evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului 2 (I)  -  Clocitorul Josh  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Uezen. Echilibrul lumilor  -  Diamantul  -  Vrăjitorul  -  Valea însângerată  -  Înger în oglindă  -  Punct. ªi atât  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Uşa de la baie  -  Luminile oraşului XX  -  Furnizorul de vise  -  Primăvara nucleară  -  Lacul negru  -  Principiul alibiului  -  Norul de argint  -  Corespondenţă literară  -  Muzica  -  Depozit.03  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Panica  -  Prima pagină  -  Colecţionarul  -  Drumul spre  -  Decablat  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Lala  -  Pasomii  -  Mergem acasă  -  Jocul Zeilor (II)  -  Mărturisirea lui Abel  -  Poză de buletin  -  Nu este prima dată  -  Genocidul  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Poveste de culcare  -  Vid imprevizibil  -  Nebunul  -  Program de criză  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Luminile oraşului VII  -  Întâlnirea  -  Ancheta  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Asaltul  -  Dl. Ics  -  Orb


Cuantum sincronicity - formula nemuririi

„Whatever the Thinker thinks, the Prover will prove.”
L.Orr

Maria Popescu-Butucea



Publicat Duminică, 13 Decembrie 2009, ora 10:14

      Lucram într-un laborator de fizică generală, dar mi s-a făcut greaţă şi am plecat. Se năsociseră prea multe teorii care nu puteau fi dovedite, iar speranţa că într-o zi, ele se vor confirma, devenise o şaradă. Şeful meu zicea „Caută, caută, că nu se ştie de unde sare iepurele”, dar al dracu iepure, nu sărea de nicăieri. Un misticism afectase toate instituţiile. Oamenii de ştiinţă erau luaţi în râs şi nimeni nu mai credea o iotă din teoriile lor. Ştiinţa murea în propriile ecuaţii. Un bătrân cerşetor, ghicindu-mi supărarea, mi-a zis într-o zi. ”Poate ar trebui să te mai uiţi şi la alţii”. Umplusem şi eu mii de pagini cu formule despre sincronicity, toate corecte matematic, dar dovezile - un fâs. Acum lucram la un muzeu şi aveam grijă de partea cuantică a exponatelor. Aveam şefi proşti-bâtă şi tăiam zilnic frunză la câinii. Lâncezeam fără să mai fac nimic. La ce bun? Aşa l-am cunoscut pe el.

     

      Poetul

     

      La o recepţie, prietena mea, doamna T. mi l-a prezentat pe Poet şi s-a făcut nevăzută. Omul arăta bine şi vorbea mult. Îmi plăcea. Mi-a strecurat în mână o carte de vizită: scriitorul şi jurnalistul X. A doua zi, un nu ştiu ce imbold m-a făcut să îi trimit lui un e-mail. A răspuns rapid şi am continuat să ne scriem zilnic. Vorbeam despre lucruri frumoase, care fuseseră uitate în ungherele tinereţii. Bovarismul era în floare. Îmi făcea plăcere să îi primesc mesajele şi mă străduiam să nu stric vraja. Deşi se prezenta scriitor, lumea nu îl prea ştia. Dar mie nu îmi păsa, era de ajuns că există. Ani de-a rându adormisem parcă într-o carapace, părăsită de Daimon, (scrisesem cândva şi eu în revista liceului). Poezia, ehei, îmi ziceam eu, este o problemă a adolescenţei. Toţi scriu la tinereţe! Acum criticam şcolăreşte şi utilizam tot felul de citate. Într-o zi mi-a spus: „Nu mai cita, scrie ce gândeşti tu!” Şi aşa am început din nou să îmi vărs ideile, să spun timid ce gândesc. Daimonul, tâlharu revenise. Mă trezeam scriind, culmea, poeme, unul după altul; aveam aşa de multe idei, că nici nu apucam să le notez. Scriam într-una ca într-un iureş, pe stradă, în metrou, în birou, traversând Cişmigiul. Daimonul dansa, se scălămba, ţopăia, îşi bătea joc de mine. Plecam de la o idee a iubirii noastre unice, perfecte, (cum altfel?) şi ajungeam la o alta, despre Lume, despre Dumnezeu. Ah, Daimon al meu, cel adormit, oare nu cumva pe tine de iubeam mai mult? Dar nopţile cu el erau fantastice şi începusem să visez altfel.

      Dinspre Nil, mă loveşte un susur uşor în urechea stângă. Eu înţeleg limba ibişilor şi, uneori, văd semnele pământului. Pe pielea mea am mai multe semne decât au războinicii. Stiletul, desigur, el de vină. Mă scrâjelez când îmi şterg cernelurile, iar când uit să îl ascut, îl trec pe limbă sau pe braţe, de aceea sunt bine însemnat cu toate eşecurile instrumentului meu. Ieri, Faraonul a trimis o mulţime de sclavi să îmi aducă papirus proaspăt. „Uite şi ăsta şi ăsta e bun, Malktep!” Ăsta-s eu. Foile se întind ca nişte evantaie frumoase, cu fibre moi de care voi ţine seama în aşternerea gândurilor trimise de măritul Thot. Fiecare gând trebuie să fie în acord cu fibrele papirusului, astfel nu va putea fi scris, iar preoţii m-ar putea biciui. Sunt un sclav. Se aşează aceste papirusuri ca un dans de evantaie în jurul meu. Au viaţa lor, sunt vii, mă leagănă şi mă imploră se le continui viaţa din mlaştini cu semnele mele. Da suratelor, aşa voi face. Curând va fi sărbătoarea, unde Thot va fi slăvit. Instantaneu, când i-am gândit numele, mi se deschide poarta cu semne din Limba Alta. Intru. Şi acu, ţin-te bine, în călătoria până la Oul Primordial. Trec milenii într-o secundă şi acolo, pe Ou, coaja cade şi creşte mereu la loc. În mijloc e Tatăl care îmi cere să mă întorc şi să am grijă de prinţesă. Cum să mă întorc? Tot aşa cum am venit, cu cele trei stele din Constelaţia Orion. Ah, dar nu mai am mâini şi trebuie să ţin stiletul cu gura.

      Ce drac, o fi avut ceaiul ăsta, de mă trezesc în ape? Amicului meu, vine cu un alt ceai de dimineaţă.

      - Ştii, am călătorit spre centrul Universului. Ce mi-ai pus în ceai aseară?

      - Cum ce? Vitamine!

      Mă uit în ochii lui cu sclipiri de parşivenie. Oricum, îmi place omu aşa cum este. Face pe romanticul ca să mă cucerească. Dar poate îmi place prea mult şi văd şi poezia lui printr-un filtru subiectiv. Îi povestesc visele mele. Freud, Jung le-au numit inconştient, iar alţii, ca Platon (din punct de vedere ştiinţific, un aiurit) sunt ceva mai sofisticaţi. Formele, ideile, esenţele există într-o altă lume şi la ele „participă” toate din lumea noastră. Discutăm adesea tot felul de chestii filosofice.

      Thot ştie totul despre noi. Ne-a dat în palmă şi cheia înţelesurilor. Zbor şi ajung iar pe un continent vechi. Acolo aflu că piramida nu e construită. Ea a ieşit direct din pământ! Este exact cum ar trebui să fie. Să vezi că nu o să mă creadă nimeni. Şi cum era? Vor întreba. Uite aşa era. Printez în cap că nu mai am papirus. L-am terminat aseară.

      În miez de noapte, mă trezesc cu sentimentul că în palmă îmi străluceşte ceva, dar a fost numai în capul meu. Mă mişc în pat. Ştiu că el mă spionează dacă dorm. Discutăm. Face pe mentorul: ”Scrie, îmi spune, scrie şi tu cu dragoste. Uite, vezi, aici pe perete, această carpetă mi-a dăruit-o o creatoare de tapiserie. I-a zis: Noi sărutându-ne!” Îmi citeşte poemele lui, eu îl laud, el mă încurajează să scriu şi eu. Dar eu am complexe, eu sunt fiziciană, cum o să scriu? Mă fac de râs!

      - Ai sforăit toată noaptea, zice el.

      - Păi, dacă oi fi fost bărbat în altă viaţă? Mă întreabă mereu ce am mai visat. Tac. Malktep a fost şi în noaptea asta pe tărâmul lui imaginar.

      Am, din nou, acces la cer. Aripile se lărgesc, cresc. E atâta linişte că ameţesc şi mă tem să nu cad în nimic. Lumile prin care trec sunt doar forme, concave şi convexe, convexe şi concave. O formă naşte alta. Thot îmi spune că scrierea noastră egipteană nu e singura. Şi îmi arată tablele lui, pe care eu le văd ocru-maronii. Ce material o fi? „A mai fost o lume. Voi aţi venit după marele dezastru”. Ce dezastru? Nu am timp să întreb. „Ascultă muzica sferelor şi scrie, scrie mereu, căci altfel nu vei afla”, zice el. Cele trei stele sclipesc tot mai tare. Trebuie să mă întorc. Totul se leagă de toate, prin fire infinite. „Băga de seamă!” Mai zice. Ce să bag de seamă? Iau o foaie de papirus şi încep o poveste despre o prinţesă tristă, care îşi iubea fratele. Mai aflu de la Thot că Osiris, cu fărâmiţarea, cu moartea şi învierea sa, ne-a dat analiza şi sinteza! Dar, Mărite Zeu, ce e aia analiza şi sinteza? ”Of, lasă, scrie, într-o zi cineva va înţelege.” Scriu, scriu dar, vor înţelege ei lecţia ta? Thot a dispărut iar. Mă simt un handicapat. Tremur din tot corpul. Nu mă pot exprima. Aşadar, gândul întrece orice scriere. Iau stiletul şi tai în carnea papirusului. Au! De fapt, tai în carnea mea, neghiob cum sunt. Curge un fel de licoare verde.

      O altă dimineaţă împreună. Mi se pare că am doar un ochi. Interesant este că ceea ce vedem în vis dintr-odată, o facem cu un singur ochi! Când fac ochi dimineaţa, în mansarda ce dă sepre terasă şi grădină, văd Cireşul şi Teiul. „Adică eu şi fratele meu”, zice Poetul. Îi descopăr viaţa mea dublă. Aude remarcile mele, se minunează şi zice:

      - Să îmi scrii câteva cuvinte pe coperta următoarei cărţi!

      - Eu? Dar...eu sunt Nimeni! Nu ştiu dacă vorbesc eu sau Daimonul meu. Ne-am despărţit iar pentru două săptămâni. Eu aproape mor de grijă. Unde e? Vomit într-una poezii. Toate proaste, evident. Mi-e ruşine de scriitura asta care dă năvală. Nu scriu ca el, ci dur, întortochiat cu metafore trăsnet. El e feminin, suav. Pregăteşte o carte de poezii de iubire. Mie mi se pare că poezia de iubire e ceva impudic. Ne certăm. De ce să ştie toată lumea ce a simţit îndrăgostitul sau frustratul? El nu e de acord. Mă muşcă şarpele gelozei. Cine o fi asta B. Z.? Dar asta I. G. cărora le dedică poeme? În restul timpului îi citesc mesajele şi simt cum târâi după mine o stare luminică. În acest timp Malktep, în somnul meu, e ca un râu ce îmi curge prin vene. Pe poet îl visez urât. E totdeauna în noroaie, căzut, murdar, cu colţi ca un demon! Nu se poate, îmi zic, nu e el. E inconştientul meu fricos şi gelos! Da, da aşa trebuie să fie. El este bun şi frumos, inteligent. Ah, stupid mind.

      Malktep, dormitează lângă piramidă. I-a spus şi Faraonului că ea a ieşit dintr-odată acolo şi a umplut spaţiul. Avea vârf şi în sus, şi în jos. (Ştiu, că nici prinţesa nu mă va crede!) Faraonul a trimis vracii să o cerceteze. Aduce nenorociri cumva? Nu. Aduce lumină ziua şi noaptea. Soarele şi Pământul erau una. Orbiserăm toţi de atâta lumină. Oamenii începuseră în vremurile acela să zboare. Aveau în inimă o scânteie, care îi propulsa. E mult de atunci, piramida e îngropată în nisip, vracii aceia au murit, faraonul aşijderea, doar eu dormitez aici în arşiţă. Trăiesc prea mult. Am băut ceva, cred, vreo cerneală. Stiletul meu e uscat. Îl moi în suc de vegetale şi scriu teoria celor patru forţe, aşa cum o dictează măritul Thot:„ala bylxi ula man...” Eşarfa pe care o port la gât mă trage în jos. Elementele grele se adună jos, cele uşoare se duc sus. Balansez cu Aristotel în minte. Două forţe tari leul şi taurul, două slabe, pasărea şi îngerul dau consistenţă materiei. Îngerul trebuie să fie gândul. Pasărea trebuie să fie levitaţia. Forţele slabe înving pe cele tari! Aşa începe plutirea. Aşa încep să scriu. Dar ce nevoie am de forţele tari? „Ai, ai că altfel stiletul tău ar rămâne în aer şi nu mai pui nimic pe papirus.” Îmi amintesc că nu mai sunt papirusuri în raft. Plutesc prin aer. Asta era, am nevoie de forţele tari. Am nevoie de ele ca să fiu stâncă, iar cuvintele să se facă bolovani. „Tot aici vor invoca, forţa de atracţie dintre elementele chimice, Van der Wals şi forţa electrică şi magnetică, apoi pe cea gravitaţională....” Stai ca nu pot să scriu tot, mai încet, te rog. Şi mai care? Zeul nu mă ia în seamă şi continuă. „Oricum Eistein şi-a bătut capu să le adune pe toate într-o teorie şi nu a reuşit. Dar ele sunt împreună fie că se ştie, fie că nu.” Cine e Aristotel? Dar Einstein? Hm, zeul Thot îşi râde de mine. Of, iar apar cele trei stele tocmai când... Hei, călăuzelor!

      - Draga mea, textul tău e bun. Merge. (Se referea la ce am scris eu despre un zmeu.)

      - Ok. Cum zici tu. Dar eu nu vreau să scriu. Numai pe el îl am în cap cât e ziulica de mare, umblu ca beată pe străzi, vorbesc numai de el şi scriu în cap poeme cu duiumul, cinci-şase pe zi. Mă transform? Chiar aşa, ca insecta aia de iunie, numită cireşar care îşi schimbă cămaşa la şapte ani odată.

      „Ştii de câte ori a fost seară şi dimineaţă?” Întreabă Thot. Nu. Ştiu doar momentul când lucrurile s-au separat de spiritele lor; prindeau aripi, se grupau şi navigau chioare. S-a întâmplat să fiu de faţă, dragă prinţesă, şi să nu pot face nimic. Am văzut atunci cum scara de la cer a fost luată şi nu se mai atingeau superbele forme. Poarta cerului se închidea. Aşa erau lecţiile lui Thot, pe viu. Nu explicaţii, nu reguli. Rămăsesem şi eu, relicvă a solarilor, cu ochii pe cer. Şi atunci, un fluturaş a venit, s-a aşezat pe genunchiul meu julit strigând: „Hei! Daţi-mi şi mie un loc în cer!” Dar nimeni nu îl auzea. Cerul, Soarele şi Pământul se separaseră. Trist s-a resemnat. Sigura lui soluţie era să trăiască efemer pe papirusul meu. De atunci şi capul meu are două aripi. Una care scrie şi una care visează. Hii, mă cheamă Faraonul cel nou. Vrea să îi scriu despre luptele sale glorioase. „Vezi să nu greşeşti, că te dau la crocodili!” Stau pe o frânghie în balans între cele două lumi.

      Mă trezesc. E ceasul trei noaptea. Mi-a căzut un cercel şi pipăi după el sub noptieră. Dau cu degetele de ceva tare. E o ciocolată?

      - Nu!! Ce faci, îmi umbli în lucruri? Se supără el. Eu mă mir: Ce reacţie!

      Când nu sunt cu Poetul, Daimonul stă pe capu meu, nu mai are altă treabă. Orice mă inspiră: florile, pomii, mierlele, care cântă ca nebunele, totul. Am început să pun pe hârtie tot ce îmi vine în cap. Unde trăieşte Scribul acela? Într-o zi, pe când ne plimbam îi spun Poetului, că nu ştiu ce mi se întâmplă, că am idei, energii dezlănţuite. Vizităm o biserică pe care am văzut-o şi în vis. Se făcea că avem patru mâini şi purtam o mantie albastră şi tu ai plecat o tipă blondă! „Dar poate chiar ai patru mâini!” zice el. Da, mi-ar trebui. Şi două capete. Mi se parte altruist şi de loc misogin cum sunt majoritatea bărbaţilor. Cine e de fapt? Să cred ce îmi tot spune despre el şi familia lui scăpătată? Îmi povesteşte că bunicul lui a făcut averea, casa. „Uite (îmi arată poze) şi mătuşa mea octogenară; o să îţi trimit notele ei despre familia noastră.” Dar mie mi se păru ca femeia îi scria chiar lui, (despre el) ca şi cum nu ar ştii povestea familiei! Ce ciudată scriitură!

      În noaptea aia am visat monştrii care mă devorau, nişte crocodili, dragoni, balauri. Stiletul meu era bont, avea cap de şarpe roşu şi stătea ţeapăn. Scriam pe cer cu propriul trup. Norii deveniseră cerneala mea şi vântul ştergea tot ce scriam. Atunci am visat că timpul nu există şi că e o particulă care iese din capu nostru. Thot fulgera: „Ce stai, Malktep! Om de ştiinţă eşti tu? Câte vieţi crezi că vei avea la dispoziţie! Curvă ce eşti!”

      - Gata omleta! Aud dimineaţa. Da, s-a făcut repede dimineaţă. Şi zilele fără el erau pustii. Pleca uneori subit. Auzeam că e la... sau la... îmi scria de pe acolo, sau mă suna, aşa ca un ziarist independent ce era. Nu ştiu din ce trăia că nu lucra nicăieri. Poate îşi construia o identitate în ochii mei. Aveam sentimentul că mă trăgea într-o lume ireală, misterioasă. Dar eu nu vedeam nimic. Alergam la e-mail. Nu înţelegeam starea de bine pe care o trăiam în prezenţa lui şi nici scriitura când nu eram cu el. Şi fusesem o femeie atât de obişnuită! Blândeţea lui îmi plăcea, dar mă apăsa. Şi cartea aia a lui de poezii de dragoste! Era una în care vorbea despre o mască. Să fie iubirea, poezia o mască? Dar alungam repede astfel de gânduri. Era în el ceva care mă făcea să mă iubesc pe mine însămi!

      Visez o mână cu patru degete care mă prinde, mă trage. Vine din intervalul celălalt al fractalei. Dispare. Ce e aia „fractală”? Întreb eu. (Conversez cu mentorul nocturn)” Păi, e tot universul răspunde Thot. Precum în cer aşa şi pe Pământ.” Adică o mănuşă în altă mănuşă, o mască peste altă mască? „Cam aşa.” Şi eu în care sunt? „Pe undeva pe la mijloc.” Hm! „Da oamenii vor numi asta continuum spaţiu-timp,” continuă el. Aha! Îmi moi în gură stiletul (iar s-a uscat) şi mă pregătesc să mă duc în sala papirusurilor. Şi mi-e aşa de somn! „Scrie putoare ce eşti! Prinţesa te aşteaptă” Urlă Thot. Mă laşi? Mă aşez la măsuţa mea:„În a treisprezecea dinastie, pe când Nilul se revărsase şi lotuşii albaştrii erau înnoroiţi, armatele faraonului se întorceau victorioase....” Ah, s-a rupt stiletul. Trag cu dinţii moţul ca să îl repar şi reiau. „În a treisprezecea...” numai că apăs prea tare şi pătrund frunza de papirus. Vărs şi cerneala. ”Nu eşti bun de nimic, ia-o de la capăt!” zice zeul meu. Oh, şi fusese aşa de bine conturat Cj-ul! În răstimp, crocodilii colcăie în fântâna de lângă palat!

      Aşadar, ştiam de la Malktep, care ştia de Thot că timpul şi spaţiul formau o mănuşă care se putea întoarce pe dos; că universul se structura în intervale fractalice; că trăiam ca într-o margine a unei mănuşi. Mă cuibărisem într-o încreţitură a ei şi tare mi-era frică să nu cumva să dispară vraja. Frica de altă cută-realitate mă înnebunea. Trezită mă lipeam de pereţii fractalei şi savuram existenţa lui aici şi acum. Şi aşa de frumos cântau mierlele în Chişmigiu! Începusem să iubesc e-mail-urile (evident, pe ale lui), chiar cu viruşi şi să urăsc altele. Numai nopţile îl vedem ameninţător pe amicu Thot, cu ochii lui scânteietori. Pe iubit, îl visam exact pe dos decât îl vedeam ziua. Ce prostii! îmi zicem dimineaţa. Eu, când eram Scribul din Egipt, când Maria-Ioana. În caietul meu căutam formula de stabilizare.

      Hainele lui Thot ni se lipiseră de trup. Ne cufundam în piramida cu foc rece şi călătoream ca vântul şi ca gândul. Faraonul cel nou voia înflorituri, iar Malktep trebuia să le fabrice, sau să moară. Nu avea de ales, umplea foile de papirus. (Şi în timpul liber se documenta cică pentru o prinţesă.) Spunea că totul a fost, este şi va fi. Aşadar, noi ne reamintim. Asta e cunoaşterea noastră – o rememorare. Aha, bun. Dar eu tot nu am înţeles.

      Azi a nins mult cu PLATON. Fac eforturi de a-l găsi pe Dumnezeu care nu face nimic să îmi deschidă calea. Acum călătoresc prin jungla lui de semne.

     

      La mare

     

      Ne pregătim de excursia la prietena mea de la Balcic. Am uitat ce am visat, numai cuvintele „precum-în-cer-aşa-şi-pe-pământ” îmi revin într-una în cap, fără rost. (Să nu uit să mă documentez despre fractale). Oricum, bine că au mai încetat visele cu balauri, locuitorii celeilalte mănuşi. Ce frici înduram! Dădeam vina mereu pe arhetip. În viaţa diurnă scriu, dar ţin ascunse însemnările mele. Lasă, lasă, o să le revăd mai târziu, să le mai verific, dar nu le mai verificam. Ţopăiam într-o stare de extaz continuu. La Balcic am plecat singură, pe el l-au reţinut nişte afaceri (!?). Dar poate timpul e reversibil după teoria fractalelor lui Thot. Am stat la poveşti cu Lina şi am vorbit de-ale femeilor, care aşa şi pe dincolo, cum sunt bărbaţii. „Ia mai lasă-i încolo şi să bem un coniac. Tu eşti prea sensibilă cu omu. Hai la coafor.” Acolo ne întâmpină o doamnă: „Aţi venit la spălat de creiere?” Ce creiere? Fă-ne păru. „Dar cum vrea doamna să placă? Ce vrea de la domnu ei?” Mi se pare ca e o ţigancă la ghicit nu o coafeză. „Nothing compare with you”, mai zice ea, iar eu o îngân cu gându la el. Mergem apoi la gară să îl aşteptăm. Şi el, Poetul cu barbă, rucsac şi papuci nu e nicăieri. Nu răspunde nici la telefon. Am luat trenul de-a lungul şi el nu-i. Ne întâlnim în afara gării. Cum aşa? Hm! Ciudat, atunci am avut un déjà-vu. Că el era deja la mare de ceva timp. Parcă gândeam cu două creiere, başca cel mixat de noapte. Din cel de-al doilea creier ieşise gândul acesta cu déjà-vu-ul. Oare eram eu nebună, ori avea el secrete? La mare: soare, apă, prieteni, vorbe, reclame, îngheţată, plajă, mere, maşini, strigăt de pescăruşi, terase cu bere, miros de mici, flori de iunie, cireşe şi câte şi mai câte. Fleşuri din această lume. Aţipesc pe plaja zgomotoasă şi selectez numai sunetul valurilor. Îmi visez mâna mumificată. Am doar pielea ca o mănuşă goală. Hmm?! „Când am fost la Rosario, la un festival de poezie... Unde? (Aflam mereu lucruri noi despre el) şi... şi...”, vorbea într-una fără şir. Dar eram cu el şi numai asta voia creierul meu numărul unu. Creierul numărul doi stătea la pândă, suspicios cu presupuneri, ehei, cine ştie cine e omu şi ce hram poartă, tu unde te tot duci cu el? Dar de ce să nu mă duc? zicea primul creier.

      - Ştii, poate ar trebui să îţi aduni poeziile într-un volum. Te ajut eu. Cumpărăm un pepene şi îl cară doi kilometrii de conversaţie. Cum de e aşa de rezistent femininul meu poet? Mă trece câte un gând năstruşnic: că el ar fi doi; sau că are un frate geamăn; sau că sunt cu cineva care i-a furat identitatea. Şi atunci el care din ei este? (Cnk... Combinări de n luate câte k...) Tac şi ascult poveştile lui. Odată plecă pe malul marii...să admire marea ca poeţii...şi nu mai venea, nu mai venea...trebuia să plecam şi el conversa pe sunetul valurilor, vorbea la telefon...îndelung a vorbit...de a enervat pe toţi. În sfârşit, a venit după ce l-au sunt de nu ştiu câte ori. ”Da, e cam ciudat amicu tău”, zice Lina. Pe plajă, se întâlnea mereu cu unu...mergeau în apă...să vorbească. Despre ce? Îşi mai cărase cu el nişte labe de scafandru, deşi nu ştia să înoate. Trimitea, ca de la Costineşti (?) prietenilor vederi cu porcuşori rozalii, pe care le adusese de la el de acasă! Îi accesam uneori numele pe net cu o literă lipsa. Şi „prietenul” de pe plajă, cu care se tot vedea, tot aşa putea fi găsit, cu o literă lipsă, şi amicu acela romancierul. Aaa! Într-o dimineaţă, soţul Linei, în uniformă de militar, bagă capu în dormitor după o cheie. Poetul sare din somn ca fript. „Visam urât, zice.” Pe drum, la întoarcerea la Bucureşti va apare şi tipa aia din visul meu.

     

      Terasa

      Grădinile suspendate ale Semiramidei trebuie să fi existat, dacă nu în realitate, cel puţin în mintea ei. În capu oricărei femei există nişte grădini suspendate, create de Number One. La fel şi terasa poetului meu. He, he acolo priveam dimineţile şi ascultam greierii nopţilor la un pahar de vorbă. Totdeauna pe întuneric, să nu vină goange şi să ne cadă în pahare. El le chilărea de cum le vedea. Terasa era mare, de jur împrejur cu ghivece de crăiţe, regina nopţii îmbătătoare, morning glory de toate culorile şi trandafiri japonezi. Viţa-de-vie urca până la etajul trei pe un zid compact, înalt. Eram cam la jumătatea înălţimii cireşului şi teiului. Greierii ţârâiau uşor şi plăcut. Terasa era o minune pentru conversaţii liniştite. Lumânările colorate, mirositoare şi vinul rozaliu ne transportau într-o atmosferă liniştită şi calmă. Purtam o rochie largă, spaniolă, cu un fermoar la spate, de aproape un metru...că nu se mai termina. E din Spania? Pantalonii mei sunt de la Paris! Se fandosi el ca un copil. Eram copiii lui Dumnezeu. Goi şi împiedicându-ne în haine, am mers până la baie să ne acoperim de spume. Părea că renăşteam din mare amândoi.

      Se revărsau apele Nilului. Fugiţi! Falezele-s luate de ape, papiruşii inundaţi, grânele acoperite de valuri. Thot privea de sus, îşi înmuia stilul în frunte şi urla la mine: „Să nu uiţi să scrii! O să ai de lucru şi când o să scrii pe evantaie în China.” Eu în China? Du-te naibii! Nu vezi c-am treabă! Acum sunt în baie cu iubitul meu. Ce te bagi? Nu ai pic de ruşine!

      Imaginea se clatină şi dispare. Iubitul mă duce pe braţe în pat şi îmi sărută picioarele. Ce cald e! Ne-am iubit îndelung ca două fiinţe de aer. Camera dispăruse cu totul. Nici urmă de Thot sau Nil, sau de altceva. Eram nimic şi totul, eram nicăieri şi oriunde. Dimineaţa, în frunte simt creaţă, o crizantemă. Iubitul meu s-a dus după un aparat foto „să facem clipa eternitate”.

      Ce eternitate? Doar sunteţi eterni! îmi şopteşte Thot.

      Am ieşit în stradă iradiind, păream o fiinţă stranie cu luminozitatea aia. Şi zburam nu mai mergem. Rochia mi se părea grea. Mi se părea că treceau lucrurile prin mine, că aveam mâinile transparente. (Mai ales asta cu care scriu.) Nu ştiu ce o fi fost în mintea lui, dar mintea mea era goală.

      Malktep, trimis la Marele Mag, a dormit aşteptând. Camera era plină de lotuşi albaştrii de Nil. De unde or fi cules aşa de mulţi şi la ce le-o trebui? Se făcea că mâna îi era albă şi sclipea de diamante, smaralde şi safire. (Faraonul, dacă mi-o vede, precis o să mi-o taie.) Trăia altundeva şi era femeie, una care se tot cearta cu un bărbat. Sclavii şi faraonii (că erau mai mulţi) se îmbrăcau la fel, iar sclavii nu le făceau nici un fel de plecăciuni. Din nişte cutii ies vorbe şi umbre de oameni! E o lume a cutiilor, ca acelea cu comori şi papirusuri răsucite. Într-un palat a văzut şi scrieri de-ale lui, rupte pe la colţuri. Citeşte:„Se presupune că ar fi existat scribul Malktep”. Ia uite, ăsta-s eu! Am existat, cum să nu. Of, Toth m-a amestecat printre semnele tablelor lui. Cum o fi să intri şi trăieşti în aceste cutii? Oh, ce cald e! Mă sufoc!

      - Malktep, trezeşte-te, uite papirusul, zice magul! Plec cu inima strânsă. „Treci la treabă, Malktep!” urlă zeul. Bine, o să înţepenesc la măsuţa de scris. De altfel, mă simt bine acolo şi, când scriu, am patru mâini. Exact ca într-un alt vis. Care oare? Mă lasă memoria. Să fiu atent la întoarcere pe Nil, că sunt mulţi crocodili.

      -He, eşti cam nebună, Maria-Ioana! Uite, eu o să plec un timp - se tot pregăteşte de America, să îşi vadă fratele (teiul). De ce nu sunt eu sora lui sau un tei? Va pleca. Simt cum creşte în mine frica. Între timp, Zeul şi 0mul se amestecă în poemele mele. Grădina este tot mai ofilită, vine toamna. O povară mă apasă. El apare şi dispare ca într-un joc de oglinzi. Curând îl voi pierde. Nu ştiu de unde vine acest gând, dar creşte ca un balon. Un sentiment de sfârşit de lume mă stăpâneşte. Merg pe străzi şi plâng. Ce vine din viitor şi nu pot să exprim? Continui să îmi visez mâinile în disperare. Ieri prinsesem chiar soarele în mâini şi îl roteam. O nestemată enormă. N-am timp să mă documentez ce e cu visatul mâinilor, căci am un gând mai grav. Scenarizez: că va fi un accident aviatic; că va întâlni o altă femeie; că va rămâne acolo, că...(Probabilitate de 1 pe n variante!) Mai visez că am aripi ca de înger şi îl îmbrăţişez sub un cais cu crengile doldora de fructe, coapte, grele, galbene cu crengile aplecate până la pământ. Îl strâng cu aripile-braţe şi ele trosnesc, se frâng iar el se face fum. Continuă pregătirile de plecare. „Boii de la ambasadă cer să îţi tai barba. Uite, arăt ca un handicapat!” Zilele trec repede şi, în noiembrie, la gară, îmi trânteşte un „să ai grijă de tine” şi dus a fost. Raţional nimic nu e de comentat, doar creierul numărul doi se umfla, pufnea.

     

      Formula nemuririi

     

      În vis m-am văzut cu o faţă dublă. Sufeream. Aşteptam noi suferinţe nefâcând nimic să le împiedic. La fel ca Iisus care îşi aştepta crucificarea, o dorea, a prezis-o, nu pentru că era Dumnezeu, ci pentru că aceasta era calea către Dumnezeu. Formula „ cu moartea pe moarte călcând” care avea să îl propulseze în intervalul nemuririi. „Bucură-te, Pitagora!” a mai spus o voce cândva. Şi povestea asta o ştiu de la Thot.

     

      Maria-Ioana, adică eu, plângea acum cu plăcere dintr-un creier. Cel raţional, culmea, înjura ca prostu, că asta şi era. Şi mâinile lăsau doar umbre pe foia de hârtie. Poezia fusese numai o cale. Într-un alt vis, mă văd căzând din cer şi când ajung pe Pământ, totul e ca un uragan, iar eu sunt Liniştea. De el tot nu ştiu ce face, pe unde e, ce avioane a încurcat. În sfârşit, vine un e-mail cu baliverne. A plecat la o destinaţie, dar a ajuns în altă parte. Nu înţelegeam cum. Nu m-a iubit, laşul! Pe mail nu mai pot intra, căci cineva îmi sparge mereu parola. Stupoare! Dintr-un mesaj „vierme” aflu că toate scrisorile lui „dulci” fuseseră trimise simultan la „n” femei, că doar le schimba numele! Ha, ha ce amăgire! Şi, mai mult, poetul nu era poet!

      „As you could see we have our eye on you from some times now. It seems you have been living tow lives. One as a good employee and the other one is in computer...One life has a future; the other has not anymore… However, everything you know about this man is irrelevant. He is considered by many authorities one of the most dangerous terrorist alive...bla, bla”.

      Truly yours, J. Black

     

      Am văzut negru. Na, poetul era un terorist! Crescu o schemă nouă în capul meu. Aha, de aia făcea aia şi aia, de aia controla uşa de sus până jos, aha, de aia scria poezia despre o puşcă care iubea până la moarte! Şi Leonard Cohen! Da. Şi mai ales m-a folosit, scârba dracului, ca să se ascundă. Dar oare iubitele alea ale lui or mai fi trăind? Oh, doamne, poetul terorist şi masca lui poezia! Plâng de ciudă, de orgoliu şi de dragoste. Iubirea putea să mă omoare, domnule, în casa aia a lui sofisticată cu scară interioară ascunsă şi două ieşiri! Două ieşiri? Ce calvar! Frica, marea teroare venise. Puneam dulapurile în ferestre şi mă uitam dacă mă urmăreşte cineva. A, şi ofiţerul acela care se înfiinţase la noi acasă pe motiv că îmi ajută fiul. E o tăcere de mormânt. Uneori cred că lumea dispare. Mă uit la lampa de pe noptieră şi aceasta dispare într-un alb imaculat. Cei de la security mi-au interzis ferm să îl contactez. Dacă el ar afla că ştiu ce ştiu, m-ar omorî? Dar de ce nu a făcut-o până acum? Sau poate planifica să o facă! Citeam pe net veşti despre locuri cu atentate, dar nici urmă! Apoi revistele literare, tot nimic. Intrase în pământ. Mă gândesc şi scriu „despre libertatea de a nu muri.” Nu există moartea pentru şarpe, ci doar transformări, adicătelea metempsihoza. Când şarpele e mort, nu mai are cămăşi de lepădat, este etern. Dumnezeu este un număr! (unu, unuu, unuuu...1,1,1...1,...) Cum am putut să fiu aşa de proastă? Revista mă publică. Calc într-o lume fără frică. Simt cum mă trag ca un şarpe dintr-o cămaşă prea strâmtă. Mă duuuc.... Într-o zi, pe când stăteam cu ochii în tavan, m-am pierdut. Din mine s-a tras o altă formă de mine, subţire ca o foaie de hârtie. Era Malktep, firav ca o imagine, uşor ca un vânt, cu stiletul în gură. Înviase. Evrika! Aveam proba! Eu şi Malktep am sărit în aceeaşi mănuşă? Ne-am intersectat poveştile? Nu. E vorba de Cuantum-Sincronicity. El scrie. Eu mă uit la el şi fumez. Zâmbim. „Bravos, aşadar, eu eram prinţesa tristă din povestea ta?” Îl întreb. El dă din cap. Convieţuim, relativ, bine şi la el în Egipt şi la mine în formule. Rezonăm. Am pierdut şi postul de la muzeu. Dispăreau prea multe exponate de pe rafturi. Acum predau studenţilor despre cuantum-sincronicity şi ei nu înţeleg nimic.

      -Dar totuşi cum facem să înviem într-un nou interval?

      -Aşa şi aşa. Întrebaţi-l şi pe fratele meu, poetul-terorist.

      -Dar nemurirea asta cum vine?

      -Să fii crucificat, iar Pilat să se spele pe mâini, sau să spele putina, pentru învierea ta. Citiţi, vă rog, „Vieţile sfinţilor.” Hm。 Poate ar trebui să mor pe catedră într-o zi după formula:. xnlog.v eta 63 caligvla zn-1 abra y-Ψ1111111

     

      Post-scriptum

     

      Într-o zi văd filmul Matrix şi descopăr, mesajul meu de la security. Cine şi-a bătut joc de mine? Fiul râde:

      - Eu l-am scris, Madam Bovary!

      - ?... Dar puteam să înnebunesc!

      - „Ceea ce nu ne ucide, ne întăreşte” după Nietzsche, citează studentul la filosofie.

      Lângă noi, Malktep, scrie şi scrie. Poetul a rămas într-o altă mănuşă ontologică. Probabil împuşcă, fuge şi râde, ori încă mai ademeneşte prostuţe cu poezia lui de doi bani, ori s-a însurat şi a făcut copii...(Cnk abla pvqvr...). Pe mine mă puteţi întâlni în formula nemuririi. Doar dublul meu Malktep, nemulţumit se răţoieşte la zeul său:

      „- Şi cu povestea mea de iubire cum rămâne?

      - Hm, rânjeşte Thot, care iubire? A fost un experiment, zăpăucule!”

     

© Copyright Maria Popescu-Butucea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online