evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Al nouălea iad  -  ªi atunci...  -  Meduza (II)  -  Detenţie  -  Clocitorul Josh  -  Ciorna  -  ªahul de duminică  -  Satiră robotică  -  Tarsius  -  Dona  -  Luminile oraşului  -  Piese de muzeu  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Secretul  -  Atalia  -  Imdiola  -  Jocul Zeilor (I)  -  Luminile oraşului III  -  Pastel  -  Casa libertăţii  -  Muzica  -  Theron Girradus  -  Norul de argint  -  10 minute pâna la explozie  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Jocul Zeilor (VI)  -  Triunghiul roşu  -  Arătarea  -  Călătoria  -  Castravetele  -  Zei şi oameni  -  Luminile oraşului V  -  Luminile oraşului VIII  -  Aici şi acum  -  Cristerra  -  Aer  -  Mamal - Beciul  -  Himera  -  Anul 10000  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Ancheta  -  2 fast 4 you  -  Fabrica de vise  -  Jeopardy  -  System Error  -  Mergem acasă  -  Coana mare se mărită  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Mamal - Despărţirea  -  Interviul


Bumerangul lui Zeeler

pentru George Grigore

  Marian Dumitraşcu
Penato e căutat de prieteni
varianta print

Marian Dumitraşcu



Publicat Duminică, 11 Iulie 2010, ora 12:56

      Dolly Star a apărut pe platou cu o oră întârziere şi a mai întârziat o oră la machiaj, ca să i se mascheze cearcănele, să i se ascundă herpesul răsărit pe buza inferioară ca o buruiană şi, finalmente, să fie transformată într-o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă.

      “Scuze,” şi-a făcut ea intrarea. “Am pus aseară gheara pe un minor foarte atletic. Mi-a luat cam mult să-l prind din urmă. Minorii atletici sunt insaţiabili, dragă.”

      Bob a zâmbit. A zâmbit şi s-a gândit Dragă.

      După o oră şi-ncă o oră, Dolly a cerut cafea neagră, pentru că

      “Sunt destul de dulce.”

      Lui Bob i-a fluierat iar prin minte. Dragă.

      Dolly a solicitat la cafea biscuiţi săraţi şi Bob a crezut din nou că Sunt destul de dulce. În schimb, Dolly a replicat

      “Că nu îngraşă, dragă.”

      Apoi Dolly a făcut ceva care să explice contractul de zece mii de dolari pe oră: a arătat ca o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă şi a jucat scena trei ca o Elizabeth Bathory după o noapte petrecută în compania a n minori foarte atletici, dragă.

      A început să ningă într-o zi cu soare, Dolly a ţipat

      “Vai, dragă!”

      iar Bob a urlat

      “Tăiaţi!”

      Tăiaţi! a strigat Bob şi-n momentul în care avocatul celei care-i jucase rol de soţie pentru aproximativ un an, muză în prima jumătate, blocaj mental în cea de-a doua, şi-a deschis diplomatul pe birou şi-apoi a deschis gura. Avocatul l-a privit pe deasupra ochelarilor în felul acela mirat, uşor compătimitor dar deloc impresionat foarte profesionist şi a diagnosticat scurt că viaţa nu-i toată o artă. Sau alta.

      “Nu degeaba i-am dat rolul ăla de vampă, ca să spun aşa,” a decis Bob la sfârşitul demonstraţiei de iluzionism legislativ.

      Ronny, care-i reprezentase lui interesele până în momentul în care Lidia, muza şi blocajul, îl invitase într-o dupa-amiază la o apă plată înecată în vin roşu franţuzesc, şi-a dat ochelarii de pe nas cu un gest expert, sugerându-i, în memoria vechii lor amiciţii şi a contului din Banca Religiilor îngrăşat pe spinarea unui bun client, că nu-l prea vede bine.

      “Bob,” a spus avocatul. “Bob, Bob, Bob. Prietene. Ia-o mai uşor. Las-o mai moale. Îţi distrugi viaţa, omule.”

      “Nicio problemă,” a replicat Bob. “Ţi-am pasat ţie toate problemele mele. Şi cine te-a minţit că ţi-aş mai fi prieten?” S-a scuzat o secundă, s-a retras în baie, a vomat, apoi s-a spălat cu apă rece.

      “Am început s-aud voci, ca să spun aşa,” s-a adresat copiei din oglindă. S-a aplecat asupra grămăjoarei de praf alb cu bancnota de o sută de dolari transformată în pai la nara dreaptă şi a strănutat. Praful a dispărut de pe hârtiuţă într-un norişor subţire, palid, apoi invizibil. L-a pocit pe domnul Franklin în pumn şi l-a aruncat în oglinda de deasupra chiuvetei. Mingiuţa de hârtie a zburat înapoi din sticla reflectantă şi bărbatul a prins-o reflex. A desfăcut-o, a netezit-o, a băgat-o la loc în buzunar.

      “Toate mi se-ntorc înzecit,” s-a destăinuit celui din oglindă. A scos limba. Şi-a aranjat părul. Cravata. A mimat compătimire. A luat mina unui om de afaceri încrezător în şansele de reuşită. A pozat în regizorul serios nominalizat de două ori la Oscar.

      “Puteai să te fi făcut şi actor,” i s-a adresat Copia.

      “Puteam,” a recunoscut Bob Bentley, fără pic de modestie.

      “Dacă n-ai fi auzit voci.”

      “Mereu există un dacă.”

      “Dacă n-ai fi crezut că ai ceva de spus.”

      “Hm.”

      “Dacă n-ai fi auzit voci,” i-a spus Oglinda.

      “Am mai auzit replica asta,” a răspuns Bob Bentley.

      “Am început s-aud voci,” i-a zis Bob mai pe seară lui Gino.

      “Tare,” a afirmat Gino. “Asta se numeşte inspiraţie.”

      “Asta se numeşte altfel, ca să spun aşa,” a aruncat Bob. “Câteodată adorm cu televizorul aprins. Îi dau sonorul încet. Mă ajută să adorm. Acum nu mai pot. Să dau sonorul încet. Nu mai pot să dau pe mute. Nu mai pot să sting televizorul.”

      “Tare,” a repetat Gino aprecierea. “Şi cum o să se numească?”

      “Ce?”

      “Filmu’.”

      “Filmu’?”

      Gino s-a-ntors spre el. Părea că-l priveşte.

      “Filmu’,” a ridicat Gino din umeri, într-o traducere aproximativă Despre ce naiba vorbim noi aici?.

      “Filmu’ vieţii mele. Ca să spun aşa.”

      “Tare,” a fost de acord Gino.

      În acea noapte, Dolly a venit c-o sticlă de şampanie de cinci litri, pe care abia o putea ţine.

      “Nu ştiu dac-ai observat, dar întotdeauna am avut o simpatie pentru tine,” a replicat odată ajunsă pe canapea, cu un pahar de cristal într-o mână şi un Slims în cealaltă. “Dar cred că da. Nu poţi să n-ai un supra simţ al observaţiei. La ce super filme faci. Nu se poate, dragă.”

      Herpesul era încă ascuns sub vopsele de mii de dolari suta de grame, ceea ce era un lucru bun. Un alt atuu îl constituia faptul că firma de cosmetice cu care colabora de vreo trei ani o obliga prin contract să nu treacă pragul unor kilograme, vreme de vreo patru ani. Un alt plus era acela că Bob n-o avea trecută în agenda roşie a vedetelor cu care colaborase, ca să spun aşa, de-a lungul carierei.

      “Nu pune mâna pe artişti,”a spus Dolly după câteva pahare de şampanie, însă, evident, glumise.

      Dragă.

      Apoi a lăsat-o să doarmă în dormitor şi a făcut greşeala de a da drumul la televizor.

      Pe un canal, cineva vindea cuţite care tăiau chiar şi alte cuţite.

      Pe altul, Bob Dylan cânta Everything is broken.

      Pe altul, Tom îl fugărea pe Jerry cu o tigaie aruncată ameninţător deasupra capului.

      Pe altul, trupele ruseşti invadau Ucraina.

      Pe altul, John Zeeler spunea cu din ce în ce mai mult patos Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid!

      S-a lungit pe canapea, între perne şi cutii goale de bere şi a apăsat minusul volumului din telecomandă.

      “Am început s-aud voci, ca să spun aşa,” s-a auzit clar, de la televizor.

      A tresărit. S-a ridicat în capul oaselor. S-a uitat la el însuşi, strănutând de două ori în grămăjoara de cocaină, o dată în realitate şi-o dată în oglindă - şi-a treia, pe ecran.

      “Puteai să te fi făcut…”

      “Actor,” s-a completat pe sine, cu vocea sugrumată.

      “Vreau să-ţi zic că te iert,” s-a inserat deodată o voce feminină. Dolly îi zâmbea din pragul uşii, strângând în talie cordonul halatului lui de baie. “C-ai jucat mizerabil,” a zâmbit în continuare femeia. Irezistibil. Şi dominant.

      La televizor, trupele ruseşti se retrăgeau din Ucraina.

      “Chiar...?” a făcut Bob, şi n-a mai continuat. A rămas cu gura deschisă.

      “Chiar. Dar în seara asta ţi-ai spălat toate păcatele.”

      Soneria telefonului a exorcizat pentru moment fantomele ce-i bântuiau mintea. Bărbatul a întins o mână îngeţată după receptor, fără a-şi dezlipi privirea de la Dolly.

      “Bob? Bob?! Te-am trezit? Unde umbli?” s-a precipitat Gino, la celălalt capăt al semnalului.

      Bob a mormăit ceva de neînţeles.

      “Scuze că te-am trezit. Da-i prea tare ca să nu-ţi spun. Băiatu’ lucrează pentru tine. Băiatu’ ţi-a obţinut rolul pe care ţi-l doreai de-atâta amar de vreme. Se face remake-ul după Bumerang. Vor să dai probă pentru rolu’ lui Zeeler.”

      Bob n-a zis nimic iar Gino şi-a permis o pauză de oxigen, după care a turuit mai departe:

      “Omule, căcatul ăla de avocat e un… un… un căcat! Te-a lăsat în curu’ gol,” a ţinut să-l înştiinţeze, ca şi când asta ar fi fost o noutate. “Şi voiai rolu’ ăsta de cân’ te ştiu.”

      “Nu voiam niciun rol!” a contrazis cu putere Bob.

      “E foarte tare, rolu’,” a insistat Gino. “E-o poveste cam pentru copii de şcoala primară, cu îngerul ăsta întunecat care-ţi ghiceşte cele mai ascunse dorinţe, ce să zic, şi-ţi aranjează el viaţa, hm, cum ai vrea tu să fie, dar e un rol de forţă. Ai văzut ce-a putut să facă Zeeler din el.”

      “A făcut pe dracu’!”

      “Trebuie să munceşti,” l-a avertizat agentul şi amicul lui. “Te paşte falimentul. Şi uitarea.”

      “Trebuie să regizez, da.”

      “Bob,” a spus Gino, adresându-se nu unui amic, ci unui tip foarte, foarte problematic. “Lasă-le naibii de prostii. Te duc de râpă.”

      “Era Gino?” s-a interesat Dolly, cu o satisfacţie pe care cu greu şi-o putea masca în glas. “Ţi-a zis? Ţi-a zis că vor să-l regizez? Hai că mai ai o recomandare. Ca să spun aşa.”

      Mai târziu, după alte câteva sticle golite, Bob s-a văzut iaraşi la televizor. Îl plimba pe Vivaldi. Vivaldi era un şoricar cenuşiu pe care-l avusese în copilărie şi care încercase să muşte dintr-o roată în timp ce maşina rula prin faţa casei. Îl plânsese pe Vivaldi. Apoi îl făcuse prost. “Un căţel tâmpit de tot, mămico. Nici nu-mi pare rău de el”, spusese, cu lacrimi în ochi, în faţa paharului cu lapte, la masa din bucătărie. Apoi, s-a văzut târât de Vivaldos pe terenul de joacă ce se-nvecina cu locuinţa care-i oferise pentru întâia dată titulatura de proprietar. Vivaldos nu era Vivaldi. Vivaldos aparţinea unei rase canine de talie mare. Când se opintea pe picioarele din spate lăsa impresia că e capabil să tragă după el o maşină sport pe bulevardul viselor, dus întors. Vivaldos plecase de-acasă într-o amiază ploioasă, fugind după o pisică dincolo de stradă şi de terenul de joacă, pentru a reapare odată cu soarele si împreună cu Lidia, care întrebase zâmbind radios “E căţelul dumneavoastră?”

      Şi, cu această întrebare, ecranul televizorului s-a înnegrit. Bob se vedea încă la televizorul fără semnal, o siluetă umbrită stând pe canapea, reflectată în sticla întunecată a aparatului.

      A scos o doză din buzunar şi-a supt-o în mare grabă, ca să spun aşa.

      “Puteai să te fi făcut actor,” i-a transmis oglinda neagră un ecou, ca să-i intre bine în cap ideea asta.

      A mai scos o doză şi şi-a albit vârful nasului. El se mişcase. Însă oglinda, oglinda îl fixase. Îl ţintuise pe loc, într-un moment static, într-un tablou înnegurat, cu ramă cu butoane. Şi-a ridicat o mână deasupra capului. Cel din ecranul rece a uitat sa-i urmeze mişcarea. A făcut cu mâna. Cel din oglinda neagră nu i-a răspuns la salut – a rămas înţepenit pe canapea, cu capul atârnat într-o parte, pe spătarul îmbrăcat în piele naturală.

      S-a refugiat din acea imagine reflectată fără a se uita în urmă. A fugit de pe canapea şi a căutat companie. În dormitor, Dolly adormise, cu o mână atârnând pe marginea patului, încă purtându-i halatul. Adormise profund. Bob i-a telefonat lui Gino. “Nu sunt aici, sau sunt şi nu vreau să vorbesc,” l-a întâmpinat mesajul înregistrat, apoi s-a auzit bip-ul.

      “Gino.Gino! Vino şi scapă-mă de curva asta!” a ţipat la telefon. Nu l-a ajutat cu nimic. Nu şi-a descărcat nici furia, nu şi-a păcălit nici temerile. Şi, deşi ţipase foarte tare, cât de tare putuse, Dolly nu-l auzise. Nu se mişcase. Nu deschisese ochii. Nu se trezise. Tăiaţi! Tăiaţi!

      Tăiaţi!

      A sunat la poliţie. A adunat în viteză probele incriminatorii de prin casă şi le-a ascuns într-un ghiveci din curte. A dat fuga în baie şi s-a spălat pe faţă. S-a strâmbat în oglindă. A luat masca unui bărbat serios, de succes. S-a studiat cu atenţie.

      “Mai ai ceva de comentat, ca să spun aşa?”

      Oglinda a tăcut.

      Din stradă, s-a auzit o sirenă. Cât să fi trecut de când apelase poliţia? Un minut, două? Soneria de la intrare a ţiuit. Înainte de-a ajunge în hol, uşa era deja deschisă. Însă nu era nimeni. S-a-ntors în living. Televizorul era aprins. Pe ecran, Dolly Star plângea în cea mai realistă scenă pe care o jucase vreodată. Ce film e ăsta, s-a-ntrebat. Pe ecran, doi poliţişti puneau întrebări. Unul dintre ei se aplecase asupra unui bărbat întins pe o canapea. Îi lua pulsul. Bob a recunoscut imediat canapeaua. A recunoscut decorul propriului living. Şi-a dezlipit repede ochii de la ecran, înainte ca frica să-i paralizeze şi ultima fărâmă de raţiune şi a inspectat realitatea înconjurătoare. Singura fiinţă vie din încăpere era el, Bob Bentley. Nimeni altcineva. Şi unde naiba erau copoii aia?

      “Chemaţi ambulanţa,” a spus poliţistul de lângă canapea, pe ecranul televizorului. Sau mai bine să-l cheme cineva pe Jon.”

      “Pe cine?” a întrebat celălalt poliţist.

      “Pe Doe.”

      Celălalt poliţist n-a schiţat nicio mişcare.

      “Pe legist, deşteptule,” a ridicat colegul lui tonul. “Scuzaţi, doamnă,” s-a întors omul legii spre Dolly Star. “Soţul dumneavoastră? Îmi pare rău.”

      “Nu,” a sughiţat Dolly, din pragul livingului, acoperindu-şi goliciunea cu halatul lui Bob. “Dragul de el… nu, nu, nu… eram doar colaboratori… şi buni prieteni.”

      Iar lui Bob i-a zburat prin minte. Ce scenă siropoasă. Dragă.

      Apoi imaginea s-a schimbat şi Zeeler, cu mantie neagră şi pălărie ţuguiată în rolul lui din Bumerang, s-a răstit la el de pe ecran:

      “Ai făcut sacrificiile?”

      “Ce…?” s-a trezit Bob iniţiind o întrebare.

      “Ai sacrificat tot ce-ai iubit?” a spus Zeeler, fixându-l cu privirea. “Te-ai sacrificat pe tine? Mai ai vreo dorinţă? Vreo poftă? Un vis de terfelit…?” Zeeler zâmbea într-o parte şi ochii îi scânteiau sub borurile pălăriei.

      “Pe mine…” a bâjbâit Bob, dar n-a găsit a mai avea ceva de spus.

      “Atunci, hai odată! Trăieşte-ţi viaţa pe care vrei s-o trăieşti!”

      Zeeler îi ţinea în lesă pe Vivaldi şi Vivaldos, iar în fundal păreau să fie multe feţe cunoscute. Păreau să fie mama, tata, fratele mai mic, care murise de leucemie la vârsta de nouă ani, prima lui prietenă din liceu cu care experimentase întâiul sărut, care stătea sprijinită de prima lui maşină cu flăcări pe capotă… şi mulţi, mulţi alţii. Şi Lidia era acolo, dar nici urmă de Larry, avocatul. L-a observat şi pe Gino într-un colţ, făcându-i cu mâna.

      Aşteptându-l.

      “Tot ce trebuie să faci,” i-a explicat Zeeler ţinând cu putere de lanţul în care se încorda Vivaldos, pe care mirosul îl atrăgea undeva în afara cadrului, “tot ce trebuie să faci e să spui pentru ultima dată.”

      “Ce?”

      “Să spui Tăiaţi!”

     

     

© Copyright Marian Dumitraşcu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online