evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Omega  -  Luminile oraşului XV  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Lumea de sus  -  Luminile oraşului XXX  -  Proiecţionistul  -  Elixirul vieţii  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Curcubeul  -  Povestea gândacilor  -  De aici, de sus...  -  Mărturisirea lui Abel  -  Groparii  -  ªarpele de aramă (I)  -  Cunoaştere  -  Colecţionarul  -  Timpul  -  Ankirah  -  Salvatorul  -  Strada Cosmos  -  Nevastă rea  -  Fata mării, Poliana  -  Luminile oraşului XXIV  -  Ea, eu şi ei  -  Viziune  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  ªarpele Midgardului  -  Sedrina  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Mamal - Oraşul  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Gri şi roşu auriu  -  Dincolo de ceţuri  -  Întunericul de dincolo  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Răscrucea  -  Înger în oglindă  -  Viola  -  Drumul spre (II)  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Luminile oraşului V  -  Tentaţia continuă  -  Fabrica de vise  -  Rochia străvezie  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Licuricioaia  -  Avatarul  -  O poveste de Crăciun  -  Felix II  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber


Meduza (IX)

Ovidiu Bufnilă
ovidiubufnila.ning.com



Publicat Duminică, 14 Martie 2010, ora 11:03

      

      Nu e înfiorat.

      Fantomele ca şi războaiele spaţiale nu sunt pentru el decât un mijloc de a-şi omorî plictisul. Pitoşkin nu este o existenta-in-lume. Este doar prefăcut. Făţarnicul!

      Un simplu reflex al viului la banalitatea suficienţei. Pitoşkin nu crede. A te umple de universul acvatic e pierdere de vreme pentru el. Pitoşkin este o construcţie comică şi tristă. Înşeală criticul şi batjocoreşte lectorul.

      Aidoma omului de sare din Bulbona care s-a invârtosat în fel şi chip stropsindu-se la oamenii mediani din Kutambo exact la sfârşitul ploii venite de dincolo de orizontul vizibil.

      Trage din greu Pitoşkinul să publice dar nu se războieşte cu necunoscutul. Dar necunoscutul este în timp ce războaiele de profunzime se desfăşoară pline de cruzime dincolo de pojghiţa subţire a realului, dincolo de omenesc şi de teluric, dincolo de credinţe şi mituri, dincolo de glorie, dincolo de premii literare, dincolo de realitate.

      Trebuie să fie ceva, ceva.

      Aceasta este pieirea Pitoşkinului. Timpul acvatic e o gogoriţă pentru proşti aşa cum spaţiul ca geometrie este carnavalul idioţilor.

      Gravitaţia îl striveşte pe Pitoşkin pentru ca el fiind un nefiind, nu are înţeles în lumile acvatice cuprinzătoare ale universului acvatic. Tâmpit iremediabil, Pitoşkin râcâie cu unghia în pielea universului acvatic rămânând o simplă propoziţie în marea ficţiune generalizată şi generalizanta.

      Pitoşkin nu vede ficţiunea generalizată şi generalizanta. Nu-i pătrunde sensul ultim deloc. Dar scrie. Scrie cu îndârjire spre straluminarea popoarelor acvatice fragmentate şi digitalizate şi duse în pustie de cohorte de Pitoşkini aidoma lui!

      Aceasta ar fi pieirea dacă războinicii imaginarului nu ar lupta pe tăcute în corpul universului acvatic, ei fiind meduze ficţionale şi nu fiinţe, biete fiinţe.

      Paranormalul e o vulgarizare a acestor războaie iar farfuriile zburătoare sunt doar stropul de imaginar care picura pe viziera războinicului secretului, tainei şi miracolului. Aşa să ştiţi.

      Pitoşkin este un inanimat pentru că-şi recunoaşte vulgaritatea fiinţării, pentru că se crede doar forma fabuloasa şi pentru ca, lenevos şi idiot, nu îndrăzneşte să experimenteze. El cotrobaieste doar prin profunzimi.

      Lipsirea de experiment şi experienţa lăsa fără de suflare ficţionalul compus de Pitoşkin. Pitoşkin doar îşi imaginează.

      El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culca criticii şi cititorii aiuriţi şi aiuritori. Războinicul ia cu asalt necunoscutul, are experienţe cruciale şi căută cu fervoare războiul. El ştie că trebuie să fie ceva.

      Pitoşkin se dedulceste cu licoarea teluricului în timp ce universul acvatic pune la cale anularea lui din registrul imaginar care chiar funcţionează sau fiinţează. Acesta fiind înţelesul de taină al iniţiatului.

      Iniţiatul nu se afla în dreptul său de a flecari, vorbirea fără pricini fiind ca şi vorbirea cu pricina o manifestare a aroganţei. Adevărul revelat nu este aşa cum literatura science fiction nu este curva care străpunge viitorul cu umbreluta-i ponosită şi nici savantul cu creierul cât toate zilele care infinge luneta în curul viitorimii speriind popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate cu aiuritoarele apocalipse ale geneticii sau ale sideralelor.

      Tocmai de aceea nu-l vom supune criticii serioase pe nebunul Pitoşkin ci vom vorbi despre el într-o părere afirmând cu toată convingerea că mironosiţele imaginarului stau cu putisoarele la soare aşteptând integrarea în marile case ale imaginarului pentru a cenacliza cu vârf şi îndesat impunând cultura, zic ele, minor autohtona, unor capitale obosite, gata să expună insula fandomiala pe bulevardele din Tambo Tamboree sau în pieţele din Batoa Butuba, să vină lumea să se minuneze şi să zică una, alta despre găselniţa science fiction.

      Hazul premierilor cu cel mai mare mare premiu la sefistii din Gutumbe, Bastrokas şi Gumbaa nu se va găsi în precaritatea finanţelor ci în osârdia cu care mulţi dintre ei trag la jugul fericit al căpătării de premii când, de fapt, premiile se smulg.

      Burlesca science fiction se despleteste animând seri cenacliere leşinate şi fără de insurgenta în care scriitorul inspirat de gazete populare citeşte kilometri de ficţiuni generalizate şi generalizante spre neodihna popoarelor acvatice sau spre zăpăceala orgasmica a vreunui critic conjuctural care are a zice lucruri grele despre prozele confraţilor din Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar şi delurosul Mitombe.

      Lipsirea de identitate nu e semnul fricii de polemica sau semnul vorbirii fără de ascultători ci este o exemplaritate, dincolo de sfertul meu de secol în imaginarul aiurit din Tambo Tamboree stând mărturie asupra titlului zeci şi sute de evenimente mondene sefiste pline de tembelism, de ura şi invidie, de prostie cenacliera, de genii rătăcite şi de aroganţi pe post de trompete.

      Neînţelegerea acvaticului şi lipsa de priză la fundament naşte scriitori science fiction cu duiumul în spaţiul nostru nicidecum gomanaon sau geostrategic important de vreme ce geostrategia e susţinută de regulă matriceala sănătoasă.

      Burlesca matriceala sefisto-gomanaona cuprinde la sânul ei, cu drăgălăşenie şi nesaţiu băieţi spilcuiţi gen 01000110, spilcuiţi sadea care tembelizează naţiunea la tembelizor şi tot felul de malagambisti literari care, ieşind din toate găurile spaţiului aparent umplu nodurile informaţionale cu ficţiunile lor de paradă şi de vulgara raportare la superbie, la ficţiunea ştiinţifică şi la metaforă.

      De la pupincuristii orientalelor sau occidentalelor la sefistii de duzină care umplu eutopele şi galeenele tembele şi la sefistii cu ştaif ministerial şi cu normă, o întreagă cohortă de copii ai nimănui care se joacă cu imaginarul strivindu-l sub gheaţa proletara de la poloni sau sub pantoful lăcuit proaspăt ciordit de prin Bungulaa, îl pervertesc în lungi litanii sleite în care înghesuie istoria ţării pe care nici nu o cunosc de vreme ce nici acvatica oficială cea trandafirie sau guvernanta universitară nu au habar de ea.

      În timp ce oficialii augustei oficiale din Putapator, Purara şi Pavola împart istoria în cisterne de petrol, una mie, una ţie, în timp ce universitarii iau pielea de pe studentul gomanaon de stat sau de particular uşurându-l de biştari, manelistii şi malagambistii imaginarului clocesc la soare integrală science fiction prin fraudă şi silnicie şi ticăloşie nedisimulată.

      - Ce vrei să spui cu asta? Întreabă Patapoparovsky ţâşnind dintr-un vârtej virtual rotit ameţitor chiar deasupra mândrului Tambo Tamboree atinându-mi calea către inelul magic din Beauburg.

      - În opreliştile noastre asupra atotcuprinzătorului sau valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, a ne întreba asupra lucrului nou e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocând o autoritate imaginară, îi şoptesc la ureche.

     

      Lucrul nou, artefact sau fapt al fiinţării, sta spre hazoasa izbăvire pe bancul de lucru al filozofilor desueţi sau spre straluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase fie ea cenacliera sau academică. Aporiile despre limita ca finit absolut ca şi despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate ca constrângător de semn se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonica hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivând-o.

      Asemenea, aporiile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi a nesfârşirii de sine, a unui arogant de sine, a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfârşit. Nesfârşirea sinelui sucomba în astfel de aporii consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, şinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustaceste în adevăruri unilaterale şi iluzorii.

      Tangoul elitelor furibunde din Tambo Tamboree, căutându-se de entropie şi de hazard şi bucurându-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţă întemeierii lucrului nou nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită.

      Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens. Dar fiinţa este argumentul. În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul imaginarului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului acvatic plin de universuri.

      - A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzând splendoarea miracolului dar invocând iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie şi mort termic, zice Vaceslaw Walkauskaas zgaibarându-se pe un inel virtual care cade în pâlniile Gombrias.

      Astfel că strădania de a argumenta evidenta produce spectacole groteşti sau burleşti în care participa piruetând desuetii plini de gomosenie, copii autorităţii în toată perversitatea ei. A clasifica variile fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri e risipire de sens.

      Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare.

      A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiză masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar da bine împământenirii aporiei despre limita.

      Pitoşkin da semn despre rătăcirea lui Markonian, construct şamanic din Gamboa, despre propria sa lipsire de orizont asupra istoriei şi fiinţei, sortând-o pe acesta după criterii funciare sau după impozitul pe salariu sau după deşertăciunea instrucţiunii sale informaţionale.

      A privi lucrul cel nou de sub pânzele unduitoare ale putinţei sau neputinţei e curată nebunie sau uitare de şine de vreme ce lucrul cel nou nu este un exteriorizant al fiinţei, un exterior, fiinţa fiind argumentul rescrierii structurilor narative. E nou pe potriva vicisitudinilor sale aşa cum Pitoşkin, ca eveniment mare, este al simultaneităţii prin fractură, nefiind această limită dintre lumi alăturate printr-un regim euclidian constrângător.

      - Haosul oceanic, Pitoşkin, nu este o cheie a modernităţii şi nici lipsirea de proprietăţi a fiinţelor întrupate în lucrul cel nou care ar putea fi situaţia cea nouă!

      Şi nici ruptură în real nu poate să fie de vreme ce desfăşurările structurilor narative nu se asemăna unele cu altele nefiind nici în legătură nici chiar prin forţarea de metafora sau de parabola.

      Metamorfoza markoniana nu este nici pe departe o metamorfoză de sorginte clasica aşa cum nici modernitatea nu este modernitate ea neexistând ca atare, inchiziţia de exemplu, fiind în dreptul ei legitim de a se revendică a fi drept modernă în corpul istoriei sale, morala neavând cu nimic de-a face cu instrucţiunile atotcuprinzătorului care consumă istoria într-o manieră apocaliptică.

      - Metamorfoza markoniana vorbeşte despre întemeierea lucrului cel nou printr-un exerciţiu de instantaneu acvatic, printr-o dizolvare de sens, chemând fiinţă nu să se adauge ei înseşi ci să instrumenteze construcţia unui altcumva, striga Imbolbina bătând cu putere din aripile ei de staniol pentru a mai stinge setea de putere a faraonului Kuamo Raba Ramabukamo.

      Un altfel de lucru se revendică a fi metamorfoza care nu e ca şi cum ar fi un continuum rupt pentru ca fosa marina nu este între două corpuri rigide şi nici nu trasează o iluzorie granita intre real şi imaginar.

      Markonian întemeiază lucrul cel nou dar nu o face el prima oară aşa cum nici Sufules din Gambeea nu o face el dintâi.

      Plabo şi Aristoban se revendică a fi poate întemeietori deşi filozofii desueţi şi culturalii de toate speciile înţeleg să-i revendice a fi identitar deosebiţi când, de fapt, Plabo şi Aristoban sunt instantaneul acvatic în toată splendoarea lui.

      Dar nu ca şi cum s-ar adauga unul altuia sau ca şi cum s-ar deriva dintr-un prim sens, ei nefiind sclavii axei de continuum pe care culturalii de toate speciile, autodidacţi sau academizati cu surle şi tobe, o obligă să se verticalizeze.

      Spre chemarea din sens a revoluţiilor, a postmodernismului, a loviturilor de stat, a naufragiaţilor în corpul Creatorului infierând orizontalizarea pornită şi ea himeric să înfulece travaliul fiinţării.

      În toate, un Pitoşkin pervers, elitele în deplina degringolada, muncind muncitorul în timp ce, aparent dedat plăcerilor vinovate, muncitorul se preabinedispune în fracul democraticei făcând burtă sau luptând desuet în marginea autorităţii nebune. Revoluţia va fi pentru ca ea zace pervers în argumentul fiinţei, pentru ca ea smunceste fiinţa, pentru ca ea porneşte fiinţa să fie fiinţă, pentru ca ea întemeiază lucrul cel nou.

      - Revoluţia nu e nici pe departe fractura sau moartea termică a istoriei, pacea eternă fiind un moft de salon căci fiinţa e în zbaterea ei, în căutarea ei nervoasă dedata actelor violente, risipirea lui unu sau descompunerea unicului său, artefact fiind, a unicatului, violent şi tragic, se bagă în vorbă sfioasa armelina din comitatul Exxom dezvăluindu-şi natura filozofica.

      Sfârşitul istoriei sau arestuirea fiinţei în concepte hilare precum omul apropiat sau sfârşirea de imaginaţie sau încremenirea în proiect sunt doar jocuri de cuvinte care împing vorbitorul sau lectorul spre comodă tânjire după vremuri foste sau întrupate poate în utopii de vreme ce referentul este al epocii construct.

      O astfel de utopie pitoskiana s-a organizat din haosul ficţional când picurii nopţii au sfârâit pe fruntea vestitului Imagikoon vestind sfârşitul unei serii istorice.

      Ficţiunea generalizată şi generalizanta a înregistrat atunci prima descreştere de viteza iar mândrul Beauburg s-a pierdut într-un abur, spionii de dincolo de orizontul vizibil şi-au rătăcit submarinele într-o pungă virtuala iar moreaugarinii au declarat pentru întâia oară principiul lui unu care se multiplică bulversând serviciile secrete din inima nordicelor şi luându-i pe nepregătite pe filozofii desueţi din Bankusai, împăratul Owagama şi-a văzut şopârla lungindu-se şi transformându-se într-un cerc magic iar Hoba Buba, cântăreţul de jazz din Gamboa a reuşit cea mai lungă octava din istoria istorisirilor muzicale, gaura de ozon s-a preschimbat într-o poartă stelară iar Barâsnikov, întâiul fizician al rulilor, s-a împăcat pentru toată viaţa cu Elvin, întâiul fizician al ameridorului, uraganul Gian Mora a încremenit într-o formaţiune sculpturală pe care au furat-o spionii de dincolo de orizontul vizibil, Eutopolisul s-a frânt în două după un scenariu escatologic pus la punct de golumeri, Imbolbina s-a rătăcit într-un nor argintiu iar membrii marcanţi ai partidului conservelor s-au trezit arestaţi într-o pictură semnată de Rubons, crepusculul de la Watta s-a deplasat în viteză către Bankusai arzând pădurile de tropical, Imagikoon a decretat Principiul Saturaţiei în timp ce fizicienii din Bulbona au dat publicităţii Bula Exofizica din a şaptea trecere a cometei Bantuliasan, planeta întreagă a intrat într-un proces rapid de frânare iar corul artileriştilor din Tambo Tamboree a încremenit şi el într-o gamă minoră, pierdem viteza, ar fi şoptit împăratul Owagama chemându-şi samuraiul de taină, încet, încet cuvintele s-au risipit, limbajul s-a decolorat, statuile s-au sfărâmat, oceanele s-au evaporat, s-a prăbuşit satelitul de serviciu, primul sunet al universului acvatic s-a făcut auzit din toate colţurile matricelor informaţionale iar furtunile oceanice s-au făcut toate ghem spre spaima savanţilor desueţi.

      Desuetii utopici, fermecători mânuitori ai cuvântului şi instrumentatori ai unor spectacole ficţiunea generalizată şi generalizanta minimale şi de spirit vetust din Burano, Burina şi Burara, construiesc astfel de aporii sforăitoare despre modernitate sau postmodernitate amestecând ficţiunile cu bună ştiinţă şi expediind în cârje semantice doctrinele sau sfâsietoarea zbatere a fiinţei de parcă lectorul ideal, construcţie imaginară, ar fi un supertembel.

      A cerşi, a cere cu obstinaţie, a reclama ritos argumentul despre lucrul cel nou pare pustiire când lucrurile cele noi sunt şi se întemeiază pe potriva nu a înaintării sau urcuşului cum greşit spune culturalul de toate speciile ci a fiinţei.

      E ca şi cum ai practica substituirea fără măsura.

      Pitoşkin s-a substituit într-o bună zi făcând pe tunarul într-un ficţional aiurit.

      Pe toţi dracii! Îmi aduc bine aminte. M-am prins în jocul lui Pitoşkin.

      Mi-am jucat rolul de minuneeee!

      Cum să nu te joci, cum să nu te ia cu friguri când dai peste un zid nou-nouţ, numai bun de scribalit? Asta-i, gagiilor!

      Mi-am scos tubu'. Fleoasc! Fleoasc! I-am pictat o misivă mişto lu' pisicuţa galeşa din Bankusai, o multiplicanta a nebunei de Imbolbina.

      O ştiam eu, haimanaua! Pe vremuri scria scrisorile rozalii savanţilor desueţi din Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray şi plumburia Toame. Se dădea în vânt după cunoaşterea ştiinţifică. Asta a dus-o la pierzanie!

      Cum să nu-mi aduc aminte? Păi nu ne-am giugiulit la cantonu' acela părăsit din inima inelului magic aflat în apropiere de misteriosul Talo Malo?

      Nu mi-a povestit ea mie câte-n luna şi-n stele?

      Ce buze avea! Ce focoasă!

      Acu', iată-mă! Un babalâc răsuflat. Trag câte-un chiştoc. Râd sobolanimea din gunoaie. Şi casc gura la şmecherii din parlament.

      Eu eram, moreaugarinul bine ferecat în corporalitatea unui personaj imaginar.

      Săracii parlamentari! N-au cunoscut-o pe pisicuţa galeşa din Bankusai. N-au habar de ea, nemuritoarea!

      Sigur că m-am crucit! I-am citit mesaju' pe un zid crescut ca din pământ în preajma orientalelor. Fain! Zicea cam aşa, ţăcănită, pupati-l în cur pe tunarul Pitoşkin!

      Ea trebuie să fie, mi-am zis ciudos. Şi eu care îmi închipuiam că haimanaua se măritase cu un domn bine. Credeam că-şi pierdea vremea prin cele strainataturi, braţ la braţ cu vreun şmecher cu ţăcălie şi cu post ca lumea la ministeru' de externe!

      Ce chestie, dom'le!

      Pisicuţa galeşa din Bankusai revenea în forţă. Călărea strada, draga de ea! Se dădea în stambă. Se ţinea de soţii, nebună. Le făcea în ciuda la oficiali! Păi cât se canonisera săracii să pună mâna pe ea s-o bată bine de tot cu bulanele de cauciuc!

      Asta tre' să fi fost prin anii 0100110. În beci se ascundea, haimanaua! Stătea cu trezitoru' la urechiuşă. Era moartă, moartă după aia de peste ocean, ha, ha, ha! Păi mi-a zis ea ca bunică-sa ii aşteptase mai bine de un deceniu. Pe muchie. Învăţase să şi înjure pe limba lor, babusakaaaa! La casa de nebuni au dus-o. Păi cum altfel când se tot lauda că-i amanta lui Pitoşkin?

      Adevăru' e ca hoaşca avea un picior de sticlă. Păi, uite-aşa! I se transformase protuberanta genetica peste noapte. Îi strălucea. De la o ploaie de primăvară. Pun pariu că nu credeţi nici o iotă. Da' să mor dacă mint!

      Fleoasc! Misiva pentru pisicuţa galeşa din Bankusai:

      - Iubitico, pe unde-ai umblat atâta amar de vreme? Sunt pe-acilea, dai de mine în doi timpi şi trei mişcări.

      Semnat, moreaugarinul trandafiriu!

      Eu sunt, nu va mai obosiţi. E drept, m-am ramolit. Am cearcăne nasoale de tot.

      Îmi scârţaie genunchiu' stâng. Am ameţeli, mi s-au îngălbenit degetele de la chiştoace, mă lasa memoria. Aşa trebuie să fiu în acest ficţional.

      Şi-s chipurile flamând.

      Ce mincinos! Acu' o săptămână am râs un cârnăcior trandafiriu de pe-o tarabă ţinuta de un golumer. Să fi văzut cum s-au luat după mine poliţaii! Buluc, dom'le!

      Aşa, pisicuţo! Te-ai dat la fund atâta amar de vreme. Şi-acu', hop, la lumină!

      Muream de emoţie.

      I-am scris o mie de mesaje. I le găseam pe ale ei prin wc-urile publice, pe barajele primăriei, pe coşmeliile din gările fluviale. Parcă se juca cu mine!

      O grămadă de docheri s-au înghesuit să mă pocească. Să mă tragă de limbă.

      Ca cine-i gagica. Ca Pitoşkin ar fi homosexual şi guşa la poliţie. Că-i zice tunar aşa, la mişto, fiindcă are o sculă cât toate zilele. Ce babardisti!

      Uitaţi-vă la mine. Persoană respectabilă. Nu umblu cu suşe de doi bani. Fac şi pe dracu-n patru să nu mă duc la fund. Să nu îngroş drojdia societăţii noastre civile.

      Supravieţuiesc, dom'le, îmi ţin coadă pe sus!

      L-am cunoscut într-o bună zi pe un metalist, Garbodebaian. Ce să-i faci dacă lui îi plăcea numele acesta? Se urina la wc-ul public din gara fluviala. N-am mai văzut aşa ceva! I-au trebuit cinci minute să sfârşească. Uite-aşa ţâşnea urina din el! M-a văzut că mă binoclam. Mi-a râs în nas. L-am întrebat:

      - Îl cunoaşteţi pe tunaru' Pitoşkin?

      - Ce smen ai cu el, bărbatele?! Mi-a strigat metalistul trăgându-şi încet, încet fermoarul pantalonilor lui de piele de bagonda lui plini de lantuge. Dacă-l ştiu, o să pun o vorbă bună pentru tine, moşulica!

      Auzi la el! Măgarul!

      Da' era simpatic. Noua generaţie. Forţele de creştere! Noii navigatori! Ce să zic! Cu capu'n nori, bag seama. N-o cunoscuse băiatu' pe pisicuţa galeşa din Bankusai.

      Nu-i pipăise bulanele mişto! Nu-i molfaise sfârcurile, bietul de el!

      Păi, să-i fi spus eu ce pierduse, nu?

      Mi-a zis făcându-mi cu ochiu':

      - Te pricepi la calculatoare?

      - Tttttt!

      - Am eu un fişier cu toţi golănaşii de prin zonă! O să dăm de el, n-ai nici o grijă! Punem laba pe el în doi timpi şi trei mişcări!

      Îşi făcea veacu' într-o mansardă mucegăita, metalistul. Ce mai putea! Plină de gândaci. Aia se cacasera pe monitoare şi pe tastatură. Da' nu-i pasa lui Garbodebaian.

      Săracu'! Visa revoluţii. Visa să conducă lumea. Să fie cel mai tare din parcare.

      I-am spus în şoaptă:

      - Băă, mucea, las-o moale! E fumată chestiunea! Ai auzit de pisicuţa galeşa din Bankusai? Întreab-o pe ea cum devine cazu'! Are experienţa, gagica!

      Garbodebaian m-a privit neîncrezător. Mi-a zis de la obraz că-s diliu, că mă cauta moartea prin canalele puturoase. Că-s limbut. Că-s gargaragiu. Ca pisicuţa trebuia să fie acum hodorogita. Că nu exista nemurire. Că s-a dus vremea noastră.

      Gata, la groapa de gunoi a istoriei. Că-i timpul acvatic gagiilor cu capu' cât baniţa, crăcănaţi peste tastatura aia ochioasă.

      Nu l-a găsit pe tunarul Pitoşkin în fişierul lui. Da' mi-a şoptit:

      - E chestie politica la mijloc!

      - Hai sifon, pustache! I-am zis eu. Pisicuţa nu le avea cu politica... Era doar o rebelă, înţelegi? Ar fi răsturnat lumea numai din vârful buzelor dac-ar fi putut! A scris şi trei manifeste! Ei, poezie, tipule! Să radem lumea c-o floare! Să mori de râs, nu alta! Da' era o figură! Mare figură!

      Garbodebaian m-a înjurat. S-a lăsat prins în mrejele unui progrămel.

      Nici n-a mai vorbit cu mine.

      L-am tapat de-o ţigară. Am sorbit dintr-o ceaşcă de cafea plină de ruj. Cafea puturoasă. Salcie. M-a izbit în stomac asemenea unui pumn de ciocănar. M-am cocoţat pe geam. M-am zgâit la lume. În zare se vedeau nişte coşuri de fabrică. Un bombardier vâjâia prin văzduhul încins. I-am trimis bezele pilotului. Pe stradă se tot fâţâia o curviştină. Scumpă, scumpă. Mi-a făcut semn să mă duc cu ea! N-o durea mâna. Şi-a tras un pic fermoarul. Să mă bage în viteză. Nici aia nu mâncase de-o săptămână. Se vedea de la o poştă. Semăna cu Imbolbina. Dar avea trei sâni, curviştină! I-am strigat:

      - Gagico, l-ai văzut pe tunaru' Pitoşkin?

      Curviştină m-a porcait în fel şi chip. Mi-a zis că-s sărit de pe fix. Uite-aşa mă arunca pisicuţa galeşa din Bankusai în braţele pierzaniei.

      - Închide geamul! A ţipat la mine Garbodebaian. Am găsit ceva despre pisicuţa ta! Fii atent! Cică un peşte din Tambo Tamboree avea o tipesă cu porecla asta.

      Ei, mie nu prea mi-a venit să cred, fi'ar a dracului de treabă! Pentru mine, pisicuţă fusese un mister o viaţă-ntreagă. Şi-acu' s-o găsesc făcând trotuarul?

      Ne-am mişcat într-o clipă. Peştele zăcea pe o terasă, la soare. Bine făcut. Fălci de taur. Muşchi turnaţi pe el cu lopata. Avea un rânjet periculos. Da' sufletu' îi era ca de furnică. L-am luat repede. S-a fâstâcit. S-a bâlbâit. Că era o confuzie. Că auzise el de damă asta da' că nu era în proprietatea lui.

      - O fi una care face pe independenta! A mârâit peştele trăgând o duşcă din berea-i austriacă. Mai sunt şi din astea. Am auzit că tipele astea lucrează cu barosanii de la informaţii. E minat terenu', nu vă băgaţi!

      - Îl ştii pe unu' Pitoşkin, zis tunarul? L-am întrebat, săltând de pe un picior pe celălalt plin de nerăbdare.

      - La academie, pe zid, scria ceva despre el! N-ai citit?

      - O ştim pe aia! Ai vreun pont? Am spus repede.

      - Nasture-de-tinichea are! Ala le ştie pe toate! Printre piratiiveniti de dincolo de orizontul vizibil se tot învârte, bulangiul! Da' vinde tare scump.

      Am luat metroul. Bâz. Bâz. Sus, pe scări. La lumină. Înghesuiala. Tuse canceroasa. Strigăte guturale.

      L-am găsit pe valutist. Îşi înfundase fundu' în scaunu' unei fuzee ca lumea, adusă din Beauburg. Ce grande se dădea!

      El ne-a ochit. I-am sărit în cârcă. L-am luat de mot. Nu prea i-a plăcut. S-a fâstâcit. I s-a înroşit guşuliţă. I-au luat foc urechiusele. L-am ameninţat. Prostu'! A pus botu'. A turuit repejor:

      - Asta-i adresa pisicuţei...e... pisicuţa galeşa... din.... din... Bankusai... pe cuvânt, gagiilor... acu' două zile era la adresa asta! S-a bâlbâit valutistul.

      I-am zis adio, hahalerei!

      Garbodebaian s-a ţinut după mine. Tot mustăcea. Făcea pe nebunul.

      Se zgaibara pe scările tramvaielor împreună cu mine. Îşi zornăia lantugele.

      Murea să vadă minunea. Tot mă tachina. Tot mă lua peste picior. C-o să găsim o babă surdă. Că-i sigur paralitica pisicuţa mea. C-o fi patroana vreunui bordel. Că-i plăcea să plătească nişte golănaşi să scrie mesaje pentru ea. Că era bolnavă de melancolie, muma pădurii! Fără îndoială, tânjea după vremurile apuse! Iar treaba cu tunarul Pitoşkin era acolo, un moft!

      - Gata, gata, flecarule, i-am zis. Coborâm la prima. E un bloc vechi acolo, italienii l-au construit în anii 001010110. În colţ e o berărie, mai încolo o staţie de benzină. Ţine-ţi gura, vedem noi cum devine cazu'. Fii respectuos!

      Un moş, c-un câine jigărit după el, urca la deal. La număru' noua, e fătucă!

      Aha!

      Să-l fi văzut pe Garbodebaian cum şi-a bulbucat ochişorii. Ei, metalistule, să te văd! Să te văd cum rămâi ţuţ!

      Am urcat o scară crăpată. Putea a gunoi. Un bec chior se legăna pe palierul prăfuit. Pereţii, jupuiţi. Undeva răcnea un beţivan. La etaj sufla unul aburit şi crăcănat într-o trompetă de te asurzea. Lume sărita de pe fix!

      Mirosea a rântaş de te traznea.

      - Aici e! Am zis gâfâind.

      Cioc, cioc! Am venit, iubito!

      - Intră.

      Ce voce cristalină. Stătea întinsă pe pat, pisicuţă mea. Fragedă, fragedă.

      - Cine-i tipul, moreaugarinule? M-a întrebat pisicuţa galeşa din Bankusai.

      L-am prezentat pe metalist. Bineînţeles că Garbodebaian nu era convins că totu' e pe caz real. Tot rânjea, prostul. Credea că-l adusesem la giugiuleala.

      I-ar fi plăcut, nesimţitului. Da' pisicuţa era un simbol. O meatafora a universului acvatic. Trăgea să moară.

      Numai capul ei drăgălaş se mai mişca. Restul trupului se transformase într-un diamant de lumina veche.

      - Aţi auzit de tunarul Pitoşkin? Ne-a întrebat pisicuţa oftând.

      - Tttt! Am făcut eu înroşindu-mă de ruşine.

      - Pitoşkin a luptat în războaiele semantice. Într-o bună zi carnea lui s-a preschimbat în sticlă.

      - Aha! Am mârâit eu făcând pe interesantul.

      - Un grup de cercetători din Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar şi fantasmagorica Montella i-au introdus matricea informaţionala într-un biocomputer!

      - Sanchi, pisicuţo, am spus eu. Îl ştiu eu bine pe Pitoşkin! Lasă-l! Nu te-am văzut de atâta vreme şi tu te ţii de soţii dintr-astea! Cum să te cred?

      - Taci! Mi-a urlat în ureche Garbodebaian. E posibil, moşulica! O pot face şi eu! O să-mi aduc îndată sculele! O s-o salvez îndată pe gacicuta asta!

      Şi a ieşit valvârtej pe uşă.

      Eu m-am tolănit într-un balansoar. Am închis ochii. Se auzea lumina urcând în trupul pisicuţei. Înfuleca hulpava carnea pisicuţei din Bankusai.

      Dar ce-mi pasă? Într-o clipă doar puteam s-o reactivez într-un alt roman moreaugarinic, nu-a aşa?

      De ce să mă mai împotrivesc? Împotriva cui să mă lupt? Valuri uriaşe de timp acvatic se prăvăleau peste mine. Mă duceau cu ele. O voce din eter spunea pe un ton egal şi acum, pentru moreaugarinul din Basko Tan, o melodie cu Amalida Amoleda!

      Amalida Amoleda? Aiureaaa! Amalida era un multiplicant al nebunei de Imbolbina. Un instantaneu acvatic.

      Era un iluzoriu instantaneu acvatic.

      Instantaneul se construieşte de parcă am urca oarecum într-un con de temporalitate acvatica când de fapt orizontul vizibil e al aparentei simultaneităţii şi nu al adăugării epocilor unele după altele spre banala repetiţie estetizantă sau întunecată, după caz. Instantaneul e chiar în corpul numirii.

      Pitoşkin se juca cu mine numindu-se şi căutându-mi un nume.

      Numirea şi atribuirea stau la îndemâna zicerilor desuete şi a celor ce zic tot felul de baliverne despre actele fiinţei de parcă ar fi unelte de grădinărit, de parcă revoluţiile ar fi corpuri gata, gata de pipăit când, de fapt, e atât de dificil sau poate imposibil să cuprinzi în fraze mintoase desfăşurarea timpurilor.

      E bună şi moartea lui Dumnezeu şi critica bisericii dar e bună şi biserica în derivă ei însoţită de grijulia culturală de serviciu care deplânge moartea lui Dumnezeu inspirându-se din experiment dar declarând derivarea fiinţei umane prin apocalipsa, prin repetiţie oarba sau prin sacrilegiu de semn.

      Într-o bună zi, pe când trăiam în Bankusai, a venit un înger trandafiriu. S-a strecurat pe fereastră. Şi-a strâns aripile uşor înfrigurat. Mi-a spus:

      - M-a trimis Dumnezeu. A citit el un semn. Crede că l-ai fi aflat.

      - Nicidecum, am zis eu urmărind nu ştiu care cometa.

      - L-ai aflat, e sigur, a stăruit îngerul îmbujorându-se. I-a zis Pitoşkin!

      - Nişte vorbe.

      - Adică să mă fi înşelat eu? M-a întrebat îngerul venit să mă tragă de limbă.

      Bineînţeles că n-a scos nimic de la mine. S-a pierdut într-un abur. Duş a fost.

      Apoi a venit un vârcolac spilcuit şi trandafiriu şi mi-a ciocănit la uşă. Avea papion. Putea a pucioasă. Mi-a rânjit în faţă. Mi-a spus:

      - M-a trimis demonul apelor. A citit el un semn. Crede că l-ai fi aflat. Pitoşkin i-a zis, moreaugarinule, să mor dacă mint.

      - Nicidecum, am zis eu privind ploaia de meteoriţi.

      Bineînţeles că vârcolacul a plecat cu coada-ntre picioare. Duş a fost, învârtindu-se. Apoi a venit o fiinţă din stele care mi-a spus scoţând flăcări pe nări:

      - M-au trimis spionii. Cred că i-ai fi aflat. Pitoşkin le-a zis toată tărăşenia!

      Bineînţeles că fiinţa din stele a plecat şi ea fără să fi primit un răspuns.

      Apoi au venit şi nişte oameni importanţi trimişi de împăratul Owagama. Au venit şi nişte furnici şi nişte libelule. Au venit şi nişte pitici din Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanţi, Bohle, Forgossa, Atamaran, Gureba, Fantasa, Idilo şi din semeţul şi trufaşul Hudacar şi multe altele şi nişte oameni îmbrăcaţi în negru.

      A venit şi un cititor de literatură science fiction. Avea un trenci ponosit şi era ud până la piele. Îl plouase cu broaşte, cu peşti şi cu fructe de grizil.

      Cititorul mi-a spus:

      - Încurcate mai sunt ficţiunile tale, moreaugarinule.

      - Nu sunt ficţiuni. Sunt aşa, nişte pâini.

      - Pâini? S-a mirat cititorul strănutând foarte tare.

      - Întocmai. Se rup cât sunt fierbinţi şi se înfuleca. Aşa-i cu ficţiunile mele.

      - Dar vinul? A vrut să ştie cititorul. Dar sfârşitul lumii? Dar clonarea? Dar realitatea virtuală? Dar ficţiunea generalizată şi generalizanta?

      - Pâini, asta sunt. Pâini.

      Cititorul şi-a scuturat trenciul şi s-a supărat un pic. Îmi ardea de joacă tocmai acum când spionii se pregăteau să năvălească peste noi, mi-a zis cititorul, săracul, pe deplin pistokinizat şi Pitoşkinizant.

      - Te joci cu noi, asta e. Să fie anul moreaugarinului? Să fie totul o iluzie? Să nu fiu un cititor? Aş putea fi o fiinţă fabuloasă?

      - Eşti ca şi cum n-ai fi. Iar anul e într-adevăr al moreaugarinului.

      - Pâini, zici? M-a întrebat cu jumătate de glas coborând scările. O să muşc din pâinea asta a ta, moreaugarinule!

      N-a mai apucat. L-a lovit un tramvai sau l-au împuşcat nişte agenţi secreţi sau a căzut într-un canal. Cam aşa ceva. Pe urmă a venit iar îngerul. A venit şi vârcolacul.

      S-au certat sub fereastra mea până când a venit poliţia şi i-a dus pe turbulenţi la secţie legaţi fedeleş să dea fiecare câte o declaraţie. Să zică dacă nu cumva era la mijloc o maşinaţiune speifica perverselor campanii electoarele.

      E de-a dreptul banal să vezi instrumentându-se politicul cu obtuzitate euclidiană, e de-a dreptul banal să vezi înflorind discursul în marginea modernităţii spre inamorarea lectorilor turbulenţi sau tulburaţi, fiecare după sarcina politica sau după întâmplarea culturală care l-a produs.

      E hilar să împarţi subtilitatea politicului în stânga şi dreapta şi să catadicseşti a categorisi drept fiinţă tocmai materialitatea fiinţei pentru a da lovituri mortale spiritului său pentru a te folosi de acesta în caz de forţă majoră.

      Trăind sufocate de prejudecăţi şi mofturi estetice, trăind după jaloane trasate de culturalii desueţi care instrumentează cu sârg mitul, prejudecată şi discursul sforăitor, fiinţele ies de sub această tutelă sfidând istoria, sfidând statistica, sfidând aporia despre rudimentar. Dar jinduiesc cu toatele după copilărie.

      Ah, copilăria!

      Pitoşkin mi-a vorbit adeseori despre copilăria lui. Îşi confecţionase o cască în copilărie după un model găsit într-o revistă de popularizare a ştiinţelor.

      Într-o zi, Pitoşkin îşi puse casca pe cap şi deveni invizibil cât ai zice peşte.

      Uite-aşa descoperi el pe fiorosul criminal din Beauburg şi pe cel care jefuise băncile din Beauburg prin anii 011010110. Află cine şi ce a pus la cale pe strada Tampaala şi cum a fost împărţită lumea de către marea finanţă.

      A furat la rândul lui un aeroplan şi s-a zgaibarat prin văzduh încurcând cursa de la Ganta Baray cu cea de la Tamboo Tamboree, a şterpelit colierul reginei din Sabaola şi a produs busculada la discotecă nudiştilor din Kankaro.

      Unele servicii secrete au încercat să-l răpească iar ameridores, francorii şi golumerii au pus la punct adevărate campanii de dezinformare încercând să ne convingă că deja-l inhatasera pe excentricul Pitoşkin.

      Lui Pitoşkin îi plăcea la nebunie să se ascundă în cele mai incredibile şi imposibile locuri. Zile întregi o mulţime de mătuşi bine scrobite şi de unchi gomoşi şi de verişoare zurlii umblau în căutarea lui.

      Încet, încet aceste căutări s-au transformat într-o adevărată sărbătoare, întreaga familie îndeplinind un ritual aproape misterios. De dimineaţă se scăldau cu toţii în iaz făcând glume pe socoteala lui Pitoşkin.

      Îl tachinau vrând să-l tragă de limbă. Se întorceau cu toţii să afle un cât de mic detaliu care i-ar fi putut duce la noua ascunzătoare.

      Luau apoi micul dejun, savurau cafeaua adusă tocmai din Wescutas de o corabie ogabera şi se pregăteau apoi plini de febrilitate. Din arsenalul lor nu lipseau corzile de alpinist, lămpile de cuarţ, vergeaua acvatică.

      Luau cu ei şi o pereche splendida de câini de vânătoare şi chiar arme.

      Pitoşkin prilejuise astfel de momente de solidaritate familială. Certurile şi neînţelegerile se risipeau ca prin farmec.

      Erau uniţi cu toţii de fascinaţia căutării. Descopereau locuri neştiute. Se simţeau că în copilărie. Inventaseră un limbaj, nişte coduri secrete. Aveau reguli. Îşi apărau cu străşnicie hărţile. Îşi făcuseră o mulţime. Întregul orăşel participa şi el la marea căutare a lui Pitoşkin. Primarul Argabaodan instituise cel mai mare mare premiu iar Fasibombo, cofetarul, oferea un tort uriaş de îngheţată celui care descoperea primul ascunzătoarea lui Pitoşkin.

      Pâna şi bunicuţele cotrobăiau prin poduri şi scotoceau în pivniţe. Aşa au ieşit la iveală un dirijabil, o trăsură de pe vremea împăratului Owagama, un proiectil golumer din al doilea război semantic mondial, un cufăr plin de arginţi pierdut de spionii din insulele Famossa, giulgiul din Adamville şi câteva scrisori pe care Pitoşkin le trimisese prin Poşta Temporală vestitei Imbolbina.

      Eu, care sunt un mare mâncător de dulciuri, am jinduit de nenumărate ori după tortul de îngheţată al lui Fasibombo. Aş fi putut pune cu uşurinţa mâna pe el pentru că-i ştiam ascunzătorile lui Pitoşkin şi, în plus, îi puteam detecta amprenta termică în nodurile spaţiale.

      Zilele trecute, din pricina asta, un ofiţer de contrainformaţii m-a vizitat în Bankusai. L-am invitat pe terasă, printre petunii. L-am servit cu cafea şi lichior şi am flecarit o vreme despre campionatul mondial de fotbal şi despre alegerile prezidenţiale. El mi-a vorbit despre patriotism şi despre războaiele semantice.

      Naivul! Nu bănuia cine sunt!

      A încercat să mă convingă să-l găsesc pe omul invizibil pentru ca înalţi oficiali ar fi vrut să stea de vorbă cu el. Mie nu mi-au plăcut niciodată treburile astea şi nu m-am arătat dispus să-l contactez pe Pitoşkin.

      Ofiţerul m-a lăsat să înţeleg că din pricina asta voi avea o mulţime de probleme. Eu m-am plâns superiorilor săi aşa, de ochii lumii şi, până la urmă, m-au lăsat cu toţii în pace. I-am pierdut în corpul ficţiunii universului acvatic.

      Uneori, când trec prin faţa cofetăriei La Fasibombo, văd cum dispar prăjiturile din galantar. Unii spun că am vedenii dar eu ştiu bine că nu e aşa.

      E unul dintre multiplicantii lui Pitoşkin!

      Fiinţele nedesfasurându-se unele din altele şi nefiind derivate ci fiind multiplicate, epocile lor nu se adăuga pe verticală iluzorie a framântatilor desueţi şi nici nu se orizontalizează. Fiinţă este în universul acvatic un simultan, e un eveniment mare cuprinzător de epoci şi de lucrul cel nou.

      Mi-am inventat şi eu o copilărie oarecare într-o bună dimineaţa s-o amuz pe nebună de Imbolbina. I-am povestit imaginându-mi despre bunicul meu.

      Unul după altul, gâfâind, legaţi de o funie, cordon ombilical, tandră legătura, bunicul râzând cu gura până la urechi, el viteazul, urlându-mi în ureche ce zici, timpul acvatic e continuu sau dimpotrivă, aşa zicea şi se gândea de bună seamă la anii douăzeci, la gramofon, la vitalizare şi la dirijabil, unul după altul, când pe acoperiş, când prin horn, tiptil, străbătând podul, atenţie acolo e o prăpastie, sau poate un monstru care vărsa foc, începutul secolului XX a însemnat ruptura dintre social şi individual, ca dinamitând individualismul scara, scara e o astfel de discontinuitate, ce căutam bunicule, îi strigam aproape de ceafă asudata, ceafa aceea că un munte.

      - Ca un ultim vals. Că nu vei înţelege. Ridică lumânarea. Fii atent. Şi deschide apoi cufărul şi se răspândeşte în jur miros de mare. Vei înţelege.

      - Pagini galbene, am zis eu mirându-mă foarte tare.

      Pagini galbene din care mai cădeau petale. Erau nişte cuvinte ciudate.

      - Motocicleta topindu-se/Discret/În spaţiul concret/Alungă-mă!

      Cu braţele încrucişate, stăpânindu-mă să nu izbucnesc în râs, nu râde, mi-a zis, mi-a tras o palmă în glumă, Să coborâm.

      În timp ce fierbeam apa pentru ceai îl cercetam cu coada ochiului, mă gândeam, va trăi o mie de ani. Bătea cu pumnul în masă. Trandafiriu de furie. Să nu mai auzi, aşa, dintr-odată, sunetele acestei lumi. Îmi face semn. Mă apropii în paşi de vals. Scoate cureaua lată. Mă ameninţa. Nu aude. Îmi face semn.

      Ii strig din răsputeri la ureche, ce fel de poezie e asta/aceea, tu care ştii să te joci cu cuvintele te vei teme într-o bună zi, poate vei dispreţui cuvintele, le vei substitui obiectului, zic bunicule, bea ceaiul, ceaiul, copile, vei tânji după continuitate.

      Să investeşti în cuvinte, surâd, aşa de-a valma, unele lângă altele, tensiunea dintre real şi imaginar, să-l întreb, să-i scriu pe o coală albă de hârtie.

      Unde-i jurnalul?!

      Ca o furtună, izbind uşile, ameninţându-mă, rugându-mă, aproape plângând, să recupereze, să-şi poată aduce aminte, da, da, nu ştii, e ca o naştere încercarea asta, adoarme. Ceaşca de ceai, ibricul, patul, covorul, fereastra, başca, aragazul, ghetele, fotografiile, legătura de chei, opaiţul, sifonul, linguriţă de argint, mişcarea domoală a pieptului, pe birou iată, o fotografie stranie. Pot să jur acum că era chiar Imbolbina!

      Îl trag de mânecă pe bunicul. Bunicul are chipul lui Pitoskiiiiin!

      E seara. Aburul urca în văzduh pe deasupra pădurii. Pădurea e trandafirie, trandafirie. Zboară o pasăre de sticlă. Printre mesteceni o zăresc pe Imbolbina. Pot să jur că e chiar ea.

      Îl trag de mânecă pe Pitoşkin. Pitoşkin îşi freacă ochii. Casca. Mă mângâie pe creştet. Somnul, aceasta dulce/înşelătoare discontinuitate!

      Ii întind jurnalul, îl răsfoieşte, murmură, chiar cânta, îl strânge la piept, convenţionalismul, rana, alăturarea, integrarea, cuvintele unele după altele, apoi imaginile şi chiar obiectele, să ţi le aduci aminte, bunicul râde, Pitoşkin râde, să scoţi masa afară, dulapul, scaunele, obiectele îmi fură aerul, aerul e ruginiu, fata bunicului e ruginie, paginile sunt ruginii, funia, da, e ruginie, privind mai atent obiectele substituindu-se unele pe altele, deschid ferestrele şi aerul/văzduh abstrage ideea, să alerg pe prundişul umed, să mă urc pe motocicletă, să cumpăr o floare, să-mi fie teamă de ziua aceea fără nume în care, înfrigurat, voi fi căutat obiectul unic, fotografia bunicului meu la douăzeci de ani.

      În acest fel alcătuieşte fiinţa evenimentele pe potriva ei, ea nefiind nici veche, nici nouă, nici apropiată, fiind doar un fiind al atotcuprinzătorului pe care el, atotcuprinzătorul, îl desfăşoară pe potriva gramaticilor sale.

      Pitoşkin viruseaza proximitatile mele substituindu-se lucrului cel nou.

      Naivul!

      Lucrul cel nou se regăseşte în inventarul atotcuprinzătorului care nu este altceva decât eveniment mare al simultaneităţii căci curgerea prin conul de lumina a evenimentelor nu se face prin adăugare sau prin derivare, curgerea în universul acvatic fiind un exerciţiu al simultaneităţii.

      Filozofii desueţi dar şi culturalii de toate speciile din Opalo, Olapo şi Oplopao sunt arestuiti euclidianismului şi aporiei proporţiei sau ai numărului de aur, sunt arestuiti tridimensionalului care produce, în imaginarul lor bagatelizant, limite şi absolute. Sunt în puterea Pitoşkinului!

      Absolutele fiind, în concepţia lor, superioare limitelor şi mult mai complicate, lumile acvatice ale filozofilor desueţi şi ale culturalilor de toate speciile sunt obiecte finite aşa cum fiinţa, categorisită drept om apropiat, pare fixată în primitivism când, de fapt, fiinţele de început sunt încântătoare prin exerciţiul lor de cunoaştere şi de fiinţare nefiind astfel animale proaste sau oameni primitivi ci fiinte-in-fiindul lor.

      Dar s-ar putea ca multe din necazurile noastre să le datorăm faptului că suntem forme geometrice generate într-o lume haotică.

      Poate că, de exemplu, pe un oarecare Quambo Bamquabo nu-l interesează asemenea reflecţii. El îşi bea votca undeva, la periferia Gazaalei, într-o crâşmă.

      Barba îi e plină de salivă. Ochii-i sunt tulburi. Are mâini noduroase, crăpate de ploi şi de vânt. Din când în când, Quambo Bamquabo muşcă dintr-o scrumbie.

      Molfăie încet fără să se grăbească. Înghite şi-apoi scoate câte un răcnet de-i îngheaţă pe cei din jur. Un veteran de din ultimul război semantic mondial. Unul ştirb, roşcovan şi cocârjat. O fostă balerina de la Opera din Gazaala. Acum e bolnavă de oftica şi are o pensie de doar câteva ruble. Un matroz fugit din Rafadda şi nişte fochişti beţi turtă. Fochistii îl înjura de mama focului pe Latonin, dictatorul din noiembrie. Balerina îi ţine partea lui Caramatoran, dictatorul din aprilie. Matrozul zice că le-ar trage tuturor o bombiţă-n cap numaidecât.

      Veteranul se repede în fata tejghelei dintr-odată şi se-arunca în genunchi. E ţarul, zice, scoţându-şi cuşma din cap.

      Fantoma ţarului pluteşte pe deasupra tejghelei zornăindu-şi pintenii. E însoţită de fantoma împăratului Owagama. Nu mă înşel. Imperialele sunt pretutindeni!

      Quambo Bamquabo înjură cu năduf. Chestia asta cu fantoma e pusă la cale de mintoşii de la serviciile secrete din Bulbona. Vor să scoată poporul acvatic digitalizat şi fragmentat din răbdări. În acest scop ticălos, ticăloşii folosesc ultimele răcnete ale tehnologiei acvatice de la submarine nucleare la monştrii marini.

      Îşi pot permite nebunia asta de vreme ce savanţii din Bulbona sunt gata să folosească componenta virtuala a universului acvatic împotriva oricărui duşman al democraticei noastre.

      Cred însă ca Sansafras Fasfasofas din Tato Malo nu are habar de asta şi-şi vede mai departe de afacerile lui ilegale. Vinde arme gobidorilor şi hatamorilor.

      Bineînţeles că puţin îi pasa de revoluţiile lor sau de revoluţiile din Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald şi sportivă Hadoma.

      Gobidorii şi hatamorii au însă o grămadă de bani pe care i-au primit în mare secret de la serviciile de informaţii ale rulilor. Iar rulii i-au luat împrumut de la ameridores. Iar ameridores au grămada asta de bani de la spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Asta-i lumea. N-ai ce să-i faci. Marele interes o conduce.

      Sansafras Fasfasofas e gras, bonom şi iubareţ. Are zece iubite în trei state şi se întâlneşte cu ele la fiecare sfârşit de săptămâna prin rotaţie. Printre ele o chintonera din Kalamatahar, o somalera, o freona din Watanga şi o arabotera din Beauburg.

      Au motive aceşti doi bravi bărbaţi ai momentului să-şi facă gânduri despre virtualitatea sau nevirtualitatea universului acvatic?

      Dar eu de ce îmi fac?!

      Sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la mişcarea punctului. Îmi face plăcere să mă gândesc la punct ca la un moment digital sau ca la un eveniment virtual fiind această expresia unei relaţii.

      Dat lumii spre profunda interpretare, punctul pare a se sustrage continuu actelor insurgente ale spiritului. Probabil ca spiritul, arestat într-un corp generat după o geometrie perversă, s-ar putea explicita prin vibraţia unui punct oarecare.

      Poate ca spiritul e de fapt o mulţime de puncte aflate pe deplin în vibraţie de la începutul începuturilor.

      Şi ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte îşi dă seama în sfârşit că e o mulţime de puncte jucăuşe, toate, gata, gata să nască un univers acvatic.

      Sau pur şi simplu afla.

      Aşa cum aflu eu o mulţime de informaţii despre Quambo Bamquabo şi despre Sansafras Fasfasofas. Fără prea mult efort probabil că-i conţine memoria mea.

      Ceea ce nu ştiu încă e dacă Quambo Bamquabo şi Sansafras Fasfasofas au o viaţă a lor, particulară, înlăuntrul memoriei mele sau dacă nu cumva sunt două mulţimi de puncte imobile.

      Iată o problemă complicată! Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune fiindu-i punct referenţial sau observator?! În asta ar putea consta virtualitatea universului acvatic? Poate ca el, universul acvatic, e format din două felii complementare, virtualul şi realul.

      Unui punct real îi răspunde unul virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi răspunde o mulţime de puncte virtuale. Dar cine a născut pe cine?!

      Quambo Bamquabo şi Sansafras Fasfasofas au câte un corespondent în viaţa reală sau sunt pur şi simplu construcţii ale propriei mele memorii? Ceea ce li se întâmpla acum sau s-a şi întâmplat sau se va întâmpla?!

      Înclin să cred că trecutul se înfăşoară în virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el. Pare că doar prezentul e real. Dacă aşa ar sta lucrurile atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment.

      Dar cum pot fi sigur de acest moment?! Poate că cineva ar trebuit să-mi dea un semnal care să-mi certifice realitatea acestui moment.

      Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit tocmai eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat tocmai mie?!

      Ficţiunea îmi joacă feste. Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre propria mea ficţiune. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o ficţiune, de ce ar trebui să o revendic tocmai eu?! Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa ficţiunii. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări e sigur că eu încerc să construiesc o ficţiune.

      Quambo Bamquabo sau Sansafras Fasfasofas ar putea avea un răspuns. Dar ei nu intra în relaţie cu mine. Nu-mi trimit nici măcar un singur semnal. Poate ca ei înşişi sunt semnalul pe care îl aştept. Eu par să pot afla totul despre ei în timp ce ei par să nu bănuiască prezenţa mea.

      În sfârşit primesc un semnal. Să nu greşesc, l-am primit sau îl voi primi. Încă nu sunt sigur. I-aş spune sunetul primar, ţinând cont că e primul sunet pe care-l aud venind din exterior.

      O voce dogită mi-a urlat în receptor:

      - Hei, moreaugarinule, beţivanule, scoală-te!

      Pitoşkin! El trebuia să fie.

      Am căutat un răspuns pe măsură. Asta ar trebui să însemne că eu am înţeles mesajul primit. Nu ştiu de ce, Pitoşkin nu mi-a plăcut. Nu pot înţelege felul în care mi-a devenit neplăcut. E un proces pe care încă nu-l pot stăpâni. Pitoşkin mă atrage în tot felul de ficţiuni. E ca un schimb de focuri.

      Am căutat răspunsul şi l-am descoperit în mulţimea de puncte care-l defineşte pe Sansafras Fasfasofas. A fost uşor să aduc din memorie răspunsul scurt, hotărât şi semnificativ şi aproximativ universal:

      - Pitoşkin, fuck you!

      Pitoşkin m-a înjurat şi ea cu năduf şi a trântit telefonul. Chestia asta i-ar fi plăcut lui Sansafras Fasfasofas. Ceva mă face să cred că ne-am cunoscut cândva, într-un moment trecut. Ar putea fi vorba de un moment viitor dar prin care am mai trecut.

      Trebuie să fi fost într-un bar din Tambo Tamboree. Sau într-un internet-café din Batoa Butuba. Sau în inima nordicelor.

      Momentul Tambo Tamboree se desfăşoară chiar acum.

      Afară ploua subţire. Cerul e trandafiriu. Se va face trandafiriu în curând până la incandescent. Sansafras Fasfasofas îmi face semn să mă aşez la masa lui. Îmi zice cu o voce cavernoasa:

      - Trage o druşcă, bătrâne moreaugarin, în curând totul o să fie un iad!

      - Pe ce te bazezi? Îl întreb mirat.

      - Pitoşkin, fuck you! Racneste Sansafras Fasfasofas şi mă trage de mâneca trântindu-mă furios pe scaun.

      Eu mă strâmb de durere. Sigur mi-a scrântit glezna. Aş vrea să-l pot pocni pe Sansafras Fasfasofas. Chiar îl pocnesc potrivit unei posibile desfăşurări a ficţionalului.

      Îmi zice şuierând:

      - Ştii vreo rugăciune?!

      - Tttt!

      - Pitoşkin, fuck you, mărunţelule! Or să te prăjească de tot cu aruncătorul de flăcări, cacariciuleee! Înţelegi?! Noi le-am dat verzătură şi ei s-au înarmat până-n dinţi şi ne-au făcut bucata! Înţelegi?!

      Sunt multe lucruri de neînţeles. Mi-ar fi fost foarte simplu să rezolv ecuaţiile virtuale ale acestui moment. Potrivit informaţiilor pe care le primesc despre acest moment, sunt într-o buclă real/virtuală.

      Suna din nou telefonul. Pitoşkin se răsteşte la mine:

      - Moreaugarinule, te cauta cei de la edituraaaa! Au de gând să-ţi pună pielea-n băţ dacă nu le dai romanul la timp! Eu zic să iei legătura cu ei, altfel n-o să-ţi fie moale deloc! Se pare că nu le place subiectul noului tău roman! Ar vrea să modifici lucrurile! Dacă în anii 0100101011 scriai ca rulii or să ia cu asalt Beauburgul era o chestie mişto, dar acum asta nu poate să fie decât o gugumanie! O foarte mare gugumanieeee! Înţelegi, moreaugarinule?!

      Ai zice că lucrurile s-au clarificat. Quambo Bamquabo şi Sansafras Fasfasofas nu fac parte din memoria mea ci din cea a unui multiplicant. Eu nu-l cunosc. Dar îmi scormonesc memoria. Descopăr o fotografie din armată. Un grup de soldaţi. O însemnare, în schimb de experienţă la Tambo Tamboree. Atunci ar trebui să găsesc o fotografie şi de la Gazaala. Dar ar fi interesant să descopăr că Gazaala este corespondentul virtual al punctului numit Tambo Tamboree.

      Dar Gazaala este oare un câmp de realitate? Dar Tambo Tamboree, la rândul lui e un câmp de realitate sau doar o pură ficţiune?

      Aş putea să închid telefonul. Dar pare să fie singură mea legătura cu exteriorul. Să încerc să risipesc întregul mister care mă înconjoară rezolvând ecuaţia de rotaţie a punctelor ce se îngrămădesc pe această linie?!

      Probabil ca pliat în bucla real/virtuala acvatica se afla un operator sau un Pitoşkin straniu. Lor ar trebui să le datorez existenţa mea?! Prezenta şi acţiunea lor ar putea însemna că sunt o fiinţă cu caracter finit. Adică orice Quambo Bamquabo, Pitoşkin sau Sansafras Fasfasofas ar putea să-mi zică, gata, tipule, ţi-ai făcut treaba, e timpul s-o sfârşim cu tine, o să te ciuruim, harcea-parcea te facem.

      Ce-ar putea face atunci?! Îmi vor tăia linia telefonică. Şi, dacă sunt finit, atunci, de bună seamă, sunt continuu pe o distanţă scurtă. Dar nimic nu mă împiedica să cred că exist şi în viitor.

      Astfel ca, deşi ficţiunea mea pare să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are, pe vectorul ei, anumite hiatusuri. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu. Un fiind intermitent.

      Fiindul acvatic nu ar trebui definit pentru că tocmai el este argumentul şi lucrul cel nou, fiindul este lipsirea-de-finit şi revoluţia, fiindul este cel care contrazice categorisirea şi sistematizarea de tip euclidian practicată cu nonşalanţa în saloanele simandicoase ale filozofiei, ale literaturii science fiction sau ale muzeelor din Patola, Petalo şi Pitato.

      Ce pot fi astfel muzeele decât greşite străluminări ale fiindului de vreme ce aproximează fracturile prin care se explica instantaneul acvatic al fiinţei tratându-le ca simple fracturi pe terenul de fotbal?

      Quelalla, unul din cei o sută de piraţi de pe Pluma, a deschis, nu demult, o expoziţie în urma căreia, din păcate, nu a fost remarcat, ba chiar i-au fost refuzate sistematic ofertele şi închise toate uşile. Grămezile de cutii de conserve, care într-o manieră pop ii alcătuiau lucrările, au fost aruncate în ciuda protestelor sale.

      Căci bietul Quelalla, care venea dintr-un ţinut izolat bine de restul lumii, nu avea de unde să ştie că arta pop era de mult o amintire şi ca artele pe calculator aveau acum o foarte mare căutare.

      Ceilalţi Quelalla, în număr de 99, îşi vedeau mai departe de treabă, cultivau pământul, pescuiau sau jucau diverse jocuri. Nu erau periculoşi, nu prezentau deci interes pentru ştiinţă. Erau un capăt de linie al unei civilizaţii puternice distruse de un periculos militarism. Pământenii, în cazul lor îngăduitori, le oferiseră o zonă din junglă glabodiana unde să se simtă la largul lor.

      Un satelit, aflat undeva în spaţiu, le urmărea fiecare mişcare, desigur, fără să aibă ocazia de a transmite vreodată QQ-0058. Un cod legat legat de atac-surpriză, molima, revoluţie, schimbarea ficţiunilor.

      Dar să ne întoarcem la Quelalla-pictorul, care străbate acum străzile din ceţoasa Kimballa.

      Iată-l că tocmai aşteaptă să traverseze. Semaforul îl încânta cu jocul celor două culori ale sale. În fine, traversează. În faţa lui se ridica acum un zgârie nori cu geamuri sclipitoare. Ei bine, geamurile acestea îl atrag pe Quelalla.

      El îşi schimba pe rând culorile şi ia o hotărâre nebunească. Le va arata acestor oameni, care de altminteri s-au purtat totuşi frumos cu ai lui, ce înseamnă adevărata artă. Se concentrează o clipă, apoi trupul lui se risipeşte în văzduh, tot mai sus, până când se contopeşte cu unul din geamurile fierbinţi. Sticla dezvăluie acum o lume ciudată de forme frumos colorate în mişcare continuă.

     

© Copyright Ovidiu Bufnilă
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online