evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  În noapte  -  Pierduţi în ceaţă  -  Un pahar de vin  -  Criminali Umanitari  -  10 minute pâna la explozie  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Drumul care nu se vede  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Vid imprevizibil  -  Schimbare de management  -  Dependent TV  -  Ankirah  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Gondolierul  -  Luminile oraşului II  -  Gheşeft  -  Cadoul  -  Strada inocenţilor  -  Triunghiul roşu  -  Luminile oraşului VII  -  Mr. Loverman  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Puterea pereche  -  Melcul  -  Luminile oraşului XIV  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  2 fast 4 you  -  Children of mine  -  Cu preţul morţii  -  Jeopardy  -  Liniştea  -  Experienţă pecuniară  -  Gri şi roşu auriu  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Almateea  -  Casa galbenă  -  Răscrucea  -  Darul divin  -  Dincolo de ceţuri  -  Sentofagia  -  Portiţa  -  Echilibrul  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Poveste cu un zmeu  -  În vizită la psihiatru


Cadoul

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 16:56

      Lumina palidă a rarelor pete gălbui, se pierdea în cerul negru, ce începea la câţiva metri de pământ. Imobilele pluteau într-o ceaţă densă, plumburie, pătate rareori de galbenul şters al unor ferestre vag iluminate.

      4729, pe numele mic Don, strângea cu febrilitate la piept „cadoul” în care investise toate economiile şi avansul pe luna următoare. Paşii lui mici şi repezi răsunau pe caldarâmul uscat, distrus pe alocuri, cu găuri umplute cu un praf fin, murdar. De patru ani, ca într-un ritual ce se repeta identic, străbătea zilnic acelaşi drum: casă-servici-casă; si iar, şi iar. . . într-o obsedantă succesiune fără speranţă.

      Născut şi crescut în Subpolis, obţinuse la 15 ani dreptul de a ieşi şi lucra la suprafaţă. A fost detaşat în relativ noul oraş Gorgon, ridicat la câţiva ani după ultimul război geofizic, ce cutremurase, nu numai la figurat, dar şi la propriu, întreaga planetă. Peste 90 % din continente au dispărut atunci, întrucât cele patru supraputeri au subapreciat terifianta eficienţă a noilor arme „curate”.

      Don făcea parte din prima generaţie născută în subpolisuri. Mama lui murise la naştere, iar tatăl o urmase după nici doi ani; fire mai sensibilă, nu se putuse adapta condiţiilor de trai subteran. Rarele deplasări oficiale organizate la suprafaţă, unde domnea întunericul deplin, datorat imenselor cantităţi de particule existente în ceea ce, anterior, se numea atmosferă, nu l-au ajutat prea mult. Rămas singur s-a chinuit mult, singura speranţă fiind în lumea de „afară”.

      Oraşul, mai mult o cetate cu ziduri masive, înalte de peste 50 m, cu clădiri cubice, prevăzute cu copertine uriaşe de protecţie contra uraganelor de praf distrugătoare, a fost construit de compania „Sold”, unica deţinătoare a unei staţii orbitale lunare.

      Favorizat de o constituţie mai robustă, Don s-a putut angaja la exploatarea de cupru a companiei. În urmă cu un an s-a căsătorit cu Farmi, iar zilele astea urma să i se nască primul copil. Era sigur că va fi băiat; prea şi l-a dorit mult, iar un băiat putea supravieţui mai uşor.

      Se gândise mult timp la o surpriză, un cadou, pentru Farmi si viitorul copil. Ei nu aveau alte rude. Puţini erau dispuşi la naşteri naturale, ce imobilizau o forţă de muncă luni în şir. Natalitatea redusă, influenţată şi de o stare psihică generală, refractară ideii de procreatie în condiţiile unui viitor sumbru, incert, departe de lumina soarelui, au dus la adoptarea, în limitele dotării tehnice, a naşterilor în „eprubete”, aşa cum se născuse şi soţia lui.

      Se hotărâse greu să aibă un copil. Doar insistenţele ei l-au determinat să ia aceasta decizie hazardată. Ea dorea un copil numai al ei, al lor şi nu unul al întregii comunităţi, cum a fost ea. În cazul copiilor naturali, până la 10 ani, aceştia aparţineau doar părinţilor. Ulterior ei erau preluaţi şi pregătiţi conform intereselor comunitare, care, în ultima perioadă, coincideau mult cu cele ale Companiei. Nu era doar o impresie; Compania era totul. Fără ea, oraşul nu ar fi supravieţuit, sau ar fi rămas un polis sălbatec, ca atâtea altele. Nu făcea prea mult pentru ei, dar totuşi făcea. ”Cadoul” tot de la Companie îl procurase.

      Mergea grăbit de-a lungul zidurilor negre, gândindu-se la cei de acasă, prezenţi şi viitori. O umbră s-a desprins dintr-un gang, urmată de o a doua. O lamă metalică fulgeră scurt. Deviat de cutia metalică, ţinută strâns la piept, cuţitul s-a înfipt adânc în umăr. A alunecat şi a căzut, lovindu-se cu capul de marginea zidului de piatră. Cutia i-a alunecat de la piept; cu un zgomot surd, metalic, a atins trotuarul.

      -Asta este, şopti una din umbre. Şeful a spus că valorează peste 2000 de solini. Probabil conţine bijuterii sau droguri. Este destul de grea.

      -S-o ştergem până nu vine cineva. Asta cred că a mierlit-o. Vântul va acoperii curând urmele. Trage-l aici în gang, să nu fie găsit prea repede. Dă cutia! Ce o fi în ea? Este metalică şi are o încuietoare destul de simplă pentru mine. Am mai văzut din astea, dar nu am deschis nici una; aparţin Companiei.

      -Dacă e grea şi rămâne puţin mai grea, crezi că se simte? Şeful nu ştia precis ce este în ea; i-a vândut pontul altcineva, care ştia doar cât a costat conţinutul „la prima mână”.

      -O variantă demnă de a fi analizată. Să o tăiem pe maidan. Ce tot faci acolo?

      -Mă uitam de portofel, da n-are. E plin de sânge; gata, s-o tăiem.

     

      Vântul sufla tot mai puternic. Durerea surdă parcă venea de peste tot. O mişcare mai bruscă şi un fulger de durere îi străbătu corpul, înfigându-i-se în creier. Începea să-şi revină. Rănile de la umăr şi de la cap sângerau din plin. Era singur, în micul intrând al contrafortului zidului înalt. Încercă să-şi oprească sângerarea cu batista şi poalele cămăşii. Încă nelimpezite, gândurile se zbăteau sub nemiloasa apăsare a durerii fizice şi sufleteşti.

      -Cutia?! răbufni ideea adânc înrădăcinată în subconştient. Un singur cuvânt şi îşi recăpătă luciditatea. Speranţele şi eforturile lui, distruse într-o clipă.

      -Nu se poate... murmura singur, uitând durerea. Nu-i posibil... De ce eu... De ce?!

      Se ridică cu greu, fiecare mişcare necesitând eforturi imense. Încercă să se lege şi la cap, dar mâna stângă nu îl mai asculta.

      -De ce mie. . .?! Se limită să-şi şteargă sângele de pe faţă.

      Presă cu mâna rana de la umăr. Nu voia să-şi sperie soţia, dar trebuia să ajungă acasă. Nimeni nu-l ajuta pe stradă; ştia asta. Puteau fi acuzaţi cei binevoitori, iar birocratismul era groaznic. Privirile lui alunecau de-a lungul pereţilor şi denivelărilor drumului, în limita redusă a vizibilităţii; căuta o umbră, o sclipire, ceva care să-i arate că nu a pierdut definitiv cadoul. Spera inutil. Raţiunea îi spunea clar că hoţii nu ar fi aruncat cutia înainte să o deschidă, iar atunci totul ar fi fost pierdut.

      Dumnezeu, se gândi el, nu există, dacă a acceptat să se întâmple aşa ceva.

      Slăbiciunea punea stăpânire pe el. S-a oprit de multe ori pe drum, sprijinit de zid. A ajuns într-un târziu. A urcat cu sufletul şi trupul zdrobit treptele. S-a şters puţin de sânge pentru a nu-i speria. Epuizat a sunat la uşă. A dorit să le facă o surpriză plăcută; acum surpriza era un om plin de sânge. Lacrimile spălau crusta de sânge ce începuse să se închege. Un vacarm de glasuri răzbătea prin uşa apartamentului său. Se întâmplase ceva.

      Lumina palid-cenuşie se prelinse din cameră, când, în cadrul uşii apăru vecinul său.

      -Felicitări Don. Ai un băiat dolofan. S-a născut acum o oră. Dar ce-i cu tine.

      Un fior îl străbătu, alinându-i parcă durerile. Un băiat. O şansă de supravieţuire a familiei sale. Uitând cum arată, se repezi în camera alăturată, unde, în pat, la piept cu noul născut, se afla Farmi, alături de soţia vecinului.

      -Sunteţi bine? îngăimă el, neştiind parcă ce să spună.

      -Da, până acum da. Dar ce-i cu tine? răsună strident glasul ei.

      -Nimic grav. Am căzut şi m-am lovit puţin, spuse el nevrând să o sperie în acest moment. Mă ajută vecinul să mă pansez. Stai liniştită până revin. Ar fi dorit să rămână cu copilul, dar nu se mai putea ţine pe picioare. Sunt puţin obosit, murmură.

      -Şi eu sunt cam obosită. Te-am aşteptat, dar acum pot să mă odihnesc. Nu înainte să-ţi povestim „minunea”.

      -Ce minune?

      -Să vezi... Chiar când am născut şi vecina mi-a dat copilul în braţe, o rază de soare, dar una adevărată, a pătruns în casă, pe geam, dinspre maidan, s-a reflectat în oglindă şi l-a învăluit într-o lumină vie pe micuţul nostru. A fost incredibil. Un semn că destinul lui nu va fi poate ca al nostru, că el va vedea poate soarele adevărat strălucind.

      Nu-i venea să creadă. Uimit, Don se gândea la cutia cu captatorul fotono-gravific care i-a fost furată. Conţinea o rază de soare. Numai una; nu şi-a permis mai mult. Provenea de pe staţia orbitală a Companiei. O rază reală, pentru copilul său, care, o dată eliberată, dispărea în noaptea eternă a Terrei. Raza lui a lăsat urma speranţei pe chipul fiului său.

      Şi totuşi Există, îşi reproşă el.

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online