science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Castravetele  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Sexibon  -  O dimineaţă perfectă  -  Ceaţa  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Prima pagină  -  Stâlpnicul  -  Universul lent  -  De profundis  -  Arta fugii în cinci acte  -  Pastel  -  Veşnic orizont  -  K  -  Arătarea  -  Luminile oraşului XIX  -  Somnul  -  Ceasul ispitirii  -  Transcendere  -  Andru  -  Unii îmi zic Charon...  -  Vară cu ciocănitori  -  Concurenţă neleală  -  Piese de muzeu  -  Fiii lui Rawser  -  Fragile  -  Luminile oraşului XXV  -  Alfa si Omega. Moon  -  Dansând pe sârmă  -  Trenul  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Jurământul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Cu preţul morţii  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Meduza (IX)  -  Poporul perfect  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Brăduţul  -  Ignis  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Al nouălea iad  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Către a opta zi  -  Cruciada bucătarilor  -  Jocul Zeilor (II)  -  Dimineaţă târzie  -  Nopţi albe, zile negre  -  Necunoscutul intrigant


Paradox

Motto: "Dac

Paradox
  Adrian Paparuz
Insomnie
Destin
Să numărăm
Aproape sinucidere
Peisaj
varianta print

Adrian Paparuz



Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 18:08

      Se învârtea în cercuri.....din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet...

      A câta zi era,în ce an,în care din lumi? Nu ştia, cum nu ştia cum ajunsese acolo, în acel pustiu nesfârşit. De unde venise, cine era.....Nimic....

      De pretutindeni pustiul. Îşi lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare.....

      Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte.

      Linişte, o linişte ciudată care o sfărâma.Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se mişte, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins....

      Apoi îşi aruncă cămaşa, pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.

      Obosii si ţipă...un ţipăt lung de fiară încolţită. Dar nu se auzi.

      Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea, grele, şi se prelingeau de pe trupul epuizat, pe nisip.

      Privi înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi....

      Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nici o urmă.

      Simţii că înnebuneşte, că nu există...Şi alergă...alergă mult, până când picioarele i se frânse, într-un punct oarecare, acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii. Nu se mişcase deloc. Sau pustiul fugise odată cu ea....către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară...Să se facă întuneric, să se facă frig, să se mişte ceva...

      Îşi privi hainele, şi i se făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus...

     



      Îşi aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agăţase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo...

      Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise cu existenţa pietrei, a copacului, a nimicului orb...Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei....

      Sus, tot mai sus.

     


      Se trezi în aceiaşi poziţie, în mijlocul aceleiaşi nemişcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârâieturi şi de răni. Îşi căută hainele disperată....Inutil, dispăruseră....

      Soarele, ea şi pustiul. Apoi înţelese:aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei “eu”.

      Pentru a evada trebuia să inventeze timpul...

     


     

      Da, învinsese ... Undeva, cândva fusese acolo în vârf, acolo unde credea ea că este izvorul chemării infinite.... Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens.

      Doar chipul ei, multiplicat, amplificat, schimonosit....Şi ţipase prăbuşindu-se dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei....Tot mai adânc.

     

     


     

      Acelaşi vis. Nu putea înţelege, de ce urcase, de ce căzuse, timpul...trebuia inventat TIMPUL.

      Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva în pustiul acela, orice în afară de ea...

      Nisipul...Îşi îngropă mâinile în nisip şi începu să-l arunce în sus,în jos, pretutindeni....

      Când obosii îşi umplu un pumn cu nisip, lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn, şi iar, şi iar ....

      Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic....Soarele dispăruse şi era frig.

      Inventase timpul! Ţipă şi se auzi, alergă şi o luă de la capăt....Un pumn de nisip, alt pumn de nisip, stele, miliarde de stele, şi apoi din nou soare, din nou zi...

     

     


      Când se izbi de zidul de sticlă, se prăbuşi.....Îmbătrânise...

      De nicăieri nici o piatră, nimic cu care ar fi putut sparge acel zid.

      Continuă să frământe timpul în pumnii ei, auzind doar chemarea.

      Timpul o scufunda în nisip, puţin câte puţin....Până la genunchi, până la brâu, până la gât....

      Şi, în ultima clipă, înţelese: pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA, cea care va fi învins DESTINUL!

     

     

© Copyright Adrian Paparuz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online