evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Un pahar de vin  -  ªahul de duminică  -  Taxi  -  2 fast 4 you  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Ambiguitate clinică  -  Tahiji  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Schimbare de management  -  Detenţie  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Cosas de la vita  -  Ulysse şi Hector  -  Arma secretă  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  John-486  -  Gol  -  Follow-Me  -  Avatarul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  Puroi II  -  Gânduri  -  Macii  -  Atalia  -  Vatmanul - Purificarea  -  Mămica şi El Diablo  -  Dincolo de evoluţie  -  Necunoscutul intrigant  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Mergem acasă  -  Primăvara nucleară  -  Revederea de 20 de ani  -  Diamantul  -  Icoana  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  The Alien Revolution  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Fălci însângerate  -  Decablat  -  Gheşeft  -  Coşmar  -  Fără doar şi poate  -  Acolo sus, vulbul  -  Fragmentalism  -  Valea însângerată  -  Cercul  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Nebunii lui Arrianus


Aura urii

Gheorghe Rogoz



Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 18:56

      Dacă nu l-aş fi cunoscut personal aş fi considerat, ca mulţi alţii, că totul nu este decât un alt gen de poveste, aprinsă de imaginaţia lungilor nopţi de campanie.

      Nu „sărea” cu nimic în ochi. Era un soldat banal, într-un război la fel. Nu s-a remarcat niciodată, până atunci, prin fapte deosebite, ca să nu spun şi extraordinare. Nu era nici mai bun şi nici mai rău ca noi, ceilalţi, aleşi, după uni, oropsiţi, după alţii, ai sorţii.

      A fost dat dispărut în misiune aproape o lună. Nu s-a mai reântors niciunul din echipa de cercetare din care făcea parte. A apărut singur, mai mult mort decât viu, cu lacune mari în ceea ce relata.

      Au fost atacaţi de duşman şi ucişi toţi, cu excepţia lui şi a unui camarad. Au fost luaţi prizonieri, încătuşaţi, încarceraţi, înfometaţi şi psiho-torturaţi zile în şir într-o citadelă subterană, străpunsă adânc în munţii pe care-i vedeam la orizont. Colegul său nu a mai rezistat şi şi-a zdrobit capul de un colţ de stâncă. El se „pierdea” intenţionat în neguri şi amintiri, înceţoşate de durerile intense, surde, sau acute, neprevăzute şi de durată. Nu-şi aminteşte multe zile. Nu ştie de ce l-au dezlegat şi l-au îngropat sub un morman de pietre, dar noi am presupus că a fost vorba de o moarte clinică, sau de un creier afectat definitiv, devenit inutil pentru ceilalţi. Norocul lui a fost că „groapa” a fost o fisură în stâncă, acoperită apoi cu pietre şi bolovani şi nu cu pământ. Când s-a trezit îngropat a intrat în panică, dar şi-a revenit, moartea refuzând să-l ia şi să-l odihnească-n pace. A mişcat piatră după piatră, reuşind să scoată o mână mai la suprafaţă. Noroc că nu-l îngropaseră prea adânc; treabă de mântuială făcută de soldaţi plictisiţi. A împins cu greu, dinspre exterior, în lateral pietrele, zdrobindu-şi degetele, dar a fost ţinut în viaţă de speranţă şi de durerile ascuţite. Nu ştia precis după cât timp a reuşit să scape, fiindcă a leşinat de câteva ori. Pe drum s-a hrănit cu lăstari, rădăcini şi un fruct uscat, amar, asemănător jirului.

      După o săptămână de spitaliare s-a reântors în compania noastră, pentru a continua lupta.

      Era un război de uzură. După aproape zece luni, din cei 3000 de infanterişti stelari, mai mult de jumătate erau îngropaţi, sau dat dispăruţi pe palneta RT-180950-1667. Nu ne puteam baza pe întăriri decât peste 3-4 luni. După mai puţin de şase luni de lupte, din aero-portoarele noastre de cercetare şi atac nu mai rămăsese nici unul funcţional. Nici ceilalţi nu se puteau lăuda cu prea multe, întrucât ni le-am doborât reciproc, cu o eficienţă dezarmantă, demnă de o cauză mai bună. Ale lor erau mai rudimentare, dar mai multe. Ne luptam cu ei pentru dominarea unei planete nesemnificative, pentru noi, dar interesantă strategic pentru alţii; şi nu numai. Singura consolare era că şi ei se simţeau la fel, deşi îşi permiteau să moară mai mulţi. Noroc că micul continent atacat de noi era foarte muntos, cu păduri dese, de nepătruns, care asigurau o protecţie sporită. Veştile de la celelalte contingente aflate în conflicte mult mai intense pe celelalte patru continente erau la fel de alarmante. Dacă întăririle aflate „pe drum”, după cum ni se mai comunicase anterior, nu soseau la timp, eram „în găleată”, cum se spune. Se vehicula şi în scop propagandistic probabil, ideea unei capitulări totale a lor; ne ridicase puţin moralul, dar mulţi nu mai credeam în tot ce zboară.

      Cam în perioada acelei „depresii generalizate” s-a reântors şi Pâcă, cum îl poreclisem noi. Numele reale nu prea aveau importanţă; până la deces, când menţiunea trebuia operată corect în evidenţe.

      Nu mai era acelaşi om, deşi încerca să se comporte cât mai normal în relaţiile cu ceilalţi. Se zvonea că era „însoţit de o aură de jale”, căci asta lăsa el, la propriu, pe unde trecea. Nu trecea o zi fără ca el să nu fie în centrul unor altercaţii, care degenerau în bătăi, iar apoi în crime; de autoapărare, desigur. Mulţi începuseră să-l evite; eu nu. Se ataşase mai mult de mine pe parcursul celor câteva expediţii efectuate anterior împreună. Când era singur, mă căuta şi era linişte. M-am convins în câteva rânduri că niciodată nu provoca el direct altercaţiile şi nu era amestecat personal în dispute. Sună cam aiurea, dar asta a fost la început impresia, apoi certitudinea mea.

      Ce se întâmpla de fapt? Pur şi simplu totul „exploda” în momentul în care apărea el în mijlocul lor, sau chiar în apropierea lor, la 10-15 m distanţă, iar conflictele nu mai puteau fi oprite. Fără motive aparente izbucneau certuri şi altercaţii violente. Cei care încercau să le aplaneze se trezeau implicaţi direct, necontrolat, cum a fost şi cazul meu. Pedepsele „curgeau”, iar morţii se adunau; într-un fel în contul lui.

      Ceea ce părea întâmplător la început, a devenit treptat suspiciune, iar apoi certitudine. Doar cât timp el era încarcerat într-o cămăruţă din buncărul subteran, construit în grabă, era linişte la suprafaţă. Dar şi acolo, după ce erau să se împuşte între ele, santinelele au fost retrase la o distanţă mai mare.

      Nimeni nu mai dorea să se apropie de el; devenea treptat un paria. Nu tot ce i se punea „în cârcă” era adevărat. Nu puţine au fost cazurile în care frustrările reţinute mult timp s-au exteriorizat brusc, vizând colegi, sau şefi direcţi. Li se acorda brusc circumstanţe atenuante şi erau doar pedepsiţi. Dacă ar fi fost doar aceste situaţii m-ar fi dus gândul la o „făcătură” a lor; erau însă şi celelalte cazuri, inclusiv cele în care am fost implicat direct, cu, sau fără voia mea. Nu eram nici eu un sfânt şi puţini erau cei care-mi căutau pricină fără motiv şi inconştienţi cei care mă atacau direct. De trei ori am stat la carceră din vina lor şi a mea; de fapt a lui, a prezenţei lui acolo.

      Se impunea o concluzie logică: el era generatorul, sau purtătorul unui câmp psihotronic degenerativ, cum l-a denumit cineva. Aura accentua şi intensifica orice urme de ură şi răzbunare latente.

      -Îţi dai seama? Tu eşti cauza a tot ceea ce se întâmplă. Tu le-o transmiţi. Ai încercat să-ţi contolezi impulsurile agresive? l-am întrebat când am ieşit a doua oară de la „răcoare”.

      -Din păcate nu ţine de mine. Nu simt nimic agresiv la adresa nimănui, dar toţi din jurul meu devin sălbatici, incontrolabili. La început, când am încercat să-i temperez am devenit ţinta lor. Ce, ţie ţi-am făcut ceva? S-au luat ceilalţi de tine, îţi aminteşti? Iar apoi ai sărit tu la ei.

      Avea dreptate şi am recunoscut.

      -Da, dar nici eu nu mă simţeam prea bine. Ce este ciudat, este că acum, cu tine, eu nu simt nimic deosebit; agresiv.

      -Ai sesizat bine. „Alergia” apare doar când sunt mai mult de două persoane în jurul meu. Am verificat. Niciodată nu sunt probleme când am un singur partener de discuţie. Cum explici asta?

      -Nu ştiu. Doar dacă ai fost „condiţionat” de cineva. O persoană trebuia să discute „în pace” direct cu tine, pentru a te putea „prelucra”. Tu trebuia să fi liniştit şi receptiv la sugestiile lui, iar el calm, ca să ţi le poată inocula.

      -Dar unde şi când?

      -Amneziile tale temporare din timpul torturilor. Un organism şi un psihic chinuit receptează mult mai uşor stimulii de ură şi răzbunare. Le-au acumulat sistematic în tine.

      -Ceva din subconştient îmi spune că ai dreptate. Asta explică multe. Nu pot însă să nu mă întreb: au finalizat totul atunci, acolo?

      -Ce vrei să spui?

      -Aici nu mai trăiesc în mediul lor, ci al meu. Moartea unui camarad mă poate afecta şi în sens invers, nedorit de ei. Nu puteau să nu se gândească la asta.

      -Un risc asumat probabil. După o perioadă de „consum” intens s-ar putea să-ţi revii.

      -Şi ei mă pierd?...

      Brusc mi-am dat seama la ce se gândea.

      -Dacă nu doreau să te „scape din mână” înseamnă că te-au urmărit permanent...

      -Dar dacă şi eu le transmit ceea ce simt, sau văd?

      -Spionaj, pe lângă demoralizare?

      -Posibil; şi distrugere...

      -Ai mai discutat cu cineva aspectul?

      -Nu, eşti primul.

      -În psihoza asta dacă afirmi aşa ceva o vor considera ca o recunoaştere şi...plutonul de execuţie...

      -Dacă am dreptate, nu crezi că ar fi soluţia cea mai bună?

      -Nu. Cât timp eşti singur, sau doar cu o persoană, eşti perfect normal.

      -Dar dacă sunt controlat în continuare?

      -Nu cred. De regulă unui spion nu-i ataşezi clopoţei şi nu-l plimbi cu ei, ca să deranjeze toată lumea. Te folosesc ca „armă” de conflicte interne.

      -De câteva ori m-am gândit şi la sinucidere, dar nu pot să concep acest lucru. Crezi că este şi mâna lor?

      -Posibil, ba chiar probabil.Te vor viu cât mai mult timp. Aici însă, nu şi în altă parte.

      -Dar unde să plec? Cu „darul” meu nu voi fi nicăieri bine primit, iar ca un pustnic, singur, nu vreau să trăiesc.

      -Mai gândeşte-te. Ai o şansă să-ţi reiei viaţa de la capăt. Şti filozofia mea: „Nici un drum nu se termină; doar continuă altfel”.

      -Nu mă interesează acest „oriunde”. Prefer să mor aici, dar până atunci voi provoca prea multă jale... Nu ştiu ce să fac ca să nu mai fiu unealta lor docilă.

      -Ar fi o variantă să-ţi mai speli din păcate şi să le dai şi lor o lecţie...

      -Spune! Orice este mai bun decât singurătatea, sau blestemul meu.

      -La ei, acolo.

      -Să mă reântorc? Nu, imposibil.

      -Nu neapărat acolo, dar oriunde, pe lângă ei.

      -Vor încerca să mă recupereze şi... Nu vreau să mă gândesc. Mai bine mor.

      -Nu să te predai.

      -Tot nu înţeleg.

      -Să le plătim cu aceaşi măsură. Ură au vrut, ură să le oferim. Cât suntem doar noi doi, eşti perfect calm. Dacă ne apropiem discret, nevăzuţi, suficient de aproape de ei, vom savura noi reacţiile lor ostile şi modul cum le clarifică între ei. Cât timp sunt ocupaţi cu răzbunările personale, ne vom putea retrage la fel de discret. Putem viza patrulele lor, sau chiar avanposturile lor de la poalele muntelui. Putem oricând să cerem să plecăm doar noi doi în cercetare. Vor fi chiar bucuroşi să mai scape de tine. Eu oricum nu par prea sănătos...

      - De mine nu-mi fac probleme; într-un sens. I-am răzbuna şi pe cei morţi inutil. Tu însă rişti prea mult şi nu ştiu dacă pot accepta asta...

      Ezita şi-l înţelegeam. Nu teama de moarte-l oprea. Puţin poate grija pentru mine, dar mai mult perspectiva sumbră a unei noi captivităţi. Cu un curaj pe care i l-am apreciat, a luat decizia pe loc.

      -Este o datorie de onoare. O facem, dar cu o condiţie: dacă sunt rănit grav şi cred că nu pot să mă sinucid, nu mă laşi viu în mâinile lor.

      Mă punea pe mine acum într-o situaţie delicată şi dificilă, dar îl înţelegeam.

      -De acord. O fac, dar cu aceaşi condiţie. Nici eu nu vreau să ajung cobaiul lor şi să trec prin ce ai trecut tu. Ce spui?

      -Pentru tine ar fi mai uşor; sunt vinovat şi periculos. Pentru mine... Ne-am înţeles, deşi îmi va fi mai greu. Cum facem?

      -În principiu este simplu. Tu trebuie să te apropii singur de ei, până la distanţa optimă. Eu va trebui să te „acopăr” permanent, dar voi fi mai departe. Nu este bine ca la primul contact cu o a treia, sau alte persoane, să fim împreună; cunoşti reacţiile şi mi-ai făcut şi tu destule, ca să răbufnesc subit.

      Am stabilit detaliile concrete ale primei deplasări. Nu am confiat nimănui planul nostru real.

      De ce a acceptat el atât de repede o cale care ducea cu siguranţă, mai devreme, sau mai târziu, spre o unică finalitate şi de ce a insistat ca şefii noştrii ierarhici să nu afle nimic despre intenţiile noastre? Simplu. Deja „cazul” lui era cunoscut „forurilor superioare” civil-militare. Unele zvonuri, care de regulă se adevereau întotdeauna, se refereau la proxima lui „retragere”, în interesul serviciului, la Baza Centrală de Intervenţii, unde îşi desfăşura activitatea şi Corpul de Cercetări Paranormale Intermilitare. Tratament de vindecare, sau ameliorare, comentau unii; nu credeau nici ei. A respins clar ideea.

      -Nu au nici un interes să mă vindece. Sănătos nu le sunt util; afectat, da. Am fost odată cobai. Nu vreau să-mi sfârşesc viaţa la fel, chiar dacă mi se spune că este pentru o cauză mai dreaptă. Gratiile prietenilor nu diferă de cele ale duşmanilor.

      I-am dat dreptate, convins şi eu, ca şi el, că era condamnat pe viaţă de „darul” lui, indiferent pe ce parte „juca”. De el ţinea doar modul cum îşi va alege sfârşitul; mai repede, în libertate, sau mai târziu, în captivitate...sub cerul înstelat, sub frunzişul codrului... sau cu electrozi pe cap într-un salt-mortal de la etajul unui laborator super-dotat. Mă gândeam la noi: oare unde începe şi unde se termină „latura umană? Dacă la început nu mi-am pus niciodată întrebarea, totul fiind subordonat supravieşuirii cu orice preţ, acum parcă noţiunea începea să prindă contur; vag, dar totuşi...

      Prima încercare o putem considera un succes aproape deplin. Am ales o mică întăritură fortificată deasupra unui versant abrupt, la poalele unei faleze stâncoase din munte. Noaptea, am urcat pe firul văii şi, după o scurtă ascensiune, el s-a apropiat de zidurile exterioare dinspre stâncă, unde nu putea fi depistat de cei din interior. Eu am urcat pe celălalt versant al văii, ca să pot menţine contactul vizual cu el; protejare şi... condiţia. Luneta cu amplificator cvasi-integral de lumină îmi facilita acest lucru; la fel şi arma ataşată la ea.

      Am rămas până spre zori, ascultând şi „savurând” strigătele şi focurile de armă care au răsunat ore în şir. Nu ştiu la ce s-a gândit el în tot acest timp. A rămas tăcut până acasă. Mi-a fost, la un moment dat teamă. Dacă era condiţionat să nu-şi ucidă stăpânii? Dacă-l controlează încă. Mă înşelam. Era pur şi simplu afectat de morţile inutile.

      Nu i-am informat cu nimic pe şefii noştrii. Plecasem doar într-o misiune de rutină, de supraveghere a liniilor inamice.

      Succesul ne-a dat curaj. După câteva zile, când s-a ivit prilejul, am „atacat” din nou aceaşi fortăreaţă. Doream să-i facem să creadă că locul este blestemat şi să renunţe la avanpost; era şi o „lovitură” tactică, demoralizatoare şi pentru ei.

      Am fost prea siguri pe noi, au avut ei suspiciuni, sau pur şi simplu au fost mai vigilenţi şi au detectat prezenţa noastră cu bio-locatoarele portabile. Cert este că, după instalarea mea între două stânci, pe versantul abrupt, o patrulă de recunoaştere, cu bine-cunoscuţii ochelari în infraroşu la ochi, a apărut pe povârnişul de deasupra mea şi a deschis focul. Ne-au reperat pe amândoi. El a fost atins de primele salve automate.

      Pulberea de piatră mi-a sărit în ochi, sugerând o primă ratare, „la fir de păr”. Nu mă aşteptam la un atac din spate şi de sus. M-am rostogolit sub o stâncă şi am privit dincolo, spre cel rănit. S-a întors cu faţa spre mine şi, convins că-l vedeam, a zâmbit crispat, cu o mână la piept şi cu cealaltă ridicată spre cerul negru, reamintindu-mi promisiunea. Era în focul armelor şi nici nu încercase să se adăpostească, sau să se retragă; nici nu prea avea unde. Şansele să coboare viu în valea împădurită, chiar şi nerănit, sub focul duşmanilor, erau minime. Îl priveam îngheţat prin luneta neagră. A mai fost atins odată la şold, apoi focul asupra lui a încetat. Erau siguri că-l ”au” şi-l doreau probabil viu acum. Cu greu, s-a sprijinit de stânca aspră, a îndreptat mâna spre mine şi apoi în sus, ca pe o ultimă dorinţă. Acolo dorea să ajungă, cu sprijinul meu, singurul lui prieten, încă în viaţă.

      Nu credeam că o să ezit când i-am făcut promisiunea. Speram în sinea mea că poate nu va fi cazul; sau este mai uşor să promiţi decât să faci...

      Zgomotul unor pietricele ce alunecau de sus m-a făcut să-mi dau seama că nici ceilalţi nu renunţaseră la mine şi căutau unghiuri mai potrivite pentru a-mi spune din nou „bun venit”, în limbajul mortal al armelor. Timpul nu curgea în favoarea mea.

      Un „adio”, spus într-un scrâşnet de dinţi, a însoţit pocnetul sec, amortizat, al puştii cu lunetă. Încărcătura explozivă nu l-a iertat. I-a adus liniştea mult dorită, dar din păcate eternă. L-am urmărit tulburat, cu ochiul lăcrimând, probabil din cauza pulberii de piatră, cum se prăbuşeşte încet, încet... definitiv... din lumea asta. A rămas acolo...

      Nu plecasem la o luptă deschisă, aşa că nu eram înarmat adecvat. Nici nu aş fi avut prea mari şanse într-o confruntare directă. Tăcerea şi întunericul erau aliaţii mei.Din câteva salturi, cu riscul de a fi atins, am dispărut din câmpul lor vizual. Se aşteptau să cobor de-a lungul văii, în direcţia taberei noastre. Am ales să urc, într-un ocol uşor, chiar în direcţia din care veniseră ei.. Am avut noroc. Ei se răsfiraseră şi „măturau” panta spre vale, fără a lăsa pe nimeni la nivelul crestei. Am coborât pe cealaltă parte, cu direcţia tot la „deal” şi am mai trecut o culme împădurită. Cunoşteam din hărţile scanate zona. Pe cea de a treia vale m-am îndreptat spre casă.

      Un sec „mort în misiune”, scriptic, urmat de un „mai bine”, verbal, au fost singurele menţiuni oficiale la adresa unui soldat şi bun şi rău şi curajos.

      Nu i-am găsit trupul, deşi l-am căutat ulterior; după câteva luni.

      Din motive strategice, pe care le-am apreciat cu toţii, ni se ordonase să aşteptăm resemnaţi, cât mai inactivi, pentru a nu fi decimaţi integral, întăriturile. Au sosit aproape la timp, inclusiv cu aeroportoarele atât de râvnite. Am cucerit şi fortăreaţa blestemată. I-am căutat peste tot trupul, dar nu l-am găsit. Ca de obicei, am studiat şi documentele capturate, dar nu am găsit nici o referire la el. Am rămas cu supoziţiile. Mă bucuram, într-un fel, de certitudinea morţii lui. Dacă l-au îngropat era bine. Dacă l-au dus în altă parte, nu-l mai afecta...

      Îmi dădeam seama ce puţin l-am cunoscut. Nu ştiam nici măcar dacă era sau nu credincios. Am scrijelit totuşi o cruce pe stânca de care s-a sprijinit cînd „ne-am luat rămas bun”. În loc de nume am scris doar un simplu: „OM”. Asta a fost el în final; poate nu în primul rând. Cu siguranţă a fost şi fiu, sau poate şi tată; nici eu şi nici ceilalţi nu ştiam nimic.

      Atunci m-am convins definitiv că noi, cei din „Infanteria Stelară”, nu contam pentru nimeni ca nume, ci doar ca număr. Şi totuşi, ca şi el, mulţi am rămas „oameni” chiar şi sub „aura urii”; nu a lui, ci a războaielor binecuvântate.

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online