evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Ignis  -  Unii îmi zic Charon...  -  Ambiguitate clinică  -  Sender: High_Orbit_God  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Paradox  -  Luminile oraşului XII  -  Submarinul Roşu  -  Novo Homo Sapiens  -  Dimineaţă târzie  -  O şansă pentru câţiva  -  Sentofagia  -  Gol  -  Cosas de la vita  -  Groparii  -  Orb  -  Tahiji  -  Fluturi  -  Răspuns fără întrebare  -  Umbrele nopţii  -  Arta de a purta un război  -  Luminile oraşului III  -  Printre oameni  -  Proces neverbal  -  Nyprus  -  Poveste cu un cui  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Omu' nostru de "sus"  -  Între două lumi  -  Mamal - Despărţirea  -  Petrecerea  -  Eu, Singularul Absolut  -  Robotul  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Călătorii cu îngeri  -  Sunet pentru suflet  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Macii  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Cel care nu mai e  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Ziua a şaptea  -  Icoana  -  Nu deschideţi uşa  -  Conştientizarea  -  Lumea lui Ingo  -  Viziune  -  Iubirea de pe Venus  -  Sfântul


Meduza (I)

Ovidiu Bufnilă
ovidiubufnila.ning.com



Publicat Duminică, 25 Octombrie 2009, ora 10:09

      Marea balenă albastră din inima sudicelor l-a aruncat într-o bună zi pe nebunul de Pitoşkin pe ţărmul oceanului în apropiere de mândrul Beauburg. Pe vremea aceea toată lumea vorbea despre ploaia informaţionala adusă de norii trandafirii şi despre submarinul galben cu care o mulţime dintre prietenii mei voiau să pornească într-o nemaipomenită călătorie dincolo de orizontul nostru vizibil.

      Multă vreme am crezut că universul acvatic l-a creat pe Pitoşkin după chipul meu valuritor şi după asemănarea mea. Am bănuit că voia să stârnească îndoiala asupra descoperirilor mele despre arta navigaţiei către ultimul sens.

      Pitoşkin a folosit poveştile science fiction scornite de mine pentru a construi o realitate paralelă. A jucat o mulţime de roluri. A luat chipul arhivarilor din Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao şi dezmăţata Kumbali. S-a substituit împăratului Owagama şi l-a interpretat magistral pe Gingullo Baloas, un personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină.

      Eu am intrat în jocul lui Pitoşkin pentru ca, fără să ştie, m-a ajutat să înţeleg strategicile acvatice ale furtunilor oceanice.

      Să răspunzi însă unei invitaţii făcute de el era ca şi cum te-ai fi dus la război gol-puşcă. M-am îndreptat totuşi către acel internet-café din Batoa Butuba, fabulosul port despre care îmi vorbise în numeroase rânduri perversul de Pitoşkin!

      O mâna sigură decupase o fereastră digitală într-un perete cândva cărămiziu, acum aburit şi plin de pânze de păianjen. Se zărea foarte bine vestitul wormhole Bagadorobarsk care înfuleca planete, fiinţe fabuloase şi o mulţime de inele magice căzute din vârtejurile virtuale ale furtunilor oceanice.

      Decupajul îmi amintea de cuvintele lui Gastrobados din Kalorna care, înainte de a fi decapitat la sfârşitul marilor războaie semantice, le-a spus călăilor sai să-şi facă datoria cu demnitate, cu evlavie şi cu dragoste pentru frumos.

      Aşa s-a şi întâmplat.

      Nu a curs o picătură de sânge, afirmă Postatores în întemeierea sa ultima purtând numele de Canonul de la Matapahapamar, scriere pentru care pictorii inspiraţi din Maladro Mora şi-au dat viaţa sau şi-au vândut modelele unor neguţători de sclavi din Kontarao.

      O lumină sângerie se filtra prin fereastră, cădea în neorânduială pe podeaua straşnic lustruită de o femeie corpolenta care trăgea dintr-un chiştoc de ţigară şi mă privea cu un soi de dispreţ. Era una din acele femei Rubonssiene a cărei îmbrăţişare la miez de noapte te-ar fi lăsat fără suflare.

      Rubons din Taleeamaro ar fi fost incitat de formele ei, de culoarea pielii ei care te pândea ca o fiinţă vie. Coloritul, spunea Rubons, e înţelegerea culorilor, parada nebuna pentru ochiul hulpav.

      Dar femeia aceea masivă, atotcuprinzătoare, ficţională şi superbă, făcând întreg şuvoiul temporalităţii acvatici să se prăvălească în despicătura sânilor ei ca două pâini scoase din cuptorul călugărilor din Gomanao, era chiar culoarea.

      Era întreagă culoare a lumii acvatice pornite să cucerească bietele forme asemenea mie, cel care încă mai aspiram la o interpretare culturală a lumii, la un discurs interior susţinut de lecturi amestecate, împănat de idei fugare, pervertit de o falsă privire asupra universului acvatic.

      - Modernitatea trage să moară, zicea uneori Pitoşkin şoptindu-mi că din întâmplare ca dibuise secretul nemuririi urmărindu-l pe Gingullo Baloas, personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină.

      Postmodernismul sucombase într-un hamburger. Îşi dăduse duhul în Kaatosaonai în ritm de house. Iar modernismul era îngropat în burta Eutopolisului, arhipelagul preafericiţilor scriitori de science fiction care se căutau pe sine tocmai acolo unde nu aveau să se găsească vreodată. În bula fantasmagorica asupra literaturii science fiction emisă în urmă cu o mie de ani de imperialele orientalelor.

      Asta e, parada marilor filozofi se sfârşise.

      Prudentul Tantore, filozoful contradictoriului, se rătăcise printre conceptele sale enigmatice, McYan, astrofizicianul melancolic, era prins fără scăpare în ficţiunea corzilor cosmice iar Plodowsky, criticul vehement al bisericii, era pe punctul de a-l pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu după ce avusese o revelaţie în legătură cu materia întunecată de dincolo de orizontul vizibil de unde se apropia o straşnică ploaie informaţionala enigmatica şi foarte periculoasă.

      Dar tocmai se sfârşea parada de august şi fanfara navala din Gumabumbe încheia manifestaţia, făloasa, zgomotoasă şi foarte parşivă.

      Fetele leşinau de emoţie lăsându-se în vârtejul unui orgasm nebunesc iar femeile măritate se despleteau dezgolindu-şi sănii de nebune şi alergând sălbatice în calea tamburului-major trandafiriu care călcă apăsat şi ţanţoş îndreptându-se spre circul de ape construit în inima unui inel magic.

      Instrumentiştii aveau fete vineţii şi ochi încercănaţi. Sigur că privirile lor obosite mi-au evocat chipul lui Satalin, dictatorul din Bankusai, în ultimele clipe ale vieţii sale legendare sau chipul lui Gotombre, regele-macelar din Kamarapamatapar sau al lui Casobias, ucigaşul din Helaor sau al lui Mamboa, tiranul baragodez sau al lui Mataloman, profetul din Gamboa.

      Oboseala dictatorului era, pentru o meduză ca mine, o necunoscută ca şi erotismul poporului acvatic dezlănţuit sau adormit sub vălul metaforei şi al mitului numit, nu se ştie de ce, Valul Malaya, de martorii din Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa şi zbuciumatul Baradazar

      Chipurile acelea mânjite de funingine violentau proporţiile şi îşi băteau joc de Canonul de la Matapahapamar în care se vorbea despre strategicile acvatice ale furtunilor oceanice. Chipurile erau purtate de inşi ieşiţi din depourile secolului al nouăsprezecelea, le purtau nu nişte fiinţe vii ci nişte fantome plin de funingine care scoteau pietre din caldarâm punând pe fugă bonjuristii filozofi din Gootaa, malagambistii literari din Treodo sau trupele lui Kun Sun Ta sau barbisoanele din parlamentul Berlinuzului sau conspiratorii din Gutumbe.

      Privind formele şi chipurile pornite la stricarea lumii, eu, meduză, încercam să pătrund înţelesurile tainice ale oboselii sau ale erotismului popoarelor acvatice sau ale nemuririi al cărui secret îl căutau cu toţii cu o fervoare de neînchipuit.

      Asta îl încânta pe nebunul de Pitoşkin. Îl punea pe jeratic.

      Pitoşkin se avânta. Se jura că o să fure secretul nemuririi din casele imaginarului care se aflau bine ferecate într-un inel magic aflat în corpolenta ficţiune din inima universului acvatic, desfăşurat în corporalitatea Imagikonului.

      Pitoşkin se urcă pe câte un scaun şi declama. Îmi recita din Pidulsky, din Quambo Bamquaboa şi din Moround, din Katamari sau din Omar Khalam. Îmi vorbea plin de patos despre metamorfoza markoniana şi despre mirajul orientalelor.

      Pitoşkin murea de nerăbdare să ajungă la porţile orientalelor.

      Orientalele îl fascinau. Îi ardeau buzele. Îl împingeau să se destrabaleze, să-mi vorbească despre ordine când de fapt dezordinea era regina nisipurilor.

      - Artele privirii sunt ale ritmului, mi-a spus Pitoşkin în timp ce mă cara cu el prin bazarul din Qutombe căutând o tastatură magică.

      Ar fi vrut să devină şi el un moreaugarin. Un navigator al secretului! Dar nu pentru a pătrunde ultimul sens al universului acvatic. Pitoşkin era întruchiparea marelui şi hulpavnicului nimic. Voia doar să stârnească dezordinea.

      L-am urmat însă fără să crâcnesc. Mă fascină. Ăsta eram, o meduză fascinanta pe deplin, pe deplin dacă vă spun.

      Îl întâlnisem pe asteroidul Quampaala din constelaţia Rajahala. Pitoşkin răsărise din neantul oceanic, scuipat de o balenă albastră.

      Poate că nici nu era o existenţă reală. Poate că era un animat construit de războinicii semantici din Goltuba sau de spionii de dincolo de orizontul vizibil. Poate că era un exerciţiu al furtunilor oceanice sau o protuberanţă a vârtejurilor virtuale. Se laudă în stânga şi-n dreapta ba că ar fi om de ştiinţă, ba că ar fi un vestit scriitor bazgubanian în travesti.

      Mare mincinos, Pitoşkin! Pezevenghi! Coate-goale intelectual!

      Pornise să schimbe istoria lumii, să modifice realitatea. Pornise, chipurile, să descopere miracolul ultimului sens. Dar Pitoşkin nu credea deloc în miracol! Şi nu era de acord cu mine când îi spuneam ca ştiinţa în întreaga ei corporalitate era o ficţiune generalizată şi generalizanta.

      - Infinitul este o categorie ştiinţifică! Strigă Pitoşkin dezlănţuindu-se împotriva mea, pitoskizându-ma.

      În Qutombe aerul era încins. Caravane leneşe se târau prin lumina amurgului către Marsila Molé. Luptătorii deşertului Kaharym cărau cu ei lăzi cu dinamită iar puşcaşii ameridores se plimbau ţanţoşi de colo, colo, în ritm de ragtime.

      Bazarul colcăia de şopârle şi de şobolani şi de şerpi vorbitori. Erau şopârle trandafirii şi galbene şi şobolani verzulii, vărgaţi aduşi de corăbii tocmai din Batoa Butuba sau din Halicarnas şi şerpi mincinoşi găsiţi pe sub pietrele încinse din inima orientalelor nebune pornite să cucerească asezamintele ordoxilelor de la periferia occidentalelor înfumurate.

      Un doctor francori se certa cu o somalera. Somalera se bâtâia după o muzică auzită numai şi numai de ea. Doctorul cânta într-o păsărească aiuritoare. Un ritm nelămurit ii cadenţa furia în timp ce mâinile desenau în aer pictograme porcoase.

      Privindu-l, i-am şoptit lui Pitoşkin ca Pintora din Salvedar se înşelase atunci când decretase ca vorbele durează mai mult decât faptele caci, iată, cuvintele stâlcite ale doctorului francori zăboveau o clipă prin praful spuzit peste bazar şi se pierdeau intre razele molatece ale soarelui care abia mai pâlpâia peste întinderile oceanului.

      Acordurile de pian de pe Sellaa, din Montamorté, din cartierul Latone şi din arondismentul 27 pluteau prin aerul sălciu.

      Satile! Satile! Satile!

      Fairez ces qulle tum veuxo.

      Bietul Satile, pianistul. Fusese digitalizat de oamenii împăratului Owagama pentru ca îndrăznise să compună un concert pentru pian pe tema miracolului aflat în inima universului acvatic.

      Dar Suzanne, iubita lui necredincioasa? Unde era, oare?

      Uite-o în aerostatul de colo. Îşi scoase jartierele şi mi le arunca la picioare iar Pitoşkin mort de invidie, se pierdu printre tarabele viu colorate. Era nebun după femei, fusese crescut de femei. Dar cred că minţea!

      Aerostatul trandafiriu fâsâia uşor pe deasupra îndreptându-se fantomatic spre Golful Persocaz. Căpitanul ne făcea semne cu cascheta lui coloniala şi trăgea focuri asurzitoare de revolver. Detunăturile punctau vacarmul bazarului precedând dangătul clopotelor din asezamintele ordoxilelor care vesteau noile cruciade şi noile războaie semantice din largul oceanului virtual.

      Pitoşkin era în delir. Mi-a strigat la ureche ceva despre ritmurile Lunii, despre mişcările celor şapte planete din Matapahapamar, despre fulgii de nea din castelul îngheţat al norilor de zăpadă, despre spiritul oceanic şi mi-a promis că o să-mi dezvăluie secretul formelor acvatice ţinut ascuns de preoţii din Tagula Manokaan.

      Nici nu bănuia că se apropia de noi o cumplită ploaie informaţionala venită de dincolo de orizontul vizibil. Sau poate era chiar emisarul ei, semnul ei de taină!

      Am crezut că vrea să-mi vorbească despre cuvintele Sfântului Tihona din Zadonska dar Pitoşkin ţinea morţiş să mă piardă printre ideile filozofilor desueţi din Gandoraa, Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali şi încântătorul Gontaro, frumosul stând în mărime şi ordine.

      Dar întregul Qutombe era plin de măreţie tocmai prin viermuiala aceea aparent fără rost, prin îmbulzeala culorilor, a mirosurilor râncede amestecate cu mirosurile tari de migole, prin sunetele care se revendicau a fi ele primele fie că era vorba de tălăngile turmelor aduse de pastorii marocanila spre a fi jertfite, fie că era vorba de claxonul îndrăcit al jeepurilor ameridores care se fâţâiau de colo, colo ca nişte pipiţe, fie ca supremaţia şi-o revendicau fie glasul tunător al molahului de Kutumbe fie vocile vânătorilor de balene de sticlă din Mauna Lao.

      Ritmul formelor, izvorât din profunzimi, din aiuritoarea mişcare a electronilor care creează aparenta lumilor acvatice, incânta ochiul şi atâta dorinţa, acea manifestare a libertăţii de a fi în acţiune a coporalitatii.

      Istoria nu ţine seama însă de corporalitate şi se desfăşoară prin învăluirile succesive ale matricelor informaţionale.

      Acordurile de pace de pe muntele Araraman, de la Mazalataz sau de la Camposaro dintre forţele beligerante ale războaielor semantice nu ţineau seama de acordurile de pe Sellaa, de coloritul formelor din Tasasoli sau de dangătul ordoxilelor din Bheiruz. Erau mai degrabă semne ale erotismului devastator care macina dicataturile, democraticele şi imperialele din lumile acvatice.

      Eroticele de toate gradele cuprind manifestări ale corporalităţii, eroticele fiind modurile de operare subtile ale funcţiei erotice. Nu atingerea, nu simţul tactil sunt devastatoare şi lămuritoare pentru erotice ci adăugarea la profunzime, înlănţuirea în ritm, în ritmul nebun al sensului întrupat.

      Imbolbina e ritmul!

      Imbolbina era o femeie construită de mine în corporalitatea ficţiunilor mele pe care Pitoşkin o copiase cu conştiinciozitate.

      S-o fi văzut!

      Uite-aşa sucise minţile celor din Adamville, Imbolbina. Era aşa, ca o trestie, cu părul ca pana corbului, uşor fiţoasa, uşor înfumurata. Ai fi zis că-i venită dintr-o altă lume ficţională. Din Tambo Tamboree sau din Bankusai, din Mauna Lao sau din furtunoasă şi enigmatica Tala Manakan.

      Sigur că făcea pe nebuna, Imbolbina. Sigur că înflăcăra imaginaţia bărbaţilor punându-i pe jeratic şi bântuindu-le nopţile!

      Era nelipsita de la sindrofii, de la întruniri şi de la tot felul de ceremonii.

      Bulversa inimile politicienilor. Îi vrăjea pe jurnalişti. Se dezbraca în văzul lumii, aiurită. Îşi mângâia pulpele, încet, încet. Îşi atingea sfârcurile în joacă. Toţi se dădeau în vânt după ea. Să-i smulgă un surâs. Să fie biciuiţi de ochiul ei.

      O atingere a ochiului ei necruţător era ca un medicament. Ce nebunie! Ce extaz nebun! Ai fi zis că-i o amazoană venită din Bankusai să ne salveze pe toţi din ghearele lui Pitoşkin, monstrul ficţional al tuturor timpurilor acvatice.

      Bineînţeles că toată lumea a aşteptat ca Imbolbina să se lupte cu Pitoşkin pe viaţă şi pe moarte aşa, ca-n filmele cu capă şi spadă. Aşteptau cu toţii să-l răpună cu sabia de lumina veche ascunsă în trupul ei de un vrăjitor din ultima lumina duminicala pe care au văzut-o popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate cu puţin timp înainte de venirea ploii informaţionale de dincolo de orizontul nostru vizibil.

      Ticăloşii!

      Ţineau mortis cu toţii ca Pitoşkin să fie dezvirginat de o fiinţă fabuloasă pentru ca mai apoi, odată învins personajul malefic, ei să se destrabaleze împreună cu ea.

      Pricoliciul de la arsenal din Gutumbe a venit la mine să mă tragă de limbă. Mi-a zis că eu trebuie să ştiu ce-i cu Imbolbina, de unde a apărut şi ce are de gând.

      - Hai, moreaugarinule, s-a rugat pricoliciul trăgându-se de mustăţi, zi-mi care-i şpilu' cu trestia asta frumoasă şi rece.

      Şi Bobolina, cântăreaţă de estradă, a vrut să ştie ce-i cu Imbolbina, fiinţa fabuloasa venita cine ştie de unde.

      Murea şi altceva nu, Bobolina. Era geloasă foc. Era invidioasă.

      Mi-a zis nişte vorbe grele, grele. A venit şi Makarov, ochelaristul, cu o depeşă de la tar, m-a căutat şi un mesager trimis de arhivarii din Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa şi enigmaticul Baradazar. A venit şi-un om de-al împăratului Owagama.

      Toţi voiau să ştie dacă Imbolbina o să-i vină de hac lui Pitoşkin.

      - Moreaugarinule, nu te mai codi, mi-au şoptit ei pe înserate.

      Eu i-am dus printre măslini să privească stelele.

      - Să fie femeia providenţiala? Să fie mama nenorocirilor? Să fie prinţesa galactica? Să fie oare târfa universală? Să fie acvatica destrăbălată? M-au întrebat cuprinşi de înfrigurare.

      Aşa s-au căznit întreaga noapte să afle adevărul privind ploaia de meteoriţi care umpluse de scânteieri întregul desert oceanic. Dar cum să descoperi întregul adevăr despre Imbolbina, fiinţa fabuloasa şi perversă?

      - Moreaugarinule, m-au rugat spre ziua, ne dăm bătuţi, n-am desluşit mare lucru, ne va elibera de Pitoşkin?!

      Am râs. Mureau să-şi facă de cap, voiau să se-arunce în braţele pericolului, să se lipsească de suflet. Să fie doar corp!

      - Ce ştii despre mişcările corpului? M-au întrebat.

      - Infinite sunt mişcările corpului urmând credinţa. Inelul magic al mişcării conţine o infinitate de coduri. Dacă axa voastră longitudinala se sfârşeşte la mijlocul bolţii cereşti, imaginarul vostru e asemenea unui turbion. Vă veţi lupta pe potriva cu nimicnicia şi ipocrizia. Dacă axa voastră transversală de apă e prea rigidă, atunci veţi fi sortiţi slugărniciei şi doar revelaţia şi miracolul v-ar putea sustrage violent nemerniciei şi compromisului cu acvatica oficială cea trandafirie.

      - Vom fi şi noi navigatori aşa ca tine?

      - Îmi veţi spune că momentul naşterii voastre nu e guvernabil şi ca imaginarul vostru nu e pregătit pentru nemaipomenita călătorie către ultimul sens, având o târzie descoperire a sa. Îmi veţi spune că axele sunt conţinute în numerele fiinţei voastre şi ca în van aţi încerca să le schimbaţi. Îmi veţi spune că aţi plătit bani grei la oracolul din Tala Manakan şi ca numerele anunţa un destin implacabil. Îmi veţi spune că mişcările corpului vostru sunt pecetluite de axe determinate. Dar codurile secrete ale fiinţei sunt definiţia voastră şi, avându-le şi interpretându-le, puteţi deveni insurgenţi şi apoi navigatori. Insurgenta este explicitarea spiritului de navigaţie. Iar spiritul de navigaţie este împotriva dictatului şi autorităţii colectiviste, le-am şoptit călăuzindu-i cu grijă printre luminile zodiacale care se desfăşurau molatec dinspre Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, oraşul filozoficelor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, oraşul bucuriilor, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro şi sticlosul Paragas.

      I-am îmbiat pe toţi cu măsline şi cu vin de Bungali, valurindu-mi valurile electrizate şi electrizante. Apoi le-am spus nişte poveşti despre fiinţe de sticla venite din stele la sfârşitul verii trecute şi despre nişte circari care înghiţeau focuri şi şerpi vii şi animale acvatice.

      Apoi le-am spus că Adamville nu e-n puterea lui Pitoşkin dar ei nu m-au crezut. Apoi le-am spus despre electricitate.

      - Suntem fiinţe electrice. Din acest punct de vedere, imaginea unora ne electrizează. Cădem într-o cursă aproximativ electrică. Imaginea este o chestiune de polaritate din acest simplu motiv. În acest punct delicat, se afla eroarea multora. Ei nu au arta polarizării. Impun bariere. Se îndepărtează. Memoria mare, amintirile fugare, prejudecăţile şi multe altele împiedica polarizarea. Imaginile sunt confuze. Mesajul e perceput defectuos. Deciziile omului politic sunt hilare, anoste sau periculoase!

      - Dacă vrei să-ţi construieşti o imagine puternica atunci trebuie să înveţi câteva lucruri despre electricitate? M-au întrebat cuprinşi de înfrigurare.

      - Fără doar şi poate. Valorile de acelaşi semn se resping. Tocmai aici descoperim negocierea, armistiţiul, manipularea. Căci dacă semnul electric e acelaşi nu vă aflaţi pe poziţii deterministe. Aveţi libertatea de a juca. Fiţi electrici şi electrizaţi. Prin discurs. Prin privire profundă şi aţâţătoare. Prin gestica. Electricitatea e arma secretă a omului politic şi a nebunei de Imbolbina iar electrizarea este, fără îndoială, modul lor secret de operare.

      - Ne fâsticesti, moreaugarinuleeee!

      - Poate că vă lipseşte credinţa, le-am spus la sfârşit.

      Ei s-au vaitat. S-au bocit.

      - Iar dacă e Pitoşkin, raul, atunci Imbolbina va cădea sub vraja lui. Căci lupta femeii cu Pitoşkin ascunde dorinţa ei neruşinata.

      Aşa le-am zis şi-apoi i-am îndemnat să găsească grabnic o nouă jertfa care să fie dusă lui Pitoşkin pentru a-i adormi vigilenţa.

      Ei m-au bombănit şi mi-au zis de la obraz că dacă aş vrea aş putea schimba mersul lumii dar lucruri tainice m-au împiedicat să le dezvălui lucrarea despre artele navigaţiei care surpa vulgaritatea lumilor acvatice.

      Vulgaritatea se naşte şi guvernează superficialul, atingerea şi suprafeţele care alcătuiesc aparenta martorului inclus. Corpul este un negativ al aparenţei, este o profunzime, aparenta ţinându-l prizonier, oferindu-l fiinţei adormite.

      Artele privirii sunt ale furtunilor oceanice. Artele privirii sunt armele din războaiele semantice. Războaiele semantice ale corporalităţii înghit martorul inclus, îl revendica violent. Violenţa este grabă către schimbare a corporalităţii privită ca negativ al aparentei. Ploaia informaţională de dincolo de orizontul vizibil este şi ea fie negativ al aparenţei, fie orgasmul, fie atribuirea de sens sau aflarea sensului ultim.

      În toate descoperim naivitatea noastră, teama noastră de adâncurile oceanului virtual, de profunzime dar şi nepotolita dorinţa de a fi înlănţuiţi în ritm. Vrem să ne dărui ubicuităţii electronului ca şi cum am fi aspiraţi înlăuntru. Nu înlăuntrul materiei fiindcă materia nu exista. Materia este lipsită de un sens ultim pentru că materia este de fapt o proprietate a aparentei.

      Eroticele secretului anima dorinţa. Secretul este al sensului ultim, construit nu spre vraja formelor ci pentru raţiunile subtile ale roirilor cuantice.

      Roiurile cuantice însufleţesc fiecare atotcuprinzător specific înamorat de propria lui corporalitate.

      El se afla într-o aparentă cădere liberă către adâncurile oceanului virtual. Valurile înspumate îl împing inevitabil către inelele magice flamânde care străjuiesc corporalitatea ultima a aparenţei, miraculosul atotcuprinzător.

      Pitoşkin făcuse kilometri cu avionul doar pentru a mă lua în custodie.

      Mă năucise, perversul, cu ideile lui ameţitoare despre universul acvatic, despre atotcuprinzător şi despre schimbarea ficţiunilor.

      Dar oare ştia el adevărul întreg sau doar îl intuia? Mi-a spus că nu credea că sunt un scriitor adevărat şi că sub această aparentă bănuia că se ascundea ceva înfiorător şi periculos. Poate ca tocmai de aceea pusese ochii pe mine. Poate că era trimis de oamenii împăratului Owagama sau de generalii nordicelor să mă tragă de limba din pricina asta.

      Acvatica oficială cea trandafirie îl manevra cu siguranţa prin pase acvatice folosindu-l împotriva tuturor celor care puneau la cale într-un fel sau altul schimbarea Principiilor din Tambo Tamboree şi nouă revoluţie a spiritului critic!

      Pitoşkin avea relaţii oculte, în toate, în absolut, cancelariile occidentalelor, orientalelor, nordicelor şi sudicelor. Pornise să pervertească istoria. Pornise parcă de unul singur să apere ştiinţele desuete. Avea ce avea cu literatura science fiction, cu ideea de libertate şi cu artele privirii. Am intuit eu!

      - Atât timp cât eşti privit nu poţi fi liber, mi-a spus Pitoşkin pregătindu-mă să mă dezic de mine însumi.

      Pusese ochii pe mine.

      Avea de gând să construim un dublu. Punea la bătaie imaginarul lui aiurit şi ticălos în timp ce mie îmi cerea să construiesc evenimente magice. Dar nu credea nici în magie, nici în miracol. Purta sâmbetele istoriei.

      - Istoria? E curva curvelor! Răcnea cuprins de frenezie.

      - Iar noi, navigatorii secretului? Suntem o insulă în inima imaginarului plutind către atotcuprinzător, gata, gata să schimbăm istoriile, să amestecăm personajele, să conspirăm împotriva lumii, să arestăm complotul din Tagula Manokaan, să dirijam din umbra revoluţia din Kutumbe, să schimbăm cursul războaielor de la periferia acvatica a orientalelor şi sudicelor.

      - Bravo! Bravo! Bravo! Mi-a strigat Pitoşkin entuziasmat. Eşti atât de profund, eşti atât de inspirat, moreaugarinuleeeeeee!

      Şi Pitoşkin făcu o sută de piruete ameţitoare prin faţa cafenelei către care mă îndreptasem încercând să fiu punctual şi se pierdu într-un vârtej virtual iscat din hulpavnicul Bagadorobarsk. Se hotărâse să mă aiureasca punând la cale schimbarea ficţiunilor şi instrucţiunile furtunilor oceanice. Se dădea în vânt după astfel de ieşiri teatrale, îi plăcea la nebunie, perversul, să vânzolească ficţiunile.

      Parada se sfârşise.

      Toată vara am hoinărit de-a lungul şi de-a latul oceanului virtual vânzând romane science fiction ieftine în pieţele din Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda şi Qualimbo şi am aşteptat ploaia plin de nerăbdare. Speram că spionii ploii îmi vor aduce vreo veste despre nebunul de Pitoşkin care se pregătea desigur să-mi joace vreo festă, ceva.

      Se zvonise că ploaia venea nebună de dincolo de orizontul nostru vizibil şi că avea de gând să ne facă felul. Era ascunsă în norii trandafirii care pluteau încă de la începutul vremurilor în corpul universului acvatic.

      Din când în când ploaia stingea câte o stea. Din când în când schimba instrucţiunile narative ale lumilor acvatice pe care le bântuia.

      Spala zone întinse din universul acvatic şi apoi dispărea grăbita într-un degetar de materie sau în pliurile bine încreţite ale furtunilor oceanice sau în imaginarul fiinţelor fabuloase sau într-un vârtej marin.

      În aşteptarea ploii, navigând pe marea înspumata din inima sudicelor, metamorfozat de şamanii din Gamboa, m-au bântuit nişte gânduri despre miracol.

      Piroskin se lăudase tot mereu ca într-o bună zi va pune la cale un memorabil număr de magie. Dar minţise!

      Am bănuit că ar putea fi vorba de o încercare de manipulare ordinară, de prost gust, ceva în genul acţiunilor vulgare puse la cale de serviciile secrete ale nordicelor.

      Lui Piroskin îi plăceau la nebunie astfel de înscenări. Se dădea în vânt după fantome şi castele lugubre. Colecţiona amulete care aveau, chipurile, puteri miraculoase. Se lăsase crestat cu un cuţit de un preot tungu. Era convins că are un spirit malefic într-un clondir furat din Bablon. Cumpărase din Algaor hărţile piraţilor din Insula Brostelei Tastoa şi timp de şapte zile se giugiulise cu o vrăjitoare din Hawamarapuptai şi ejaculase în ritm de samba spre deliciul unor agenţi secreţi care îl urmăreau cu grijă prin satelit şi-i raportau mişcările direct împăratului Owagama.

      În urmă cu câţiva ani, în timp ce corabia noastră se legăna leneşa în rada portului Pueblo, Pitoşkin a încercat să mă convingă din răsputeri că în adâncuri zăcea o comoară fabuloasă. Brăţări masive de aur, vase de argint şi o grămadă de diamante de lumina veche aşteptau să fie scoase la lumina soarelui. Dar vajnicul nostru echipaj trăgea însă la aghioase după un chef de pomină. Nu-i pasa.

      Guvernatorul arhipelagului se ascundea după butoiaşele cu rom bucurându-se de rotunjimile unei negrese. Nişte băştinaşi din tribul taori ne dădeau târcoale într-o pirogă vopsită în galben, trandafiriu şi trandafiriu vrând să se bucure şi ei de spirtoasele noastre şi de o porţie dublă de tabacioc.

      Pitoşkin îşi suflecase pantalonii. Îmi flutura pe la nas o hartă jerpelită şi ţipă ca din gura de şarpe. Vestitul lup de mare Agobadobdo o desenase chiar cu sângele sau pe la mijlocul secolului paisprezece. Regele crabilor din Bornoko nu s-a lăsat însă impresionat de fioroasele lui tatuaje cu cap de mort. L-a atârnat în curtea palatului sau din fildeş lăsându-l prada caniculei şi ţânţarilor electrici.

      Hartă a stat uitata într-un seif bine ferecat al serviciilor secrete externe din inima orientalelor. O meduză a şterpelit-o pentru spionii nordicelor iar Pitoşkin a cumpărat harta într-un talcioc din Omaharma unde fusese vândută de un colonel care dezertase în urma puciului eşuat din septembrie.

      Necunoscutul acvatic îl fascina pe Pitoşkin. Îl excită la culme. Îl atrăgea ca un magnet. Îl pornea prin furtună.

      M-a prins şi pe mine în jocul lui nebunesc.

      - Am vorbit prea mult despre Hatler, despre Baharin, despre Donaton, despre Leanin şi Satalin, despre Londenburg şi Tratowki, strategul revoluţiilor din Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao şi ceteoasa Kimballa, despre fractali, magie şi haos, mi-a spus Pitoşkin călăuzindu-mă prin deşertul încins. E timpul să punem magii în furci! A venit vremea sa ferecam imaginarul şi să strivim visele într-un mojar! Experimentul şi cunoaşterea ştiinţifică sunt căile către ultimul sens al universului acvatic!

      Nisipul cânta. Puciştii din Paragras fuseseră spânzuraţi în zori la porţile oraşului. Cadavrele lor se uscau în bătaia soarelui. Soarele se scurgea peste noi în valuri năucindu-ne. Auzeam voci. Un avion de vânătoare trecu razant pe deasupra noastră. Iar Pitoşkin era convins că vorbisem prea mult despre Tratowki. Dar poate că lumea era încă fascinată de revoluţie. Poate că era pierdută încă în melancolie. Tânjea încă după o schimbare violenta, devastatoare şi hotărâtoare.

      Asta e, viaţa alături de Pitoşkin era palpitantă şi plină de riscuri.

      Pitoşkin ar fi vrut să cucerească lumea. Să-i dea alt curs. S-o înzestreze cu noi înţelesuri. Era convins că ne îndreptam într-o direcţie greşită de vreme ce eram sclavii geometriei, un obiect ficţional imposibil.

      Eu sunt sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la călătoria punctului. Enunţul acesta ar fi la fel de corect dacă aş folosi pluralul pentru ca, fără îndoială, sunt expresia principiului lui unu care se multiplică.

      Sunt când punct, când o mulţime de puncte. Sunt meduza absolută, un moreaugarin când peştoaica peştoaicelor, când popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate aflate în extaz în inima sudicelor sau orientalelor, când Imbolbina, când circul de ape din apropierea mândrului Beauburg, când moreaugarin multiplicat misterios pe potriva incantaţiilor şamanice pe care le-am desluşit în vremuri imemoriabile în inima universului acvatic.

      Îmi face plăcere să mă gândesc la punct. Dat lumii spre profundă înţelegere, punctul pare a se sustrage continuu actelor spiritului. Probabil ca spiritul, aflat într-un corp generat după o geometrie secretă, s-ar putea explicita printr-un punct de tranzit.

      Poate ca spiritul e de fapt o mulţime de puncte de tranzit. Un nor de puncte care, aparent, se mişca haotic într-un ocean plin de sensuri subtile.

      Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea furtunilor oceanice, îmi măresc suprafaţa acvatica informaţionala. Construiesc în mod pervers corporalitatea navigatorilor secretului porniţi în căutarea ultimului sens valurindu-mi valurile electrizate şi electrizante.

      Dar ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte, acest nor, îşi dă seama că e o mulţime de puncte. Sau pur şi simplu afla că este un punct multiplicat sau chiar multiplicant.

      Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune?!

      Poate ca el, universul acvatic, e format din două părţi distincte, virtualul şi realul. Şi poate ca aceste două părţi comunica între ele într-un mod subtil care ne scapa de cele mai multe ori.

      Imbolbina mi-a povestit cândva ceva despre acest subiect atât de delicat şi de controversat care pusese pe jar academiile desuete şi conservatoare din Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro şi Watanga. Imbolbina a ştiut întotdeauna ca încercările mamei sale de a anunţa evenimentele viitoare erau înlesnite de structura intimă a universului acvatic.

      Ultima dată când a stat de vorbă cu ea la telefon şi-au împărtăşit unele temeri în legătură cu viaţa lor de femei singure. Dar, oricât s-a străduit, Imbolbina n-a reuşit să afle de la mama ei cum avea să fie petrecerea la care o invitase un fost coleg de liceu, Pitoşkin. Cine altul?!

      Mama a ocolit subiectul cu abilitate şi Imbolbina a bănuit că-şi pierduse interesul pentru astfel de lucruri. La sfârşitul convorbirii a rugat-o să petreacă seara de sâmbătă împreună cu ea.

      A aşteptat-o în faţa casei. Îşi pusese ochelarii cu ramă de argint. Aranjase masa în sufragerie. Aprinsese lumânări. Îi pregătise o baie fierbinte.

      S-au uitat la televizor. Au băut cafea. Au mâncat şerbet şi s-au distrat răsfoind albumul lor de familie.

      Mama ei părea liniştită şi fericită.

      Dimineaţa, Imbolbina a fost trezită de chicotelile ei. Era îmbrăcată cu noua rochie mov pe care Imbolbina şi-o cumpărase din Tambo Tamboree şi se învârtea prin faţa oglinzii plină de veselie. Rochia cedase la cusături dar mama ei nu se sinchisea. A încercat să o liniştească pe Imbolbina spunându-i că totul nu era decât o manifestare spontană a dragostei ei pentru ea şi nu o pornire răutăcioasă.

      În timp ce-şi turnă un ceai, mama i s-a plâns că are mai tot timpul migrene şi că universul acvatic o pune la tot felul de încercări stranii.

      Apoi i-a povestit ceva fără sens despre ficţiunea generalizată şi generalizanta şi despre spiritul oceanic despre care i-a spus că s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îi compune fundalul.

      Imbolbina i-a zâmbit amar şi i-a şoptit că nu o interesează asemenea poveşti fără cap şi coadă. Şi-a dat seama însă ca asta a durut-o pe mama ei.

      Mama ei a răsturnat ceaşca de ceai pe fata de masa de-abia scoasă din dulapul care mirosea a gutui. A împrăştiat zahărul pe covor. A izbucnit în plâns şi a ieşit repede din cameră şi s-a închis în baie. După un sfert de oră s-au împăcat. Mama a condus-o pâna în stradă şi i-a urât petrecere plăcută cu un glas tremurat.

      Când Imobolbina şi-a făcut apariţia la petrecere, a stârnit o oarecare rumoare printre invitaţii fostului ei coleg de liceu. Unii au zâmbit batjocoritor. Pălăria şi taiorul pe care i le împrumutase mama ei păreau să facă o notă discordantă cu paietele strălucitoare şi cu mătăsurile fluide. Dar parfumul, furat din sticluţele dosite de mama în dulapul ei plin de gutui, l-au pus în mare încurcătură pe fostul ei coleg. Pitoşkin s-a fâsticit peste măsură şi s-a purtat cu ea ca un adolescent. I-a sărutat mâna cu stângăcie şi i-a turnat un pahar de şampanie împrăştiind o mulţime de spumă în jur.

      În clipa aceea Imbolbina a zărit-o pe îngâmfata ei rivală din liceu, Şira Serano, din îndepărtatul Guadal. Şira Serano era plină de exuberantă şi încerca să atragă atenţia tuturor asupra sa. Avea însă un surâs artificial iar fata îi era plină de riduri. Mai mult, rochia mov, aidoma celei pe care mama i-o făcuse ferfeniţa Imbolbinei, n-o prindea chiar deloc scoţându-i în evidenţă rotunjimile soldurilor deformate de presiunea îngrozitoare a furtunilor oceanice.

      Imbolbina s-a gândit la mama ei cuprinsă de duioşie. Încercările ei de a anunţa evenimentele viitoare păreau acum mult mai rafinate. O ferise de un moment penibil comunicându-i în felul ei propriu lucruri pe care le zărise în sclipirile amăgitoare ale misteriosului ocean virtual aparent fără prea mare dificultate. Dar Imbolbina bănui că toate aceste noi încercări o consumau peste măsură pe mama ei.

      Şi-a alungat gândurile cu un gest delicat, şi-a savurat şampania şi apoi s-a retras plină de discreţie. A pornit hai-hui pe străzi gata, gata să dea peste o aventură nebuna cu nişte vânători de balene de sticlă. Într-un târziu, rezemându-se de un grilaj să-şi scoată pantofii, taiorul i s-a murdărit de rugină.

      În astfel de întâmplări am putea oare descoperi virtualitatea universului acvatic şi am putea afla ultimul lui sens?

      Probabil ca unui punct real îi corespunde un punct virtual aşa cum unui eveniment virtual îi corespunde unul virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi corespunde, în mod firesc, o mulţime de puncte virtuale. Unei meduze reale îi corespunde o meduză virtuala şi virtualizanta.

      Nu e oare prea simplu?

      Dar cine a generat pe cine?! Înclin să cred că trecutul se înfăşoară în virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el, invers. Pare că doar prezentul e real, el reprezintă crunta realitate. Dacă aşa ar sta lucrurile atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment. Dar acest moment este el real?

      Şi atunci să fie Pitoşkin o simplă invenţie? Să fie componenta mea virtuală sau, mai mult, componentă mea digitală? Sau Pitoşkin e cel care a inventat totul de la navigatorii secretului la universul acvatic?

      Dar cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice realitatea. Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja?

      Memoria îmi joacă feste. Imaginaţia îmi joacă feste. Sunt o meduză pe deplin confuzionata şi contrariată.

      Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre memoria mea. Nu sunt convins că trebuie să fie vorba de imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de o imaginaţie, de ce ar trebui să le revendic tocmai eu?!

      Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei, în absenţa imaginaţiei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că posed o memorie, e sigur că-mi pot imagina anumite momente din viitor. Astfel ca, deşi memoria mea şi imaginaţia mea par să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţă ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu.

      Atunci viitorul imaginat e neimportant?

      Dar nimic nu mă împiedica să cred în viitor.

      Poate că nici nu exista un Pitoşkin care să înfăşoare plin de perversitate viitorul meu în jurul ficţionalului sau. Poate că, de fapt, literatura science fiction pe care o scriu e realitatea! Ea organizează trecutul ficţional vorbind în mod paradoxal despre o realitate posibilă! E noua religie! Ea reorganizează evenimentele trecute. Ea creionează viitorul pe care mi-l pot imagina în fel şi chip.

      Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic.

      Îmi aduc foarte bine aminte. Norii trandafirii, în care stătea ascunsă ploaia, au acoperit cerul pe la prânz dând semn tuturor despre apropiata sosire a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil.

      Eu mă aflam în docurile din Orcheström supraveghind încărcarea unui transport de romane science fiction pe care mi le comandase contabulul de Bitombe.

      Stăteam de vorbă cu Dovido Giorgiandayo, poetul. Îmi povestea despre o lungă călătorie cu un submarin galben în care aveau să pornească o mulţime de cunoscuţi de-ai noştri. Era o călătorie iniţiatica spre aflarea sensului ultim al universului acvatic. Mă interesa să pornesc şi eu într-o asemenea fascinanta călătorie împreună cu ei şi i-am cerut câteva amănunte. Dovido Giorgiandayo mi-a spus că ideea le venise îndată ce aflaseră despre apropiata apariţie a piraţilor.

      Spionii erau fiinţe fabuloase guvernate de tainica lucrare a furtunilor oceanice. Aveau, se pare, un corespondent în registrul nostru de navigaţie.

      Norii trandafirii le-au schimbat însă codurile secrete ale fiinţării şi funcţionării.

      Am bănuit că Pitoşkin s-ar afla prins de bună voie în corporalitatea lor şi că punea la cale o nouă manifestare publică a ideilor sale aiuritoare.

      Dovido Giorgiandayo mi-a întins ocheanul sau să pot vedea mai bine fenomenul care stârnise o mulţime de oameni de prin casele lor rotitoare.

      Fiinţele fabuloase erau cu toatele prinse în picurii ploii care le purtau prin văzduh pe deasupra mândrului Beauburg. Se-mpingeau cu scăfârliile lor însângerate în pielită trandafirie care le ţinea prizoniere. Se-nghionteau. Îşi cărau pumni. Se-mbrânceau. Se-njurau în fel şi chip. Se cotonogeau fără milă căutând plăceri sadice sau masochiste. Se bruftuluiau fără milă.

      Ce le mai plăcea! Săreau scântei electrice din matricele lor informaţionale.

      Pfiuuuuum!

      Erau o grămadă de figuri. Era caracatiţa portocalie care murise-n noaptea nunţii fiind muşcata de gât de una din domnişoarele ei de onoare. Era şi rechinul melancolic din Bankusai care se omorâse pe vremuri din dragoste, în profunzimile fluide ale universului acvatic. Înghiţise un pumn de stele pitice, nenorocitul. I se aprinseseră călcâiele după zbântuita de pisică de mare din inima sudicelor. Era şi dragonul marilor trandafirii din Tambo Tamboree. Printre coastele albite de valurile înspumate i se zărea inimioara putrezită, săracul!

      Dragonul marilor liliachii murise-ntr-o bătălie navală purtată în largul orientalelor intre imperialele din Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean şi ghiduşa Masam La.

      Era şi scoică de aur, blonda aia răpitoare care ţinea calea navigatorilor secretului în nopţile fără lună. Şi uite-l şi pe delfinul cicălitor care-a fost strivit de-un crucişător al împăratului Owagama. Şi uite-o, draga de ea şi pe murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasă, pierdută cândva într-un vârtej virtual.

      Şi erau şi multe alte fiinţe fabuloase. Erau docheri, amirali, prinţi acvatici, vânători de balene de sticlă, pescari sidefii, tentaculate albaştrii, pedunculi vorbitori, scoici clampanitoare şi bârfitoare, peşti zburdalnici şi delfini şi balene albastre.

      Fluierau cu toatele, îndrăcitele. Hahaleau. Viermuiau fără odihnă înlăuntrul acelei enigmatice ploi. Se rostogoleau unele peste altele. Mânjeau toată pielită aceea trandafirie cu sânge puturos.

      Sânge? Dar sângele e doar un mic vârtej virtual zumzăitor!

      Călcau pe tentacule, mantii gelatinoase şi înstelate, antene şi cartilaje trandafirii, carene argintii. Nu le pasă în nici un fel! Asta voiau, să simtă ascuţişul cleştilor tăind adânc în carne! Să simtă usturimea! Altfel cum ar fi avut o certitudine despre propria lor fiinţa acvatică?

      Ah, simţurile!

      Nu sunt ele oare antioceanul virtual? Nu sunt simţurile imaginea răsturnata a caroiajului de puncte care animă fenomenele şi procesele construind aparenta universului acvatic? Nu sunt oare simţurile ecoul relaţiilor care se stabilesc între aparentele fiinţării şi funcţionarii construind marea şi unică şi terifianta aparentă a universului acvatic în drumul iniţiatic spre ultimul lui sens?

      Se certau fabuloasele. Se luau la harta din te miri ce. Ţipau. Băteau din aripioare. Ce le mai plăcea! Să se burzuluiască. Să se hlizească. Să se mire. Să întrebe în gura mare, să comenteze. Să se incontreze. Să-şi dea aere, mama, mama! Cine e mai tare decât ele?! Ei? Aveau de gând să se întoarcă în structurile descriptive primare! Tocmai li se preschimbaseră instrucţiunile narative din cauza ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul vizibil! Câmpurile lor informaţionale remanente fuseseră supraexcitate iar atotcuprinzătorul stătea să se nască dintr-o clipă într-alta din marele orgasm al oceanului virtual.

      Şi-acum urlau cu toatele. Cine îndrăznise să le arunce-n vârtejul virtual şi ca unde le cara?! Care voia să le tragă clapa?! Erau amestecate în vreun experiment militar?! Incapusera pe mâna piraţilor de dincolo de orizontul vizibil?! Ele erau oare corporalitatea piraţilor? Se jucau furtunile oceanice? Erau fie fundalul războaielor semantice fie corpul miraculos al gramaticilor acvaticeeeee?

      Unele râdeau în hohote. Ce îngâmfate! Ziceau c-au văzut lucruri şi mai şi, că nu se speriau cu una cu două. Că oricum or să evadeze.

      Că acesta-i gândul fundamental al tuturor fiinţelor fabuloase din toate timpurile temporalităţii acvatice.

      Să o şteargă în imensitatea oceanului digital! Sau virtual? Să se piarda-n universul acvatic, s-o apuce-n lung şi-n lat pe mările şi oceanele secretului. Să se arunce-n vâltoarea virtuala a atotcuprinzătorului. Dincolo de graniţele de necuprins ale fascinantului şi încântătorului univers acvatic! Să conducă corăbii nebune şi zvelte! Să caute comori fabuloase! Să înoate în adâncuri în căutarea diamantelor de lumina veche rătăcite de la începutul începuturilor! Să se întrupeze în corporalitatea marelui şi teribilului şi enigmaticului nimic.

      Nimicul?

      Nimicul nu era altceva decât primul vârtej acvatic virtual care era gata, gata să absoarbă punctul său mulţimea de puncte ce luă forme aiuritoare în bătaia ploii de dincolo de orizontul vizibil. Gata, gata să înghită materia, nesfârşita materie, pentru ca mai apoi să înmugurească, înşelător, în corpul pervers al altor universuri.

      Erau şi fabuloase care aveau rau de atâta profunzime!

      Se ţineau cu cioturile lor însângerate de pântecele moale, trandafiriu. Nici nu le trecea prin cap să se arunce în hăul conceptual, să se elibereze de ficţiunea generalizată şi generalizanta. Erau gata, gata, să dea pe dinafară. Să-şi verse putregaiul, viermii, emoţiile digitale, veninul, coşmarul trăirii, plictisul existentei, puroiul, virtualităţile ancestrale. Erau ameţite de-a binelea. O vorbă nu mai scoteau, răsuflau întretăiat. Stăteau cu feţele lor descărnate lipite de pielită trandafirie şi priveau marea de flăcări care parcă înghiţise universul acvatic, norii trandafirii şi aproape întreg câmpul gramatical al tuturor ficţiunilor mele.

      Unele se tânguiau de moarte. Ploaia de dincolo de orizontul vizibil făcuse praf lumile acvatice, ca schimbase pe deplin structurile narative şi descriptive. Nu mai aveau unde să se întoarcă. Şi-acum să plece-n pribegie?

      Dar dacă totul era o înscenare? Dacă nimic din ce vedeau în jurul lor nu era adevărat?! Era poate o ficţiune exemplară. Sau poate că nici nu ieşiseră din oceanul digital?! Sau poate că nici nu părăsiseră oceanul virtual! Să fi fost lungul vis de după moarte?! Era dualitatea fermecătoare a filozofiilor desuete? Sau manifestarea perversă a unei trinităţi acvatice cu adevărat devastatoare?

      Înfulecând bucăţi mari de văzduh, norii trandafirii se înălţară spre înaltul cerului. Spânzurara acolo de raza unei stele. Crescură. Se umflară. Gemeau de piraţi.

      Şi căutară o schimbare esenţiala, un punct de fund, un punct de maxim.

      Creionara fundalul. Puseră la cale un plan numai de ei ştiut. Vizibilizara caroiajul de puncte care, sub presiunea furtunilor oceanice, produceau procese şi fenomene. Staţionară. Descrescura. Staţionară. Porniră vâjâind în picaj. Tunelara oceanul. Trecură pe deasupra occidentalelor zăpăcite şi îngâmfate. Se îndreptară către periferia sudicelor aiurite de soarele dogorâtor traversând flăcările care şerpuiau prin văzduhul leşios. Lăsară în urmă o dâră trandafirie. Pătrunseră sfârâind prin cupola circului de ape care se rotea înăuntrul inelului magic din mijlocul nordicelor, în apropiere de mândrul Beauburg.

      O flamă trandafirie brazda întunericul. Talasul arenei acvatice se învolbura deschizând câmpul ficţional al noii structuri descriptive pe care eu, meduza moreaugarinului, o puneam la cale, perversă şi plină de talent.

      Bărcile proaspăt calafatuite luciră.

      Barci erau sau bănci? Să fi fost un exemplu al dualităţii care joacă feste filozofului din Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas şi asprul Vitalon?

      Prin văzduh se încolăciră ghirlande de flori exotice. Panglicile de mătase foşniră plutind alene. De jur împrejur clipeau spăimoase comete de staniol.

      Valuri argintii spălau proximitatea de la un capăt la altul modificându-mi percepţiile şi purtându-mă de colo, colo prin crunta realitate. Undeva, sus, pe catarg, strălucea o stea cu şapte braţe gelatinoase care îşi schimbau culoarea neîncetat.

      O mulţime de matrozi se dădeau huţa pe trapez, făceau tumbe-n arena, scoteau limba la fiinţele fabuloase şi strigau împătimiţi, pământ, pământ! Aruncau pe gura nori trandafirii şi închideau în pumni focuri reci. Îşi crăpau pieptul şi scoteau dinăuntru animale acvatice periculoase, pline de solzi lucitori.

      Acvaticele aveau coarne bine ascuţite. Aveau cleşti tăioşi, aveau colţi fioroşi care sângerau neîncetat. Aveau ochi periculoşi, plini de flăcări, de nori trandafirii şi de viruşi informaţionali gata, gata să dea o lovitură de proporţii tuturor structurilor informaţionale ale universului acvatic.

      Pofticioasele! Hulpavnicele!

      Se pregăteau de marele ospăţ acvatic! Aveau de gând să înfulece gramaticile şi matricele informaţionale, să ingurgiteze într-o clipită sufletele rătăcite pe câmpurile de bătălie navală ale războaielor semantice, să înşface spiritele care pluteau asemenea norilor trandafirii pe deasupra valurilor înspumate.

      Se auzi răpăit de tobe. Bubui un tun de mucava de pe puntea unui crucişător de mucava şi staniol. Ce mai canonada navala asurzitoare şi devastatoare!

      Torpile sâsâitoare se înfipseră fără milă în corpul ficţiunii generalizate şi generalizante. Mine antisubmarine se lăfăiau acum, pântecoasele, în corpul unduitor al valurilor înspumate. Lătrau mitralierele de carton.

      Fiinţele fabuloase se inviorara. Un val de urlete turbate umplu întregul circ de ape de la un capăt la altul. Apoi o grămadă de şoapte speriate. C-o fi, c-o păţi. Ca ce mai brambureala era! Era să fie vis?! Era să fie crunta realitate?!

      Chestii dintr-astea. Bombăneli răutăcioase. Câte-un oftat suspect. Râgâituri bolnave. Horcăieli canceroase. Plescăituri puturoase. Hahaleli neruşinate. Tuse tabagica. Sâsâituri ameninţătoare.

      Şi dă-i cearta. Controversa furibunda, înjurături de mama. Huiduieli. Câte-un discurs fulminant. Răsuflări întretăiate, gâfâiala pe sponci. Sughiţ nostalgic. Tocaieli zgomotoase şi neruşinate.

      Şi tot felul de zvonuri ticăloase!

      Zvonurile pluteau de nebune prin câmpul gramatical. Că era programată dinainte supraexcitarea câmpurilor informaţionale remanente ale tuturor fiinţelor fabuloase. Că-i o genă specială care comanda chestia asta. C-ar fi străină de codul genetic primar. Ca toate-s nişte tâmpenii. Ca periferiile arestaseră centrul şi ca atotcuprinzătorul fusese îngurgitat de marele nimic, hulpavul. Ca de fapt o vrăjitoare din Burgula şi-a băgat coada de la matura şi-a încurcat borcanele rau de tot. Că-s cu toatele satanizate şi că nu s-ar fi putut altfel de vreme ce trebuiau să plătească toate păcatele universului acvatic. Toate.

      Dar de ce, domnule, tocmai ele?!

      Era jocul hazardului!

      Era jocul ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul vizibil!

      Meduzele, multiplicantele mele, au anunţat ploaia spre seară, cu sunete viguroase, prelungi şi ademenitoare, schimbându-şi culorile cu repeziciune. Rechinii au ieşit din valuri în nopţile cu lună plină vrând să fie ei cei care vor zări primele picături de ploaie. Marea balena albastră din Bankusai s-a iţit şi ea speriată printre talazuri întrebând ce şi cum.

      Scoicile au cântat un ragtime îndrăcit chemându-l pe cel mai mare trombonist al tuturor timpurilor să li se alăture. Trombonistul avea o barbă cât toate zilele şi punea pe jeratic o mulţime de şmecheri care se vânturau prin barurile nordicelor şi occidentalelor în căutarea ultimului sens. Prizau tabac, vorbeau în gura mare şi se scalâmbaiau pe ringul de dans în toate felurile. Dansatorii de house ii fluierau pe ruptelea şi-l împroşcau pe disck jockey cu şampanie şi bere din belşug.

      Aşa e lumea, n-ai ce să-i faci!

      Batracienii puseră la cale înălţarea unui baraj în timp ce politicienii sudicelor se întâlniră cu politicienii nordicelor, în mare secret, la bordul unui uriaş crucişător portocaliu, semeţ şi înarmat până-n dinţi. Voiau să pună la cale un plan de apărare comun sau să negocieze un armistiţiu cu norii trandafirii.

      Contraamiralii occidentalelor se certară cu acvatica oficială nefiind de acord cu strategiile militare impuse de ea iar docherii orientalelor ii scriseră împăratului norilor trandafirii anunţându-l pe un ton grav că se vor petrece evenimente tragice şi de neînţeles pentru popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate.

      Soprana Amalida Amoleda a cântat pentru prima oară aria tragicului la conferinţele decembrice spre spaima tuturor imperialelor.

      Dar ce e tragicul?

      Ce spunea despre el Pitoşkin?

      Ar fi zâmbetul scufundat într-un ocean de lacrimi? E surâsul furat de norii trandafirii care se târăsc peste acoperişuri înceţoşând orizontul?

      Privind plin de uimire orizontul trandafiriu, împăratul norilor trandafirii din Kamtai ceru primului poet al curţii sale să scrie un catren despre tragic dar poetul îl dezamăgi pierzându-şi astfel capul.

      Filozofii orientalelor şi-au pierdut şi ei capul rătăcind printre teorii şi ipoteze care mai de care mai fanteziste.

      - Norii trandafirii sunt expresia virtuala a universului acvatic, au susţinut arhivarii sudicelor.

      - Nici măcar, i-au contrazis gramaticii nordicelor fălindu-se în fel şi chip.

      Filozofii sudicelor s-au jurat că ar fi descoperit că norii trandafirii au ca pereche un registru de navigaţie virtual şi au promis că or să afle întreg adevărul despre ploaia venită de dincolo de orizontul nostru vizibil şi despre spionii despre care se spunea că aduc cu ei o nouă concepţie despre atotcuprinzător.

     

      - va continua -

     

© Copyright Ovidiu Bufnilă
Comentarii (1)  
Micu Ciprian
Sâmbătă, 28 Noiembrie 2009, ora 01:08

Ovidiu Bufnila vad ca nu se lasa.Acum 5 ani inca era omu nebun care facea SF din nimic.Bine mosule.Lupta acolo.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online