară, în cafenea intrase fosta soție a lui Marcel. Nu o mai văzuse de ani buni. După divorț se mai întâlniseră din întâmplare de două-trei ori pe stradă, dar nu făcuseră decât să se salute și să treacă mai departe. În acea seară, ea se așezase la masă și comandase o cafea pe care i-o dusese Greg. Marcel fuma și o privea în lumina violetă; nu se schimbase foarte mult, cel puțin din punct de vedere fizic.

      Își făcuse curaj și se așezase pe scaunul din fața ei. Începuseră să povestească. O oră, două, trei, până spre dimineață. Apoi a condus-o acasă. Peste trei zile ea a rămas să doarmă în garsoniera lui.

      După două săptămâni, Marcel a închis cafeneaua și, cu banii puși deoparte, a plecat într-o croazieră în Caraibe cu fosta soție. Nu s-a hotărât ce va face la întoarcere cu afacerea, cu femeia de lângă el, cu viața lui. De un singur lucru este sigur: va da anunț în toate ziarele, poate îl va găsi pe omul care vinde inspirație la metru sau la kilogram.

     

© Copyright Marina Popescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online