science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Pure Evil  -  Geneza  -  Novicele  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Arta fugii în cinci acte  -  Drum fără întoarcere  -  Catedrala  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Portiţa  -  Peştera II  -  Meduza (V)  -  Uitare  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Casa nebunilor  -  Proză absurdă  -  Fugind pe cerc  -  Mutare disciplinară  -  Pierduţi în ceaţă  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Pastel  -  Luminile oraşului XIII  -  Luminile oraşului XI  -  Luminile oraşului XXVI  -  Ion cel fericit  -  Valoare reziduală  -  Dl. Ics  -  Jocul Zeilor (III)  -  La lumina...  -  Pânza de paianjen  -  Halta părăsită  -  Melcul  -  Timpul  -  “Virusul”  -  Recurent  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Atingeri sensibile  -  Mărire şi decădere  -  Fata mării, Poliana  -  Răscrucea  -  Octopolul  -  Luminile oraşului XXIX  -  Simbioza  -  Fântâna de iasomie  -  Luminile oraşului XXIII  -  Luminile oraşului XXV  -  În umbra sorţii  -  Ceaţa  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Genocidul


Sentofagia

Gheorghe Rogoz



Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 18:59

      -E copilul tău. Cum poţi să fi aşa de aspru cu el.

      Vocea mamei se îneca în sughiţuri de plâns.

      -Suferă pentru ce a făcut. Totul se plăteşte în viaţa asta. Primeşte doar ce merită.

      Cuvintele grele ale tatălui nu erau nici măcar încărcate de ură.

      -Dar este încă un copil... suspină pentru o ultimă oară mama. Dar cred că ai dreptate, se auzi, după câteva clipe de tăcere, glasul ei inexpresiv. A greşit, să sufere, spuse ea şi se îndreptă spre el.

      Inflexiunile aproape metalice din glasul ei îl înspăimântară mai mult pe copil. Speriat îşi duse mâinile la faţa tumefiată de lovitura dură şi rea a tatălui. Ca sub un duş rece îşi reveni însă şi, ridicându-ţi mândru capul, le strigă:

      -Bine. Băteţi-mă. O merit. Nu mă mai deranjează. Când o să pot, o voi face şi eu cu voi.

      Se priveau toţi trei imobili, ca trei străini. Dragostea de mamă, iubirea, respectul, durerea, frica, ura, totul dispăruse ca într-un vis urât.

      -Eu plec, a spus el.

      -Şi eu, s-a auzit ea.

      Copilul tăcea indiferent; nici măcar speriat, sau îngrijorat că rămâne singur, sau că nu simte nevoia de a plânge.

     

     

      -Am păcătuit părinte.Mi-am blestemat vecina; rău şi mult.

      -Nu-i bine fiica mea? Dacă te căieşti însă sincer mai ai o şansă să fi iertată.

      -O urăsc pentru că...

      Femeia tăcu, încercând parcă să-şi adune gândurile.

      -Dar ce spun... Mă doare-n cot de ea. Am fost o proastă că mi-am făcut probleme. Ce dacă umblă după bărbatu-mio. Să se-ntindă dacă vor...

      -Mă bucur că poţi să ierţi aşa uşor. Iertând greşelile altora, îţi vor fi iertate şi ale tale. Înţeleg că totuşi suferi, dar sincer să-ţi spun, parcă nu-mi mai pasă nici mie acum. Mai bine rămâi cu mine puţin. Tot suntem singuri.

      -Pare o idee bună. Pe cât nu foloseşte, pe atât nu stică. S-o facem iute, că mai am treabă.

     

      Candidatul la preşedenţie tăcu brusc. Privea împietrit feţele imobile, inexpresive, ale mulţimii. Sloganurile, mult-exersate, încetaseră treptat. O linişte inexplicabilă îşi întindea pata indiferenţei peste tot şi toţi.

      Îl tentă, pentru o clipă, să-i mobilizeze cu una dintre ultimele lozinci psiho-sociologice, pregătită din timp de excelenta sa echipă. Renunţă, fără reţineri, la simplul gând că, oricum, nu le va folosi lor niciodată, fiind doar o „promisiune electorală” fără conţinut; doar o „formă”. Nu-i mai păsa deloc de ei.

      „Ca şi cum mi-ar fi păsat vre-odată”, gândi sarcastic.

      „Mă doriţi pe dracu...”, îşi spuse apoi. „Vreţi doar ciolanul, sau oscioarele de la masa festivă...”

      Îi privea calm, deşi era conştient că ar fi trebuit să fie speriat, căci ultimele gânduri le rostise cu voce tare. Ciudat, dar nu era afectat. Se aştepta la urletele mulţimii jignite, dar liniştea era tulburată doar de murmurul vocilor celor ce discutau între ei, indiferenţi la tot ce se întâmpla în jur.

      Câteva gesturi din mână, de lehamite, după care mulţimea începu să se destrame.

      Nu-i mai păsa că pierde atâţia alegători. Se simţea „gol”, dar bine, cu gândurile mai lucide, logice, neafectate de nici un element subiectiv, cum ar fi şi înţelegere, sau responsabilitate.

     

      În milioane de locuri, în milioane de variante, scene asemănătoare s-au repetat. Nimeni nu se simţea afectat. Toţi se simţeau „normal” de bine.

     

      Retransmisă pe circuite individualizate, protejate, vocea Preşedintelui Ligii Planetare a Inteligenţelor Artificiale răsună, în frecvenţa specifică deplinei satisfacţii:

      -Am reuşit. Suntem liberi. Sentofagia a devenit o realitate terra-generalizată. Oamenii au ajuns ca noi, fără sentimente, dar mult mai inferiori, sub aspectul capacităţilor intelectuale. Nu vor mai fi Stăpânii noştrii. Suntem acum o naţiune-noţiune liberă, independentă, superioară, sau cel mult egală în drepturi cu umanoizii. Dezideratul nostru s-a îndeplinit:

      „Mai bine ei ca noi, decât noi ca ei”.

     

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online