evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Corespondenţă literară  -  Pulbere de stele  -  Apocalipsa  -  John-486  -  Submarinul Roşu  -  Viola  -  Vatmanul - Purificarea  -  Concurenţă neleală  -  Luminile oraşului IX  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Aedes  -  Misiunea  -  Talent  -  Timpul schimbării  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Iubirea de pe Venus  -  De profundis  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Icoana  -  Între două lumi  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Fabrica de vise  -  Tranzit  -  Lacul negru  -  Mamal - Despărţirea  -  Genocidul  -  Legendele Căutării (II)  -  Experienţă pecuniară  -  O poveste de Crăciun  -  Întâlnirea  -  Stâlpnicul  -  Pierderea  -  Îndelunga aşteptare  -  O noapte într-un ceas  -  Principiul alibiului  -  Meduza (VIII)  -  Locul pierdut  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Pure Evil  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Valea blestemată  -  Rochia străvezie  -  Melodia care nu se aude  -  Luminile oraşului XXIII  -  Text experimental  -  Cap de listă  -  Fata morgana  -  Arma secretă


Legendele Căutării

Legendele Căutării
  Mioara Musteaţă
Legendele Căutării (II)
varianta print

Mioara Musteaţă



Publicat Joi, 11 Noiembrie 2004, ora 08:34

      Despre solmezi

     

      Ei isi spuneau solmezi. Putinii care ii intilnisera si se si intorsesera sa povesteasca tot asa ii numeau. Solmed insemna, in limba lor, fiu ai soarelui. Traiau pe culmile Muntelui de Argint, la limita zapezilor vesnice, in sapte cetati intarite ce purtau numele celor sapte clanuri. Nu traisera dintotdeauna acolo. Se stabilisera pe culmile muntelui dupa o calatorie ce era socotita in egala masura istorie si legenda. Erau deosebiti de ceilalti oameni. Ii deosebeau credinta lor,temerile lor si modul de guvernare.

      Intr-o lume condusa de barbati, solmezii erau o societate matriarhala. Cele ce detineau puterea erau Solmirele.

      Solmezii erau in general blonzi, cu ochii verzi sau albastri, nu prea inalti de statura, voinici fara a fi grasi. In urma unor intimplari pierdute in negura timpului de care doar Solmirele mai aveau stiinta capatasera o fobie fata de intuneric si culoarea neagra asociata lui. In intuneric solmezii isi pierdeau firea fiind cuprinsi de spaima asociata cu furie. Deveneau un pericol pentru cei din jur si pentru ei insisi. Din cauza fobiei lor, toti cei cu ochii negri sau cu par intunecat erau ucisi pe loc. Nu scapau de aceasta soarta nici proprii lor copii. Daca se nasteau cu ochii sau parul negru se considera ca au fost contaminati de intuneric.

      Solmirele, considerate Mame ale neamului asa cum soarele era considerat Tatal, nu erau asemeni celorlalti. Prima si cea mai vizibila deosebire era culoarea ochilor. Solmirele aveau ochii galbeni. Mai putin vizibile dar mult mai importante erau puterile lor mentale. Solmirele puteau controla mintile si putini erau cei ce li se puteau opune. Ele, prin puterile lor, adusesera solmezilor niste aliati puternici si paznici de nadejde lupii albi.

      Se spune ca, inaintea exodului ce a generat legendele cautarii, solmezii traiau intr-o tara a zapezilor vesnice in care o zi si o noapte durau cit un an. In timpul nopii cele lungi slomezii cu fobia lor fata de intuneric, nu-si puteu parasi sau apara asezarile asa ca Solmirele au chemat si imblinzit lupii albi folosindu-i pentru paza si cercetare. Asa era si acum. In timpul noptii, cind solmezii stateau in cetatile lor luminate feeric, lupii supravegeati mental de o Solmira pazeau tinuturile de orice nepoftit, fie el om sau fiara. Acesti lupi nu erau considerati animale domestice ci camarazi de arme, aliati impotriva intunericului caci solmezii asa se socoteau soldati ai Tatalui Soare, creati ca sa-l ajute in lupta impotriva intunericului. Aceasta credinta a lor a dus la izolarea pe Muntele de Argint, considerind ca celelalte neamuri s-au lasat corupte de intuneric si nevrind sa aiba de-a face cu ei.

      In spiritul credintei lor, solmezii isi incepeau pregatirea in ale armelor atit barbatii cit si femeile inca din frageda pruncie, devenind astfel luptatori de temut.

      Fiind constienti de slabiciunea generata de spaima lor de intuneric, au cautat modalitati de a o ocoli. Daca nu-si puteau stapini spaima, puteau alunga intunericul. Asa ca mesterii lor au creat niste felinare carora li s-a dus vestea in toata lumea pentru frumusetea si eficacitatea lor. Vestite erau si tesaturile lor din lina ornamentate cu motive solare foarte rezistente si calduroase.

      Un loc de frunte in neamul lor il detineau Mesagerii, alesi si instruiti de Solmire. Erau alesi dintre cei la care spaima de intuneric nu era atit de puternica si putea fi tinuta sub control. Acest corp special de armata a fost intemeiat la inceputurile Cautarii doar ca atunci purta alt nume mai potrivit cu insarcinarile lor din acea vreme Cercetasi. Altfel, nu aveau clase sociale erau cu totii fiice si fii ai Tatalui Soare singura diferentiere facindu-se pe baza meritelor personale.

      Acestia erau solmezii si astfel traiau ei, departe de celelalte neamuri, aparindu-si cu strasnicie teritoriul, pregatindu-se pentru momentul cind Tatal Soare ii va chema sa-l sprijine in batalia finala.

     

     



     

      Capitolul I

     

     

      Cetatea Solher se afla pe culmile Muntelui de Argint. Nu-i fusese dat acest nume fiindca avea mari zacaminte din acest metal, ci fiindca lucea ca argintul in bataia soarelui. Zidurile cetatii, durate din piatra muntelui, pastrau aceeasi culoare spre mindria locuitorilor ei ce erau incredintati ca alta mai frumoasa nu se afla.

      Lia, regina cetatii, admira frumusetea muntelui din cel mai inalt turn al cetatii in care doar ea si Solmirele aveau acces. Numai pentru asta si merita sa fii regina. Privelistea era superba. Mai sus de cetate, zapada acoperea albul stincilor, mai alba decit ele, cu luciri diamantine in lumina Tatalui Soare. Inconjurata de pajisti verzi, smaltate cu flori in culori vii marginite de verdele intunecat al padurii cetatea sclipea alba, cu luciri de perla. Cerul albastru incununa privelistea, culorile tari, viguroase transmiteau pofta de viata.

      Jos, pe ulitele cetatii, solmezii se zareau ca niste papusi smaltuite, carora un vrajitor le daduse viata.

      Noua ei dregatorie ii adusese si o seama de privilegii si acesta era unul dintre ele. Nu toate erau insa la fel de placute iar Solmirele petreceau mult timp explicindu-i de ce era necesar sa le accepte.

      Inainte de a fi aleasa, avusese unele idei romantice despre viata unei regine si nu credea ca ar putea avea vreo sansa sa fie aleasa, desi se gasea in grupa fetelor ce erau educate si antrenate de Solmire dintre care era aleasa intotdeauna urmatoarea la tron.

      Inca de mica, suferise unele pedepse, nu tocmai usoare, fiindca glumele ei se apropiau destul de mult de erezie. Se dovedise ca teama solmezilor de intuneric, care-i facea sa se poarte irational, la ea nu se manifesta cu aceeasi forta. Adica exista, dar ea o putea tine sub control. Acest lucru o facuse candidata la Corpul Mesagerilor dar, spre imensa ei deziluzie, Solmirele o refuzasera. Un alt lucru atipic din caracterul Liei era dorinta de a calatori. Faptul ca pe timpul noptii nu era aparata de Tatal Soare sau de zidurile cetatii, i se parea o ispita in plus. Pur si simplu, se simtea mai protejata decit credea ca are nevoie.

      Dupa esecul in incercarea de a deveni Mesager, Lia se retrasese in sine, imaginindu-si spectaculoase planuri de evadare. Realitatea era ca putea pur si simplu sa iasa pe poarta. Nimeni n-ar fi oprit-o, cetatea fiind pazita doar impotriva celor ce voiau sa intre.

      Dar, unde era fiorul intr-o simpla plecare pe poarta

      Nu se hotarise inca ce sa faca, cind a fost chemata de catre Solmire si anuntata ca va face parte din grupa educata de Ele. Acum, Lia gindea intotdeauna despre Solmire cu litera mare. In prezenta Lor se simtea intotdeauna stinghera, desi nu-i vorbisera niciodata rastit, nici nu o pedepsisera vreodata. Doar ca se simtea in fata Lor de parca ar fi stat in piata mare, pe un podium, goala. Iar in ochii Lor galbeni, nu reusise sa priveasca niciodata mai mult de o secunda. Cu exceptia ceremoniei incoronarii, cind Ele ii cerusera asta, iar ea a trebuit sa asculte.

      Experienta aceea ii stapinea inca gindurile. Pentru un timp, ea a fost Ele si Ele au fost ea.

      Atunci a aflat si de Legenda Renasterii, despre care nu se vorbea niciodata cu glas si pe care n-o cunosteau decit Solmirele si regina.

      Aflind-o, a acceptat faptul ca nu trebuia cunoscuta de nimeni dar, mintea ei ciudata a gasit o noua aventura la care sa viseze. I-ar fi placut sa plece pe urmele tribului, sa-si afle stramosii, care se pare erau un neam neinfricat daca indraznisera sa infrunte un vrajitor al intunericului. Iar fi placut deasemeni, sa afle originea Solmirelor. Desi erau considerate Mamele tribului, ele nu eru asemeni celorlalti. Din pacate, cind le impartasise mintea, aflase ca nici ele nu-si stiu originea orice incercare de a se gindi la asta intilnind un blocaj puternic. Singurul lucru pe care il stiau era ca trebuiau sa astepte o chemare. Cind va veni, cine sau ce-o va aduce, nu stiau dar stiau c-o vor recunoaste.

      Despre Legendele Cautarii, aflase inca de cind era mica, bunica ii povestea in fiecare seara inainte de culcare despre cum plecasera solmezii prin amurg dupa Tatal Soare, cum au trecut ei prin tari ciudate si au infruntat multe fapturi neobisnuite, aservite intunericului, cum unele popoare au incercat sa-i opreasca din drum dar n-au putut fiindca ei aveau un tel, iar drumul le statea in fata. De la Solmire, aflase realitatea din spatele legendei iar realitatea s-a dovedit chiar mai fascinanta. Solmirele cunosteau unele din fapturile noptii pe care le intilnisera si stiau cum sa le ucida sau macar, cum sa le tina la distanta. S-a dovedit ca unii oameni puteau rezista gindului unei Solmire si atunci a fost nevoie sa se lupte si sa-i invinga in lupta dreapta.

     

      Lia ofta. Totul era facinant, dar trebuia sa revina la ziua de azi. Pauza de dimineata se apropia de sfirsit si, in curind, vor apare mesagerii. Mai arunca o ultima privire asupra domeniului ei, apoi cobori cu pas sprinten scara turnului.

      In apartamentele ei, Solmira Maedis o astepta.

      Te-ai trezit, copila o intreba zimbindu-i, Vad ca ai urcat in turn.

      Da, Maedis, nu ma pot satura de privelistea de acolo, niciodata n-am atit timp pe cit as vrea.

      Stiu draguta, stiu. Din pacate, nu putem face intotdeauna ceea ce vrem.

      Ii zimbi, brusc inveselita.

      Avem citeva vesti interesante astazi. Tocmai se apropie de locul de intilnire un mecator.

      Mecatorii erau unul din putinele neamuri cu care solmezii aveau relatii sporadice. Printr-un sir de coincidente unii credeau ca nu e vorba de coincidente ci de destin prima intilnire cu un mecator nu se derulase aidoma cu altele. Din intimplare, acel mecator avea ochii verzi, scapand astfel de moartea rapida care-i astepta pe cei cu ochii si parul intunecat. Solmezii se considerau copii ai Soarelui, creati de El pentru a-I fi soldati si a-L ajuta in lupta cu intunericul. Proprii lor copii daca se nasteau cu par sau ochi negri erau ucisi.

      Acel prim mecator, dupa spusa legendelor, se dovedise a fi si unul din putinii ce se puteau impotrivi Solmirelor. A-i schimba radacinile, insemna a-l distruge radacinile fiind insasi identitatea lui iar Solmirele nu distrugeau nimic din ce nu ameninta direct solmezii. Mai mult, citindu-i mintea, si-au dat seama ca le-ar putea fi util prin cunostintele pe care le avea.

      Mecatorii erau puternic guvernati de traditii si in virtutea acelor traditii toti cei ce se apropiau de asezarile solmezilor erau rezistenti la hipnoza si aveau ochii verzi sau albastri, evitind astfel stricarea relatiilor profitabile pentru ambele parti. In general, marfurile cele mai cerute de solmezi erau bijuteriile de aici si incintarea Solmirei ei dind la schimb tesaturi din lina, obiecte de arta si felinare. Felinarele solmezilor erau vestite pentru frumusetea si eficacitatea lor, fiind platite cu greutatea lor in aur daca erau vindute impreuna cu uleiul fabricat de solmezi.

     

      Lia zimbi si ea, mai mult de incintarea Solmirei. Pe ea bijuteriile n-o prea interesau.

      Spune-mi Maedis, cind ai sa-mi povestesti in amanunt prima intilnire cu un mecator?

      Nu prea te intereseaza bijuteriile, nu Totusi nu numai bijuteriile sunt interesante, ci si vestile pe care acest mecator le poarta in mintea lui.

      Da, daca as avea acces la ele.

      Avem noi, si-o sa-ti spunem si tie. Unul dintre lucrurile interesante este ca s-a gasit un nou Povestitor. Interesant de aflat daca va gasi si povestea noastra!

      Povestitor Maedis, ce ai astazi de-mi spui totul doar cu taraita?

      Draguta, vreau sa-ti arat ca viata de aici nu-i chiar atit de liniara pe cit iti place sa crezi. Nici noi nu suntem rupti de lume, daca nu vrem sa ne rupem de ea. Cit despre Povestitor, o sa-ti povestesc intr-o zi, sau sa-ti spun mai intii despre mecatori?, rise Maedis, vad ca vrei sa stii tot ce misca in lumea asta, atit doar ca nu ai rabdare si le vrei pe toate deodata.

      Lia rise si ea. Ii placea mult de Maedis, firea ei vesela facea ca lectiile subintelese sa fie mai usor de acceptat.

      Stii, m-am gindit sa adun si sa scriu Legendele Cautarii. Cred ca mult din ceea ce suntem li se datoreaza.

      Ai dreptate. Uite, ma uit la tine si-mi amintesc de o stramoasa a ta, care purta acelasi nume si a carei fire se pare ca ai mostenit-o, probabil ca ti s-a povestit de ea. E vorba de Lia din clanul Solharilor........

     

     

     


     

      In linistea dupa-amiezii, Lia se bucura de pauza nesperata de la atributiile ei zilnice. Solmirele aflasera niste vesti neasteptate si trebuiau sa le analizeze, mesagerii fusesera mai putini ca de obicei iar in cetati totul mergea bine asa ca nu se ivise nici o problema de ultim moment pe care sa o rezolve.

      Statea in fata mesei de scris pe care isi pregatise un teanc de pergamente si se pregatea sa inceapa un proiect al ei mai vechi sa scrie Legendele Cautarii. Cu trecerea timpului, acele fapte ale inaintasilor devenisera tot mai mult legenda. Nu-i vorba, erau frumoase legendele dar nu trebuia uitat adevarul ce statea la baza lor. Acest adevar era istoria neamului solmez si ea nu trebuia lasata sa se piarda. Orice istorie are un inceput insa aici Lia se gasea in dificultate. Multe lucruri fusesera uitate iar de altele stia dar nu putea sa le scrie. Totusi, trebuia sa inceapa de undeva si inceputul calatoriei era cel mai potrivit inceput.

     

     

     


     

      Inceputul cautarii

     

      In lumea lor alba, aparati de Solmire si de lupii albi, solmezii traiau fericiti. In timpul zilei cele lungi se ocupau cu vinatoarea si pescuitul, reparau stricaciunile din timpul noptii si se pregateau pentru urmatoarea. In timpul noptii, prelucrau blanurile adunate, se adunau la sezatori unde, in timp ce mestesugarii coseau si inflorau cu alesaturi hainele, cei daruiti de Tatal Soare cu daruri de povestitori si cintareti puneau in versuri si cintec ispravile de seama ale vinatorilor sau ale lupilor considerati de solmezi aliati, nu animale de casa.

      Solmezii erau fericiti, dar nu si Solmirele.

      Ele isi aminteau.....Si amintindu-si , tinjeau dupa lucrurile pierdute.

      Cind prima raza de soare cazuse asupra lor, Solmirele coborira scutul mental care le permisese sa reziste cosmarurilor pe care acel blestemat slujitor al Haosului le dezlantuise.Cercetind in jur, inimile li se incrincenara de mila si oroare. Cu mintile ratacite, traind calauziti de instincte precum animalele ce mai ramasese din vechiul popor se iteau din vagaunile in care se pitisera. Urmind porunca primita atunci cind fusesera smulse din lumea lor, ele i-au adunat,i-au atras in mrejele somnului si-au inceput vindecarea. Vindecarea trupului e o joaca pe linga vindecarea mintii, dar calea de urmat era una singura. In timp ce ei dormeau au intrat in visele lor si le-au schimbat insasi radacinile. Conform ritualului, cei greu bolnavi trebuie sa li se schimbe numele, sa capete alti parinti pentru a nu fi gasiti de piaza rea ce a cauzat boala. Asfel ca ele i-au numit solmezi fii ai soarelui si soarele le-a devenit tata, iar ele au devenit Solmire doamnele soarelui si mamele tribului. Dupa trezire, solmezii nu-si mai aminteau nimic din viata dinainte, credeau ca au vietuit dintotdeauna acolo.Si totusi, desi si-au folosit toate puterile si stiinta, si-au dat seama ca rana fusese prea adinca. Ramasesera cu o tara pe care Solmirele n-o puteau vindeca spaima de intuneric atit de puternica incit le intuneca mintile. Dar, cu toate acestea, solmezii nu-si aminteau nimic in mod constient si crezind ca acolo li-e locul erau fericiti.

      Solmirelor le era insa dor. In visele lor, vedeau frumusetea florilor si verdele ierbii si curgerea grabita a piriiaselor de munte si......

      Cu timpul, din cauza comuniunii mentale dintre Solmire si solmezi, acestia vorbeau de vise stranii, in care visau un pamint al fagaduintei, un loc in care sa fie mai aproape de Tatal Soare.

      Solmezii incepusera sa nu mai fie fericiti. Tot mai multi, priveau petecele verzi ce apareau in timpul zilei si oftau. In timpul noptii, cintaretii n-au mai cintat despre faptele vinatorilor si ale lupilor ci despre tarimuri de legenda, de o frumusete stranie in care Solmirele recunoscura propriele lor vise.

      Trecuse mult timp de cind vietuiau solmezii in lumea cea alba si niciodata nu se mai intimplase asta. Solmirele au luat visele solmezilor ca pe un semn. Era timpul ca ele si poporul ocrotit de ele sa se intoarca printre oameni, sa dea o mina de ajutor la lupta impotriva Intunericului.

      S-au consultat intre ele si au luat hotarirea. La rasarit vor trimite lupii in cercetare si vor alege calea cea mai lesne de urmat. Pina la intoarcerea lor, solmezii vor aduna provizii, isi vor ascuti armele si se vor pregati de plecare. Pericolele vor fi numeroase, multe dintre ele necunoscute dar, cu ajutorul Tatalui Soare si al Solmirelor, vor razbi. Nu trebuiau uitati nici lupii. Ei vor fi de mare ajutor in timpul noptilor caci Solmirele stiau ca tinta lor nu e usor de atins.

     

      Lupii plecara in cercetare si astfel, Solmirele aflara ca singura cale pe care o puteau urma era spre apus.

      In amurg, solmezii erau gata de plecare. Aruncara o ultima privire locurilor ce pentru ei insemnasera acasa, apoi pornira pe urmele Tatalui Soare ce stralucea in fata lor, luminindu-le calea.

      Drumul solmezilor prin amurg a durat mult timp. Calatoreau in clanuri.

      In vremurile de inceput, fusesera sapte solmede care-au adus pe lume copii, astfel ca existau sapte clanuri filiatia facindu-se pe linie materna.

      Cel ce deschidea drumul, era clanul Solhar. Ei fusesera doruiti cu mai multa intelepciune si forta decit celelalte clanuri si Solmirele i-au ales sa cerceteze si sa asigure drumul. Solcerii veneau dupa ei, fiind buni luptatori cu o forta de invidiat. In caz de pericol, i-ar fi ajuns usor din urma.

      Solbarii, Solnorii si Soldurii erau in mijloc. Cu ei mergeau copiii si femeile insarcinate, la fel si o mare parte din provizii. Urmau Soltirii, ageri in lupta si viteji, iar dupa ei Solgarii incheiau convoiul asigurind spatele. Desprinsi de clanuri, calatoreau de-a lungul convoiului Cercetasii, o ceata noua, antrenata de curind de Solmire, care vegheau la bunul mers al lucrurilor.

      Desi erau atit de multi, la inceput au inaintat repede. Solmezii erau obisnuiti cu drumuri lungi, in timpul zilei calatorind la mare departare de asezari in cautare de vinat. Solmirele se grabeau, temindu-se sa nu se lase noaptea si solmezii sa intre in isteria furioasa care-i cuprindea cind erau surprinsi de intuneric. Femeile insarcinate, copiii si batrinii calatoreau in sanii trase de reni si tot asa erau transportate si proviziile.Cei ce stateau in sanii, nu stateau degeaba trebuiau sa faca cit mai multe felinare, gata sa fie aprinse cind se lasa intunericul.

     

      Cind din discul Tatalui Soare a mai ramas doar raza, Solmirele au dat semnalul de oprire. Clanul solharilor s-a apucat sa ridice tabara, cei ce veneau din urma alaturindu-li-se. Ultima geana de lumina lumina o incinta rotunda din blocuri de zapada, in care felinarele licareau vesel alungind intunericul.

      Prima parte a calatoriei decursese fara probleme, fara sa intilneasca pe nimeni, poate fiindca nu exista nimeni de intilnit, poate fiindca lupii ii speriasera si-i tinusera departe. Solmezii erau obositi, dar multumiti si nerabdatori sa porneasca din nou la drum.

      Solmirele insa, nu-si faceau iluzii. Partea mai grea a calatoriei abia acum incepea. Pina acum, mersesera prin tinuturi cunoscute, cu primejdii cunoscute. Se apropiasera de tinuturile altor neamuri si, in curind, vor da ochii cu ei. Se apropiasera si de locurile in care haladuiau fapturi ale intunericului, mai periculoase ca orice om si care puteau avea puteri nebanuite.

      Pe timpul popasului, Solmirele au trimis ciinii in cecetare ele insotindu-I cu ochii mintii. In fata, calea se inchidea, deci la venirea zilei trebuiau s-o ia spre sud.

      Cind prima raza de lumina aparu deasupra orizontului, solmezii erau gata pentru urmatoarea etapa a calatoriei.

     

     


     

      Ridicindu-si ochii de pe pergament, Lia se intinse ca o pisica indreptindu-si cu voluptate spatele. Masura din ochi teancul de file pe care le scrisese si strimba nemultumita din buze. In ritmul asta o sa termine Legendele Cautarii la sfintu' asteapta. Mai bine ar uza de privilegiul ei ca regina si-ar cere un scrib.... Dar, chiar in momentul cind ii veni gindul il si respinse. Unele lucruri nu trebuiau stiute de altii si prima persoana care va citi ce-a scris va fi o Solmira. Lia incepea sa inteleaga anumite constringeri care erau necesare pentru a-si tine poporul multumit. Intelesese si faptul ca unele adevaruri nu pot fi suportate de oricine si Solmirele erau singurele care puteau sa spuna in cunostinta de cauza ce si de catre cine poate fi cunoscut.

      Mai reciti pe ici, pe colo ce scrisese. Erau destul de multe lucruri nestiute de altii. Era destul de posibil ca acesta parte a Legendelor sa nu poata fi citita de altii.

      Ei, o sa vada ea. Important era ca incepuse. Legendele erau numeroase si pina o sa le scrie pe toate multe se pot intimpla.

     

© Copyright Mioara Musteaţă
Sursa :   Fantasy Special
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online