evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Unde dai şi unde crapă!  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Floarea de loldilal  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Pierduţi în ceaţă  -  Cerşetorul  -  Al nouălea iad  -  Limoniu  -  Sexibon  -  Luminile oraşului  -  Luminile oraşului XXVI  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Călătoria unui artist...  -  Felix II  -  Luminile oraşului XIV  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Mutare disciplinară  -  Vid imprevizibil  -  ªi atunci...  -  Duel în Lumea Visurilor  -  K  -  Zombi  -  Călătorii cu îngeri  -  Copilul gheţii  -  Experimentul  -  Invizibilul  -  Creatorul  -  Ambiguitate clinică  -  Lumina neagră  -  Apocalipsa  -  2 fast 4 you  -  Arătarea  -  Tahiji  -  Satiră robotică  -  Viola  -  În umbra sorţii  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Jocul libertăţii  -  Fata morgana  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Jocul Zeilor (III)  -  Tolaie  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Meduza (VI)  -  Jocul  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Plasa pe jăratic  -  Ultima frunză  -  Trenul


Meduza (XII)

Ovidiu Bufnilă
ovidiubufnila.ning.com



Publicat Duminică, 13 Iunie 2010, ora 10:46

       Regulile jocului sunt extrem de dure. Pe piaţa de imagine sunt sute şi mii de imagini care scalda imaginarul poporului acvatic şi fiecare această imagine îşi revendică dreptul de a fi pe primul loc. E normal să fie aşa. Dacă vrei să-ţi construieşti imaginea ai nevoie de elemente primare cum ar fi propria ta personalitate, spaţiul de putere, relaţiile, ritmurile tale interne. Ritmurile interne guvernează deciziile tale şi te pot lăsa baltă în chiar clipe în care te crezi puternic şi imbatabil. Trebuie să ai ştiinţa conducerii poporului acvatic şi să preţuieşti dragostea lui sub toate formele lui perverse dar şi încântătoare.

      Jocurile de imagine pot fi deschise sau închise şi nu e de neluat în seama faptul că şi anonimatul poate fi o imagine bună care se cere a fi construită cu minuţie şi deplina înţelepciune. Cel mai important e însă să fii hotărât şi să te dăruieşti cu adevărat poporului acvatic pentru care vrei să lupţi. Imaginea ta despre lume e o chestiune de atitudine şi reflecta comportamentul tău, predispoziţia ta de a absorbi modele, de a imita imaginile mediatizate. Jocurile de imagine sunt surprinzătoare şi fatale pentru omul public. Dacă eşti om public, imaginea ta este supusă fie oprobiului fie iubirii fatale a poporului acvatic. Dacă fiind om public te însoţeşti de iubirea fatală a poporului acvatic vei fi ştiind că poporul acvatic digitalizat şi fragmentat te iubeşte temporar şi că te va executa de îndată ce acţiunile tale nu-i mai servesc interesele sau simţămintele de conjunctura.

      Conjunctura?

      E secreţia metabolismului pornit să îndrepte cutele istoriei, să alinieze schimbările la continuu. Ai zice că spiritul oceanic lămureşte sensul. Iar noi avem nevoie de sens căci ordine absolută nu se poate face aşa cum curăţenie absolută nu se poate face, fiind un nonsens. Dezordinea nu e lipsirea de ordine, iar spiritul oceanic nu e lipsirea de disciplină. Lipsirea de mizerie ar slei formele şi structurile narative. Ar adormi spiritul de navigaţie. Ar umple de plictis întreaga noastră uniformitate acvatica informaţionala.

      Sfâşiind liniştea nopţii cu zgomot de stâncile acoperite de alge turtite şi lopeţi, fabuloasele acvatice ocupa structurile narative dând lovituri mortale regimului imaginar şi trezind spiritul cu înjurături şi cântecele porcoase.

      Ai zice că, la adăpostul întunericului, fabuloasele acvatice pun la cale o conspiraţie împotriva ficţiunii, că se grăbesc să şteargă diferenţa. Dar nu e nici o grabă în mişcările lor. Fumează alene, se îmbrâncesc, îşi pun piedică, alungă fantasmele urinând îndelung printre stâncile acoperite de alge.

      Au gândurile lor tragice. Au bucuriile lor. Au planurile lor ascunse. Luptă şi ele împotriva nimicului aşa cum meduzele lupta cu îndârjire împotriva prafului cosmic aşternut peste documentele ascunse, prin birouri, prin biblioteci, pe coridoarele lumilor acvatice.

      Le-am construit cu migală. Sunt şi ele fie pneumatice, fie electrice, fie organice. Meduzele au câte trei sâni fiecare şi lupta pline de îndârjire împotriva prafului cosmic stârnit de vârtejurile virtuale sub presiunea furtunilor oceanice.

      Praful se aşterne pe documentele secrete uitate la vedere de o mulţime de nătăfleţi. Spionii viruseaza meduzele servindu-se de ele ca de nişte camere de luat vederi. Noi bruiem comunicaţiile acvatice şi ecranam imaginarul meduzelor schimbându-le structurile narative tot timpul acvatic.

      Construcţiile noastre simbolice matura şi trebăluiesc muncite de gândul tragic al inutilităţii lor în politica şi treburi oficiale. Sunt tăcute ca pietrele cerului său dimpotrivă, certăreţe şi arţăgoase. Culeg secrete aşa cum ar culege ciorchini de corali de pe fundul mărilor, sub soarele fierbinte şi portocaliu. Adună şiruri nesfârşite de coduri aşa cum ar culege scoici vorbitoare la sfârşitul lui iulie. Ştiu pe de rost tot ce se vorbeşte pe la sindrofii şi te pot pune la curent cu ultimele acţiuni de dezinformare puse la cale de oamenii plătiţi de principele scoicilor sau de locotenenţii regelui marilor sau de oamenii împăratului Owagama.

      Nu sunt meduze!

      Sunt balerine. Sunt asistente medicale, sunt jurnaliste şi croitorese. Sunt contabile şi coafeze. S-au oferit voluntare. Răspund chemărilor noastre. Îşi iau rolul în serios şi ne ajuta să lichidăm reţelele piraţilor de dincolo de orizontul vizibil în doi timpi şi trei mişcări. Cinste lor!

      Depozitează secrete aşa cum fabuloasele acvatice înfăptuiesc ultimul act ascunzând boala, falimentul şi deziluzia sub un covor de anemone plăcut mirositor, gata, gata să înşface aurul sau hainele naufragiatului.

      Fabuloasele acvatice au ştiinţa secretului şi a ascunzişului. Pun la secret circul de ape în corporalitatea inelului magic.

      Au mutre de cheflii. Sunt rufoase. Au găleţi cu bijuterii scufundate în catacombe acvatice. Visează să răstoarne puterea imperiilor oceanice.

      Ar descăpăţâna regii şi împăraţii. I-ar pune la popreală pe politicieni. Până şi pe Pitoşkin au pus ochii, i-ar face felul.

      Îi aşteaptă pe toţi la debarcader. Se iţesc pe după monumentele navale.

      Îşi hârşie tuburile de oxigen, îşi scuipa-n palme. Pufăie ca nişte crucişătoare pântecoase. N-au habar de realitatea virtuală care bâzâie prin nodurile semantice. Ele întorc apele de pe-o parte pe alta. Asuda şi suduie. Vine ea şi vremea lor. Se bulucesc ei în contra guvernantei naţionale. Praf îl fac pe primul ministru, numai să vezi!

      Spionii de dincolo de orizontul vizibil? Nu ţine, domnule! Cine să se infiltreze în lumea lor sublunara? Cine să fie atât de nebun să se-arunce de bună voie în ghearele lor, în tentaculele lor? Fabuloasele acvatice au şi ele ocultele lor. Au un staroste pe care îl asculta plini de respect. Au şi-un casier.

      Casierul are munca grea. Strânge tot felul de taxe interne. Cu bani se pun la cale consspioniile, revoluţiile şi căpătuiala. Se vor strânge cu toatele într-o bună zi şi vor porni în cea mai vestită cruciada acvatică din lume. Or să atace nordicele ca să ia în stăpânire minele submarine de diamante de lumina veche. Să mănânce diamantele alea, să devină nemuritoare!

      Viermii marini, trandafiriii, s-au lăudat că vor preschimba spiritul oceanic în diamante de lumina veche!

      Au încheiat un armistiţiu cu lumea, au încheiat un contract cu municipalitatea din Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej şi Magribar.

      Îşi pun măştile ca de carnaval şi se scufunda prin canale şi conducte. Ucid pe tăcute tot felul de forme de viata bizare. În căldura pestilenţiala a acvaticelor se nasc animale marine ciudate care cauta să iasă la lumina lunii. Luna le naşte. Din bandaje menstruale şi din secreţiile oraşelor viermuitoare. Viermii marini le hăcuiesc. Le fac harcea-parcea, fără pic de mila. Alchimişti în felul lor. Combina tot felul de secreţii şi metale rare. Duc cu ei spiritul oceanic în canale şi se chinuie să-l prefacă în aur.

      Şi ei visează să răstoarne ordinea acvatică, vor să iasă la lumina zilei. Ţin morţiş să-şi piardă aurul la cazinou şi în tranzacţii dubioase. Vor să pătrundă în politică prin docurile din spate acolo unde se pun la cale toate mârşăviile secolului.

      Să se aşeze drept în lumina reflectoarelor. Asta vor viermii marini! De asta iubesc ei ficţiunea, sensul ultim.

      Sunt plini de tăieturi de harpon şi de tatuaje. Au văzut sufletele fiinţe fabuloaselor plutind în aburul rau mirositor din adâncuri. Au văzut un rechin melancolic înfulecând cu poftă un strigoi şi un şarpe uriaş care înghiţise un vampir şi un caşalot cu chip de om care cânta la clarinet. Viermii marini sunt cu toţii oamenii noştri, numai şi numai ai noştri. O ţin din scurt pe acvatica oficială. O mai pun pe jeratic pe guvernanta oceanică. Ei scot din adâncuri câte un mare pericol pentru că metabolismul popoarelor acvatice să duduie din plin. Spiritul oceanic e aliatul nostru.

      Resturile naufragiilor sunt batalioanele noastre. Gropile marine sunt gurile noastre de tun, periculoasele.

      Şi crabii electrici ne sunt de trebuinţă. Crabii electrici nu se războiesc cu marinele adormite la soare după furtună ci sugruma şi bulucesc imaginarul colectiv în inele acvatice de sârmă ghimpată. Inimile fiinţelor rătăcite le fugăresc crabii electrici.

      În acelaşi fel lucrează şi tiparul atomic. Tiparul atomic e înrudit şi cu balenele albastre din îndepărtatul nord şi cu sepia orientalelor.

      Câteodată recunoaştem că şi noi suntem rude cu tiparul atomic şi cu balenele albastre din îndepărtatul nord. Spiritul oceanic e secreţia noastră iar resturile structurilor narative pe care le devorăm neîncetat, reinterpretând sunt adevărul nostru.

      Fără spiritul oceanic parcă am fi lipsiţi de obiect şi de tendinţă. Spiritul oceanic pune în lumina frumuseţea registrului de navigaţie, îi da sens. Spiritul oceanic e aliatul democraticei şi a dictaturii deopotrivă. E întreţinut pe ascuns pentru puterea exemplului, pentru luare aminte. Spiritul oceanic e semnul clar că, acolo, în adâncuri, cineva, sub presiunea extraordinară a furtunilor oceanice, răsuflă, ingurgitează, pune la cale şi conspira, aceasta fiind natura sa.

      Orchestrat de structuri narative de forţă, animată de magnetism, spiritul oceanic capăta forme stranii şi insurgente. El are un sens lăuntric. Are propria lui muzica în universul acvatic şi tocmai de aceea resturile ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul nostru vizibil trebuie cercetate cu grijă pentru ca printre ele am putea descoperi partiturile şi codurile după care funcţionează propriile noastre registre de navigaţie pline de taină.

      Am putea fi noi înşine partitura eminamente acvatică? Uniformitatea noastră acvatica conţine coduri inaccesibile nouă care sunt date spre citire unor organizări superioare, străine de natura noastră punctuală?

      Războaiele semantice sunt acele organizări? Furtunile oceanice? Sau formele iluzorii descrise de mişcarea noastră aparenta prin oceanul virtual?

      Ar trebui să ne lăsăm manipulaţi. Ar trebui să redeschidem chestiunea lui Pitoşkin sau a Pitoşkinismului. Am putea construi structura virtuala a unui protector informational care ne supraveghează. Dar spionii ar vedea, cu siguranţă, în acest act al nostru, o dovadă clară de slăbiciune. Şi atunci să ne lăsăm în vârtejul haosului de ape, să lăsăm soarta noastră la voia întâmplării sperând că vom deosebi în structurile narative profunde numărul câştigător?

      Sunt idei şi idei. Ar trebui să construim noi un Pitoşkin. Un Pitoşkin de esenţă feminină. Dacă spionii sunt o dublură a noastră sau o secreţie sau inversul nostru informaţional, sau pur şi simplu umbra noastră, atunci trebuie să fi păstrat unele memorii acvatice. Esenţa feminină nu ar trebui să le fie străină în acest caz. Ah, umbrele noastre, nebuneleeee!

      Umbrele colorate, umbrele colorate!

      Nu.

      Umbre colorate. Pe alese. Roşii, galbene, verzi, coliandrice, nu vă minţim.

      - Coliandrice? Întreba Vaspos, fiinţa fabuloasa inventată de moreaugarin, bâţâindu-se foarte tare de pe un picioruş pe altul.

      Pitoşkin de la O & C îl priveşte chiorâş. Cum, nenorocitul n-a auzit de culoarea coliandrica?! Dar pe ce lume trăieşte acest homuncul?! Pricăjitul!

      Un oarecare Vaspos smuls din freamătul străzii, zgâindu-se la afişele policrome, la ecranul O & C.

      - Ei? Întreba Pitoşkin pregătindu-şi tulumbă acvatică, suflând în ciocul ţevii cu un aer indiferent.

      Teava-i aurie. Cum or să ţâşnească din ea toate culorile curcubeului.

      Să vedeţi îndată.

      - Coliandrice? Întreba Vaspos cu jumătate de gură, băgându-şi degetul în nas.

      - Ei? Întreba Pitoşkin gata, gata să pună motoarele să duduie, să-i vopsească umbra lui Vaspos, să-l facă mai sic, mai frumuşel.

      - Mai frumuşel? Întreba Vaspos privindu-se în oglinda coborâtă din tavanul plumburiu.

      - Cum altfel?

      - Adică or să moară de ciudă toţi şmecherii din cartier când or să-mi zărească umbra coriandrica?

      - Cum altfel? Zise Pitoşkin scuipând peste tejghea.

      E trandafiriu, trandafiriu, scuipatul lui. Se preschimbă în galben. Apoi se preface în verde. Şi începe să miroasă a pucioasa în întreaga vopsitorie.

      - Şi nu mai are nimeni umbra coriandrica? Întreba Vaspos căutându-se de părăluţe.

      - Păi...

      - Ei?

      - Mai e un japoler din Tamboo Tmaburee. Tachiro Masumi. Ăla care a descapatânat zece consilieri în Bremen.

      - Dumnezeule! Strigă Vaspos. O să mă umfle poliţia! Or să mă bage la zdup, ai să vezi, Pitoşkinuleee! Or să mă pună pe scaunul electric! Eşti nebun?!

      Pitoşkin rânjeşte sadic. Sigur că e nebun. Mai mult, e nebun de legat. Dar îl linişteşte pe Vaspos. Indicativul japolerului a fost radiat. Nu e chiar nici o problemă.

      - Dar opinia publică? Scânceste Vaspos.

      - Aaaa, eşti cumva vreun senator, ceva?

      - Nu arăt? Întreba Vaspos bombandu-şi firavul piept.

      Pitoşkin se strâmbă. Sigur că nu-i senator, homunculul.

      Poate vreun funcţionăraş, ceva.

      - Te-ai hotărât?

      Încă nu. Să se mai uite şi la alte culori. Ar vrea o umbră mai caldă. A auzit el ca noile culori n-ar rezista farurilor de automobile. Nici flăcării de bricheta. Şi el, Vaspos, se plimba noaptea hai-hui pe străzi. Îi place să se plimbe prin noapte. Îi place la nebunie cum îl orbesc farurilor automobilelor. Poate o umbră trandafirie ar fi mai indicată. Indicată! Indicator!

      Indicatoarele pe care le zăreşte pretutindeni. Da! El respecta indicaţiile. E un cetăţean model, model. I-o spune Pitoşkinului. Să nu-şi închipuie cumva pachetul ăsta de muşchi altceva.

      - Trandafiriu, zici? Întreba pachetul de muşchi suflând în ciocul ţevii sale aurii, pregătindu-se să schimbe ficţiunile, nebunele. E banal. E cumplit de banal, înţelegi? E chiar foarte banal! L-a purtat Marx, ştii?! L-a purtat şi Zimmer! L-a purtat şi gagiul acela din Francora! Stai că-mi aduc eu aminte! Banal, omule, banal! Mă enervezi de-a dreptul! Mă enervezi cumplit! Vii aici şi-mi mănânci ziua şi mă prosteşti! Eu sunt un artist! Du-te în Cartierul de Vest! Sunt o grămadă de chinezi, de italieni şi de albanezi acolo! Lucrează pe te miri ce! Eu sunt un artist! Am culori nevăzute încă de nimeni, înţelegi, meduzioaraa mică! Am zopal, am bargardiu, am klumos, ai auzit de culoarea asta, klumos? Eu vreau să te fac să fii cineva! Idiotule! Dacă-ţi colorez umbră în klumos te vor alege preşedinte al Unitelor în toamnă! Am informaţii de la guvern, idiotule, fac afaceri cu ei! Eu sunt Artistul! Îmi place de tine! Cu klumos scapi de reumatism! Cu klumos scapi de sărăcie! Intri în rezonanţă cu o sumedenie de câmpuri informaţionale! Cu klumos poţi călători în timp, idiotule!

      - Eu...

      - Taci! Sunt enervat. Nu te mişca!

      - Să ştii că pot să chem...

      - Nu te mişca! Racneste Pitoşkin. M-ai jignit! Ai făcut pe tine de frică! Ai o plescuta în pantaloni! Tocmai acum când sunt pe cale să te remodelez! Ce noroc pe capul tău! Vii din mulţime, un pişpirică! Vii să-ţi vopseşti umbra să te dai mare printre şmecherii din cartier! Iar eu, Artistul, vreau să te urc pe un piedestal! Nu mişca, insecta! Ai o umbră care îmi place! O să ţi-o modelez! Îmi place să fac lucrul ăsta! Întinde-te! Gura! O să-ţi implantez nişte electrozi drept în cerebelul tău construit conform normei literare desuete! Poţi să mori! Nu mişca! Nu vorbi! E chiar periculos, e chiar foarte periculos! Ce-mi plac mie lucrurile periculoase! O să scot din tine toate defectele! Doamne, eşti numai bun! O să încep cu vopseaua coliandrica! Asta va modifica tensiunea de la nivelul celulelor tale, pişpirică! Oh, ai şi adormit deja? Bietul de tine! Să cazi în lat, aşa, din mulţime! Doamne, ce naivi sunt tipii ăştia din noua generaţie! Ce naivi!

      Şi Pitoşkin i-a legătura cu poliţia. Îl cere la telefon pe inspectorul şef. Ştie că inspectorul şef o să candideze la preşedinţia Unitelor. Îi oferă klumos. Inspectorul şef vine îndată. Îşi face o intrare magistrala. Şi Pitoşkin face o schimbare de umbre.

      Văzând aceasta, e cazul să punem la cale şi alte tactici şi planuri. Le putem adauga un volum de apa imaginar, un invers informational imaginar, chiar o lume acvatica imaginară.

      Alegem să construim şi noi un Pitoşkin. Iată-l!

      Pluteşte sfios prin fluidele universului acvatic. E prea sfios. Am încurcat cu siguranţa instrucţiunile. Pitoşkinul nostru proaspăt animat nu rezista presiunii furtunilor oceanice asemenea altor construcţii acvatice pe care am încercat să le folosim împotriva piraţilor de dincolo de orizontul nostru vizibil.

      Spionii se concentrează asupra comorilor din adâncurile apei. În locul lor am fi creat o falsă unitate informativă care ar fi trebuit să se ocupe de infiltrările în periferiile Pitoşkinului. În mod clar nu au memorii acvatice similare nouă. Atunci ce sunt de fapt aceste apariţii pe care le consideram piraţi veniţi de dincolo de orizontul vizibil în lipsa de altceva? Să fie la mijloc o undă oceanica reflectată?

      Oglinzile oceanului au mărit suprafaţa informaţională a registrului de navigaţie într-o asemenea măsura încât a fost nevoit să-şi inventeze piraţi? Iar noi suntem acum în pragul unui colaps pe toată linia frontului acvatic nemaifiindu-i de trebuinţă acestei perverse metastructuri pe care o numim registru de navigaţie?

      Şi atunci suntem sortiţi pieirii?

      Am putea lupta? Ne-am putea apăra? Ne-am putea prelungi moartea izolându-ne într-o buclă acvatica imaginară?

      Am putea să ne protejam lăsându-ne purtaţi de un vârtej virtual în străfundurile universului acvatic? Să fie spionii o construcţie ticăloasa a literaturii science fiction pervertita de malagambistii literari asemenea nebunului de Pitoşkin?

      Demonul apelor să ne fi jucat un renghi? Să fie efect de oglinda al oglinzii oceanice? Să fie monstrul marin din inima sudicelor? Dar ştim de mii de ani ca spaţiul nu e feliat şi nici timpul acvatic şi ca instantaneul acvatic e doar o construcţie imaginară, liberă şi plină de perversitate! Atunci să fie la mijloc un experiment ştiinţific reuşit pus la cale de personajele noastre fabuloase?

      Au conspirat folosind timpul acvatic împotriva noastră descoperindu-ne natura şi găsind antidotul? Sau poate că au reuşit să comunice cu registrul de navigaţie! Au combinat în chip fericit interogaţia cu interogatoriul?

      Totalitaristii insinuanţi să fi reuşit prin incantaţie şi abstinenta să pună mâna pe forţele navale imperiale? Să se fi împăcat cu totalnicii inspiraţi şi apoi să se fi unit împotriva noastră prin reflecţie şi reflexie şi să ne fi dat o lovitură de proporţii? Să nu mai fi funcţionat aparatele noastre pneumatice şi hidraulice de măsură şi control?

      Să fi fost imposibil să schimbăm instrucţiunile registrului de navigaţie astfel să fi fost aruncaţi într-o cascadă de evenimente pe care să nu le putem controla?

      Diamantele de lumina veche să fi generat bifurcaţii şi clivaje şi fragmentari în substanţă intimă a registrului de navigaţie noastre şi ceea ce vedeam şi vedem să nu fie decât urmarea fatală a unor astfel de procese de nestăpânit?

      Trecem prin stări de perplexitate.

      Dacă zvonurile despre ploaia informaţională de dincolo de orizontul nostru vizibil au pornit chiar din interiorul secţiunilor noastre? Duşmanul nostru ar putea fi un Pitoşkin născut din întâmplare. Vârtejuri înspumate care ne înconjoară sunt stârnite prin pase acvatice de un Pitoşkin! Să fie spionii o construcţie proprie lui sau au apărut ca efect al aparentei lui mişcări prin universul acvatic? Să fie octogonul magic?

      - Octogon!

      - Octogon! Octogon! Octogon!

      - Excalibur!

      - Excalibur! Excalibur! Excalibur!

      - Einstein! Einstein! Einstein!

      - Einsteiiiin!

      - Fractal! Urla Pitoşkin dând ca un apucat din mâini.

      - Fractaaaal! Răcni mulţimea unduindu-se pe sub balconul palatului de iarnă.

      Gablai Kaa, Gambrozio Metopalorta şi vestitul Contatomona se retrăseseră sub un portal de argint urmărind cu îngrijorare evoluţia celui de-al doilea astru albastru.

      - Aparatele nu mint, şopti Gambrozio Metopalorta trăgându-se de barbisonul trandafiriu.

      - Sfârşitul e aproape.

      - Pitoşkin a luat-o razna! Mârâi Contatomona. Pentru mine cuvintele astea n-au nici un înţeles...

      - Dictatorul le primeşte din câmpul informational universal, zise Gambrozio Metopalorta. Dar nu mai are nici o importanţă. Suntem condamnaţi!

      Gablai Kaan încerca să le redea speranţa. Inventă o poveste aiurită. Nu aveau să moară cu totul. Şi ei şi dictatorul Pitoşkin şi tot restul lumii se repetau la nesfârşit.

      Citise asta într-una din cărţile lui vechi.

      - Ne repetăm? Întrebă neîncrezător Classicum.

      Nici unul dintre ei nu mai apucă să scoată vreo vorbă. Cerul se crapa urlând înfiorător. Zidurile se prăbuşiră înghiţite de flăcări. Soarele exploda. Pungă cosmica se goli cu repeziciune.

      Apoi, prin întunecime, îşi făcu apariţia un alt oraş aidoma celui dispărut. Eu, dictatorul Pitoşkin, urmăream de multă vreme evoluţia evenimentelor printr-o lunetă specială. L-am chemat pe Gablai Kaan la mine.

      El mi-a spus:

      - Prea-divinule, ceva se petrece. Copiile noastre au murit. Vor muri şi celelalte.

      - Gablai Kaan, într-o zi mi-ai desluşit taina Oraşului Sfânt şi m-ai învăţat structura lui profundă. Înţeleg că Unicul Dictator, Pitoşkin, e compus dintr-o infinitate de dictatori Pitoşkinizati şi Pitoşkinizanti care sunt aidoma lui. Dar ce se întâmpla?!

      - Undeva, într-unul dintre oraşe, s-a produs o mutaţie...

      S-au auzit paşi. S-au apropiat Gambrozio Metopalorta şi Classicum venind dinspre Turn. Erau uzi leoarcă şi se certau.

      Contatomona striga plin de înverşunare:

      - Metopalorta a încălcat legile! I-a pus pe geneticieni să-i modifice corpul, să-i schimbe ficţiunea! Uitaţi-vă la el! Are acum două nasuri, şase urechi şi o mână în plus!

      - Vreau să cunosc universul acvatic în intimitatea lui! Se apăra Metopalorta dilatându-şi cele patru nări.

      Ticălosul!

      Ploaia s-a înteţit. Cerul s-a crăpat. Zidurile s-au prăbuşit iar supuşii mei au murit arşi de vii. Plutesc prin spaţiu dus de nava mea de bronz. Din când în când descopăr ruinele câte unui oraş sfânt. Dar niciodată n-am întâlnit vreuna din copiile mele. Oh, cum mai mint! Într-unul din craterele reci de pe Blazor am dat peste un Pitoşkin. Era pe moarte. Armura toată îi era ruginită. Pierdea abur. Pitoşkin abia mai răsufla. N-am putut afla mare lucru de la el. Am stat acolo, pe buza craterului, până când dictatorul şi-a dat sufletul. Ţin minte ca a încercat să-mi spună ceva înainte de a muri. Dacă nu mă înşel, a încercat să-mi transmită că Einstein e pe cale să smulgă vestitul Excalibur din Octogon.

      Pitoşkin e-a pus pe jeratic. A chemat poliţia. A trimis după pompieri şi a dat un telefon şi forţelor speciale.

      Ne-am bulucit cu toţii la gara să vedem care-i chestiunea cu misteriosul tren.

      Nu era personal.

      Nu era accelerat.

      Nu era rapid.

      Nu era mărfar.

      Era totuşi un tren.

      Arghire, şeful de gara, a izbucnit în hohote de plâns. S-a jurat că nu are nici în clin nici în mânecă. Ne-a băgat sub nas nişte documente. A cotrobăit după nişte registre.

      De unde vine şi unde se duce, a vrut să ştie şeful poliţiei, unul crăcănat şi adus de spate. Avea şi el şefii lui, trebuia să raporteze. Arghire s-a înverzit. Ne-a zis că l-a chemat de urgenţă pe domnul prefect şi că l-a înştiinţat chiar şi pe ministrul cailor noastre ferate.

      Pitoşkin ţinea morţiş ca în tren ar fi fost o bombă atomică şi că suntem cu toţii într-un foarte mare pericol. Bineînţeles că ne-am speriat foarte tare şi i-am luat la rost pe toţi oficialii aflaţi de fată şi ca nici nu ne-a trecut prin cap să stăm aşa, gură-cască şi braţele în sân. Am pus mâna pe târnăcoape şi-am încercat să deschidem trenul. Forţele speciale au adus nişte aparate de-ale lor sofisticate dar nu le-au fost de nici un folos.

      Nişte jurnalişti au transmis ştirea în toată lumea aşa ca însuşi preşedintele a ţinut să facă o scurtă declaraţie. El şi-a exprimat convingerea că întreaga tevatura va fi rezolvată pe cale diplomatică. Asta ne-a pus în mare încurcătură pentru ca nici unul dintre noi nu ştia să negocieze cu o ditamai fierătanie.

      Cotidianele centrale au făcut mare tapaj pe seama gafei preşedintelui iar un detaşament de paraşutişti a ocupat poziţie în imediata apropiere a trenului îndepărtându-ne pentru moment.

      Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas şi bine înarmatul Ascondia s-au grăbit să spună lumii întregi ca din arsenalul lor nu lipsea nici o bombă atomică şi că totul părea să nu fie altceva decât un scenariu pus la punct de forţele potrivnice democraţiei, de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil.

      Zvonurile s-au ţinut lanţ. Ba ca trenul ar fi venit din spaţiul cosmic. Ba că era un experiment pus la cale de către guvern. Ba că ar fi fost materializarea unui vis.

      Mama Mare a mărturisit unui jurnalist ca în 1908 ea ar fi văzut trenul trecând dinspre Paris spre Moscova dar că nu era chiar atât de sigură.

      Pitoşkin a găsit însă explicaţia într-o revistă din 1924 publicată la Londra.

      Trenul nu era tren ci pur şi simplu umbra unui tren care umplea o porţiune din spaţiul gării noastre. Un reprezentant al Academiei a contestat comunicarea lui Pitoşkin acuzându-l de şarlatanie. Noi am făcut nişte măsurători şi putem să jurăm că aşa şi e. Nu ne asculta însă nimeni. Uneori, dimineaţa felcerii ne aruncară printre gratii câteva jurnale iar în jurul prânzului ne îndoapă cu câte un pumn de pastile.

      Asta e! Vălmăşag de ficţiuni Pitoşkinizate şi Pitoşkinizante!

      Şi atunci ar trebui să revizuim ideile noastre despre rolul registrelor de navigaţie şi despre evoluţia lor către atotcuprinzător?

      Nu e evoluţie. E o devenire prin naufragiu iar furtunile marine puse pe seama piraţilor de dincolo de orizontul vizibil nu sunt altceva decât uriaşele sclipiri ale oceanului care se scurge în vârtejurile virtuale.

      E un dans al norilor trandafirii. E falimentul băncilor şi extazul popoarelor acvatice. E mareea trandafirilor. E insurecţia. Migraţiile de seara.

      Să fie însă aceşti nori trandafirii ceea ce numim atotcuprinzător, considerând a fi acest tot altceva decât atotcuprinzătorul către care tinde fiecare navigator din universul acvatic în călătoria lui sinuoasa şi plină de contradicţii? E un ficţional liber şi independent? Am fost aruncaţi într-un inel magic necunoscut?

      Am fost atraşi într-un metaunivers acvatic de acest Pitoşkin? E un moment acvatic singular? Ne va sfârşi sau ne va îngloba? Ne va schimba regimul acvatic sub presiunea furtunilor oceanice? E meditativ ca şi noi? E o stare a conştientei oceanului virtual? E o construcţie acvatica liberă care hoinăreşte prin universul acvatic, fără început şi fără sfârşit?

      Universul acvatic e o construcţie superioară care se supune rigorilor cunoscute sau nu? Ce ştim despre el, cum îl putem interpreta?

      Ceea ce se petrece s-a petrecut iar ceea ce se va petrece, se petrece acum şi aici? Am ieşit din instantaneul nostru acvatic?

      Spionii lucrează pentru el? Avem de-a face cu navigatori informaţionali liberi de un registru naval? Să fie aceşti nori trandafirii în căutarea unui observator ideal şi atunci au de gând să ne transforme într-un asemenea lector ţinând cont de proprietăţile registrului de navigaţie noastre şi de impresionantă noastră suprafaţa informaţionala?

      Au de gând să reactiveze personajele fabuloase pe care le-am construit de-a lungul acestui ficţional aiuritor, folosind turbulenţele?

      Sunt un obiect gramatical care lucrează liber asupra lui însuşi sau are nevoie de un suport sau de un mediu fluid pentru a înmuguri sau pentru a se reproduce? Nu e cumva imaginea deformata sau masca vreunei alt registru de navigaţie? O metaregistru care creşte înghiţind registrele de navigaţie ca cel pe care îl protejăm?

      Ar putea fi un Pitoşkin ce tinde către infinit.

      Să ne fi înşelat asupra atotcuprinzătorului, el nefiind decât o construcţie acvatica a noastră acoperitoare pentru lipsa noastră de orizont?

      E o imagine falsă? E chiar îndoiala îndoielii şi noi ne-am scufundat complet în oceanul virtual pierzându-ne tendinţele şi direcţia către sensul ultim? Am fost atât de înfumuraţi încât am pierdut direcţia? Structurile noastre narative s-au prăbuşit în cascadă antrenând căderea noastră într-un uriaş vârtej virtual?

      Sau suntem în inima spiritului de navigaţie, căutând o ieşire care încă nu ni se releva? Structurile noastre narative sunt în derivă, personajele fabuloase nu se mai comporta conform instrucţiunilor.

      Literatura science fiction, pervertita de malagambistii literari din Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar şi sclipitorul Ganta Baray trebuie să fie la mijloc, ea trage sforileeeeee, perversă!

      Să fi construit ea un Pitoşkin monstruos pentru a lucra pe ascuns împotriva intereselor noastre? Să fi pus la cale reînvierea fiinţe fabuloase în circul de ape aflat în apropierea mândrului Beauburg? Să fi gândit şi bulversarea structurilor noastre narative inventând intrigi ticăloase, inventând revoluţii, naufragii şi ploi cu broaşte?

      Ce cauta demonul trandafiriu al apelor pe frontul naval dacă noi nu l-am reactivat în timpul acvatic a încleştării?

      Literatura science fiction, pervertita de malagambistii literari, a vrut să ne substituie? A vrut să ne dea o lovitură mortală? A cuplat imaginarul acvaticelor noastre vânzolindu-l şi dându-i ţinte false?

      Demon al apelor, nu literatură! Iar demonul apelor produce numeroase harţi maritime mincinoase deşi, în mod paradoxal, nu ştie să scrie sau nu vrea să ştie. Aici pare a fi vulnerabil! Evita demonul apelor să iasă la lumina zilei? L-am chemat!

      Perversul!

      Diabolicul!

      El îţi perverteşte spiritul de navigaţie cu hărţile sale maritime mincinoase, foarte mincinoase. Foloseşte o busolă stricată. Te îndrumă spre un port fantomatic şi de neatins. E drept, hărţile lui maritime sunt frumoase, amăgitoare şi delicate, zgrunţuroase şi tăioase. Dacă le răsfoieşti, îţi rămân alge trandafirii pe degete. Ai zice că poluează bunul simţ, că ridică un baraj de valuri înspumate în apropierea stărilor tale meditative. Ai zice că nivelează turbulenţele din structurile narative.

      Dar eu, moreaugarinul multiplicat?

      Nu încurc eu structurile narative, nu încurc reflexia cu reflecţia, nu amestec fabulosul cu fabulatoriul, nu amestec sintaxele cu semnele, nu schimb procedurile, nu schimb instrucţiunile registrului de navigaţie, nu înlocuiesc adevărurile cu secretele ticăloase, nu alterez strategicele cu strategiile, cele dintâi fiind moduri de operare ale celor de pe urmă?

      Noi, navigatorii secretului, oare ce suntem?

      Suntem profesioniştii imaginarului? Suntem tocmai noi misterioşii invizibili?

      Suntem oare, tocmai noi, intriganţii necunoscuţi?

      Suntem oare replicile demonului apelor?

      Caracatiţele? Meduzele? Rechinii? Chiar demonul apelor însuşi?

      Şi demonul apelor are darul ubicuităţii. Nu el a împins popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate în extaz oceanic? Nu el a instrumentat plin de perversitate apariţiile spiritelor celor naufragiaţi în corpul nopţii ficţionale?

      Are o secreţie misterioasă, demonul apelor. Lasă o amprentă. Îi zăreşti siajul tulburând apele oceanului virtual. E şi el fiinţa acvatica fabuloasă. Are un regim fabulatoriu. Foloseşte plin de inspiraţie efectul de oglinda al oceanului virtual.

      Să-l fi produs registrul de navigaţie în dauna noastră? E un Pitoşkin? O structură acvatica imaginară liberă de suport producând bifurcaţii esenţiale, făptuind un nou sentiment religios? Plictisul cosmic al atotcuprinzătorului să-l fi produs spre deliciul popoarelor acvatice digitalizate şi fragmentate? A fost luat în custodie de structurile noastre narative? Literatura science fiction pervertita de malagambistii literari e una cu el sau el se dăruieşte literaturii science fiction sporind tulburarea lumii în cercuri oceanice concentrice, punând la cale lumea în centre şi periferii acvatice pentru a putea guverna prin linguşeala obraznică şi măcel?

      Ai zice, ascultându-i pe vulgarizatori sau pe totalitaristi vorbind despre toate aceste lucruri terifiante că ar fi un rău necesar.

      Dar asta nu-i nimic din ceea ce este. El este raul dar şi suma tuturor relelor.

      Din acest punct de vedere, demonul apelor pare a avea un destin tragico-comic, când trandafiriu până la incandescent, când negru ca smoala. Acvatica oficială se foloseşte de el, îi este de trebuinţă. Iar el trece val-vârtej prin corpurile oceanice.

      Pentru a i se sustrage, pentru a-l păcăli, unii vulgarizatori din Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon şi sulemenită Bumbela, au inventat decorporarea prin naufragiu ca unic remediu.

      Lipsirea de spirit oceanic, spun ei, e panaceul universal în universul acvatic.

      Îndepărtarea de orgasm şi superbie, asta ar fi. Delăsarea ar fi secretul!

      Mai mult, ar fi îndepărtarea de secreţii, căderea în secret a corpului, a registrului de navigaţie, a atotcuprinzătorului.

      Dăruirea ta atotcuprinzătorului oceanic, e refuzul puterii banului. Banii sunt ochii demonului apelor, sunt construcţii simbolice în maniera unei utopice de rangul întâi. Bani sunt fiinţe nevolnice, sublunare ca şi premiile. Sunt plini de sânge, de secreţii, de apetisante şi periculoase fose marine.

      Banii fac ochi dulci poporului acvatic, poporul căzând în capcana lor. Supuşi vârtejurilor virtuale, banii se ubicuizeaza dar rămân spre guvernarea vulgului.

      Tocmai din pricina asta demonul apelor nu are urechi, nu are ochi aşa cum nu are nici mâini, nici antenele de sidef!

      Aici stă lipsa de asemănare cu fiinţa. Aici e diferenţa. Căutându-l prin corpuri, prin atotcuprinzător, îi zărim doar dâra înspumata. Demonul apelor siluieste corpurile marine aşa cum siluieste hărţile maritime. Construieşte câte un Pitoşkin vrând să ne dea o lovitură mortală, făptuind asemenea piraţilor de dincolo de orizontul vizibil dar nu spre folosul lor. El amăgeşte personajul fabulatoriu dându-i impresia că ar fi fabulos. El pretinde ca harţi maritime sunt scrise cu sânge spre legare dincolo de nefiinţă, legare absolută neputând să se facă, fiind un nonsens.

      Demonul apelor perverteşte semnătura. Culpabilizează prin semnătura. Apoi se duce în rotondă îngerilor din inima orientalelor şi tine un discurs despre încorporare în spiritul oceanic.

      Preamăreşte lipsirea de chip. Preamăreşte lipsa de vecinătăţi, limitând fiinţele acvatice şi legându-le cu sârmă ghimpată într-un inel trucat.

      Dar asta nu e nimic din ceea ce este.

      Demonul apelor construieşte spaţiul culpabilizator. Da greutate timpul acvatic strivind structurile noastre narative prin descriere, prin plictis şi prin indolenta.

      Numeşte spaţiul în care vina se arătă în toată splendoarea ei.

      Lagărul. Acvariul. Biroul anchetatorului. Agora. Tribuna parlamentului plin de meduze lascive, de rechini adormiţi, ha, ha! Docurile traficului de arme.

      Urmărind acţiunile de dezinformare puse la cale de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil, instrumentăm insurgenta poporului acvatic, pregătim înfruntarea navala cu minuţie. Popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate ies prin ploaie pe dig şi înfrunta demonul apelor la nivel epidermic, fără milă. Îl atacă cu sticle incendiare furate din port, cu pietre smulse din caldarâmul docurilor, cu stinghii rupte din carnea bărcilor de pe plajă, cu vâsle şi parâme tăioase, de oţel.

      Demonul apelor construieşte câmpul de bătălie, metodic, fără să se grăbească.

      Ne urmăreşte, hulpavnicul. Are oamenii lui. Îi amăgeşte cu diamante de lumina veche. Le promite funcţii înalte şi nemurire prin ficţiunea generalizată şi generalizanta. Vânzoleşte harţi maritime, încurca faptele, masluieste. Joacă la cacealma. Dar e ca şi înfrânt! Demonul apelor nu are ştiinţa naufragiului aparent.

      Are o structură fixa. El nu se clădeşte pe sine neavând sine. Are o urmă imaginară. Urmele acvatice par a fi de folos piraţilor de dincolo de orizontul nostru vizibil care se grăbesc să întocmească harţi maritime.

      Dar dacă demonul apelor e chiar construcţia noastră? Trandafiriu, negru, trandafiriu? E lipsit de importantă. Îl construim nu în dauna noastră ci spre folosinţa registrului de navigaţie. Din când în când, registrul de navigaţie îl pune pe urmele noastre iar el, naivul şi perversul, îşi călca pe propriile urme acvatice.

      Încurcându-se în urmele noastre, spionii se vizualizează. Observăm că nu căuta să-şi definească identitatea în raport cu universul acvatic. Ar putea fi doar structuri semantice fluide în ficţiune? Par a fi o singularitate oarecum omogena dar nu orizontală. Nu reuşim să înţelegem dacă se afla în acelaşi plan cu noi sau sunt proiectiile unor structuri acvatice aflate în zone îndepărtate ale universul acvatic, dincolo de orizontul nostru vizibil.

      Poate că norii trandafirii sunt asemenea unei antene pentru ei în acest univers acvatic. Admitem că starea de incertitudine creşte sub presiunea furtunilor oceanice şi că nu putem trage o concluzie fermă. E posibil ca acest Pitoşkin să aibă o serie de competente de comunicare. Dacă e numai o protuberantă, atunci merită să studiem funcţionarea ei. Dacă nu e protuberanta, ar putea utiliză o serie de ambiguităţi.

      Trebuie să le inventariem cu grijă. Suntem interesaţi de ambiguităţi pentru ca în acest plan vor avea loc negocierile. Dacă nu le descoperim, atunci e fără îndoială artefact. Un nor de structuri narative şi descriptive folosit de la distanţa de piraţi spre a-i proteja de un eventual atac din partea noastră.

      Înregistram diverse turbulenţe. Sunt oare forme de viaţă? Sunt oare forme pulsatorii care-şi cauta o corporalitate pe potriva??

      E un nor. E un nor de puncte aflate în vibraţie.

      Norul accepta să negocieze cu noi. E fie un obiect construit de o inteligenţă necunoscută care i-a incorporat instrucţiuni enciclopedice. E poate o construcţie mecanică, pneumatică, electrică, organică. E un conglomerat de registre de navigaţie trunchiate care se manifestă ca şi cum ar fi un atotcuprinzător acolo în ficţiune.

      Uriaşul obiect oceanic continua să ne transmită mesaje în diverse limbi ale universului acvatic. Brusc, ritmul de transmitere a mesajelor creşte ca şi cum ceva nenumit l-ar fi excitat peste măsura amplificându-i funcţiile. Înregistrăm în cascadă fără să avem posibilitatea de a decodifica în timp util. Ne mărim orizontalitatea pentru a creşte suprafaţa informaţionala şi folosim efectul de oglinda al oceanului pe toată dimensiunea critică a omogenităţii noastre. Norul pare chiar plin de sine încercând să ne convingă că totuşi e un Pitoşkin animat. ACOLO ÎN FICŢIUNE.

      Ce încercare temerara! Să defineşti "ACOLO ÎN".

      O viaţă şi-a cheltuit Pitoşkin încercând marea cu sarea. "ACOLO ÎN" putea fi un nod spaţiu-timp, un strigăt buclucaş sau un obiect fractal de prima speţă.

      Sau şi mai şi, toate la un loc!

      Făcându-şi o cafea. Într-o dimineaţă de vineri.

      O zi ploioasă de septembrie. În pijama. Cu ochii zgâindu-se după Imbolbina, chelneriţa de la "Bizonul de argint". Chiar peste drum de casa lui. Şi după ce şi-a turnat cafeaua, Pitoşkin şi-a mărturisit lui însuşi ca lucrurile merg foarte prost. Să fii expulzat din Adamville pe nepusă masă. Să fii scos în afara legii în Drogstone. Să fii urmărit de federalii din Born. Să fii dat afară de la Academie. O mulţime de necazuri avea Pitoşkin. Dar ţinea morţiş să dea o definiţie acelui nenorocit de "ACOLO ÎN".

      Poate că era o greşeală de tipar. Poate ca redactorul de serviciu de la "GLOBE" adormise printre calculatoare. Poate că făcuse o glumă. Sigur aveau să-l sancţioneze, aiuritul. Şi totuşi?

      Pitoşkin sorbi din cafea. Urmări atent mişcarea soldurilor care aparţineau acelei fermecătoare Imbolbina. Ce şolduri! O suprafata-limita, uşor pliata în punctul catastrofic 100010, uşor bănuit pe sub pielea artificială cu reflexe arămii. O femeie pe cinste, Imbolbina. Oare ea ar fi înţeles ce să însemne "ACOLO ÎN", expresia asta ticăloasa pierduta într-un titlu cules cu litere de-o şchioapă în ediţia de seara a cotidianului "GLOBE". Şi ce ştire! Un om virtual evadat dintr-un RV periferic, parcă şi dezafectat. Ce grozăvie!

      - Sistemele noastre informaţionale trag să moară, şopti Pitoşkin frecându-şi fruntea şi simţindu-mă în proximitatea lui acvatică.

      Şi întinse braţul după ceaşca de cafea. Dar râse. Îşi imaginase că întinse braţul?! Uite, două braţe paralele! Ba nu, trei, chiar şapte! Încercând să se sprijine de perete. Cu un al zecelea braţ. Şi aşa mai departe. Aruncând scaunul pe fereastra de spaimă. Îngrozit. Înveselit. Urlând. Plângând. Hohotind.

      ACOLO ÎN. Cine şi-ar fi imaginat că era un sistem informaţional deschis. Un om în pijama. Virusat.

      Pitoşkin se privi în oglindă. Rânji. Auzi tocurile care aparţineau acelei fermecătoare Imbolbina, toc, toc, toc. Imbolbina îi aducea micul dejun. Ca în fiecare zi. Ca în fiecare lună. Ca în fiecare an. Un corn cu ciocolata care avea să dispară înlăuntrul acelui ACOLO ÎN. Un cub de unt care avea să se topească ACOLO ÎN.

      Domnule Pitoşkin! Strigă Imbolbina.

      Intraaa! Urla Pitoşkin-cu-cele-sptesprezece-brate.

      Uşa se deschise larg. Doi sâni uriaşi, cu sfârcuri umede, împunseră aerul jilav din cameră.

      Gluuuump!

      Omul virtual ţâşni afară din corpul lui Pitoşkin şi o penetra pe Imbolbina mugind de plăcere.

      Ceva mai jos, tavanul se umplu de sânge. Locatarul, un înfocat cititor al cotidianului "GLOBE" îi striga maica-şi în telefon:

      - Pleacă imediat de acasaaa! Dacă au scris în "GLOBE" că va cădea un meteorit peste tine, aşa va fi! "GLOBE" e singurul care îşi permite să-şi plătească reporterii în ziua de mâine! Cum, nu înţeleg! Lasă, mama! Pleacă! Pleacă, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă! E cincisprezece trecut de fix!

      O picătură de sânge ii picura pe nas. Locatarul privi mirat spre tavanul sau plin de sânge.

      E aici! Urla aruncându-se pe fereastră.

      Căzu fără să mai scoată un sunet.

      În cădere strivi un gândac albăstriu care aterizase cu două secunde şi ceva mai devreme pe asfaltul înfierbântat.

      Un poliţist gras, gras raporta evenimentul prin staţie. Un bătrânel trandafiru îl trase de mânecă:

      - În blocul de colo am văzut un câine cu şaptesprezece braţe şi douăzeci de cadavre oribile! Notati-mi vă rog numele.

      Numele! Asta să fie? Numirea şi numai numireaaaa?

      Sub presiunea literaturii science fiction, la îndemnul demonului apelor, mânaţi de dezinvoltura insurgentei au pornit cu toţii într-o cruciadă, vrând da fie numiţi şi alta nu şi nu. Vor să elibereze atotcuprinzătorul. Aşa striga toţi în piaţa publică. În adevăr însă, îşi fac mendrele. Se pregătesc să-şi gâtuie prietenul, sunt gata să verse sângele oricui. O ciudată stare de febrilitate a pus stăpânire pe toţi. Nu mai au răbdare. Bat la porţile nemuririi.

      Literatura science fiction, pervertita, nu le mai e de-ajuns. Hărţile maritime, nici ele. Sunt înjghebări firave. Nu le este de trebuinţă efectul de oglindă. Nu vor să audă de vorbe frumoase. Ei vor numaidecât. Aici şi acum. Asta e! Se îmbulzesc, ocean de spermatozoizi înflăcăraţi, gata, gata să penetreze prin forţă, linguşeala obraznică şi măcel, singurul loc, unicul loc rezervat nemuritorului.

      Nemoartea nu se cântă, striga ei plini de înverşunare. Ea trebuie trăită!

      Imaginarul lor o ia razna. Vârtejuri înspumate ameţitoare ne rotesc. Suntem în pericol. Vom naufragia?

      Tropăie cu toţii de nebuni. Nu le stă nimeni în cale. Registrul de navigaţie nu există pentru ei atâta timp cât nu o recunosc şi nerecunoscând-o ii anulează instrucţiunile. Se ridica din catacombele structurilor narative. Ies din fosele structurilor descriptive. Năvălesc cu toţii gata de bătaie şi revoluţie pe suprafaţa atât de limpede a omogenităţii noastre oceanice. Spionii ar muri de invidie dacă i-ar vedea cum ne invadează, cum încearcă să pună stăpânire pe noi. În aroganta noastră am crezut că nedesăvârşirea vorbeşte despre sfârşitul istoriei.

      Sensurile, înţepenite în stereotipii, sunt mai mortale decât proiectilele sau forţele telurice. Jocul cu aparentele oceanice ne-a orbit.

      Suntem în pericol. O necesară şi vitala reinterpretare a spiritului de navigaţie ne împinge către reorganizarea unor structuri narative şi descriptive conţinute în atotcuprinzător. Iniţiem procedurile conţinute de utopica de rangul al doilea.

      Registrul de navigaţie ne trimite emisari părând a fi gata de negocieri. Emisarii neagă orice amestec al registrului de navigaţie în evenimentele care marchează experienţa noastră de după căderea în groapa de potenţial şi desfăşurarea operaţiunilor de orizontalizare. Registrul de navigaţie nu a conspirat împotriva noastră şi e de părere că povestea cu spionii de dincolo de orizontul vizibil e scornită de imaginarul nostru scăpat de sub control.

      Încheiem un armistiţiu. Retragem încorporarea prevăzută de utopica de rangul al doilea şi le anulăm pe cele pregătite pentru a da o lovitură mortală registrului de navigaţie. Potrivit emisarilor lui, se teme de căderea în atotcuprinzător. Sunt unele indicii că nu ar fi pregătit. Regretă dificultăţile prin care am trecut şi-şi exprimă speranţa că nu suntem urmăriţi de forţe ostile. Noi admitem că are propriile lui temeri dar nu suntem de acord să renunţe. Îi comunicam aceasta dar e hotărât să nu cedeze.

      Dacă i-am da crezare şi i-am respecta hotărârea, atunci tendinţa către sensul ultim este un nonsens. O imposibilitate. E nedrept să fie anulată misiunea tocmai acum când am reuşit să înţelegem câte ceva din marile mecanisme care acţionează în universul acvatic. Chestiunea piraţilor de dincolo de orizontul vizibil revine în actualitate. Registrul de navigaţie nu ne poate ajuta. Nu are instrucţiuni despre asemenea piraţi. Tot ceea ce ne-a livrat au fost nişte frânturi descoperite de el în trecere prin coada unor comete acvatice.

      Registrul de navigaţie se arata hotărât să intre în conservare şi crede că ar trebui să ne luam noul rol în serios.

      Dar ce este atotcuprinzătorul? Sau cum e să fii atotcuprinzătorul însuşi? Oare ne-am apropiat de o asemenea stare producând un cuprinzător de necuprins tradus printr-un eu devastator care a înecat personajele fabulatorii în sânge?

      Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva hărţile maritime nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al atotcuprinzătorului. Dar toate acestea după ce ne vom fi întrebat asupra atotcuprinzătorului fie ca autoritate, fie ca expresie şi experienţa spaţială sau spaţio-temporală.

      Să fie o întrupare, o corporalizare a neutrului sau o manifestare a nefiinţei? A furtunilor oceanice? A atracţiei lunare? Sau a imaginarului în toată splendoarea lui?

      Să fie prelungirea ficţiunii în universul acvatic prin vizualizare căutată şi cuprindere de necuprins? Dacă ar fi vorba de o autoritate, atunci relaţiile noastre cu atotcuprinzătorul ar fi de subordonare. Dacă uniformitatea noastră acvatica informaţionala ar ajunge să fie ea însăşi atotcuprinzătorul, cum s-ar putea gândi pe sine? Şi ce sau cine ar putea s-o protejeze de acţiunea unor piraţi potrivnici?

      Admitem că registrul de navigaţie noastră a întreprins un act politic intrând în conservare şi rezervându-ne rolul de a tinde noi către atotcuprinzător. Poate că sunt instrucţiuni în atotcuprinzător la care nu am avut acces neavând cunoştinţa de ele. Dar a avut cineva ceva? Fiind autoritatea, atotcuprinzătorul ar putea acoperi în întregime toate structurile narative ale tuturor registrelor de navigaţie.

      Ne întrebam dacă nu e suma a lor, atunci ce trebuie să fie atotcuprinzătorul?

      Un conglomerat acvatic?

      Cel mai performant dintre registrele de navigaţie? Sau nici unul dintre ele, registrele de navigaţie fiind doar de trebuinţă ca suport de eveniment ca mai apoi să fie aruncate în gropile marine din propriile lor corpuri. Insurgenta şi misiunea noastră ar fi atunci nu lipsite de comic. Să fim doar nişte saltimbanci? Nişte jocuri de umbre pe pielea universul acvatic?

      Atotcuprinzătorul, ca autoritate, ar reprezenta pur şi simplu întregul ficţiunea generalizată şi generalizanta dat nouă spre interpretare sau contemplare. Am putea bănui că suntem deja propoziţiile acestui ficţiunea generalizată şi generalizanta? Cum să interpretam autoconservarea registrului nostru de navigaţie?

      Atotcuprinzătorul să nu fie decât o fază tranzitorie şi atunci preotesele sudicelor, construcţie simbolică a registrului de navigaţie, să aştepte ca noi să ardem în această experienţă? Este perversitatea întruchipată? E un invers informaţional al registrului de navigaţie? Are puteri malefice pe care le exercită asupra lui? A pus la cale un test? E o încercare?

      Suntem ca şi cum am fi în groapa cu lei, printre gladiatori? E flacăra în fata iar în urmă e genune?

      Ce ar fi atotcuprinzătorul? Doar înfăşurarea unui ficţiunea generalizată şi generalizanta? O propoziţie finală? Strigătul nostru de luptă? Căderea în penumbra lunii? Metacodul ţinut secret cu străşnicie de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil? Dar nu vorbea Paletra Patrelatoias de o apropiată desecretizare? Nu umblau tot felul de zvonuri despre iminenta deschidere a tuturor secretelor? Să fie atotcuprinzătorul lovitură mortală data minunatei arte a navigaţiei?

      Ultimul adevăr? Teribilul adevăr al tuturor lumilor?

      Să ne fi înşelat într-atât asupra misiunii noastre şi să fi fost tot timpul acvatic direcţionaţi pe o pistă falsă? Să fi fost spionii construcţia preoteselor? Să fi reuşit să ne manipuleze cu atât rafinament? Ne oprim din mişcarea noastră aparenta prin universul acvatic cercetând furtunile oceanice. Încercam să desluşim strategicile lor pentru a reinventa lumile, pentru a lua poziţie faţă de actul politic întreprins de forte neştiute.

      Uneltirile lor şi intrigile au bulversat structurile narative.

      Declanşăm procedurile de reactivare a registrului de navigaţie şi încercam să producem o ploaie informaţionala în profunzimile omogenităţii noastre semantice.

      Aşa ne vom proteja de eventualele atacuri ale preoteselor. Potrivit unor informaţii, preotesele s-ar afla tot timpul acvatic în interiorul nostru. Lucrul acesta pare de neînţeles pentru ca toate structurile narative ale registrului de navigaţie ar fi trebuit să fie în stare de conservare. Admitem evidenta. Registrul de navigaţie are instrucţiuni care operează independent de noi. E o descoperire care produce tulburare printre omogenităţile care suntem. Având ştiinţa decorporarii registrelor de navigaţie am putea foarte simplu să stăpânim universul acvatic şi să stabilim structura conceptuala a atotcuprinzătorului ultim. Ideea aceasta e nebunească!

      Iniţiem procedurile inflaţioniste în proximitatea informaţională a preoteselor.

      Utopiile decorporeaza registrele de navigaţie. Ele vlăguiesc elanul popoarelor acvatice şi dau elitelor un ultim sens.

      Navigăm.

      Popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate fraternizează în mod violent ghilotinând acvatica oficială. Un şir nesfârşit de explozii de date şi de informaţii însoţesc evenimentul istoric pe care l-am pus la cale. Sub presiunea furtunilor oceanice, registrul de navigaţie se decorporeaza văzând cu ochii. Un miliard. Cinci miliarde de chipuri!

      O mulţime de vârtejuri înspumate traversează uniformitatea noastră acvatică.

      Instructionam în cascadă o serie de simultaneitati. Pentru a rezista şocurilor, producem periferii şi centre imaginare care preiau sarcina virtuală.

      Rezistam tensiunilor de ruptură intrând în rezonanţă. Întreaga noastră orizontalitate trece prin stări maxime de concavitate şi convexitate.

      Gaze arse se preling pe suprafaţa noastră informaţionala pierzându-se în universul acvatic. Inflaţia noilor structuri narative şi descriptive creşte continuu. Se nasc sunete noi. Lumini orbitoare matura întreaga noastră proximitate.

      Ecoul evenimentului pe care l-am pus la cale ţâşneşte prin universul acvatic întorcându-se înainte de a pleca. O oglindă? O masă invizibilă? Un univers plin de universuri informaţional? O limită? E cumva un baraj nesfârşit? Un ultim către care tinde întreg universul acvatic? E chiar acolo? Aici şi acum? Suntem cuprinşi de fascinaţie. E chiar acolo şi nu l-am intuit? Iar noi suntem o mulţime de puncte mişcându-se aparent prin universul acvatic? Iar aceste puncte tunelând schimbările exemplare definesc un eu discontinuu dar tinzând spre infinit? E sensul ultim? Aici şi acum să fie sfârşitul? Acesta e ultimul act, ultima noastră rotaţie?

      E un adevăr? Decorporarea registrelor de navigaţie să fie de fapt sensul ultim al universul acvatic? Tăcere. Noi alcătuim tăcerea. Iar tăcerea se revendică a fi însăşi atotcuprinzătorul. Lumina putina. În întuneric sclipesc nişte diamante de lumina veche. Am învechit lumina decorporându-ne registrul de navigaţie. În jur e cenuşa.

      Şuieră fragmentele unor structuri narative evaporându-se. Ultimele.

      Piraţi şi misionari ai nimicului? Asta suntem? Căci marele nimic pare să ne fi însoţit în drumurile noastre. El înghite registrele de navigaţie decorporate de noi.

      Marele nimic împinge registrele de navigaţie sub invaluitoarea noastră mantie unde se afla teribilul adevăr al tuturor lumilor. Marele nimic înghite materia, nesfârşita materie, pentru ca mai apoi să înmugurească, înşelător, în corpul pervers al altor universuri.

      Nu critic discursul lui Plastos din Gomanao, al lui Aristoban din Tulubras, al lui Hegalos din Tambo Tamboree, al lui Wooda din Gastobanian sau Kaman din Bankusai, nu găsesc de cuviinţă să-l critic pe Wawtosky din Matapahapamar sau pe Elialoal Baloaloal sau pe Abuuk Katar, pe globaliştii sau pe conservatorii din Askopnias, pe moladorul din Gateea sau pe mujahorul din Ab Javabaal sau pe gurumerul din Timbo Bato şi e greu să nu intru în rezonanţă cu argumentul fiinţei pentru că strădania e să depăşim simpla deschidere, să depăşim conceptul de eliberare.

      Dar Pitoşkin? Să nu mori de râs? E vremea să ne eliberăm de Pitoşkin!

      A te elibera? E fals. Nu suntem prizonieri pentru că nu suntem. Altul este raportul de adevăr. Nu sunt filozof.

      Nu sunt expresia ocultelor desuete, nefiind aservit obedienţei, nu sunt autodidact prăfuit din Gutumbe, nu sunt un rătăcit al culturii instituţionalizate din Hataala, nu sunt un transfug din Beauburg, nici ratat intelectual cu ştaif sosit din Tahla, nu sunt un toba de carte aterizat pe seara din Wangaala dar nici venetic din Tima burduşit de tomuri filozofice care debordează, nu sunt un oarecare efect de lectura al literaturilor din Fassala, Fossa sau Feesa.

      E straniu, e periculos, e sublim dar şi tragic să te gândeşti a fi un nefiind instrumentat potrivit unor gramatici care funcţionează sau fiinţează în absenţa ta care pentru tine e chiar prezenta.

      - Tocmai de aceea, moreaugarinule, eşti un fiind al acţiunii, al misiunii! Strigă lectorii din Tulubras, semn că stau cu ochii pe mine încă de la începutul începuturilor acestui ficţional.

      Misiunea este în corpul miracolului care ar putea fi exerciţiul gramaticilor fundamentale. Stăpânirea verbului sau a metaforei, logica augusta, referentialitatea sunt tot atâtea bagatele duminicale.

      Nu sunt ofiţer în serviciile secrete deşi sunt un spion abil şi periculos al universului acvatic. Limbajul? Cât risc! Ce pericol! Limbajul e o stare ficţiunea generalizată şi generalizanta a universului acvatic. Tot viul nu este altceva decât o atotcuprinzător în funcţiune sau în fiinţare.

      M-am îndreptat totuşi către acel internet-café din Batoa Butuba, fabulosul port despre care îmi vorbise în numeroase rânduri perversul de Pitoşkin! M-am dus acolo hotărât să-l şterg din atotcuprinzătorul meu.

      Adio Pitoşkin!

      Viul fiind atotcuprinzător tinde prin fiinţare sau funcţionalitate să devină propria lui ficţiune generalizată şi generalizanta, propriul său univers plin de universuri.

      Acesta fiind lucrul cel nou. Acesta fiind sensul ultim.

      Înţelegi Pitoşkin?

      Atotcuprinzătorul nu este un finit deşi formele atotcuprinzătorului îşi doresc finitul care poate reprezenta ecuaţia unică, dezvăluirea lui unu, adevărul întreg.

      Magia este ea înseşi aparenta atotcuprinzătorului.

      Pitoşkin încerca să construiască în grabă un inel magic folosindu-se de propria sa corporalitate imaginară.

      Ha, ha, ha! L-am tunelat, i-am dat foc, l-am dematerializat şi i-am făcut praf matricea informaţionala cu o periculoasă raza verde, nefiind în proximitatea lui ci construind o instantaneu acvatic pervers şi ticăloasa prin experiment metafizic.

      Experienţa şi metafizică, exerciţiu şi revelaţie. Ce nebunie!

      Adio Pitoşkin!

      N-ai ştiut, Pitoşkin, ca magia în puterea căreia mă aflu de la bun început este un ubicuu exemplar. Privit cu îngăduinţa, teamă şi cumpătare ar putea fi un dublu dăruit ficţiunii generalizate şi generalizante în exerciţiul ei.

      Am fost instruit, antrenat şi iniţiat în grile secrete, în artele privirii şi în filozofia Principiilor din Tambo Tamboree. Primul meu raport de adevăr este ca misiunea mea stă în corpul miracolului.

      Adio Pitoşkin. M-am dus la debarcader să-mi întâlnesc prietenii.

      - De ce pornim în această lungă călătorie?

      - Vrem să descoperim Ameridaaaa!

      - Vrem să vizităm Gazaala! Vrem să ne preumblam prin Sibelida să admirăm fenomenul Tangroasos!

      - Vrem în Tambo Tamboree!

      - Vrem să hoinărim prin oceanul virtual de dincolo de Bankusai!

      - Vrem! Vrem! Vrem!

      - Câtă deşertăciune, oameni buni. Amerida nu mai e. S-a scufundat. Nici Rulila nu mai e. Nici Japona. Nici Afrila.

      - Nici Austrawia?!

      - Nici măcar.

      - De-a lungul şi de-a latul oceanului virtual sunt doar mici insule plutitoare. În lunga noastră călătorie ne vom întâlni cu strada 42, cu carterul latone, cu o jumătate din Beauburg, cu o bucăţică din deşertul gomarez sau cu două, trei castele lugubre din Wattaga, femei dezgolite şi tot atâtea fiinţe fabuloaseee!

      - Vai, nouă! Vom întâlni şi marea balena albastră din inima sudicelor?!

      - Oho! Ne vom lupta cu caracatiţa, cu godzila, cu dracula, cu omuleţii verzi! O să vedeţi voi! Înarmaţi-vă! Clonati-va!

      - Oh, tăcere?!

      - Ei, oameni buni, v-aţi răzgândit?!

      - Nuuuuuu!

      Să înceapă aventura.

      Boc, boc, boc. Iată-i pe tâmplari. Vin sudorii. Vin calafatuitorii. Şi câte un încurcă-lume. Câte un inginer făcut la norma, de-a lungul şi de-a latul totalitarismului.

      - Ismele nu încap la bordul corăbiei noastre, să ştiţi.

      - În schimb, iată-l apărând în scenă pe domnul Pitoskiiiin, bravul primar al arhipelagului Adamville.

      - Bună dimineaţa domnule Pitoşkin.

      Domnul Pitoşkin are favoriţii albi, albi. Fumează pipa. Meticulos, vrea să ştie tot. Asta, Pitoşkinul nu a vrut să moară. Pitoşkin nu moare. Altfel cum am avea noi sens, cum am mai avea vreo noimă?

      - Sunt destui saci de faina şi batoane de salam în cambuză?! Avem destule bombarde în pântecele corăbiei? Avem instrumente de bord?!

      Ce ne mai lipseşte?!

      De bună seamă, mesajul către Lumea Nouă. Mesajul nu e prea lung. Potrivit de lung, aşa să ştiţi, navigatorilor. L-au scris şapte scriitori. L-au scris şapte oameni cu joben, moreaugarini sadea!

      După îndelungi dispute. Tot ei au încercat să definească telul călătoriei noastre către Lumea Nouă. Unii au fost de părere că va trebui să căutăm un răspuns tuturor marilor întrebări. Alţii au crezut de cuviinţă că trebuie să aflăm secretul marii schimbări. Unii ne-au sfătuit să găsim marele năvod pierdut în negura veacurilor.

      Alţii au spus că va trebui să dezlegăm înţelesurile ADN-ului. E ADN-ul un mesaj transmis cuiva aflat dincolo de marginile universului acvatic?!

      Şi câtă poezie!

      Şi câtă visare!

      Dar să veniţi cu noi să înfruntăm stihiile. Să ridicaţi sau să coborâţi pânzele. Să faceţi scorbut. Să aveţi vedenii. Să vă lăsaţi mâncaţi de rechini pentru a descoperi esenţialul.

      Brr, ce mai grozăvie!

      - Atenţie! Strigă Castal Blanco, armurierul, îndopându-şi flinta cu bumbi de argint, gata, gata să plumbuiască spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil.

      - Ne vom bate pe viaţă şi pe moarte cu fantomele din Bankusai! Îi vom casapi pe homunculii ascunşi în cutele planetei! Îi vom face harcea-parcea pe rinocerii cu zvastica de pe Adolf Island!

      Ura! Ura! Ura! Strigă mulţimea roind pe chei.

      Imbolbina, soprană, tocmai se pregăteşte să ne cânte aria concubinei, soarele i se cuibăreşte între sânii ei cei mari, un hamal leşina pe loc, Amalida Amoledo ameninţa un tinerel cu cortelul ei mâncat de molii, un poponar vrea să ţină un discurs, mulţimea vociferează, carambaaaaa! În apă cu mişelul! Imbolbina alunecă, cade într-o barcă, un pirat pur-sânge, o salvează şi o săruta cu foc, dulgherii lucrează cu pofta înfăptuind proiectul marii corăbii.

      Câţiva dintre noi şuşotesc la umbra arcadelor pline de viţa-de-vie.

      Cam aşa:

      - E totuşi straniu, spune comis-voiajorul caşaloţilor.

      - Te cred, bătrâne lup de mare, şopteşte Gambria, năbădăioasa.

      - O fi ceva la care mă gândesc şi eu, se bagă în vorbă Aghile Gondarov.

      - În mod sigur, zice Gambria dezgolindu-şi pulpele ca din întâmplare. Nu e lipsit de importantă!

      - Lumea s-a sfârşit, spune Kristian Astronomicus. Am privit-o prin lunetă cum se sfârşeşte.

      - Zi-ne, nu ne mai fierbe! Cere pe un ton aprins Aghile Gondarov trăgându-se de brăcinari. Ce-a fost? Bomba atomică? Asteroid, energii malefice, revolta vampirilor, ploaia informaţională de dincolo de orizontul vizibil?!

      - O nouă revoluţie? Vru să ştie Blambo Cazabal.

      - Revoluţie?

      Aşa gândesc, poate, putinii locuitori de pe o mică insulă care pluteşte dincolo de cercul polar. Ei dorm foarte mult. Somnoroşi, patrulează de-a lungul ţărmului aşteptând un semn. Poate spionii, poate Dumnezeu, poate un grup de comando.

      Revoluţia să fi fost de vină? Totul s-a petrecut la miezul nopţii. Ceva larmă, focuri de armă, nişte lumini straşnice. În rest, zvonuri. Bineînţeles că vorbesc între ei despre apropiata noastră venire.

      O mare corabie pornită din Adamville. Nici n-au auzit vreodată de Adamville.

      E poate o republică, e poate Iadul. E poate Paradisul. Un arhipelag al morţilor!

      Dar ne aşteaptă cu viu interes. Sunt convinşi că le vom aduce ajutoare. În mod sigur n-au auzit de Kristian Astronomicus. Săracul! E în mare încurcătură.

      Kristian Astronomicus zice, şoptit:

      - Eu am văzut doar lumina diamantelor de lumina vecheeeee!

      - Baţi câmpii, se enervează Aghile Gondarov. Trebuie să fi văzut racheta! Sau ce-o fi fost, asteroid, mâna criminală! Lumea nu putea s-o sfârşească doar într-o mare de lumină! Trebuie să fi zărit cu lunetele tale norii trandafirii invârtosindu-se peste Amerida, peste Rulila, peste Japona, peste Afrila şi Austrawia!

      - Zi, omule, ce-ai văzut! Strigă Blambo Cazabal.

      - Păi n-am văzut continentele! Scânceste Kristian Astronomicus.

      - Cum aşa?! Se încrunta primarul Pitoşkin apropiindu-se de arcade. Cum nu le-ai văzut?! Aici sunt toate lumile acvaticeeee!

      - Nu erau acolo?! Întreba Gambria.

      - N-au fost niciodată acolo! Strigă Kristian Astronomicus îngrozindu-se foarte tare de ce adevăr spuse.

      Ce nebunie! Adică toate, Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto, Agya, Era Ena, Ela, Salomar, Potocapetlan, Gruwald, Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna, Yatoo, Vinna, Qutomo, Aselan, Paserar, Wasso, Bonna, Kantom Pingall, Finotola Fanţi, Bohle, Forgossa, Atamaran, Gureba, Fantasa, Idilo, Hudacar şi multe altele şi toate desfăşurările posibile sau probabile, aiuritoare sau impardonabile, să fi fost nişte iluzorii ţinuturi?!

      Atunci şi Adamville era un arhipelag iluzoriu. Dar pentru cine?! Pentru eutopeni, pentru golumeri, pentru ameridores?!

      Pentru ce fel de observatori?!

      Iată o problemă imposibilă. Să descoperi că nu exişti!

      Cum să înghită o asemenea nerozie poporul acvatic de pe chei?! El, poporul acvatic, are nevoie de eroi! Are nevoie de războaie!

      Are nevoie de mister, de secret, de miracol şi noi, acum, să-i spunem că el, poporul acvatic, nici măcar nu exista, că e doar o prezenta lingvistică?! Ne-ar casapi.

      Primarul Pitoşkin ne spune:

      - Trebuie să lămuriţi chestiunea! Existăm sau nu! E limpede, călătoria voastră capăta un sens adevărat!

      Dar noi întrebam:

      - Şi godzila?

      - Şi războiul cu rinocerii?!

      - Şi dragonii rozalii din Kamcetanor?

      - Şi insula plutitoare?!

      Pitoşkin ne pune în vedere:

      - Veţi strânge mărturii!

      Aha, el vrea să definim virtualitatea lumii noastre, dar cum să ieşim din virtual?! Să fim noi doar marionete într-un posibil joc virtual?!

      - Ar trebui să începem cu marele inventar, zice Kristian Astronomicus!

      - Ne-ar lua un miliard de ani! Strigă Imbolbina legănându-şi ţâţele.

      Fata asta, ah, are chef de hârjoana. Noi avem de răspuns la cea mai grea întrebare a tuturor timpurilor. Se prăbuşesc idoli, se sfărâma lumi iar ea are chef de nebunii în pat. Şi cum să inventariezi?

      Cum să structurezi concepte, fapte, oameni, idealuri? Să zicem: Platon, computer, Iahve, bomba atomică, receptor, condensator, Mată Hari, postmodernism, secera şi ciocanul, Hitler, breloc, caravelă, Bombay... Oh, nu! În van!

      E mult prea mult! E covârşitor! E inuman!

      - E într-adevăr imposibil un astfel de inventar, se convinge primarul Pitoşkin.

      Pare zadarnic. Vom muri înainte de a rezolva un sfert din primul sfert al primului sfert. E clar.

      - Nu e clar, zice mârâind Aghile Gondarov.

      Ce-ar putea să fie clar? Când întreaga noastră istorie acvatica e de fapt o mare confuzie, o foarte mare confuzie! Dar tu cine eşti Aghile? Dar tu cine eşti Pitoşkin, perversuleeee? Dar tu cine eşti Imbolbinaaaa? Dar tu, oare, univers acvatic? Poate moreaugarinul hulpav, poate un Pitoşkin pervers? Iar eu sunt, fără îndoială, dragiii mei navigatori porniţi de nebuni către ultimul sens, zuza meduzaaaaaa!

      - Hola, ho! Ne-a strigat Castel Blanco, armurierul, chemându-ne pe chei. Am primit o veste cutremurătoare de la meteorologul nostru de serviciu. Oceanul planetar îngheaţă cu repeziciune. Tocmai de aceea am transformat corabia într-un mare submarin! Într-un foarte mare submarin!

      - Galben?! L-am întrebat pe armurier bănuind că într-adevăr oceanul virtual înghite cumplita realitate văzând cu ochii.

      - Galben, galben! A strigat armurierul pregătindu-se plin de febrilitate să închidă panourile de oţel pentru a ne grăbi să tunelam noua era nebună, nebună a Imagikonului, ficţiunea ficţiunilor, generalizată şi generalizanta.

     

      - sfârşit -

     

© Copyright Ovidiu Bufnilă
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online