evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jocul  -  Regele animalelor  -  Epsilon  -  Arta fugii în cinci acte  -  Luminile oraşului V  -  Cărăușul  -  Luminile oraşului XXII  -  Taxi  -  Luminile oraşului XXX  -  Mergem acasă  -  Stâlpnicul  -  Visul demiurgului  -  The Alien Revolution  -  Luminile oraşului XV  -  Creatorul  -  Începutul  -  Muzica  -  În vizită la psihiatru  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Visătorul  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Experimentul  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Greaţă  -  În beci  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Ceasul ispitirii  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Cel care nu mai e  -  Caiet de regie  -  Depozit.02  -  Conştientizarea  -  Atingeri sensibile  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Submarinul Roşu  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Îndelunga aşteptare  -  Meduza (X)  -  Lumea lui Ingo  -  Puroi II  -  Ankirah  -  Zombi  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Almateea


Brăduţul

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 13 Iunie 2010, ora 10:07

      Cerul se întunecase. Norii, încă neuniformi, acopereau soarele de amiază şi se zdrobeau între ei, accentuând senzaţia de haos şi incertitudine. Poate alţii ar putea să găsească un anumit farmec în această dezlănţuire şi înlănţuire de forme, nuanţate violent, aflate într-o continuă zbatere, gândi Irina. Ea avea sufletul prea greu pentru a observa altceva decât tristeţea negurilor, cavaleri neştiuţi ai tenebrelor, ce se învolburau în jurul crestelor şi coborau apoi în vălătuci stranii spre ea.

      Sprijinită de crucea mică, încastrată în stânca ivită golaşă pe povârnişul ierbos, se abandonase uitării; vântul îi scutura, în zvârcoliri repetate, pletele negre, ce încadrau un chip de o frumuseţe tainică, aparte, ce nu pierduse nimic din farmec, ca urmare a palorii neobişnuite a feţei şi a ochilor cenuşiu-verzui, aburiţi de lacrimi tăcute, strivite din timp în timp de gene prelungi, ce palpitau în tăcere. Privirea, nedefinită, urmărea jocul acelor micuţului brăduţ, ce îmbrăţişa stânca cu un frate de-al său; doi fraţi într-o tulpină, dintre care unul frânt, probabil, de vitregia furtunilor.

      Doar Irina ştia ce se întâmplase. Ştia şi nu putea, sau nu voia, să uite, deşi trecuseră luni de atunci.

      O pală de vânt, mai puternică, rostogoli o pietricică pe lângă ea. Ca şi atunci, în iarnă; dar atunci vântul i-a zburat mănuşa. Laur a râs şi s-a lăsat în jos, pe coastă, să o recupereze. A fost ca o nălucire. Mai aveau mai puţin de o oră până la cabana Mălăieşti. Plecaseră cam târziu de la Izvorul Muntelui şi se înserase. Laur mai trecuse pe acolo; cunoştea drumul, dar zăpada nouă acoperise poteca şi făcea înaintarea mai dificilă. Trecuseră de punctul cel mai greu al urcuşului şi, pe o potecă de coastă, ocoleau, în coborâş prelung, spre cabană. De sus văzuse luminile la cabana pierdută între nămeţii alburii şi stâncile ameninţătoare ale căldării glaciare.

      Ea a ţipat scurt. Laur nu a scos nici un sunet. Să nu o sperie? Să nu reacţioneze şi ea greşit? Nu a putut să mai afle răspunsul. Un pas greşit? A cedat zăpada sub picior? L-a dezechilibrat rucsacul înalt, cu cadru metalic? Nu ştie. L-a văzut alunecând, rostogolindu-se, într-un iureş de zăpadă, pe panta ce se pierdea la peste 200 m în întunericul pădurii. O ridicătură albă, probabil o stâncă, străjuită într-o latură de doi brăduţi, pierduţi sub greutatea zăpezii, l-au reţinut pentru o clipă; s-a prăbuşit peste unul din brăduţi, s-a agăţat de el şi l-a frânt. A mai alunecat câţiva metrii şi s-a oprit. Nu mai mişca.

      Irina nu ştie cum a coborât până la el. Teamă pentru viaţa ei? Nu, nu exista decât el, pata neagră pe albul imaculat, cu bradul rupt, ca un sceptru al morţii, în mână.

      L-a strigat, l-a implorat, s-a rugat, a plâns şi a ţipat şi l-a târât, cu unghiile înfipte în trupul lui şi în crusta de ghiaţă de sub zăpada afânată, până la stânca cu brăduţul, rămas acum singur ca şi ea. L-a simţit, dintr-o dată alături de ea, trist pentru „fratele sau dintr-o tulpină”, distrus violent. Noaptea se lăsa, iar ea tot încerca să găsească o sclipire de viaţă la el. Nu-l putea părăsi. Nu simţea frigul, iar lacrimile îngheţau pe gulerul şi pieptul canadienei. Şi-a revenit treptat, cu senzaţia unui gol imens în jurul ei; tăcerea grea era ruptă doar de vuietul crengilor lovite de vântul sălbatic care se pornise şi de trosnetul sinistru al vârfurilor brazilor uriaşi, rupte de dezlănţuirea stihinică. Vedea, cu simţurile anihilate, moartea naturii în jurul ei, dar nu o percepea; trăia un coşmar, fără speranţa de a se putea trezi. . .

      O nouă răbufnire de vânt o făcu să tresară. Pâcla alburie o înconjura cu un giulgiu în care se zbăteau umbrele vagi, fantomatice, ale brazilor din apropiere. Un fior o străbătu, făcând să se prelingă pe obrazul fraged lacrima ce-i stăruia între pleoapele întredeschise. Un scurt vârtej mişcă într-o frenezie tăcută crengile brăduţului. Acele lui o atinseră, dar nu simţi nici o înţepătură, deşi simţurile îi erau exacerbate la maximum; o simţi mai mult ca pe o caldă mângâiere, ocrotitoare. Aceeaşi senzaţie ca atunci, în noaptea cea mai tristă. . .

      A rămas toată noaptea lângă el, încercând să-l încălzească cu trupul ei, învelindu-l ca pe un copil în crenguţele bradului plecat asupra stâncii şi a ei. A ajuns a doua zi dimineaţa la cabană, ca o fantomă de gheaţă şi zăpadă. Nu ştia cine este şi de unde vine. Vorbea cu iubitul ei imaginar şi cu dragul ei brăduţ care-l ocroteşte. Au crezut că a înnebunit. Doar Doru, un vechi salvamontist, aflat în drum spre Cabana Omul, a înţeles că era în urma unui şoc puternic. A intuit din prima clipă că asistă, din nou, neputincios, la o dramă cu final parţial, pentru că o nouă dramă urma să înceapă pentru cea din faţa lui când îşi va reveni. Au reuşit să o determine să bea un ceai cald, cu vodcă. Nu puteau afla nimic concret de la ea. Nu mai ningea de câteva ore. Împreună cu Mihai şi Emil, elevi din Sibiu veniţi la schi, au plecat pe urmele fetei, sperând să afle ce s-a întâmplat; bănuia un accident.

      L-au găsit la o distanţă de cca. o oră şi jumătate de mers de la cabană; era pe stâncă, sprijinit de brăduţ, cu două crengi ale acestuia petrecute protector pe umeri. Murise de mult; o rană la cap. Au recuperat şi rucsacul din vale şi pe cel al fetei. Aşa au reuşit să îi identifice.

      Irina şi-a revenit după 10 zile, la spital, la Bucureşti, de unde era. Trecuse primul şoc. Devenea tot mai lucidă. Doru telefonase de mai multe ori la spital, iniţial la Buşteni, unde o transportaseră prima dată, iar ulterior la Bucureşti. Vorbise şi cu ea. Îi mulţumise, dar nu ieşise din apatia generală, explicabilă în mare parte. Nu i-a cerut telefonul de acasă. După ce s-a externat, nu a mai căutat-o. O evitase conştient. Îi plăcea. Doctorul îl rugase să nu o facă; îi trezea amintiri tragice şi exista riscul unei recidive, pe un fond psihic labil.

      În primăvară a văzut crucea metalică fixată pe stânca unde murise prietenul ei şi florile proaspete lăsate acolo. S-a interesat şi a aflat că, încă din luna martie, Irina se angajase la cabana Poiana Izvoarelor. Zilnic pierdea ore în şir la cruce, muncind noaptea, ca să recupereze timpul cât a lipsit; ceilalţi o înţelegeau. Unii afirmau că începuse să-şi revină. Se plimba mult, vorbea singură cu ierburile şi cu copacii, dar avea în rest o judecată perfect raţională. Nu accepta prietenii mai strânse şi respingea cu agresivitate eventualele insistenţe

      Doru cobora de la Omul direct spre Poiana Izvoarelor, prin Brâna Caprelor. Se abătu din drum spre cruce, sperând în sinea lui să o întâlnească. Era acolo, fericită. Nu-l mai ţinea minte cum arată. O umbră i-a trecut pe faţă când i-a spus cine este. Îl simţea, totuşi, mai apropiat decât ceilalţi; ca pe un frate, care i-a lipsit mereu. Agrea prezenţa lui. Discuţiile erau banale, despre vreme, munţi, flori, ajungând la preocupări şi pasiuni comune.

      Doru evitase să abordeze problema prezenţei ei aici, deşi era lucrul care îl intriga cel mai mult. Figura lui îngândurată nu-i scăpă Irinei.

      -Te văd reţinut. Vrei să întrebi ceva şi nu şti cum să începi, nu-i aşa?

      -Ai sesizat, sau ai intuit corect. Nu ştiu dacă fac bine, dar aş dori să încerc să clarific două aspecte ce mă frământă mai de mult. . .

      Te rog. Nu-ţi face reproşuri inutile. Mi-am revenit aproape complet din punct de vedere al. . . sănătăţii, termină ea după o scurtă ezitare.

      -Ai evitat cuvântul „psihic”, nu-i aşa?

      -Da. După mine sunt perfect sănătoasă, dar alţii mă privesc ca pe un om bolnav. Cred că nu este nici un impediment ca să mă întrebi ce vrei.

      -Se refera la ziua când ai venit la cabană. Eu am stat permanent cu tine. Aiurai, vorbeai cu cineva nevăzut. . .

      -Continuă te rog. Mă interesează şi pe mine foarte mult, întrucât nu am decât amintiri vagi; mai mult senzaţii decât aspecte concrete.

      -Vorbeai cu „el”, sau mai precis povesteai ce ai vorbit cu „el”. Reveneai obsesiv asupra unui moment, pe care nu l-am înţeles, deşi am încercat şi atunci să o fac. . .

      -De ce mă ţii în tensiune?

      -Trebuie să-mi aleg cuvintele, ca să mă pot face bine înţeles.

      -Ţi-e frică să nu mă răneşti?

      -Nu-i numai asta. Vreau să înţelegi şi tu ce spun. Pentru liniştea ta sufletească, ţin să te asigur că nu am discutat cu nimeni aceste probleme. Revin la obsesia ta. El murise. Am simţit întreaga ta durere şi revoltă. Nu concepeai aşa ceva şi nu ai acceptat-o nici un moment. Continuai însă-reţine continuai-şi nu reluai, să relatezi discuţiile tale cu „el”, după moartea lui fizică. Se refereau la aspecte existente după decesul lui, pe care el nu le mai putea percepe şi deci nici comenta cu tine.

      -Deci a fost real. O simţeam. Simţeam că am menţinut contactul cu el după moartea lui fizică, dar toţi mă considerau dezechilibrată şi mă tratau ca atare. De ce nu mi-ai spus de atunci. M-ai fi ajutat mult. O! Cât de mult aşi fi dorit să aud confirmarea ta atunci! Dar şi acum mă bucur foarte mult.

      -Doctorii mi-au spus că îţi face rău orice referire la noaptea aceea. Nici eu nu ştiu cum ai putut rezista.

      -Sunt convinsă că ei credeau că au dreptate, dar nu aveau.

      -Deci susţii că ai „discutat” cu el ulterior. . .

      -Discutat nu este cuvântul potrivit, dacă te gândeşti că procesul avea loc doar la nivelul psihicului, al simţurilor.

      -Când ai început şi cât a durat?

      -Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat atunci exact. Ca să nu mă înţelegi greşit, îţi precizez că după ce mi-am revenit la spital, am început să am acea senzaţie ciudată a unor amintiri trăite dar nu văzute de mine, acel sentiment clar că el nu a murit atunci şi că am vorbit ulterior cu el. Îţi dai seama cum mă simţeam? Eram în pragul nebuniei şi nu aveam nici un element în sprijinul senzaţiilor mele.

      -Cred că pot să-mi imaginez. După ce te-ai externat presupun că ai venit la mormântul lui. . .

      Da. De multe ori. Zile în şir am plâns pe piatra rece şi am încercat să reiau un contact cât de mic cu el. M-am reântors la Bucureşti şi am studiat tot felul de lucrări de specialitate, dar rezultatele au fost nule.

      -Atunci te-ai gândit să revezi locul unde s-a petrecut totul, pentru ca ambianţa să sensibilizeze funcţiile tale parapsihologice. . . Sau pentru. . . altceva?

      -Da, dar ce vrei să spui? se precipită ea cu o curiozitate nedisimulată. Şti ceva despre el şi nu îmi spui?

      -Nu, nu ştiu nimic despre el, dar ţi-am spus că vreau să clarific două lucruri. . . Primul: veridicitatea discuţiei tale cu el. Al doilea: Unele cuvinte „scăpate” de tine în timp ce i te adresai lui; îl numeai „iubitul meu. . . ”şi mai urma un cuvânt. Îţi aminteşti care era acel cuvânt şi de ce-l foloseai?

      -Nu, zise ea, parcă absentă, dar tensionată. Aşa îi spuneam, dar foloseam numele lui. Nu mă ţine pe jăratec. Care era acel cuvânt?

      -Nu ştiu dacă îţi fac un bine sau un rău. . . Cuvântul era „brăduţ”

      -Brăduţ. . . ”iubitul meu brăduţ”. . . Nu-mi amintesc. De ce „brăduţ”?

      -M-am gândit mult la asta şi pot face doar o supoziţie. În noaptea aceea, tu nu ai stat cu el decât la stânca de aici, străjuită de aceşti doi brăduţi dintr-o tulpină. Unul s-a rupt când a căzut el. Durerea omului a fost simultană cu durerea „fraţilor”; înfrăţiţi în moarte, cei doi au supravieţuit în cel rămas, cel denumit de tine. . . Asta-i tot. Cred că am înnebunit şi eu.

      Irina tăcea. Ochii verzi priveau în gol.

      -Ce e cu tine, zise Doru speriat?

      -Nimic. Nimic. Ultima speranţă. . .

      -Nu o lua chiar aşa. Trebuie să fi realistă. Poate fi o aberaţie, o fantasmă.

      -Poate, dar poate fi şi ultima speranţă. Durerea are nevoie de speranţă. Te rog, încearcă să-ţi aminteşti tot ce am spus atunci. Este foarte important pentru mine. M-au tratat să fiu raţională, înăbuşind subconştientul. . .

      Ea revenea mereu cu întrebări pentru noi detalii. Au rămas mult timp împreună.

      El a plecat.

      Ea a rămas.

      Nu au mai vorbit de atunci.

      ....

     



      -Ce cauţi aici? Ce vrei?

      -Pe tine. Doar pe tine. Ţi-am răspuns la întrebări. Este absurd să aşterni zilnic flori moarte la piciorul unei cruci ruginite, pentru a menţine vie o iubire dispărută.

      -Îţi interzic...

      -Mi-ai tot interzis. M-am săturat de toată nebunia asta în care te complaci. Trebuie să-ţi revi. Dacă nu vrei, te voi obliga să înţelegi realitatea. Pricepe odată pentru totdeauna că el a murit, iar tu trăieşti. M-ai respins mereu, deşi am încercat să-ţi arăt cât ţin la tine.

      -Nu te amesteca în viaţa mea. Ai destule alte fete la dispoziţie şi după cum ştiu, nu ai avut niciodată rezerve în acest sens.

      -Da, dar la tine ţin altfel.Ai devenit o obsesie, un scop în sine. Vei fi a mea, fie că vrei, fie că nu.

      Făcu un pas spre cea care, din instinct, se trase în spatele brăduţului, ca şi cum acesta ar fi putut să o apere. Mâna îi atinse o creangă, care, scăpată ca dintr-un arc, se destinse într-o lovitură seacă peste faţa lui Petre.

      -Blestemato! rârâi el şi, cu faţa aprinsă de durere şi ură, apucă cu amândouă mâinile creanga verde şi încercă să o frângă.

      -Nuuu! strigă ea, repezindu-se la el cu forţa inconştientului.Îl izbi cu amândouă mâinile în piept, răsturnându-l. Dezechilibrat, acesta alunecă şi se opri câţiva metri mai la vale, pe panta abruptă, în patru „labe”.Privi cu o ură sălbatecă la ea, scrâşnind din dinţi.

      -Nu-mi vei scăpa. Puteai să mă omori, ticăloaso.

      Încercă să se ridice în picioare, dar panta prea mare îl readuse în poziţia iniţială. Începu să se caţere spre stîncă.

      Într-un reflex inconştient Irina o luă la fugă pe pantă, spre poteca care ducea către marginea pădurii. Nu-i era atât teamă pentru ea, cât pentru brăduţ.Ea se putea apăra, dar el nu. Atrăgea din reflex primejdia asupra ei, ca animalul care-şi apără puiul, oferindu-se el drept pradă. O scurtă privire înapoi o convinse că Petre a uitat de brăduţ şi vine după ea. Era conştientă că nu putea ajunge pînă la cabană înainte să o prindă el, dar voia să fie cât mai departe de cel drag.

      A ajuns la potecă la câţiva metri de primii copaci. Nu a simţit vântul, dar a văzut zbaterea înfrigurată a brazilor. Un vuiet surd a străbătut coasta. S-a aplecat ca să poată trece pe sub crengile care, mişcate parcă de o pală de vînt, s-au ridicat ca aripile unei păsări uriaşe, făcându-i loc. Petre era deja pe cărare şi se apropia; îndepărta cu mâinile crengile care-şi continuaseră mişcarea, aplecându-se până la pământ. Irina fugea în continuare; nu avea altă şansă decât cărarea. Abruptul din dreapta şi stâncile ce se ridicau printre trunchiurile uriaşe, doborâte de furtuni, din stânga, nu-i lăsau altă şansă. Alerga.

      Un scârţâit lugubru îi atrase privirea spre un brad imens, aproape uscat, aflat puţin mai în faţă, pe partea stângă a cărării. Cădea., cu rădăcinile muşcând din pământul negru, în timp ce crengile imense se zvârcoleau în aer, ca nişte braţe uriaşe, monstruoase, adevărate suliţe ucigătoare.

      Nu avea timp să treacă pe sub el înainte să cadă peste cărare, dar îşi continuă alergarea, într-un gest de sinucidere.

      Într-un zgomot infernal de crengi rupte, uriaşul se opri aproape la orizontală, sprijinit de doi brazi vânjoşi, care parcă-şi uniseră crengile în acest scop. Ramuri uscate, rupte, cădeau ca o ploaie, dar hăţişul periculos se oprise la cca 2 metri deasupra cărării, permiţîndu-i ei să-şi continue cursa, terorizată de violenţa şi bestialitatea care putea zace în om.

      Petre văzuse de la mică distanţă scena. O clipă îi fusese teamă că scapă „prada”, când Irina, după o scurtă ezitare se repezise spre copacul care cădea. O dorea vie, arzătoare, nu un cadavru inert. Nu forţă ca să o ajungă imediat. Cunoştea bine drumul. Calculă să o ajungă la următoarea lizieră a pădurii, pentru a nu o determina să facă vre-un gest necugetat.

      Irina tocmai trecea, sufocată de oboseală, de un cot al cărării, când a întors capul să vadă ce se întâmpla. Într-o fulgerare, văzu poteca barată de trunchiul prăbuşit peste strigătul de groază al celui ce fusese Petre.

      Legea nemiloasă a pădurii dăduse şi executase verdictul.

      Bătrânul brad murea, cu ultimele rămăşiţe de viaţă pâlpâind în plăpândele lujere ale unor crenguţe încă verzi. Zdrobise în vrerea-i sinucigaşă viaţa unui om, ca să apere o altă viaţă.

      Irina simţea asta; nu ştia cum şi de ce. O lacrimă-i înceţoşă privirea. Cei doi brazi care sprijiniseră trunchiul uscat îşi aplecaseră crengile ca un ultim omagiu adus „bătrânului” şi propriilor ramuri sacrificate, sfârtecate de căderea acestuia.

      Ea s-a apropiat înspăimântată, îndeajuns pentru a constata , fără dubii, că Petre nu supraviţuise acelei dezlănţuiri furibunde, neânduplecate.

      Crenguţele verzi ale uriaşului prăbuşit palpitau într-un tremur uşor. Ea se apropie mai mult şi, într-un gest inconştient, luă în mână vârfurile uneia şi mângâie acele care se cuibărisertă în palma ei. Irina duse la buze ramura plăpândă şi, cu un lung sărut, le mulţumi. Ca un copil răsfăţat, râzgâiat, toate se destinseră şi se aplecară, într-un ultim suspin.

      Ridică încet capul. O linişte absolută domnea în pădurea atât de neliniştită cu câteva clipe mai înainte, ca un tainic priveghi. Era o linişte care punea treptat stăpânire şi pe ea. Se simţea ca un prunc ce adoarme la sânul mamei, după un vis agitat.

      O zvâcnire scurtă, simţită de ea ca o repulsie a gingaşelor crenguţe pe care le lăsase libere, o făcu să tresară. Aplecată, le mângâie din nou, iar ele se ascunseră mai bine în micuţa ei palmă. Se împotriveau unui suflu străin, cu ostilitatea neputinţei.

      Senzaţia transmisă o percepea cu claritate; ceva le amaeninţa, iar acel ceva nu putea fi decât Petre. Ca şi cum ar fi fost necesară o certitudine, cu o nouă zvâcnire, crenguţele se „stinseră”, într-un ultim, suprem sacrificiu, de autoexterminare, în faţa imposibilităţii de a se opune unei evoluţii nedorite.

      Irina privea trunchiul prăbuşit şi crengile martire plângând.

      Atenţia i-a fost atrasă de lujerul prelung, cu scăpărări intense de verde închis, ce se încolăcea pe trunchiul zdrobit , printre ramurile frânte. Zbaterea lianei, cu o ultimă rădăcină înfiptă în pământ, îi confirmă suspiciunea. Ceva din Petre va supravieţui.

      Din nou nu se mai gândea la ea; ei nu mai putea să-i facă nimic. Durerea o săgetă în inimă. Ei nu, dar lui ? El era neajutorat, iar distanţa nu era prea mare... Anii vor trece în defavoarea lui. Liana şi descendenţii ei vor trăi mai intens, cu posibilităţi mult mai mari de înmulţire şi extindere. Ei nu-l vor ierta pe el. Acum, când vor avea şi un „limbaj” comun, vor şti mult mai multe unul despre altul, iar el era defavorizat.

      Ea putea decide să distrugă liana şi să-l salveze...Însemna însă să-l condamne la „nefiinţă” pe Petre. Avea oare dreptul? Cum va trăi şi gândi ulterior? Întrebările cădeau grele, ca păcatele nemărturisite. Gândurile i se învolburau...

      -Legea.... legea... ,auzea, sau simţea. A ucide ca să supravieţuieşti, nu e crimă, e Legea ...Legea...

      -Nuuu...! izbucni strigătul ei cu disperarea neputinţei.

      Se strecură printre ramurile uscate, sări peste trunchiul salvator şi se îndreptă, cu un pas nesigur, spre crucea unde o aştepta brăduţul ei. Nu-l auzea în vuietul senzaţiilor noi, intense.

      Pasul deveni mai sigur, sub impactul Deciziei...

     

      Doi turişti, plecaţi în d.a. aceleiaşi zile de la Mălăieşti, s-au reântors şi au adus vestea morţii lui Petre. Ei au încercat să-l scoată de acolo, dar nu au reuşit. Doru şi alţi doi salvamontişti din echipă, dotaţi cu toporişti şi fierăstrău, s-au deplasat şi l-au recuperat de acolo; L-au scos cu dificultate. Au degajat şi poteca pentru a-l putea transporta la cabana Poiana Izvoarelor. Cu lovituri scurte de toporişcă Doru a tăiat în final o liană şi ultima rădăcină care mai ţinea trunchiul prăbuşit, reuşind, împreună cu ceilalţi doi, să-l dea puţin la o parte din drum, ca să se poată trece.

     

      A doua zi au găsit trupul Irinei culcat cu capul pe un smoc de iarbă sub brăduţ; era fără viaţă şi fără vre-o urmă de rană. Zâmbea. Pe stâncă, după numele lui Laur, zgâriase: ...”şi iubita”.

      Au ridicat-o cu grijă şi au transportat-o la cabană.

      Doru a mai privit o dată în urmă, spre locul unde va aduce o cruce sculptată de el, cu grijă şi iubire.

      Brăduţul se înălţa deasupra stâncii în compania fratelui său rupt, uscat până atunci, dar pe trunchiul căruia se ivise peste noapte un mic ram de culoare verde, ca ochii cuiva, semn că viaţa a învins din nou.

      Tristeţea i se citea pe faţă.

      -Rămâneţi fericiţi, murmură el.

     


      Localnicii au denumit locul „La crucea iubirii” şi povestesc despre lăstarul verde, răsărit peste noapte din trunchiul rupt, uscat, al unuia din brazii îngemănaţi.Spun, dar mulţi nu cred, că doar cei doi brăduţi cunosc întreaga poveste, dar că nu o spun decît celor aleşi şi puri, celor ce-şi pleacă capul pe stânca rece şi uită puţin timp cine şi ce sunt.

     

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online