evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Conştientizarea  -  Ultima frunză  -  Interviul  -  Ciorna  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  System Error  -  ªahul de duminică  -  Lala  -  Experimentul  -  Fântâna de iasomie  -  Felix II  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Valoare reziduală  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Factorul "Haos"  -  Casa nebunilor  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Coşmar  -  Călătoria  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Masa de duminică  -  Tarsius  -  Gol  -  Fără doar şi poate  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Ceasul voinicului  -  Război obişnuit  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Scrisoarea  -  Jocul  -  Gri şi roşu auriu  -  Puroi II  -  Strada inocenţilor  -  Visând cu ochiul deschis  -  În căutarea zborului  -  Meduza (IX)  -  Fiii lui Rawser  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Nu este prima dată  -  Luminile oraşului VIII  -  Arătarea  -  Către a opta zi  -  Fragmente de... viaţă  -  Outland  -  Transplant de suflete...  -  În umbra deasă a realităţii  -  Omul apropiat  -  Lumina neagră  -  Arma secretă


Jocul Zeilor (II)

EPISODUL II

Adrian Vlad Vicenţiu



Publicat Duminică, 13 Iunie 2010, ora 11:11

      Locotenent-gardianul Kaan păşea arogant şi plin de importanţă în urma celor patru membri ai echipajului de pe “Rândunica” care-l conduceau către puntea principală de comandă. Cei cinci cârnăciori ai mâinii drepte, care-i serveau drept degete, pipăiră cu o oarecare înfrigurare insigna micuţă de metal preţios, simbol al autorităţii sale, agăţată de piept, în timp ce ochiii înecaţi în grăsime se opriră fugar pe chipurile celor doi subordonaţi care-l urmau peste tot. Îşi lăsă un scurt răgaz să se bucure de prezenţa lor aici, deşi ştia că deocamdată nu există nici un motiv să se teamă de ceva. Simplul fapt de a-i avea lângă el însă, ca într-o haită, îi sporea încrederea în sine şi agresivitatea.

      Subalternii, sau mai degrabă valeţii lui personali, în care avea toată încrederea, întruchipau idealul în domeniu: o masă impresionantă de muşchi care poseda o inteligenţă invers proporţională. Erau două creiere la fel de imobile ca o maşinărie rămasă fără combustibil. Cei drept, matahalele reuşeau totuşi să se hrănească şi să se îmbrace fără ajutor. Singurul lucru pentru care contau era obedienţa totală de care dădeau dovadă în faţa lui. Prelungiri ale propriei voinţe. Cine vroia să ştie în ce ape se scaldă Kaan, trebuia să-i observe cu atenţie gorilele. Erau oglinda lui personală. Iar acum, acestea erau agitate.

      De când îi veniseră ordinele de rigoare precum şi informaţiile adiacente de la Comandamentul General al Forţelor Militare Federate, în a cărui subordine directă se afla, Kaan stătuse ca pe jar. Răsucise problema pe toate părţile, făcând planuri peste planuri şi chibzuind cum să procedeze pentru a trage foloase maxime, fără ca nimeni să afle ceva vreodată. Era o oportunitate rară, chiar unică, dacă stătea să se gândească la ce periferie nenorocită a Federaţiei se afla. Dacă sunt băiat deştept, şi pe pulberea mea stelară că sunt, nu pot să stau şi să închid ochii când aşa ceva îmi trece pe sub nas. Amicilor de sus, mai mult ca sigur că o să le placă discreţia şi modul operativ în care am rezolvat problema. Cine ştie, poate asta-i ocazia mea de a pleca din cloaca asta, îşi spunea adeseori în nopţile albe.

      De cele mai multe ori, de aici, viitorul lui devenea fantasmagoria unei vieţi opulente în care se împleteau ascensiunea lui fulgerătoare, femei cu picioarele până la gât, multă mâncare şi mai ales viciul lui creator, cum îi plăcea să numească fumatul unui făuritor de vise.

      Îi făcea plăcere încă de pe acum jocul de-a şoarecele şi pisica la care avea să ia parte. Dincolo de toate, adică dacă nimic nu i-ar fi ieşit aşa cum o dorea, toată afacerea era o distracţie pe care nu avea de gând să o piardă în plictiseala cenuşie care gravita pe lângă el de când sosise aici.

      Tot aşa, între fumatul unui făuritor de vise şi o masă copioasă cum numai el reuşea să îngurgiteze îşi dete seama că obţinerea de avantaje maxime presupunea şi “apelarea” la creditele viitoarelor victime. Oricum, ştia că dacă nu ar lua creditele pe care le-ar găsi la bordul “Rândunicii”, acestea s-ar pierde odată cu distrugerea navei. În această privinţă ordinele erau clare: trebuia să-l reţină pe pasagerul clandestin, apoi, după ce nava intra în categoria prafului stelar, urma să-şi transporte prizonierul pe Terra şi să-l predea Slujitorilor. Restul nu-l mai interesa. Ar fi trebuit să se preocupe mai mult de treaba asta deoarece era sectorul lui dar pur şi simplu ceva îi spunea că aici nu trebuie să-şi bage nasul. Simţea pe şira spinării frisoane numai la gândul că avea să dea ochi cu Slujitorii. Renumele lor îi precedase cu mult în zonă.

      Nu reuşise să se dumirească până acum de ce erau aşa interesaţi cei de la Comandamentul General al Forţelor Militare Confederate de acest individ. N-au folosit nici un cod de prioritate pentru el şi totuşi mi s-a interzis să întreprind altceva în afara ordinelor. În aria mea de jurisdicţie. În propria mea arie de jurisdicţie!

      Pufni pe nas, înfuriat de propria-i neputinţă, ceea ce îi făcu pe cei doi subalterni să se încrunte şi ei. Însă numaidecât consolarea îşi făcu apariţia în mintea lui: dar dacă ultimele zvonuri pe care le-am auzit nu sunt numai nişte simple zvonuri atunci problemele mele sunt ca şi rezolvate. Dacă Federaţia se va angaja împotriva Independenţilor atunci lucrurile devin clare. Pentru că Birmaq este un Independent. Încă viu. Dar nu pentru mult timp. Iar eu am fost ales să declanşez totul. Hmmm... Aşa s-ar justifica şi ordinele primite...

      Înainte de a intra pe puntea principală de comandă, se îmbărbătă pentru ultima oară, ca şi cum ar fi fost pus în faţa unei dileme morale în care era dificil să alegi. Câteva credite în plus oricum nu strică nimănui, aprecie cu cinism în timp ce procesiunea care-l aduse se opri iar el îşi făcu intrarea.

      Secundul Darius, tânăr, scund şi cu o piele neagră ca abanosul, înaintă cu mâna la piept, în semn de salut, îndată ce Kaan, cu un zâmbet unsuros pe buze, apăru în cadrul unuia dintre cele trei culoare de acces spre puntea navei. Se opri însă brusc cu sentimentul ciudat că avea în faţă un necunoscut. Nu se considera o fiinţă paranoică dar parcă se produsese o metamorfoză a locotenentului-gardian Kaan, faţă de persoana pe care o cunoscuse până atunci. Îl ştia pe acesta limitat la lăcomia lui iar acum îi citi pe faţă cu surpriză, şiretenie, ură şi încă ceva, ceva ce îl trimitea cu gândul la o sentinţă irevocabilă. Nu desconsiderase până atunci Gardienii de Sistem dar nici nu se gândise că ar putea avea probleme chiar din partea unora de genul lui Kaan. Dădu la o parte îndoielile punându-le pe seama oboselii şi a prezenţei lui Angir la bordul navei şi se pregăti să rostească cuvintele oficiale ale salutului, când Kaan i-o luă înainte:

      ¾ Cum merge negoţul cu Terra? Ies ceva credite? abordă el subiectul, sigur de sine şi fără nici un pic de diplomaţie. Preţ de câteva clipe ochişorii lui mici şi porcini se plimbară jur-împrejurul sălii iscodind după rebel. Numai figuri cunoscute. Nici nu se aşteptase să-l găsească în comitetul de primire.

      — Treaba merge destul de bine, răspunse evaziv secundul, acum fiind ferm convins că ceva s-a întâmplat. Kaan nu avea deloc aptitudini cameleonice.

      — Chiar există cineva care să fie interesat de obiectele ăstea de artizanat pe care tot spuneţi că le căraţi de aici?! se miră Kaan cu o nuanţă aproape batjocoritoare urmărind atent figura secundului.

      — Există şi amatori şi colecţionari pasionaţi care vor să aibă artefactele aduse de noi de pe Terra, locotenente.

      Niciodată nu văzuse vreun Gardian care să omită protocolul. Iar modul de exprimare al lui Kaan era mai mult decât suficient ca să-l pună în gardă. Observă oricum cu mulţumire cum unul din oameni dispăruse din sală, undeva în spatele Gardienilor. Căpitanul avea să fie avertizat. Singurul lucru care îi mai rămăsese de făcut era să-i ţină de vorbă până ce sosea acesta. Cu o asemenea încărcătură la bord nu-şi putea permite să fie el cel care să declanşeze un scandal între Confederaţie şi Independenţi. Spera ca Birmaq să facă faţă situaţiei.

      — Ştii, odată căpitanul Birmaq mi-a arătat o chestie de genul ăsta, reluă Gardianul. Pe pulberea mea stelară, era îngrozitoare. Era o statuetă, un individ mascat ciudat cu un cuţit într-o mână şi cu nişte organe în cealaltă. Mi s-a făcut un rău atunci de n-am putut mai bine de o săptămână să mănânc pipotă. Vrei să spui că şi pentru aşa ceva aveţi cumpărători? îl şicană Kaan.

      Cuvintele aruncate de locotenent-gardian aduseră o tresărire nervoasă pe faţa secundului. Kaan însă nu observă efectul celor spuse de el, iar replica veni destul de prompt:

      — Dacă nu ni s-ar cere, nu am mai duce aşa ceva, spuse Darius. Fiecare cu propriile lui ciudăţenii. Atât timp cât monstruleţii de care vorbeai sau mai ştiu eu ce, îmi aduc credite, pe mine nu mă interesează la ce-i folosesc sau de ce unii sunt pasionaţi de aşa ceva, conchise el.

      — Desigur, nici eu nu am habar şi sincer, nici nu mă interesează prea mult. Numai că nu am putut să nu observ că de la o vreme sunteţi aproape singurii care mai treceţi pe aici, aşa că mă miram şi eu că planeta asta mai e bună la ceva. Mie mi se pare a fi doar o ascunzătoare perfectă, adăugă el zâmbind maliţios.

      Răspunsul pe care secundul se pregăti să-l dea îi muri pe buze când căpitanul Birmaq trăgând după el ceaţa văluroasă care ieşea din pipă intră pe punte. Se întoarse către el şi cu un gest discret, un semn de avertizare asupra locotenent-gardianului, pe care căpitanul dădu de înţeles că-l recepţionase, se întoarse la locul lui.

      Kaan urmări cu un zâmbet subţire reflexele argintii ale lucşilor care scăldau într-o lumină caldă ţeasta pleşuvă a căpitanului. Privindu-l cum se apropie avu senzaţia unei plăcute moleşeli scurgându-i-se prin oase ba chiar i se păru că simte plasa care îi cuprinde mintea într-o dulce îmbrăţişare…

      Fir-aş pe toţi demonii stelari, bătrânul fumează un făuritor de vise! se blestemă în gând Kaan. Îi trebuiră câteva clipe de reculegere, până să-şi revină din uluiala care-l ţintui-se locului, după care o activitate febrilă îi cuprinse mintea. Dacă cumva căpitanul mai are pe navă stocuri de făuritor de vise? Cum aflu lucrul ăsta? Şi dacă există stocuri, cum să pun mâna pe ele şi în acelaşi timp să distrug şi nava? Blestemele la adresa întregii Confederaţii şi pentru toţi superiorii lui care-i puseră în subordine doar nave de luptă şi nici măcar cel mai hodorogit transportor spaţial se învolburau în el, sălbatice dar mute, răscolindu-l. Apoi, tot aşa cum apăruse, furtuna se linişti deodată, brusc. Găsise. Cu o grimasă răutăcioasă pe chip murmură: şi acum să ne facem datoria...

      Birmaq receptă, destul de nedumerit, al doilea avertisment pe care i-l trimise secundul. Îi făcu semn să se liniştească, după care îşi întoarse privirea spre Kaan. Astfel putu să observe în decurs de câteva momente, destul de bine reliefat în mimica feţei, toate stările prin care acesta trecu. Doar ochii lui hipnotizaţi rămăseseră lipiţi de… privirea căpitanului începu să coboare într-un mod comic undeva înspre vârful propriului nas unde-şi găsi fumegând uşor pipa…

      Dacă stătea să se gândească bine, cu excepţia echipajului, erau puţini cei care îl văzuseră fumând pipă. Dintotdeauna considerase interzicerea tutunului şi a tot ceea ce ţinea de el drept o lege caducă. Şi ca în mai toate cazurile de acest fel, în care legi de demult supravieţuiseră, nimeni nu ştia cum, ele deveniseră în timp doar nişte reglementări relicvă, de cele mai multe ori absurde sau cel mult amuzante, ce ar fi trebuit să dispară. Poate că atunci când ele apăruseră, se întâmplase din cauza unor necesităţi generale sau poate folosiseră doar celor care o elaboraseră, acest lucru nu avea cum să-l afle, tot ceea ce ştia era că ele nu-şi mai aveau rostul peste veacuri. Nimeni nu putea să-i argumenteze că făcea parte din genul acela de legi pe care un cârmuitor înţelept le ia pentru binele poporului său şi care-şi păstrează în timp, nealterat, scopul nobil pentru care apăruseră. Iar această lege nu era singura, mai erau multe altele ca ea. Se întrebase şi el de exemplu, de ce trebuia ca CTC-ul să aibă monopolul comunicaţiilor şi transporturilor? Sau de ce doar cei ce au matricola Breslei Negustorilor şi Comercianţilor au dreptul legal să facă comerţ cu orice şi oriunde pe întinsul Confederaţiei? Era cum nu se poate mai adevărat că aceste monopoluri existau de foarte multă vreme sau cel puţin el nu găsise pe cineva care să-i poată vorbi despre naşterea lor care precedase, spuneau unii, chiar şi apariţia Confederaţiei. În afara celor câteva organizaţii de genul CTC-ului care practic controlau întreaga viaţă a Confederaţiei, doar Independenţii puteau să se mişte cât de cât mai liber, dar şi ei între anumite limite.

      La început luase lucrurile aşa cum erau deoarece i se spusese că aşa e bine şi că aşa şi trebuie să fie. Când vezi lucruri şi fapte de la distanţă — percepute ca nişte imagini atrofiate sau ca nişte idei opace — de propriile-ţi simţuri sau de raţiunea neinteresată, nu le acorzi nici cea mai mică importanţă. Vin, trec iar apoi sunt uitate cu repeziciune, sau în cel mai bun caz, înmagazinate într-un colţ inaccesibil al memoriei. Dar mai târziu îşi dăduse seama că era o lege care favoriza doar CTC-ul şi că el îşi putuse da seama de lucrul acesta datorită faptului că încă se mai număra printre Independenţi. Pentru cineva care nu avuse-se până atunci de-a face în mod direct cu ei probabil că era un lucru absolut normal, altfel nu-şi putea explica lucrurile.

      Iar acum sta în faţa lui Kaan, unul din reprezentanţii, chiar dacă nu direcţi, ai CTC-ului, incapabil să scoată o vorbă, ca un vânat hipnotizat de privirea prădătorului, ştiind că a fost prins călcând pe bec din cauza unei tâmpenii. Era o greşeală să creadă că tocmai Kaan, un Gardian de Sistem care avea în grijă singura planetă unde creştea această plantă, habar n-avea de existenţa legii tutunului, că nu ştia că îl prinsese pe căpitan în flagrant, ca şi cum ar fi picat atunci de niciunde la bordul navei, chiar dacă la urma urmei nu era vorba decât de o mare prostie atât din partea lui cât şi din partea celor care nu avuseseră grijă ca legea să dispară atunci când ar fi trebuit.

      Gândurile care-i traversau vertiginos prin minte, se lichefiară apoi brusc, transformându-i-se în broboane mari de sudoare care începură să-i alunece copios pe tâmple şi pe frunte. Încercă să se împotrivească sentimentului de nesiguranţă care îi urca odată cu sângele prin vene amestecându-se chinuit. Inutil. Era sfârşitul. Şi-l închipuise în multe forme dar niciodată aşa. Simţi că nu mai poate acţiona în nici un fel. Era ca şi cum se pregătea să capitulaze înainte de începerea luptei. Iar Kaan câştigase dreptul la prima mutare în acestă bătălie fără să mişte un deget.

      Acesta, în loc să declanşeze un atac direct, aşa după cum se aştepta căpitanul, începu să-şi hărţuiască victima sigur pe el:

      — Ce se întâmplă cu tine căpitane? Cumva îţi este rău? îi sugeră Kaan cu un rânjet sardonic pe post de îngrijorare.

      Birmaq încercă să schiţeze un zâmbet neglijent dar tot ceea ce reuşi să afişeze fu o grimasă îngheţată, ceea ce-l determină pe locotenent-gardian să-şi continue tirada:

      — Să nu-mi spui că este din cauza mea? Chiar aşa de mult te bucuri să mă revezi? Văzând că Birmaq este încă în stare de şoc şi nu are nici o reacţie Kaan străbătu din câţiva paşi distanţa care-l separa de căpitan, îi luă pipa din gură şi începu să o studieze cu o mirare perfect simulată:

      — Ciudat obiect… este un artefact pământean, nu? Chiar vorbeam despre asta cu secundul tău. La ce îţi foloseşte? întrebă el. Lasă-mă să ghicesc dar nu acum. Să rezolv prima dată principala problemă pentru care sunt aici şi apoi o să văd cât de bun negustor eşti căpitane când o să-ţi negociezi propria viaţă. Dacă totul o să meargă la fel de uşor ca şi până acum, cu siguranţă că nu o să mai am parte de nici o distracţie. Sper să mişti ceva pentru că altfel nu mai are nici un rost să tărăgănez lucrurile… Mi-ar place să spun că este doar controlul de rutină pe care trebuie să-l efectuez, conform îndatoririlor pe care le am, pe orice navă care trece prin zonă, indiferent că este un vechi client ca tine sau dimpotrivă cineva care este pentru prima dată în zonă, zise el adoptând un ton semioficial în timp ce degetele-i mângâiau febril contururile pipei, însă cred că ştii şi tu la fel de bine că lucrurile nu stau chiar aşa.

      — Nu am nici o idee la ce te referi, reuşi să articuleze primele cuvinte căpitanul. Nu am încălcat nici o lege a Confederaţiei şi nu avem de gând să sfidăm în vreun fel Confederaţia, mai spuse el.

      — Nici nu cred că vei reuşi vreodată lucrul ăsta. Nu aveţi forţa necesară pentru aşa ceva. Sfârşitul Independenţilor se apropie, îi replică Kaan. Adevărata ordine îşi va relua în sfârşit locul în Confederaţie. Toţi cei ca tine vor dispărea odată pentru totdeauna. Iar noi vom putea acţiona aşa cum vom crede de cuviinţă. Da, poate că aici în ceea ce fac eu va fi începutul sfârşitului Independenţilor. Iar eu voi şti să culeg laurii care mi se cuvin, îşi frecă el în gând palmele de bucurie. Căpitane, să nu ne mai ascundem după degete. Aduce-ţi rebelul pe care-l ascundeţi şi poate nu am să îndeplinesc în totalitate ceea ce-mi cere regulamentul în asemenea situaţii.

      Secundul Darius interveni pentru a mai câştiga timp şi pentru a-i da răgaz căpitanului să-şi revină:

      — Nobile locotenet-gardian Kaan, folosi el tradiţionala formulă de adresare, ne cunoşti de prea mult timp pentru a susţine asemenea lucruri. Ştiţi doar că noi nu ne ocupăm de asemenea treburi. Câştigăm bine de pe urma comerţului şi nu ar avea rost să ne riscăm pielea doar de dragul aventurii. Corectaţi-mă dacă greşesc căpitane, îşi îndreptă el privirea către Birmaq.

      Ultima replică a lui Kaan avu efectul unui duş rece pentru căpitan. Nu ajungea că locotenent-gardianul îl prinsese încălcând legea dar mai ştia şi de existenţa lui Angir pe navă. Dacă Angir fusese etichetat rebel ştia ce va urma pentru acesta. Iar cu moartea lui nu era de acord şi se pregăti să lupte pentru viaţa acestuia în primul rând iar apoi pentru sine, pentru nava şi echipajul lui. Stătu-se până atunci imobilizat având impresia că el şi toţi din împrejurul său se aflau într-o cutie de sticlă iar de undeva de sus ochi nevăzuţi urmăreau totul cu detaşare. Ca nişte păpuşi vii care se mişcau după voinţa unui păpuşar fără a fi nevoie de nici un fel de sfoară:

      — Nu există nici un intrus pe navă. Despre rebeli nu poate fi vorba nici atît. Îmi cunosc bine oamenii, eu i-am ales, şi niciunul dintre ei nu a nutrit vreodată gânduri ascunse împotriva Confederaţiei. Am ajuns să mă gândesc la el ca la fiul meu. Chiar am o problemă. Dacă scap cu faţa curată de aici mă voi retrage. Asta e prima şi ultima promisiune pe care mi-o fac şi pe care am de gând să o ţin.

      — Aparatele de la bordul staţiei de control nu mă mint niciodată, căpitane. Şi ele au detectat o persoană în plus faţă de lista de plecare primită. Ştiai sau nu de lucrul acesta? Dacă neagă în continuare o să-mi facă plăcere să-i văd faţa când o să scot asul din mânecă.

      — Asta era problema Kaan? O maşinărie a detectat o prezenţă în plus faţă de lista oficială pe “Rândunica” şi tu ai impresia că ai de-a face cu cine ştie ce rebel important ascuns aici? Maşinile mai pot să şi greşească, locotenente. Sau poate unul din oamenii tăi ţi-a transcris greşit datele. La asta nu te-ai gândit, nu? Îţi admir spiritul cu care îţi faci datoria dar pe nava asta nu-i loc de nici o neregulă. Poate reuşesc să-l duc de nas. La un control de rutină Angir nu va fi descoperit. La urma urmei nu-i un lucru imposibil. Datele despre numărul echipajului au fost recepţionate de cei de pe staţie aşa cum trebuiau. Bine că nu ştie că “Rândunica” este imună împotriva aparatelor lui. Dacă aş şti cu siguranţă de unde a primit el informaţia asta…

      — Căpitane, îl cunoşti pe preonorabilul Poha, nu? Chiar tu mi-ai spus că e unul dintre clienţii tăi.

      — Sigur că-l cunosc.

      — Şi din câte arată actele de drum, ultimul transport de artefacturi lui i le-ai livrat nu-i aşa?

      — Da.

      — Iar de acolo nu ai mai făcut nici un fel de opriri până aici. Corect?

      — Corect. Dar nu văd rostul interogatoriului ăsta.

      — Nu e vorba de nici un interogatoriu. Dar ai căzut în propria-ţi plasă. Din câte scrie aici, spuse el scoţând din buzunar o micuţă placă-misivă, preaonorabilul Poha a declarat autorităţilor, că te-a rugat să-i faci acest mic hatâr. Nu a fost prea cooperant, la început, dar până la urmă a fost convins să-şi mărturisească păcatele. Deci nu mai are nici un rost să mai minţi, conchise el. Acum să te văd ce-şi poate pielea, căpitane. O să-mi rezerv bilet de plecare imediat ce termin cu tine.

      Birmaq ştiu că nu poate verifica cele spuse de locotenet-gardian atâta timp cât placa-misivă nu-i era adresată lui. Dar nu asta era important. Acum aflase de unde vin informaţiile lui Kaan. Preaonorabilul Poha… Povestea asta cu Poha e cusută cu aţă albă. Puteau să găsească ceva mai inteligent. Poha e prea puternic pentru ca cineva să-i poată face probleme. Şi oricum ceva nu se leagă. Ori Angir este un rebel aşa cum zice Kaan şi atunci şi preonorabilul Poha este implicat în luptele de pe Sagius II ori pur şi simplu Kaan nu este decât o rotiţă într-un angrenaj mai mare şi el habar n-are de lucrul ăsta.Ultima explicaţie este cea mai plauzibilă. Iar eu sunt aidoma lui Kaan, o altă rotiţă care nu-şi cunoaşte utilitatea. Sau care nu şi-a cunoscut-o. Pentru că acum îmi sunt destul de clare anumite lucruri. Eu trebuia să-l transport pe Angir la locul de destinaţie... Iar acum sunt pe punctul de a fi îndepărtat... maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. Sau mai degrabă să moară. O să mai încerc o ultimă carte. Dacă nu, va trebui să-l omor pe Kaan, iar apoi Spaţiul cu mila…

      — Există o persoană în plus faţă de lista de plecare, admise Birmaq în cele din urmă, un puşti, dar nu ştiu de unde ai scos povestea asta cu rebelul. Puştiul este cel mai nevinovat dintre toţi, încercă el să-l înduplece pe Kaan. Nu poate fi considerat nici măcar un pasager clandestin. Preaonorabilul Poha mi-a spus că este o rudă de-a lui care este prea tânără pentru a se înscrie în rândurile Flotei Confederate şi de aceea m-a rugat să-l iniţiez în ale navigatului, iar eu nu aveam de ce să-l refuz. Asta fiindcă preaonorabilul m-a asigurat că va rezolva în cel mai scurt timp actele de drum ale puştiului. Numai timpul nu ne-a permis să mai aşteptăm rezolvarea acestei chestiuni.

      — Ai încercat să verifici cele spuse de individul ăsta, Poha? îl chestionă Kaan. Doar nu eşti atât de naiv să crezi tot ce ţi se spune, nu? Sunt sigur că el ţi-a ascuns adevărul. Angir este cu siguranţă un rebel.

      — Sau poate modul în care a fost ajutat să coopereze cu autorităţiile l-a făcut să mărturisească lucrurile acestea, îi răspunse Birmaq extrem de tăios. Nu poţi ştii niciodată care este adevărul.

      — Oricare ar fi adevărul eu am nişte ordine de îndeplinit, îl luă gura pe dinainte pe Gardian. Aduce-ţi-l pe rebel. Pe pulberea mea stelară, sunt un dobitoc de bună voie şi nesilit de nimeni, se înjură el de unul singur.

      — Sunt sigur că vom găsi o cale de rezolvare care să ne mulţumească pe amândoi, spuse pe acelaşi ton căpitanul. Trebuie să-l momesc cu ceva. Dacă e nevoie cu propria lui moarte. Ameninţarea poate fi la fel de valabilă ca ispita. De ce oare întârzie atât oamenii mei?

      — În privinţa răzvrătitului nu poate fi vorba de nici o negociere, îi răspunse Kaan. Ordinele primite sunt foarte stricte, recunoscu el. Dar în ceea ce te priveşte pe tine, căpitane am putea purta o mică discuţie...

      Lăcomia i se lăfăia în priviri dar asta nu-l mai interesa acum. Îi avea pe toţi la mână şi nici o piedică nu-l mai putea opri. Era aproape de reuşită. Trebuia doar să întindă mâna şi visul va deveni realitate.

      — Totul este negociabil, chiar şi viaţa ta, îl trezi vocea uscată a căpitanului. Ai venit aici pe o poziţie de forţă, crezând că vei avea totul dar te-ai înşelat. Acum discutăm de pe poziţii egale, după cum poţi să observi.

      Un zgomot surd, venind din spatele său însoţi ultimele cuvinte ale căpitanului. Kaan se întoarse la timp pentru a vedea cum cele două gorile se prăbuşesc la podea ca secerate. Coridorul pe care intrase adineaori era acum blocat de cei care-i neutralizaseră paznicii.

      — Nu pot să cred că ameninţi o oficialitate a Confederaţiei, îşi sumeţi capul Kaan, cu un tremur de furie necontrolat. Este cea mai mare greşeală a ta şi, cred eu şi ultima.

      — De fapt, din toată afacerea asta tu ai ieşit în pierdere, continuă Birmaq când Locotenent-gardianul îşi întoarse privirea din nou spre el. Nu mă mir că ai fost trimis aici şi nu în altă parte, aprecie ironic. Nu ştiu care din noi doi este mai ghinionist...

      Săgeţile aruncate îşi atinseră vizibil ţinta. Descumpănirea şi furia se citeau pe faţa locotenentului.

      — Într-un joc ca acesta e nevoie de doi participanţi, reluă Birmaq. Nici măcar nu te-ai gândit cum am să reacţionez. Trebuia să-ţi dai seama că, fără Angir, în ochii Confederaţiei, nu valorez nici cât un deşeu.

      O linişte încordată îşi găsi locul, preţ de câteva momente, între privirile celor doi. Timpul însuşi parcă se scurgea mai încet pentru a da tuturor un răgaz de evaluare a situaţiei. Cel care rupse tăcerea fu tot căpitanul Birmaq:

      — În fine, cred că a venit timpul să ne aşezăm la masa negocierilor. E cea mai bună soluţie, crede-mă. Iar oferta pe care am să ţi-o fac este avantajoasă pentru ambele părţi. Propunerea mea este ca tu să te întorci înapoi, şi să raportezi că încă nu am trecut prin zonă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Noi, te vom lăsa să pleci, în schimbul promisiunii tale de a ne putea urma drumul. Ce zici? Avem o înţelegere?

      Însoţind un scrâşnet furios din măsele, fălcile Locotenent-gardianului începură să tremure ca o piftie. Cu un pocnet sec, pipa pe care o ţinea în mână se rupse în două. Nu fuse-se niciodată un om al ideilor, cu atât mai puţin al negocierilor, acţiunea îi venea ca o haină făcută la comandă. Acum avea parte de acţiune, aşa cum îşi dorise, numai că o ţinu-se într-un lanţ de greşeli din momentul în care păşise pe navă. Niciodată nu se gândise că cineva ar îndrăzni să se atingă de un reprezentant al Confederaţiei. Trebuia să distrugă nava, lucru care îi era cum nu se poate mai la îndemână, însă ar fi însemnat să dispară şi el odată cu ea. Şi cu rebelul. Nu că şi-ar mai face griji din această pricină sau de neîndeplinirea ordinelor din moment ce şi el ar fi dispărut. Dar planurile lui... şi visele lui... toate începură să se destrame ca o ţesătură uzată de timp.

      Parcă ghicindu-i gândurile căpitanul i se adresă înţelegător:

      — Şi eu dacă aş fi ajuns în situaţia ta, primul lucru pe care l-aş fi plănuit ar fi fost cum să părăsesc cotlonul ăsta de spaţiu uitat de toţi. Dar un prea mare entuziasm nu poate să compenseze decât parţial greşelile făcute. Am îmbătrânit eu, poate, dar nu sunt o pradă uşor de digerat...

      — Oferta ta este... este inacceptabilă, îi răspunse bâlbâit Kaan.

      Începu să respire într-un ritm greoi şi sacadat ca un animal hăituit. Faţa i se înroşise din cauza nervilor, iar transpiraţia îi curgea în pârâiaşe pe faţa buhăită, de parcă tocmai terminase nişte exerciţii de gimnastică imposibil de realizat pentru cineva de gabaritul său.

      — Cred că am intrat pe un făgaş fără întoarcere, căpitane, continuă el. Prezenţa ta aici este deja cunoscută. Eu trebuie să distrug nava, lucru care oricum se va întâmpla dacă nu mă întorc într-un anumit interval de timp pe staţie însoţit de rebel. După cum vezi joc cu cărţile pe faţă. Nu mai am nimic de pierdut sau câştigat în momentul de faţă, decât viaţa mea. Şi dacă o să fie să dispar, atunci măcar să fie într-un mod demn, la datorie.

      Neaşteptata criză de eroism a Locotenent-gardianului îl luă pe nepregătite pe Birmaq care se abţinu din greu să nu izbucnească în hohote de râs, deşi, în situaţia în care se aflau, numai de aşa ceva nu îi ardea. Gardianul luase postura celui care nemaiavând altă ieşire, acceptă cu un fel de resemnare stoică, în acelaşi timp bravând gratuit, un rol mai mare decât posibilităţile sale, pe care soarta i-l rezervase.

      — Cred totuşi, că nu este o situaţie atât de imposibilă pe cât pare la prima vedere, se auzi o voce nouă.

      Surpriza intervenţiei lui Angir, care intrase pe punte în timp ce toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Kaan şi a căpitanului fu şi mai neaşteptată, lăsând pe toată lumea cu gura căscată, mai puţin pe Gardian, care, nemaiputându-se stăpâni, se repezi ameninţător înspre el urlând cât îl ţinea gura:

      — Nu se poate ca un puţoi ca tine să-mi distrugă viaţa! Te voi trage în jos odată cu mine!

      Înainte ca cineva să intervină, cu o iuţeală neşteptată pentru gabaritul său, Kaan se înfipse cu mâinile în gâtul tânărului, care se afla singur pe latura opusă a punţii de comandă. Trei oameni reuşiră cu greu să ridice tonajul devastator al Gardianului de pe trupul uscăţiv din faţa sa. Încă mirat că se ridicase de jos având aceleaşi dimensiuni, Angir se repetă:

      — Situaţia nu este atât de imposibilă pe cât pare. Voi părăsi nava împreună cu Kaan şi oamenii lui, iar dumneata, căpitane îţi vei continua călătoria în siguranţă, se explică. Îi voi duce înapoi pe staţie, arătă el cu privirea către reprezentanţii imobilizaţi ai Confederaţiei, într-un timp suficient ca să-ţi asigure o distanţă liniştitoare faţă de noi. Este singura soluţie care ne permite tuturor să rămânem în viaţă.

      — Şi cu tine ce se va întâmpla? Eu am ajuns aproape de capătul drumului însă tu ai tot viitorul în faţă. Nu cred că sacrificiul acesta îţi va fi de folos în vreun fel în faţa Confederaţiei. Poate că ar fi cazul să laşi deoparte idealurile şi gesturile nobile şi să fii mai pragmatic. Eu nu zic să te debarasezi cu totul de ele dar acum chiar nu este cazul pentru aşa ceva.

      — Ai uitat căpitane că aici vorbim şi de navă şi de restul echipajului, cât despre idealuri, am renunţat de ceva vreme să îmi mai fac iluzii.

      — Şi atunci la ce te mai aştepţi de la viaţă dacă nu ai idealuri şi nici nu îţi pasă prea mult de ea, după cum observ? încercă el să-l facă să se răzgândească.

      Dacă încerca să-l reţină cu forţa pe navă îngreuna şi mai mult situaţia. Nu avea nici un rost să încerce să îl salveze cu forţa. Pe de altă parte îi admira în secret curajul, uitându-se totodată compătimitor la el, ştiind cât îl va costa gestul lui tineresc. Confederaţia nu se uita la vârstă când era vorba de astfel de probleme.

      — Am renunţat să mă mai gândesc la astfel de probleme. Dacă nu le găseşti răspunsurile, fie ele bune sau rele, cât eşti tânăr, cu trecerea timpului nu vei mai fi în stare nici măcar să-ţi mai pui astfel de întrebări.

      — Păi tu încă eşti tânăr.

      — Mai degrabă sunt obosit decât tânăr. Este alegerea mea.

      — Şi atunci ce se va întâmpla cu tine mai departe? încercă o ultimă dată căpitanul să-l convingă.

      — Pot să te asigur că nu are rost să îţi faci griji pentru mine. Mă voi descurca într-un fel sau altul, adăugă el cu un zâmbet misterios.

      Se părea că Angir găsise soluţia convenabilă tuturor, dar nimeni de pe “Rândunica” nu se gândea la altceva decât dacă Angir putea să facă faţă cu adevărat situaţiei în care se aflau. Chiar şi Birmaq avea îndoielile lui. Încă îi mai stăruia în cap că statutul tânărului era altul decât ceea ce pretindea el că este. Atunci problemele abia ar fi început pentru el şi restul echipajului.

      Aranjându-şi hainele care mai păstrau urmele impactului cu masivul Locotenent-Gardian, Angir cuprinse cu privirea pe toţi cei prezenţi pe punte, insistând puţin asupra căpitanului. Nu avea nimic personal cu nici unul dintre ei, cu atât mai puţin cu Birmaq pe care începuse să-l îndrăgească, şi într-un fel, îi părea rău pentru ceea ce urma să se întâmple. Cât despre Kaan, va avea grijă să primească răsplata pentru incapacitatea de care dăduse dovadă. Toate însă la timpul lor. Abia acum înţelese ce anume încercase să îi spună preaonorabilul Poha înainte de plecare.

      Principalul lucru pe care trebuia să-l facă acum era să părăsească întreg nava şi să ajungă la fel pe Terra. Îi salută scurt pe căpitan şi pe secund şi se îndreptă către culoarul de acces din care îşi făcuseră apariţia reprezentanţii Confederaţiei. Se uită doar o singură dată în urmă pentru a se asigura că aceştia îl urmează. Nu luă în seamă escorta care-i însoţea decât pentru a-i opri să urce împreună cu ei în ecluza care făcea legătura cu naveta Locotenent-Gardianului.

      Câteva momente mai târziu, în navetă, Angir se apucă să-i scoată căluşul lui Kaan şi să-l dezlege:

      — Fă ceea ce ai de făcut, se adresă el sec Locotenent-Gardianului, care îl privea cu o nerţărmurită uimire. Din pricina prostiei tale era să eşueze totul chiar înainte de start. Mare noroc o să ai dacă rămâi în viaţă când se va afla ce ai făcut.

      Nu-şi dădu seama dacă din pricina vocii autoritare şi a atitudinii de lider afişate de cel din faţa sa ori din alte cauze, dar se adresă şi el la rândul său mai departe:

      — Pregătiţi-vă să atacaţi “Rândunica”!

     

      - va urma -

     

© Copyright Adrian Vlad Vicenţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online