evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Dimineaţă târzie  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Cursa  -  Legendele Căutării  -  Drum fără întoarcere  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Antarctic City  -  Cercul  -  Gânduri  -  Proiecţionistul  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Octopolul  -  O poveste de Crăciun  -  O nouă zi  -  Aedes  -  Scrisoarea  -  Evadare din Paradis  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Povestea unui suflet  -  Mărturisirea lui Abel  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Om vs. cyborg  -  Groparii  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Fabrica de vise  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Experimentul  -  Duhovnicul  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Arma secretă  -  Vatmanul - Purificarea  -  Cristerra  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Panica  -  Vrăjitorul  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Atalia  -  Luminile oraşului V  -  Copilul gheţii  -  Luminile oraşului XXI  -  Asaltul  -  Vatmanul - Mass Media  -  Oglinda îngerilor  -  Nevastă rea  -  Dona  -  Ceasul ispitirii


Muza

Muza
  Călin Kruse
Coconul
Conştiinţa împăcată
Proză absurdă
varianta print

Călin Kruse



Publicat Luni, 17 Iunie 2002, ora 10:05

       Usa de la intrare este deschisa.Nu astept pe nimeni, însa caldura din casa este insuportabila.Privesc pe fereastra; aburi grei si fierbinti ies din zidurile de culoarea nisipului a caselor din satul spaniol. Pe strazile înguste nu este nici un suflet de om.Satul pare pustiu, nimic nu se misca, nimic nu respira.Nici o frunza, nici macar un fir de praf.Totul este încremenit.Locuitorii se ascund de caldura. Abia dupa apusul soarelui vor iesi din casa.Multi batrâni îsi duc viata în sat.Sunt si câtiva copii care nu merg la scoala, care vor trai toata viata lor în sat si care vor muri aici.Invata de la batrâni sa scrie si sa citeasca, si învata si alte lucruri, pe care copiii care merg la scoala nu le stiu.Sunt inteligenti si stiu altfel sa vorbeasca.Nimic din ce spun nu este superficial, vorbele lor sunt amestecate cu sufletul batrânilor.Ei nu se joaca niciodata; ei citesc si învata.

      Este liniste în satul spaniol.Din cauza asta am hotarât sa vin aici, pentru a putea lucra nestingherit. Am adus cu mine o masa de lemn pe care sa îmi scriu povestirile si un sevalet pe care sa îmi fac lucrarile.De altceva nu am nevoie; am cumparat o casa; am facut noi cunostiinte; am gasit noi prieteni.Si am început sa învat spaniola.Este o limba frumoasa, si deloc grea.

      Casa în care locuiesc este ca toate celelalte din sat.Are un parter si un etaj. La parter este o bucatarie si o camera de zi, pe care nu o folosesc aproape niciodata.Doar când ma viziteaza cineva, dar asta se întâmpla foarte rar.Si în general, toata lumea vrea sa intre în atelier, sa vada ce am mai lucrat. Atelierul este la etaj; am doar o camera mare care-mi foloseste ca dormitor, sufragerie si atelier.Am doua rafturi în camera, un dulap si un pat; într-unul din rafturi îmi tin pânzele si culorile.In celalalt-caietele.Batrânii deschid caietele si vor sa citeasca, dar nu înteleg nimic, pentru ca nu e scris pe limba lor.Ma întreaba ce scrie acolo, dar nu pot sa le explic.Doar le promit ca, daca povestirile vor fi vreodata publicate si traduse, le voi trimite un exemplar.Atunci zâmbesc si sunt fericiti, si încep sa priveasca pânzele si mapele cu lucrari, fara sa mai întrebe ceva.

      Stau în fata sevaletului si ma gândesc.Este deja dupa-amiaza, dar pânza de pe sevalet este înca alba.Nu deseori mi se întâmpla sa pierd o zi întreaga cu pensulele si culorile în mâna fara sa le folosesc.Azi-dimineata am încercat sa scriu ceva, dar n-am reusit.Atmosfera este apasatoare, o presiune amenintatoare pluteste deasupra satului.Astept sa se întâmple ceva.Este liniste, atât de liniste încât pot sa-mi aud inima batând.Las pensulele din mâna, resemnat, si ma asez pe un fotoliu de lânga fereastra.

      Aud pasi usor la parter, si o voce subtire, de fata.Vreau sa ma ridic, sa vad cine este, dar pasii urca spre atelierul meu.Sunt un om cunoscut în sat.Toata lumea stie cine sunt si de unde vin, pentru ca sunt singurul strain care locuieste aici.Orice copil îmi cunoaste numele.Când o vad mi se taie respiratia.Este o fata pe care toti o considera nebuna.Are unsprezece ani si este goala.Umbla întotdeauna goala prin sat, fara rost, si recita fragmente din Paulo Coelho.Batrânii clatina din cap la vederea ei; ceilalti copii o ignora.Locuieste la capatul satului împreuna cu bunicii ei, si în fiecare zi umbla pe strazile pietruite pâna înainte de apusul soarelui, recitând Coelho.Seara nu o vad niciodata.Nimeni nu vorbeste cu placere de ea, nemultumirea este zugravita pe fetele batrânilor când pun întrebari.Vor sa o uite, vor sa uite ca exista.Adevaratul motiv pentru împotrivirea lor nu l-am aflat niciodata.

      Intra în atelier si ma priveste.Nu se rusineaza pentru goliciunea ei.Face câtiva pasi în camera si priveste în jurul ei.Contrar povestirilor celor din sat, face o impresie placuta si absolut normala.

      "Buna", îi spun.

      "Buna".Are o voce placuta, melodioasa.

      "Cum te cheama ?" încerc sa deschid discutia într-o spaniola cu accent, înca foarte surprins de prezenta ei aici.

      Nu-mi raspunde imediat.Se plimba prin camera, atingând usor rafturile, dar fara sa se uite peste lucrari si fara sa-mi deschida caietele si sa ma întrebe ce scrie în ele.Intr-un târziu, parând ca-si aminteste de întrebarea mea, îmi raspunde privindu-ma în ochi.A fost singura data când m-a privit în ochi, în tot timpul sederii ei.

      "Maya".Se întinde pe pat, fara sa spuna ceva, cu bratele larg deschise si picioarele încrucisate. Privind spre fereastra, începu din nou sa recite din Paulo Coelho, cu voce stinsa, ca o melodie.Am recunoscut fragmentul; este din cel mai bun roman al sau, "Alchimistul".Nu protestez, nici nu stiu ce sa gândesc sau sa fac.O privesc doar, si-mi imaginez ca totul e doar un vis.

      Deodata îmi trece un fulger prin minte.

      "Nu te misca !", îi soptesc."Te rog, nu te misca !"

      Imi iau culorile în mâna si încep sa lucrez.Este un moment sublim, de o maretie inimaginabila, care nu se va mai putea repeta vreodata.Este momentul pe care l-am cautat ani de zile, dar pe care n-am crezut niciodata ca-l voi gasi.Lucrez fara sa privesc pe pânza, cu miscari furioase, cu ochii doar pe ea.Are trasaturi frumoase; pielea bronzata arunca reflexe vii în lumina soarelui de dupa-amiaza.Parul îi este castaniu, lung pâna la umeri, iar fata are linii fine, asa cum nu am mai vazut pâna acum.Ochii îi sunt negri, frumosi si tristi, ochi care cauta lumina si se închid în fata întunericului.Ma întreb ce este la ea altfel decât la ceilalti oameni din sat, de ce trebuie sa fie izolata si considerata nebuna, si nu gasesc decât un singur raspuns; totul este altfel, întreaga ei fiinta.Nu este nici mai buna, nici mai rea decât ceilalti, dar fiinta ei este altfel.Coelho este sufletul ei, gândirea ei, fiinta ei.Nu exista nimic mai important decât Paulo Coelho, întreaga ei viata îi este dedicata lui.Vreau sa o înteleg, dar nu pot, asa ca ma marginesc la o a admira.

      Mayei nu pare sa-i pese de ceea ce fac eu.Sta doar întinsa pe pat, nu pentru mine, ci pentru ea, din când în când oprindu-se din recitat si privind doar spre lumina. Nu ma întreaba nimic, nici macar nu ma priveste.Pare sa fie pierduta în lumea ei, din care nimeni nu poate sa faca parte.Bratele îi sunt lasate moi pe pat, întreg corpul ei pare fara viata, pierdut într-o relaxare totala.Doar buzele i se misca din când în când, murmurând, sau soptind, sau vorbind.Eu lucrez repede, ca obsedat, încercând sa cuprind o singura clipa divina într-o lucrare, Maya recita fragmente din Paulo Coelho, satul îsi pierde tot mai mult din tacere, umbrele devin din ce în ce mai lungi.

      Am terminat lucrarea dupa doua ore si jumatate.Soarele se apropia de asfintit, iar fata întinsa pe patul meu nu se miscase cu nici un milimetru în tot acest timp.Ma asez pe fotoliul meu de lânga fereastra, privind-o si asteptând.Nu stiu ce astept, poate sa se ridice si sa plece, desi nu îmi doresc asta.Sa-si dea seama ca am terminat lucrarea ? Nu, pentru ca ea nu pentru mine a venit aici, si nu pentru lucrarea mea a stat atâta timp nemiscata.Daca voia, ar fi putut sa plece dupa zece minute, si nici o rugaminte nu i-ar fi schimbat hotarârea.Nu a fost modelul meu, iar eu nu am fost artistul care a imortalizat-o.Pentru ea am fost, poate, doar un bun ascultator.

      Cu putin timp înainte de a se însera, Maya se ridica de pe pat si dadu sa plece. M-am apropiat de ea si am prins-o de mâna.

      "Stai, Maya".

      Ii întind una din bratarile de piele pe care am avut-o la mâna, si de care nu ma despart niciodata.

      "Asta e pentru tine".

      "Pentru ce ?" ma întreba cu vocea ei stinsa si melodioasa.

      "Pentru nimic.Doar... pentru tine".

      Ii leg bratara la mâna dreapta.Maya zâmbeste, apoi coboara scarile, fara sa-si ia ramas bun.Ma întorc la fereastra.Oamenii de pe strada privesc nauciti cum iese de pe usa casei mele.Unii dintre ei intra si îmi pun întrebari.

      Dar eu nu stiu ce sa le raspund.

     

      Câtiva ani mai târziu, în timpul primei mele expozitii, lucrarea cu Maya avea sa devina unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria artei spaniole al secolului douazeci.

© Copyright Călin Kruse
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online