evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Geneza  -  Experienţă pecuniară  -  Liniştea  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Vatmanul - Purificarea  -  Luminile oraşului VII  -  Colecţionarul de îngeri  -  Răspuns fără întrebare  -  2 fast 4 you  -  Norul de argint  -  Omega  -  Dl. Ics  -  Acolo sus, vulbul  -  John-486  -  Lunga vară  -  La lumina...  -  Al nouălea iad  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Fanfara municipală  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Călătorii cu îngeri  -  Luminile oraşului II  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Pescarul la apus  -  Somnul  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Mămica şi El Diablo  -  Simbioza  -  La frontieră  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Destin  -  Invizibilul  -  Stâlpnicul  -  Boaba de spumă  -  Nevastă rea  -  Criminali Umanitari  -  Începutul  -  Meduza (X)  -  Big Bang Boo  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Obsesia  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Cunoaştere  -  În tren  -  Avatarul  -  Iza  -  Călătoria unui artist...  -  Ea, eu şi ei  -  Hoţul de timp  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi


Jocul Zeilor (III)

Adrian Vlad Vicenţiu



Publicat Duminică, 11 Iulie 2010, ora 13:01

      Întunericul se lăsa încet peste habitus îmbrăţişând toate formele în contururi neclare. Pe străzile întortocheate şi înguste, înghesuite între ziduri înalte şi murdare, liniştea se înstăpânea treptat, semn că se apropia ora la care intra în vigoare interdicţia de circulaţie. Se mai zăreau uneori umbre umane furişate, ocolind grăbit noroaiele şi patrulele. Preaonorabilul Poha privi pentru câteva secunde, în apusul soarelui, dansul fantastic pe care câţiva copaci îl desenau cu ramurile pe fereastra din faţa sa. Cumva, aceştia reuşiseră să supravieţuiască în lupta lor cu nevoia de spaţiu a aşezării, devenită tot mai aglomerată o dată cu dezvoltarea zonei.

      Tonne era unul dintre cele mai aglomerate habitusuri ce apăruseră într-un mod oarecum normal în preajma celui mai mare starport de pe Sagius II. Înghesuit pe înălţime, între munţi, construit fără nici un plan bine stabilit, semăna mai mult cu un labirint, în care se învârteau zilnic câteva zeci de milioane de oameni. Practic, aşezarea începuse să prindă contur, odată cu sosirea celor câteva sute de mii de muncitori, aduşi pentru construirea starportului. Amplasarea acestuia într-o zonă atât de imposibilă fusese o idee a guvernanţilor care reuşiseră să reducă atât de mult procentajul şomajului încât umbla şi o vorbă pe seama lor: “Dacă vrei să rămâi fără şomeri, apelează cu încredere la guvernanţii de pe Sagius II”.

      Odată cu terminarea construcţiei, care durase câţiva zeci de ani buni, cea mai mare parte a muncitorilor se reprofilaseră, devenind mici meşteşugari şi comercianţi semiindependenţi în cadrul Breslei Meşteşugarilor şi Comercianţilor sau lucrând pentru Compania de Transporturi şi Comunicaţii. O altă parte rămăseseră angajaţi în cadrul starportului, la întreţinerea acestuia. Potrivit importanţei lui şi a debitului de mărfuri, treptat, zona prinsese un avânt economic nesperat faţa de situaţia generală care domnea pe Sagius II, populaţia începând să crească proporţional cu mirajul economic numit Tonne.

      Amalgamul de pe Tonne era întregit de prezenţa a numeroşi traficanţi şi contrabandişti, cu cartierul general stabilit aici, şi care se ascundeau în adăposturile oferite generos de munţii din preajmă. Însă nu ei erau principala problemă a Confederaţiei în zonă. Practic ei erau lăsaţi în pace, formând o supapă de siguranţă socială, a mâinii de lucru, deşi erau ţinuţi sub o strictă supraveghere, cunoscându-li-se fiecare mişcare.

      Pericolul real, ce dădea dureri de cap autorităţilor, erau rebelii, aflaţi şi ei în munţi. Aceştia apăruseră la puţină vreme de la începerea construcţiei starportului, militând împotriva înlocuirii maşinilor cu oameni în munca brută. Avuseseră un oarecare succes, atâta vreme cât construcţia era în plină desfăşurare, înghiţind multe vieţi omeneşti. Odată cu terminarea lucrărilor, îşi pierduseră obiectul muncii, ca şi cea mai mare parte din membrii. Totuşi rămăsese un nucleu dur, ce nu fusese niciodată descoperit şi care prin existenţa lui era ca un spin în coaste, pentru autorităţile confederate. Cât timp existau ei, la fel de bine puteau să apară şi alţii, mult mai periculoşi, pe care Confederaţia să nu-i poată controla.

      — Una peste alta, ideea construcţiei a fost singura idee bine gândită a guvernanţilor de aici. De fapt, nici măcar nu a fost a lor, şi-au însuşit-o cu forţa de la cineva prea naiv ca să-şi dea seama că nici măcar cu autorităţile nu trebuie să mergi pe o relaţie bazată pe încredere, remarcă extrem de îngândurat preaonorabilul Poha.

      — Tu ce crezi? se întoarse el compunându-şi o mină încurajatoare către tânărul care îşi freca nervos mâinile. Oh… mâinile… îţi trădează nervozitatea… învaţă să te controlezi, îi aruncă.

      — Desigur, preaonorabile. Ce cred eu? Credeam că aţi citit deja raportul meu referitor la situaţia…

      — Sigur, sigur, nu la asta m-am gândit, se scuză Poha. Îţi place, aici, la mine? Ce zici?

      Angir îşi roti privirile împrejurul camerei în care îl primise preaonorabilul. Încăperea — cel mai probabil, biroul personal — afişa o opulenţă mascată prin bun gust. Pereţii ca şi tavanul erau îmbrăcaţi în esenţă de lemn tare, închis la culoare ce îţi induceau o stare de relaxare, dublată de lumina difuză ce filtra semiobscuritatea camerei.

      Îşi mută privirile la şemineul în care ardeau, trosnind şi şuierând, trei butuci uscaţi aruncând din când în când o puzderie de scântei ce se stingeau undeva deasupra, în lungul hornului.

      Atmosfera din alte timpuri era întregită de mobila de epocă — nu-şi dădea seama însă cât de veche era — completând interiorul într-un mod cald, intim. De jur-împrejurul său, în toate obiectele din încăpere, simţea patina timpului, aleasă parcă intenţionat ca de un colecţionar. Lui Angir îi crea iluzia unui cuib, dar în mod ciudat el se simţea nesigur, nu vedea în preaonorabilul Poha protectorul său, deşi toţi prietenii lui îi spuseseră asta.

      — Haide! Să închinăm un pahar pentru cea mai importantă zi din viaţa ta, zâmbi Poha. Se îndreptă către o nişă din perete, de unde se întoarse cu două boluri şi o sticlă.

      — Sunt sigur că te vei descurca. Eşti exact omul potrivit, la locul potrivit, zâmbi el către tânăr.

      — Vă mulţumesc pentru încredere, preaonorabile, însă…

      — …vrei să ştii mai multe, nu? îi luă vorba din gură Poha.

      — Dacă se poate…

      — Şi eu aş fi vrut la fel, chicoti el, dar nu se poate. Este parte din pregătirea ta, să faci faţă neprevăzutului. Tot ce pot să-ţi spun este că vei pleca spre Terra. Rolul tău acolo îl vei afla după ce vei ajunge.

      — Practic, tot ce pot face este să încep să strâng informaţii în timpul care mi-a mai rămas.

      — Exact pentru asta ţi-am spus destinaţia, chicoti pentru a doua oară preaonorabilul. Ştii, eu cred că eşti un tânăr deosebit. Mi-ar părea rău să ne întâlnim şi a doua oară, schimbă el tonul. Ar însemna că ai dat greş în misiunea ta. Da… ar fi cu adevărat trist pentru că am discuta de pe alte poziţii. Dar să nu mai fim aşa negativişti, îşi concentră el brusc atenţia asupra bolului cristalin.

      — Însă...

      — Tot ce pot să-ţi spun este că acum nu mai ai loc de întors. Sincer, nu ştiu dacă o să mai vezi vreodată locurile astea, spuse el, descriind cu mâinile un arc de cerc în care încerca parcă să cuprindă întreaga situaţie. A doua variantă, nu este de acceptat pentru nimeni. Ar însemna că am greşit amândoi, eu că te-am ales, iar tu...

      — Au mai fost şi alţii înaintea mea care au dat greş? spuse cu un început de panică tânărul.

      — Chiar crezi că o să-ţi spun? adulmecă aroma lichidului Poha. Nesiguranţa situaţiei face diferenţa între caractere.

      — Da, da, ştiu… nesiguranţa ar trebui să ascută simţurile şi să trezească din lâncezeală raţiunea. Câteodată. Altă dată însă... Am învăţat asta.

      — Distanţa dintre teorie şi practică… de fapt, o să vezi şi singur.

      — Sper că nu o să mă dezamăgesc...

      — Să te dezamăgeşti?

      — Tocmai am aflat la ce să mă aştept dacă ne întâlnim a doua oară. Rămâne doar ca eu să consider că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca lucrurile să meargă bine, scutură din cap Angir neconvins parcă de propriile vorbe.

      Preaonorabilul Poha se apropie de tânăr lăsându-şi mâna pe umărul lui, în semn de încurajare:

      — De ce vrei să ieşi din această clădire cu sentimentul ireversibilităţii situaţiei? Nu acesta este spiritul pe care l-am întrevăzut la tine. Nu pentru asta ai fost ales.

      — De unde să ştiu, motivele reale pentru care am fost ales? întrebă mai mult pentru el Angir. Nimeni nu mi-a spus nimic. Am fost anunţat în urmă cu două zile că voi primi prima misiune şi atât. Cum să mă comport? Să strig de fericire? Şi după ce voi răguşi de atâta fericire, ce să fac?

      — Nu poţi porni la drum cu ideea eşecului, continuă Poha ca şi cum nu l-ar fi auzit. Eu am convingerea, că am ales pe cine trebuia. Haide, capul sus. Nici nu ai început şi deja te gândeşti dacă nu cumva ne vom întâlni şi a doua oară.

      Unul dintre panourile aflate în faţa celor doi glisă cu un şuierat uşor care îi atrase atenţia preaonorabilului. Acesta se îndreptă către el ieşind în întâmpinarea umbrei care se întrezărea pe coridorul deschis.

      — Căpitane Birmaq, fii binevenit. Tocmai mă gândeam la tine, îşi drese el uşor glasul. Cum te mai simţi? întrebă el mai mult din politeţe, încruntându-se însă când văzu urmele de noroi pe care încălţările căpitanului le lăsaseră pe podea.

      — Mai bine de atât nu se poate, veni răspunsul. Un zâmbet răsări în mintea căpitanului când văzu nemulţumirea de pe faţa lui Poha: acum, chiar mă simt bine. Zona unde stai este frumoasă, însă căile de acces lasă de dorit. Ar trebui făcut ceva în sensul ăsta...

      — Dacă aş putea... Autorităţile mi-a ridicat din umeri de fiecare dată când i-am cerut să facă ceva cu drumurile astea. Ori sunt pline de noroaie, ori de praf. În fine, bei cu noi un energizant?

      — Sigur. Aş paria nava mea contra un pumn de ţărână că autorităţile habar n-au de ce vorbeşti tu acum. Pentru ce bem?

      — Trebuie să bem pentru ceva, neapărat? înclină din cap cu o mină de nedumerire amestecată cu dispreţ preaonorabilul înmânându-i un bol căpitanului. Nu prea respecta nici un fel de obiceiuri. Atunci să bem pentru... o Confederaţie mai bună.

      — Pentru un viitor mai bun, fu de acord căpitanul.

      Angir ridică în tăcere bolul, uitându-se când la unul când la celălalt.

      — Motivul pentru care te-am invitat aici, reluă preaonorabilul Poha, este el, îl arătă cu privirea pe Angir.

      — Aha, dacă puteţi fi mai precis, preaonorabile...

      — Angir, este unul din cei mai buni experţi în istorie veche care există la momentul actual în cadrul Confederaţiei.

      Tânărul căscă ochii mari de uimire când auzi cu ce se ocupa mai nou. Fuse-se luat prin surprindere. Apoi, realiză rapid, când prinse privirea preaonorabilului, că de fapt intrase deja în joc şi nu mai avea cum să dea înapoi. Era primul lui test şi trebuia să-i demonstreze lui Poha că este apt pentru misiunea încredinţată, oricare ar fi fost ea. Altfel ar fi putut să se întâlnească şi a doua oară cu superiorul său, lucru de care tocmai fusese avertizat.

      — Trebuie că a intervenit ceva foarte important dacă aţi apelat la serviciile unui expert, spuse Birmaq înclinând uşor capul către Angir care îi răspunse în acelaşi fel.

      — De fapt, tânărul de aici mi-a dat o idee colosală. De ce să aduc aici doar artefactele terrane, când le-aş putea aduce cu tot cu ambalaj?

      — Despre ce ambalaj este vorba, dacă îmi permiteţi? întrebă Birmaq.

      — Angir o să-ţi dea toate explicaţiile necesare, căpitane.

      Poc! al doilea şut în ouă primit din partea preaonorabilului în ultimele cinci minute. Nu mai glumea deloc mentorul său. Ce pulberea stelară puteau să fie ambalajele despre care tot bolborosea boşorogul ăsta? Începuse să creadă, că nu va mai ieşi din încăpere tot în postura de favorit în care intrase.

      — Vedeţi căpitane, preaonorabilul Poha este un împătimit al artefactelor de pe Terra, dar ca orice colecţionar amator face nişte greşeli de începător.

      Era rândul căpitanului să caşte ochii, mut de uimire la îndrăzneala tânărului. Probabil că Poha ţinea mult la părerile lui dacă îi permitea astfel de vorbe.

      Dar vorbele lui Angir îl surprinseseră la fel de mult şi pe Poha. După un moment scurt de tăcere, tânărul reluă nelăsându-i timp acestuia să-şi revină:

      — Aşa că i-am explicat că cel mai bine pentru păstrarea artefactelor şi pentru a reliefa mai bine valoarea lor ar fi să fie aduse aici împreună cu locaţiile unde au fost găsite: temple, palate, ruine.

      — Bun, şi care ar fi rolul meu aici?

      —Tu eşti omul meu care îmi vei aduce artefactele. Trebuie să-l iei cu tine la următoarul transport, arătă cu capul către Angir, iar el va face cercetările lui acolo. Tu doar trebuie să-l duci.

      — Sunt onorat, dar nu înţeleg de ce nu aţi ales o navă de pasageri? întrebă Birmaq.

      — Din mai multe motive, dar nu este nici timpul nici locul ca să ţi le înşirui, veni răspunsul. Trebuie doar să ştii că sunt foarte nerăbdător ca tânărul acesta să ajungă pe Terra, teafăr şi nevătămat. Atât de nerăbdător încât nici actele pentru transport nu îi sunt pregătite, înţelegi căpitane? i se adresă preaonorabilul Poha, accentuând cuvintele.

      — Mă tem că nu prea înţeleg, tuşi încurcat căpitanul.

      Una era să transporte tutun sub acoperirea comerţului cu artefacte şi cu totul alte riscuri decurgeau dacă era prins cu un pasager clandestin. Bine că nu renunţase la calitatea de Independent, deşi o posibilă ameninţare asupra lor i se părea acum lipsită de orice importanţă. Aceleaşi interese peste tot. Pfui, fornăi el cu năduf, ce-mi era Confederaţia şi ce-mi erau Independenţii.

      — Să înţeleg că refuzi să mă ajuţi, îi zâmbi politicos preaonorabilul Poha la auzul răbufnelii.

      Sub masca zâmbetului, căpitanul însă zări mişcările spasmodice ale maxilarului. Făcuse o greşeală când îl refuzase la modul ăsta. O făcuse inconştient purtat de inamiciţiile sale mai vechi. Trebuia cumva să-l facă să înţeleagă că nu putea să rişte atât de mult doar pentru un moft.

      — Preaonorabile, riscurile în cazul în care voi fi prins sunt mult prea mari. Risc să-mi pierd nava şi echipajul, poate chiar viaţa doar pentru a transporta un expert care nu are gata actele de călătorie. Nu cred că va îmbătrâni aici până îi vor fi gata actele, încercă el o glumă. Ce fel de expert în artefacte o fi? Containerele cu „artefacte” pe care i le aduc eu preaonorabilului numai antichităţi nu sunt...

      — Ce investesc şi care va fi profitul... Trebuia să-mi dau seama, căpitane, că vei pune problema într-un mod tipic Independenţilor. Te asigur că acest transport va fi recompensat cu mult mai mult decât te aştepţi.

      — Riscul nu este numai al meu, continuă Birmaq ca şi cum nu auzise nimic din ceea ce spusese Poha. Prin mine sau el, continuă Birmaq desemnându-l cu un gest grăitor pe Angir, se poate ajunge uşor la dumneavoastră.

      Ştia că supralicitase. Preaonorabilul nu putea fi atins prea uşor. Dar pe el nu-l interesa recompensa. Strânsese destule credite cât să-i ajungă restul vieţii pe cea mai luxoasă planetă. Nu asta era problema. Trebuia să-i arate preaonorabilului că nu poate dispune după pofta inimii, pentru orice fleac, de oricine.

      — Ştii şi tu la fel de bine ca mine, că nu pot avea probleme aşa de uşor căpitane. Ar fi mai bine să jucăm cu cărţile pe faţă amândoi, nu crezi?

      Ceva nu e în regulă cu solicitarea asta. O simt. Trebuie neapărat să mă eschivez într-un fel sau altul. Ce cărţi joci oare, preaonorabile? Oare chiar eşti mai mult decât un om onorabil? Sau e doar o titulatură? gândi sarcastic Birmaq.

      — Ceea ce admir la tine, este caracterul tău, reluă Poha. Se îndreptă spre birou şi îşi umplu din nou bolul, urmărind efectul vorbelor sale. I se păru că Birmaq fuse-se scuturat de un frison. Sper că efectul pe care-l provoc nu o să fie contrar celui pe care-l aştept de la el. Eşti asemenea mie, căpitane, nu ai cum să negi lucrul ăsta. Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare în orice situaţie, mă înţelegi?

      — Preaonorabile, veni răspunsul mormăit, parţial aveţi dreptate. Adică, partea cu "întotdeauna reuşesc să cad în picioare" e adevărată. Şi am de gând să o aplic şi acum, mai adăugă el în timp ce se îndreptă cu hotărâre către ieşire. Chiar nu am de gând să-mi risc pielea pentru un fleac, aruncă el peste umăr o ultimă explicaţie.

      — Dacă ai avea încredere...

      — Încredere e un cuvânt care nu îşi are rostul aici, îl întrerupse căpitanul.

      — ...să mă asculţi până la capăt, continuă netulburat Poha, poate îţi vei schimba atitudinea.

      Cu o mină uşor plictisită, de om care face o concesie în a-l asculta pe cel care-l plicitiseşte, Birmaq se întoarse către preaonorabil:

      — Vă ascult cu toată atenţia.

      — În momentul reîntoarcerii voastre, îţi voi destăinui un mic secret care te priveşte în mod direct căpitane, îi răspunse cu aceeaşi atitudine Poha. Nu suporta deloc să fie tratat cu condescendenţă.

      — Ştiţi un secret? Despre mine? Birmaq aproape că pufni în râs când auzi cuvintele preaonorabilului.

      — Ţi-am spus să dovedeşti puţină încredere, parcă. Ştiu cum ai ajuns tu să lucrezi pentru Independenţi, aruncă sec el.

      Căpitanul se îndepărtă precaut câţiva paşi de locul unde se afla, de parcă Poha s-ar fi transformat subit într-un animal de pradă gata de atac.

      — De ce informaţii dispui? îngăimă el, lăsând să se vadă faptul că era total luat prin suprindere.

      Era unul din momentele din viaţa lui pe care nu vroia să şi le amintească. Evita mereu să călătorească în acea parte a memoriei sale unde amintirile îi lăsau întotdeauna un gust amar.

      — Ca o dovadă de bună credinţă, îţi voi plăti în avans toate cheltuielile plus prima pe care de obicei o primeai la încheierea transportului, licită încă o dată Poha.

      Ultimele cuvinte ale preaonorabilului trecură pe lângă urechile căpitanului fără ca acesta să le fi auzit.

      — De ce informaţii dispui? repetă întrebarea Birmaq.

      — După cum am mai spus, toate informaţiile şi dovezile pe care le am, ţi le voi pune la dispoziţie în momentul reîntoarcerii voastre.

      — Nu ştiu ce să zic, îmi trebuie ceva timp ca să analizez oferta.

      — În condiţiile astea prevăd că nu va dura prea mult, comentă Poha sarcastic.

      Angir se hotărâ să intervină. Preaonorabilul Poha risca să piardă avantajul obţinut doar pentru a-şi satisface vanitatea.

      — Nimeni în afară de noi nu va şti că dumneavoastră transportaţi şi altceva în afară de mărfuri, interveni el strângându-l uşor de braţ cu privirea aţintită în privirea lui parcă încercând să-i spună ceva ce nu se putea exprima în cuvinte.

      Căpitanul tresări la atingerea lui Angir. Îşi frecă braţul inconştient în locul unde fusese prins de tânăr. După câteva momente de tăcere se îndreptă greoi şi i se adresă ursuz preaonorabilului:

      — O voi face-o, dar numai din cauza lui, îşi înfipse bărbia în aer către Angir. Şi numai zei vor ştii de ce am făcut-o, pentru că eu unul nu pot să mă dumiresc ce m-a apucat. Blestematul ăsta de Poha.

      Birmaq se întoarse apoi către Angir încă ţinându-se de mână în locul unde îl prinse-se tânărul:

      — Mâine dimineaţă la prima oră să te prezinţi la mine, fiule. Nu e vina lui Poha. Eu sunt cel care m-am lăsat dus de nas. El doar a profitat de sentimentele mele. De unde oare o fi ştiut? Nu trebuie să mă conduceţi, mă descurc şi singur, strecură el ultimele vorbe înainte ca uşa să gliseze în spatele lui.

      — Nu uita că te aştept la întoarcere să-ţi spun ceea ce ştiu, strigă el după căpitan.

      — A fost mai greu decât mi-am închipuit, se relaxă preaonorabilul cu un oftat lung, după ce ecoul paşilor lui Birmaq se stinse.

      — De unde aţi ştiut că va accepta? îşi permise să întrebe Angir.

      — Asta a fost o întrebare prostească tinere. Nu ştiam dacă va accepta sau nu. Eram pregătit să-mi asum atât reuşita cât şi riscul unui eşec. Căpitanul ar fi ieşit de aici într-un sac cu direcţia expresă către incinerator.

      — Este membru în cadrul Independenţilor? întrebă mirat din nou tânărul.

      — Mai ai multe întrebări tâmpite pe ziua de azi? se irită de-a binelea preanorabilul Poha. Pune-le pe toate odată ca să-ţi pot face reevaluarea. Poate nu mai pleci aşa de curând.

      — Iertaţi-mă preaonorabile, nu m-am putut abţine şi nici nu m-am gândit ce întrebări pun, bătu în retragere Angir.

      — Eu am fost de vină îl scuză Poha, am fost destul de obosit în ultima perioadă. Pregăteşte de călătorie, nu ai auzit ce ţi-a spus Birmaq? îl concedie el pe tânăr cu o uşoară mişcare de mână.

      — O ultimă întrebare dacă se poate...

      — Spune dar sper ca asta să fie una cu cap se încruntă din nou Poha.

      — Chiar voi călători fără forme în regulă?

      — Ieşi acum înainte să fie prea târziu, şuieră preaonorabilul la el. Actele o să le primeşti după ce vei urca la bordul navei.

      Tânărul se apropie şi-i prinse mâna preaonorabilului ducând-o într-un gest scurt la frunte, ieşind fără o vorbă din birou.

      Lucrurile au fost puse în mişcare. Cât de curând voi şti dacă am ales persoana potrivită.

     

© Copyright Adrian Vlad Vicenţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online