evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Aniversarea  -  Mamă de duminică  -  Ultima frunză  -  Puroi III  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Punct. ªi atât  -  Arma secretă  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Genocidul  -  Sedrina  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Ultimul Paradis  -  Luminile oraşului IX  -  O poveste de Crăciun  -  Pescăruşul  -  Liber arbitru  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Mamal - Beciul  -  Alfa si Omega. Moon  -  Lala  -  Cu preţul morţii  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Dispariţia  -  Turnul de calcar  -  Omu' nostru de "sus"  -  Praf minune (II)  -  Mărturisirea lui Abel  -  Kamikaze  -  Învingătorul ia totul  -  Triunghiul roşu  -  Zona 25  -  Luminile oraşului XXXI  -  Novicele  -  Tolaie  -  John-486  -  Geneza  -  Luminile oraşului XXII  -  Paradox  -  Vânzatorul  -  Lacrimi de stea  -  Meduza (VII)  -  Avatarul  -  Hoţul de timp  -  Sentofagia  -  Icoana  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Călătorie la Muzeul Quale


Meduza (X)

Ovidiu Bufnilă
ovidiubufnila.ning.com



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 17:22

       Câteva ore mai târziu, privind geamul, Pitoşkin, unul dintre directorii Centrului Zooma, care se ocupa de probleme legate de rezervaţii naturale, îşi spuse gânditor că ar trebui odată şi-odată să viziteze muzeul Tembo acolo unde erau expuse noile lucrări de pictură pe calculator. Voia să-şi completeze

      Pitoşkin, în acest nou rol, era un adversar al artei moderniste şi făcea tot posibilul să o distrugă acolo unde puterea lui, de altfel limitată, îl putea ajuta s-o facă.

      Treptat îl cuprinse o căldură care venea din interior. Formele ciudate care se mişcau încontinuu înăuntrul sticlei îl înveseliseră, îl făcură chiar să râdă ca un copil, îi dăruiră, ar spune un filozof, fărâma de umanitate. Aşa ca puse mâna pe telefon, îşi chema secretara şi o rugă să-i găsească un taximetrist discret, dacă se mai găsea aşa ceva, pentru că avea de vizitat câteva interesante locuri ale civilizaţiei umane.

      Referinţa e moartea lucrului cel nou, referentul fiind lipsit de inspiraţie şi căutător de cuvinte grele, asemenea unor vagonete de steril.

      Cuvintele grele, simple înjghebări de sens primitiv, sunt bune pentru tulburarea celor dedaţi la acte de suprafaţă, în fond şi ei fiinţe care străjuiesc argumentul. Când spui fiinţă apropiată desfăşori un înţeles nu pe potriva referentului ci pe potriva simultaneităţii descoperind în cele din urmă ca apropiatnu se poate întrupa atunci când vorbim despre fiinţe aşa cum a alege douăzeci de inspiraţi pentru a reconstrui o lume e doar alegerea unuia nefiind iniţiere de taină.

      Tocmai din această pricină, postmodernismul sau gomanaonismul nu sunt nici pe departe arta de a citi în cheie proprie ficţiunea generalizată şi generalizantaele vechi ci este un exerciţiu de instantaneuacvatic care ar vrea să-şi revendice argumentul fiinţei. Argumentul fiinţei folosit nu doar pentru a denumi lucrul cel nou dar şi pentru a-l întemeia spune că fiinţă este haosul oceanicmare nefiind însă ea însăşi centrul. Nici nu vrea fiindul să fie centru de vreme ce obtuzitatea euclidiană nu este măsura lui.

      Pornind să ia cu asalt spiritele care se hrănesc din plin cu iluzii, desuetii de toate rangurile din Gotabo, Gateba şi Gatibo, Pitoşkin proclama încremenirea în proiect dovedindu-se de fapt instrucţiuni ale acestei încremeniri, încremenirea în proiect neexistând pentru ca fiinţă este un eveniment mare care fracturează atotcuprinzătorul, epoca încremenita nefiind astfel decât la suprafaţă.

      Reclamând arestarea în proiect ca şi primitivismul fiinţei apropiate, referenţii îşi revendică lipsirea de acţiune şi slaba lor priză la istorie, ascuzandu-şi neputinţa pe potriva epocii care i-a născut şi cultivat.

      Trăind în catacombele încremenirii, atribuindu-şi evazionismul sau, mai periculos, lipsirea de trăire, referenţii se întrec a deforma fiindul exprimându-l în forme desuete şi bănuindu-l de toate bolile.

      Ah, Pitoşkin!

      Să zaci, câtă ironie, încremenit în descriptiv, să secretezi ficţiunea generalizată şi generalizanta şi cărţi în corpul rigid al ficţiunii când acţiunea fiindului reclama prezenţa ta activa, să laşi să se scurgă modernitatea pentru a o bruftului, să proclami ca sigură lecţie civică dialogul dintre paturi şi clase de parcă popoarele acvatice ar fi un unu nu un unu multiplicat şi multiplicant, să zavorasti adevărată revoluţie oceanica în teze estetice şi filozofice care nu vin în întâmpinarea evenimentului mare ci se hrănesc ticălos tocmai din desfăşurarea lui cunoscută, să reinventezi limbajul pentru a-l perverti în chei false care deschid uşi către derizoriu şi plictis şi banal, câtă sminteala, câtă lipsă de orizont, nu?

      Dar oare, Pitoşkin, înşelând fiinţa asupra lucrului cel nou prin încercări perverse nu e oare amăgire? Succesiunea, limită şi constrângerea temporalităţii şi mereu invocarea continuumului, iată perversele construcţii ale culturalilor de toate speciile din Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla şi, bineînţeles, zvăpăiată Dera Do.

      Referenţii trăiesc epoca lor cu nesaţ deşi o derivează de parcă ar fi fost pentru ei lucrul cel nou când de fapt sunt construcţiile epocii nicidecum aflaţi într-o relaţie de subordonare sau de autoritate cu ea.

      Lucrul cel nou nu are nevoie de argument el fiind evidenta iar fiinţă este tocmai această construcţie. Desfăşurările exemplare nu ţin cont de limite ele fiind construite după instrucţiuni tainice astfel încât, iluzoriu, ar putea fi o oarecare determinare când de fapt ubicuitatea pare să guverneze materialitatea. Lucrul cel nou din acest punct de vedere nu este întemeierea unei materialităţi şi nici exerciţiul unei spiritualităţi în afara universului acvatic.

      Nu oceanul digital şi stocarea informaţiei pe suport electronic e înţelesul fiindului ci tocmai instantaneul acvatic de profunzime şi disponibilitatea de a se multiplică şi, mai mult, ubicuitatea. Căci fiinţa nu este nevolnica în raport cu universul acvatic şi nici nu este mai presus de materialitatea al cărui corp cuprins sau, poate, cuprinzător este.

      Nu ismele, comunismul, nu liberalismul, gambeanismul şi butoramandul, nu modernitatea şi nici postmodernitatea sunt datele esenţiale ale fiinţei chiar dacă, efemer, revoluţia fiindului o dăruieşte unei astfel de experienţe.

      Nu pentru ca aşa a fost dat să fie şi nici după vrerea noastră se simultaneizeaza suflul fiindului în corpul revoluţiei sale care-l smunceste de colo, colo prin universul acvatic mişcându-l aparent către un sens ultim.

      Este în înţelesul fiinţei fie că este el de natură tehnologică sau estetică sau politica, democraţia nefiind un obiect nou ci fiind o stare înfăşurata a fiinţei aşa cum democraţia îşi conţine dictatura iar spaţiul critic al fiindului tinde către unicul imperiu oceanic, vremelnic şi spre întemeierea lucrului cel nou. Neîncetat lucrul cel nou se desfăşoară în lumea-ca-lume bulversând sinele şi amăgind trupul său, dimpotrivă, potentându-le şi făcându-le victorioase vremelnic.

      Fosa marină care înghite multiplicantii Pitoşkinului în timpul furtunilor oceanice se revendică a fi revoluţia, fosa marina a unui construct al universului acvatic, fosa marina a unui construct al atotcuprinzătorului se revendică a fi datele spiritului oceanic. Că fiinţele nu pot percepe instantaneul acvatic nu este un exemplu tragic pentru că îl pot totuşi intui. Intuiţia este un construct revoluţionar căci are ca fundament experienta căreia îi adauga miracolul, toată această fiind lucrul cel nou în toată splendoarea lui. Nu poţi califica a fi primitiv decât în raport cu ceva.

      Dar nu referinţa asigura exactitatea. Şi, apoi, exactitatea nu este concludentă, nu obţii o concluzie satisfăcătoare, exactitatea fiind o vecinătate exemplară. Bănuim că Pitoşkin s-ar fi putut metamorfoza. Se multiplică în mod continuu. Dar nu putem conchide că primii oameni au fost primitivi doar pentru că nu se serveau de furculiţa.

      Aşa cum un Pitoşkin nu este un rudimentar pentru că îşi ascunde imaginarul mustind de tragism în plăceri nebune. Lucrul cel nou începe cu întemeierea unui nou spirit critic dar, ce hăzos, noul spirit critic nu e un propriu al referenţilor pe care dictaturile i-au creat cu perversitate tocmai pentru a putea supravieţui.

      Să vorbim despre lucrurile foarte simple. Dar foarte simple. Să vorbim despre simplitate şi supravieţuire. Ce înseamnă deschidere? Ce putem spune despre această încercare a deschiderii? Să deschidem un dialog, să deschidem o carte secretă, se deschidem o fereastră? Să fie lucrul cel nou? Cum ne apropiem de un asemenea eveniment? Desigur, purtând cu noi o gramatică de vreme ce, pentru fiinţa umană totul este ficţiunea generalizată şi generalizanta. Iar ficţiunea generalizată şi generalizanta este fie o relaţie fie un raport. Raportul de adevăr este o construcţie ficţiunea generalizată şi generalizantauala, un miracol al limbajelor fiinţei care sunt reductibile la o gramatică fundamentală.

      Aici descoperim contradicţii, inconveniente, defecte, în modurile de manifestare ale gramaticii care suporta manifestări ale principiului lui unu care se mutiplica, o gramatică putând fi în acelaşi timp doua gramatici pentru înlesnirea acestui acord dinamic ce este limbajul. Vom avea mai multe gramatici în funcţie de condiţiile de zona din Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali şi poetica Nulome, de perimetru, de sector, fiinţa fiind ea înseşi sectorială, fragmentată. Aici descoperim, prin gramatici, tulburătoarea diferenţa între fragment şi sector, intuim sau chiar supunem dezbaterii manifestări ale ordinii şi ale entropiei.

      Fiinţa fiind paradoxala. Iar argumentul fiinţei putând fi şi el paradoxal, paradoxul vine din predispoziţia de ordine şi de neordine.

      Existenţa unui câmp euclidian într-un ocean haotic produce confuzie sau stări de beţie intelectuală, produce clivaje temporale sau furia popoarelor acvatice din Tulubras, Taloalo şi Talâm precum şi instituirea jocului de celulă.

      Jocul de celula este un euclidian care se metamorfozează în modelul insulei, fie ea utopia, sau aşteptarea unui Pitoşkin şi aşa mai departe. În clar, lucrurile fiinţei sunt simple, gramaticile funcţionând sau fiinţând în şi prin fiinţa.

      Întrebarea chinuitoare asupra naufragiilor este instituirea metafizicii moderne care pune în discuţie moartea lui Dumnezeu.

      Limbajul genetic, descoperit prin experiment, prin pozitivare a discursului filozofic în fapt, este o aparentă a planului ascuns.

      Cum s-a scris sau cine sau de ce? Gramaticile geneticii sunt un existent, un raport de adevăr aflat înaintea fiinţei. Dar sunt oare aceste gramatici genetice, gramaticile fundamentale? Explica ele lucrul cel nou? Exista oare gramatici ale câmpului istoric? Este oare succesiunea cheia de boltă a istoriei? Şi dacă nu? Dacă exista istoria ca raport de instantaneuacvatic într-un câmp istoric de anvergură, într-un metacâmp istoric, dincolo de natură şi natural?

      Ar fi oare natura doar o instrucţiune? Şi atunci exerciţiul filozofic asupra modernităţii şi postmodernitatii să fie inutil?

      E ridicol discursul asupra modernităţii iar dacă nu e ridicol e prematur, criticul inchiziţiei din Gutumbe, contemporan inchiziţiei, fiind în dreptul său natural dar şi insurgent de a se considera o construcţie a modernităţii?

      Gramaticile fundamentale admit sau nu defecte de interpretare? A deschide înseamnă a te elibera de tirania conduitei, de strânsoarea dogmei, a doctrinei, a dictaturii termenului şi a referinţei. Referinţă este un morbid de prim rang. Puţini sunt cei ce se pun în pericol părăsind referinţă şi admiţând un discurs liber.

      Dar ce poate fi un Pitoşkin?

      E construcţia furtunilor oceanice în perversitatea lor ancestrală!

      Să fi ghicit chichirezul?

      Ha, ha, ha!

      Avea Pitoşkin, multiplicantul Pitoşkinului din Tala Manakan, avea, zic, ştiinţa furtunilor oceanice! Le ţinea prinse-ntr-un degetar de materie. Bine izolat cu o dungă de beton. În buzunarul pantalonilor sai soioşi ţinea grozăvenia, să mor dacă mint.

      Zicea nebunul tot felul de chestii.

      - Am chef să număr bitii universali!

      Asta-i.

      Un bocciu. Crăcănat. Pârtos şi nesuferit. Numără unităţile informaţionale ale universului acvatic ca să ne de-a pe spate, haimanaua!

      Unu. Doi. Doi şi-un sfert. Trei şi-un pic.

      Şi o mulţime de numere virtuale.

      Pitoşkin, pârtosul!

      Era în clenciuri cu oficialităţile. Îl luaseră la ochi. Se pregătea o ambuscadă împotriva lui. Sau dimpotrivă. Îl besteleau ca să ne traga-n piept!

      Un limbut şi-o gură spartă, Pitoşkin.

      Uite-aşa zicea:

      - Să fim un imperiu oceanic! Trăiască imperiul nostru oceanic! Să aruncăm cu bombiţe în capul rulilor, în capul golumerilor şi rulilor!

      Ce nebun, Pitoşkin! Gata, gata să ne bage-n lupta împotriva barosanilor lumii.

      Ah, ameridores! Erau pe ducă. Şi rulii. Şi spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Iar el, Pitoşkin, numără bitii, parşivul.

      Într-o bună dimineaţă ne-am speriat rău de tot. A-nceput să ne ia umbrele la scotocit. Le fixă cu grozăvenia de câmp acvatic, le întorcea pe toate părţile, le analiza din punct de vedere ştiinţific. Ne-am bulucit pe lângă el. L-am tras de limbă.

      Să ne zică ce are de gând.

      Dacă nu cumva vrea să ne trimita-n război în contra barosanilor. Că n-o să ne fie moale deloc în cazul acesta.

      El ne-a strigat cuprins de înfrigurare:

      - Uite-i, umbraretiiii!

      Cum să-i vezi?

      Fiinţe ipotetice. În acelaşi timp într-o mie de locuri. Călătoreau prin umbrele noastre. Dublul nostru. Spaţiul nostru negativ, zău aşa.

      Imbolbina l-a pălmuit pe Pitoşkin, bietul. Ce poama, Imbolbina! S-a dat la el.

      L-a pişcat de nas. Să-l sufoce cu tâtisoara-i tare ca piatra. Să-l piardă în dauna guvernantei naţionale şi a serviciilor secrete. Ca de ce ne fura umbra. Că ne strica echilibrul energetic, că ne pune capac, zău aşa.

      Ne-a venit stuchit la limbă. Ne-am hârjonit, l-am luat la scotoceala pe pârtos.

      I-am zis de la obraz:

      - Târâtură!

      - Savant de doi bani!

      - Hot pot!

      - Coate-goale!

      - Omu' cu betonu' acvatic!

      - Sorcova vesela!

      Altfel cum? Cum să înghiţiţi bazaconia lui?!

      Cine să fi fost umbraretii umblăreţi?! Cum de nu-i simţeam?! Erau fractali fractalizati? Erau în alte spaţii?! Erau umbra noastră?! Era oare lumina solară înjumătăţita? Sau erau doar fum, ceata, fenomen fizic trandafiriu?

      Pitoşkin ne-a râs în nas.

      Umbrele noastre erau o altă lume şi-n ele vieţuiau fiinţe fabuloase.

      Bravo lor, fiinţelor! Să stea cuminţi în lumea umbrelor. Să-şi construiască acolo hogeac. Horn?! Nuuuu, cuibuşor de nebunii. N-au decât fiinţele alea să salasluiasca-n paranormal.

      - Nu e paranormal! Ne-a strigat Pitoşkin.

      - Ba e! S-a răstit la el reprezentanta noastră Imbolbina scuturându-şi zulufii aurii şi făcând un pic pe nebuna.

      - Nu e! Spatiu-i curb! Umbra-i curba! Chetie de biţi! Păi vine fluxul de biţi şi-l alterează un Pitoşkin straniu!

      Cum se mai prostea Pitoşkin!

      Iar umbrele noastre?! Nimic, domnule. Nimic, nimic, nici o schimbare remarcabilă. Ţin minte bine.

      Asta-i!

      Lumea e plină de şarlatani!

      Şi când te gândeşti ca oameni ai guvernantei oceanice voiau să deschidă o subvenţie pentru pârtosul de Pitoşkin. Adică să facă el afaceri cu guvernul pe pielea noastră? Să pună la bătaie umbrele noastre?!

     

     

      Ne-am apucat să cercetăm în mare taină. Parcă am primit noi o frântură de masaj de pe umbraretii umblăreţi. Am înregistrat nişte spectre. Am auzit oarece voci stranii. Am zărit lumini săltăreţe pe hârtia fotografică. Daţi dracului, umbraretii!

      Puneau la cale nu ştiu ce conspiraţie. Cică în lumea umbrelor noastre era o lucrare împotriva lor. Lucrau spionii de dincolo de orizontul nostru vizibil. Sau nişte forţe obscure unite în contra umbraretilor umblăreţi. Asta a bulversat un pic câmpurile noastre acvatice. În sfârşit, firma Goda Gola ne-a promis un morman de biştari dacă o să reuşim să descifrăm mesajele primite din lumea umbrelor noastre.

      Nu mai ştiu însă ce s-o mai fi întâmplat.

      Eu am plecat într-o călătorie cu submarinul galben chiar pe la sfârşitul lui septembrie. Imbolbina m-a condus la debarcader. Frumoasă şi delicată femeie. S-a străduit să plângă un pic. M-a sărutat după ureche. Mi-a mângâiat daravela şi mi-a şoptit porcarele. Până la urmă am auzit că s-ar fi măritat cu multiplicantul lui Pitoşkin şi că şi-ar fi deschis un cabinet de ştiinţe oculte. Umbraretii umblăreţi nu şi-au făcut însă apariţia. A rămas aşa, o povestioară plutind în aer.

      Dar nu are prea multă importanţă.

      Lumea e condusă de nişte proşti iar cei care s-au lăudat că vor face un transplant de creier până la acest sfârşit de secol s-au dovedit a fi nişte golani şi mincinoşi şi nişte Pitoşkini nesuferiţi.

      Ei şi?

      Moreaugarinul va fi din pricina asta un celalalt, un opus al lui Pitoşkin? Din confruntarea noastră s-ar naşte tocmai registrul de navigaţie al furtunilor oceanice?

      Noi am fi motorul ficţiunii generalizate şi generalizante?

      Era timpul acvatic al unei revoluţii intelectuale în lumile acvatice.

      Trebuia să-l şterg definitiv pe nebunul de Pitoşkin din registrele de navigaţie, gata, gata, Pitoşkin, eşti suspendat!

      Adio, Pitoşkin, eşti fiinţă fără de fiinţă! Eşti valul fără spumă

      Dar care ar fi sarcinile fiinţei potrivit gramaticilor fundamentale? Raportul de adevăr plin de gravitate, care gravitate e şi ea un raport de adevăr, este unul potrivit căruia fiinţă este cuprinsă. A fi înăuntru înseamnă a avea materialitate, înseamnă a confunda materialitatea cu aparentă. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce fiinţă este un produs al unui sens ultim.

      Iar Pitoşkin? Ar fi el plin de sens?

      Sensul ultim ar putea fi un finit sau un infinit şi dezvoltând un astfel de discurs ne asumăm responsabilitatea şi riscul de a rămâne prizonieri ai finitului şi infinitului.

      Suntem de fapt un punctaj.

      Să nu uităm că Zbântuitele Surâzătoare din Nottanghuam ar fi făcut să ejaculeze de peste cincizeci de ori în mai puţin de un sfert de ora toate punctajele augustei oficiale din Gutumbe, Malabo şi Bastuias după cum afirma martorii guamoburori în scrierile lor tainice despre spiritul oceanic!

      Ce fascinant!

      Avem o structură informaţionala, suntem un nor de puncte. Problema e dacă acest nor de puncte se poate gândi pe sine şi cum poate face aceasta. Chestiunea spinoasa e dacă acest nor de puncte poate face sex şi cum poate face aceasta.

      Care ar fi gramaticile fundamentale? Iată de ce lucrurile sunt simple iar restul o simplă bagatelă, o desfăşurare neimportantă.

      Restul: cărţile, revoluţiile, execuţiile, războaiele, cutia de bere, concertul de rock, balul de sâmbătă seara, controversele asupra suprarealismului, aporiile despre postmodernism, despre Paletra Patrelatoias şi Pitoşkin şi despre Imbolbina şi insuportabila povară a individualismului, ridicolul disidentului din Gomanao, Gumabumbe şi Tambo Tamboree chinuit de neimportanta şi de desincronizare în istorie, literatul tânjind după cel mai mare mare premiu, naţionalistul luptând cu morile de vânt, ratarea istoriei, lipsirea simţului de navigaţie, vicepreşedintele Wurmamotanomar şi generalul Opragamagopta, fabuloasele certăreţe din circul de ape, sunt toate instrucţiuni ale unui construct ficţional neimportant.

      Materialitatea este iluzie din moment ce ubicuitatea electronului şi vitezele cuantice construiesc aparenta, electronul fiind şi el o ficţiune.

      E simplu? Poate mai mult decât atât, tulburător.

      Fiinţă şi lucrurile fiinţei ar trebui gândite ca raport de existenţa întâi de toate şi apoi ca raport de adevăr. În rest, propoziţii. Ficţiune generalizată şi generalizanta.

      Deschidere înseamnă desfăşurarea ficţiunii.

      Tocmai de aceea nu sunt scriitor ci mă revendic a fi un moreaugarin. Când scriu nu scriu ci desfăşor. Pe măsură ce desfăşor deschid fie o fereastră, fie o carte secretă, fie un dialog. Sunt grile secrete, sunt artele privirii, sunt principiile.

      Ajung aici la un raport de adevăr esenţial.

      Fiinţa fiind în exerciţiul ei de necuprins un nefiind, a o trata aşa e ca şi cum aş avea de instrumentat un fiind real în lipsa unei gramatici fundamentale. Lipsindu-ma de geometrie, de filozofiile desuete, construiesc o gramatică fundamentală.

      E lucrul cel nou.

      Ii asigur fiinţei o posibilitate şi o probabilitate de existenţă. Sunt de fapt o mulţime de puncte care funcţionează sau fiinţează într-un raport de adevăr care este propriul discurs al acestei mulţimi de puncte aflate în imposibilitatea de a avea o certitudine şi tocmai de aceea construieşte o certitudine.

      Nu exista în acest raport de adevăr un moreaugarin care deţine întreg raportul de adevăr şi tocmai de aceea lipseşte relaţia de subordonare care ar putea fi instituita sau instrumentata. Experimentul ştiinţific şi, asemenea lui, cunoaşterea ştiinţifică, sunt constructe de simbol dar nu sunt raport de adevăr ele fiind funcţii sau fiinţări ale fiinţei cuprinse de îndoială.

      Nu trăim într-un univers acvatic fiind cuprinşi de îndoială, fiind mulţimi de puncte care se gândesc pe ele însele. Dacă sunt compus din electronul ubicuu atunci ceva din mine, esenţa mea, periferiile mele sunt şi ele asemenea.

      Dar electronul pare şi el să fie o ficţiune!

      E simplu, nu?

      Restul e banal, e vulgar, ridicol dar de trebuinţă: credinţa, ritualul, magia populară, politica, formatorul de opinie, pericolul nuclear, rasa, războiul de cotropire, filozofia despre popoare acvatice, oculte de mucava, revoluţiile de catifea, tortul de ciocolată, Tambo Tamboree, oraşul clopotelor de sticlă, Ghemba, oraşul şerpilor de mare vorbitori, Matapahapamar, oraşul revelaţiilor, Bulbona, oraşul fabuloaselor acvatice, Ogabonda, oraşul păsărilor de diamant, Tazamo, oraşul fântânilor metaforice, Bankusai, oraşul zborurilor, Tulubras, oraşul tenebrelor, Gaian, oraşul plutitor, Wenda, oraşul zăpezilor trandafirii, Gutumbe, oraşul războinicilor tăcuţi, Halafaas, oraşul călugărilor de argint, Hostina, oraşul fantomelor îngăduitoare, Mataras, oraşul înjghebărilor poetice, Bungburg, oraşul de dincolo de nori, Tahomm, oraşul stimelor zăpăcite, Wahstand, oraşul insectelor de oţel, Burbaansk, oraşul electricilor, Cammelor, oraşul plasmoizilor, Rafadda, oraşul organicilor, Massa Gome, oraşul miracolelor albe, Kalodda, oraşul râurilor de lavă, Gaspirias, oraşul poveştilor de groază, Tulbonna, oraşul tulburărilor, Has Masan, oraşul pistolarilor, Gabelo, oraşul cartoforilor, Tando, oraşul nevăzut, Jaw Kadab, oraşul trandafirilor de gheaţă, Kantom Pingall, oraşul pictorilor, Guasalaa, oraşul avangardiştilor, Pano Gabal, oraşul revoluţiilor, Batoa Butuba, oraşul mişcărilor populare, Qintatocoatl, oraşul îngerilor bârfitori, Hazean, oraşul tobelor de apă, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, oraşul vulcanilor noroioşi, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, oraşul gondolelor de argint, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanţi, oraşul poemelor de sticlă, Bohle, Forgossa, Atamaran, Gureba, Fantasa, Idilo, Hudacar şi multe altele şi toate desfăşurările posibile sau probabile, aiuritoare sau impardonabile.

      Moreaugarinul nu scrie despre lucrul cel nou.

      Foloseşte gramaticile fundamentale şi instrumentează evenimente construind sarcini istorice pentru personaje sau pentru evenimente. Unele dintre ele se regăsesc în istoria apropiată.

      Personajele şi evenimentele acvaticului sunt reale.

      Un moreaugarin poate construi istoria nefiind un prestidigitator mărunt sau un şarlatan. Anvergura construcţiilor este uluitoare şi cu un exerciţiu temporal privit ca un raport de infinit. A construi evenimente istorice nu e asemenea exerciţiului politic al partidelor, asemenea misiunilor serviciilor secrete sau asemenea falselor disidente construite în pripă de filfizoni şi de neputiciosi care-şi reclama banalul exerciţiu filizofic a fi puseu gramatical fundamental.

      Circul de ape din apropiere de mândrul Beauburg era şi el un asemenea puseu gramatical în inima ficţiunii moreaugarinului!

      Să fi văzut pasele magnetice făcute de Pitoskiiiiiin!

      Buuummmm! Zdraaang! Blip, blop.

      Din marele nimic, dintr-un vârtej virtual, ţâşniră liane viguroase, palmieri umbroşi, nuci de cocos, rinoceri, girafe, zuluşi, desene rupestre, o bucată de desert komarian, un taxi pentru Wasso, un cartier de sticlă din Hadoma, un bimotor prăbuşit prin nisipuri, o oază, un miraj, o caravană, o mie unu tuaregi, un război civil, o lovitură de stat în Adamvile, un sat bantuator, piramidele din Forgossa. Şi, la urmă de tot, aşa, în depărtare, se zăriră zăpezile de munţii nordicelor şi ale tuturor lumilor acvatice care aşteptau glaciaţiunea cu sufletul la gură.

      Dar ce facem cu naţiunea? Dar ce facem cu marele proiect? Ce facem cu planul ascuns? Ce facem cu metafizica? Ce facem cu spiritul de navigaţie? Cum rămâne cu marele năvod al lumii? Ce facem cu frumoasa glorie? E naivă, frumoasă.

      Iar naţiunea?

      Nici nu exista. Naţiunea e vândută pe nimica. E încondeiata bine de tot felul de malagambisti care fie o gonflează, fie o dau cu cercul fie spre vest, fie spre est, fie spre adâncurile necunoscute ale universului acvatic.

      La poştă, găseşti mii de scrisori pierdute. La televiziune bântuie bonjurismul, magareala şi retorică de un ban şi jumătate. Nodurile informaţionale se umfla ca nişte baloane de săpun şi pocnesc asurzitor fiind virusate de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Antinatiunea se pune în contra cu antiguvernanta. Se trage de şireturi cu metafizica. Malagambistii literari promit c-or să bată stânga la fund de-o să-i meargă fulgii. Desuetii se jura că or să ia dreapta la scărmănat. Regaliştii înşfăcă şi ei ce pot iar regele mărilor, privindu-se în oglindă, îl vede pe antirege.

      Prostii, naivii şi îndrăgostiţii, care-l aşteptau pe rege ca pe un eliberator, or să-şi pună iar papucei de pâslă la vizita. Să nu se ducă luciul duşumelei şi să nu se enerveze ghidul de la palat. Palatul regal ramâne în proprietatea turiştilor în timp ce casa cea mare de la centru e antipalatul. Turiştii sunt piraţi deghizaţi şi agită popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate povestind lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite.

      Circul de ape se animă.

      Guvernatorul aricilor de mare se trezi într-o peşteră întunecoasa în inima fierbinte a sudicelor. De undeva, de sus, cădea un fuior de lumină portocalie care luă forme stranii. Guvernatorul striga după ajutor. Nu veni nimeni să-l salveze. Îşi aprinse o ţigară. Fusese prevăzător în săptămâna naufragiului sau. Presimţindu-şi sfârşitul, o rugase pe soţia lui ca-n corabie să-i pună doua, trei pachete de ţigări. Bineînţeles că ea a plâns în hohote dar, uite, îi prindeau bine acum ţigările! Se târî printr-o galerie şi nimeri într-o sală circulară.

      Circul de ape dispăruse. Pereţii umezi erau plini de picturi rupestre. Erau câteva fiinţe fabuloase. Totul părea o procesiune religioasă. Guvernatorul aricilor de mare privi picturile la flacăra brichetei sale de argint. Scoase un fluierat. Era impresionant! Doctorul acvatic avea destulă imaginaţie. Accesase sau chemase de undeva acel intreeaga lume a sudicelor. Nu se putea să nu fie în cârdăşie cu Pitoşkin!

      Poate că era chiar el Pitoşkin! Ce importanţă mai avea?! Acum trebuia să găsească o ieşire. Cercetă toate galeriile care i se deschideau în faţă. Nici una nu părea promiţătoare. Cu puţin noroc ar fi putut găsi ieşirea urmând albia râului subteran care curgea năvalnic undeva, mai jos. Guvernatorul aricilor de mare calcula saltul. N-apucă să facă însă vreo mişcare. Se-auzira nişte chicoteli.

      Era frumoasa frumoaselor? Nicidecum! Un murmur. Un râs dement. Un urlet înfiorător. Ştia ce-l aşteaptă! Se înarmă cu un bolovan. Monstrul marin ieşi mugind din apele învolburate. Guvernatorul se feri. O pereche de colţi uriaşi i se înfipseră în umăr, ochii i se umplură de sclipiri verzi şi începu să urle deznădăjduit.

      Frumoasa frumoaselor ramâne a imaginarului şi a clipelor de vis.

      Naţiunea şi elanul ramân ale omului care le doreşte. Sau le antidoreste. Până şi ficţiunea generalizată şi generalizanta e doar un vis. Nu e un strigăt de revoltă. Nu e ţidulă pentru puşcărie sau pentru asasinat politic sau pentru oprobiul public. Nu e nici insurgenta de vreme ce nu vă zgudui spiritele, nu va dărui orgasm popoarelor acvatice. E poate doar o burlescă. Un geostrategic. Un obiect politic prăfuit, un obiect-stratagema numai bun pentru a induce în eroare spionii veniţi buluc de dincolo de orizontul vizibil. Dacă-l vei şterge cu buretele sau îl vei hăcui cu sabia vei zări, poate, în inima ta, frumuseţile nebănuite ale registrului de navigaţie şi perversitatea în întreaga ei splendoare.

      - Nu exista nici un plan ascuns, striga furioşi suporterii ideii de hazard mărşăluind prin docuri către locul revoluţiei.

      - Hazardul e ordinea superioară a lucrurilor, răcnesc plini de înverşunare cei din insulele sudicelor. De aici deliciul intoleranţei, linşajului, crima şi perversiunile intelectualeeeeeee. Tocmai aici găsim extensia războaielor matriceale!

      Într-un alta extensie a ficţiunii moreaugrainului, comis-voiajorul caşaloţilor se prăbuşi prin văzduh drept în fata colibei de bagane unei vrăjitoare din Matapahapamar. Viuuuuum. Boaf. Îi făcu praf oalele care fierbeau la foc mic şi-i strivi un cocoş alb care urma să fie sacrificat în curând.

      Vrăjitoarea ieşi ţipând din colibă şi blestemând în toate felurile.

      Caşalotul încerca să se dezmeticească. Unde-l aruncase oare doctorul acvatic?!

      Nu înţelegea ce vrea de la el băbătia care-l croia pe spinare c-un măturoi de frunze de palmier. Încerca să-i explice ce-i cu el dar vrăjitoarea, privindu-l cu ochi mici şi răi, striga înverşunată:

      - Bongono galupta! Bongono galupta!

      Ce să înţeleagă comis-voiajorul caşaloţilor?! Dădu din umeri şi-o porni prin junglă. Ce-i pasă?! Hoaşca tot strigă în urma lui. Degetele-i scorojite modelaseră o păpuşă din lut. Păpuşa avea chipul lui. Comis-voiajorul caşaloţilor nici nu sufla când vrăjitoarea înţepa păpuşa c-un ac şi-o arunca în foc.

      Caşalotul se prăbuşi în valurile înspumate, printre algele trandafirii, stârnind o grozavă futuna oceanică.

      E furtuna furtunilor.

      Să fi fost prevăzută în planul ascuns al lumii?

      Dar cine a pus la cale planul? Cine a plănuit universul plin de universul? Cine ne-a împins cu adevărat spre aceasta fascinantă stare ficţională? Cine a pus la cale formele viului în aparenţă mişcare prin universul acvatic datorită unor complexităţi pe care le numim structuri narative din lipsă de altceva?

      Un con de lumină? O metafiinta? Un concept spaţio-temporal? O structură imaginară liberă? O planetă inteligenta? Un sunet primar? Diamantele de lumina veche? Sau pur şi simplu un principiu director? O lege după care fiinţează registrele de navigaţie trecând de la simplu la complex prin lanţuri catastrofice şi prin iluzorii evoluţii? Evoluţia? Să fie doar coerenta şi convenţie? Să fie lumina farului ridicat de sudicele arogante?

      Dar e oare evoluţie? E vibraţie? Şi atunci planul ascuns al lumii nu ne vorbeşte despre oceanul imaginarului? Ne vorbeşte despre imaginarul bântuit de vârtejuri înspumate, în căutarea unui punct, a unei stări de echilibru!

     

     

      - va urma -

© Copyright Ovidiu Bufnilă
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online