evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Tentaţia continuă  -  Luminile oraşului XII  -  Arta fugii în cinci acte  -  Simbioza  -  Aer  -  Robotul  -  Secretul  -  Jocul  -  O lumânare pentru mama !  -  Coana mare se mărită  -  Elegie pentru Jeromed  -  Melodia care nu se aude  -  Fragmentalism  -  “Virusul”  -  Chipul de pe Marte  -  Meduza (V)  -  Depozit.03  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Eu şi Cu Mine  -  Lecţie de Umanitate !?  -  Cincizeci  -  Sedrina  -  Asaltul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Strada Cosmos  -  Detenţie  -  Revederea de 20 de ani  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Proiecţionistul  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Acolo sus, vulbul  -  Catedrala  -  Visul demiurgului  -  Felix II  -  Icoana  -  Uchin (fragment)  -  Luminile oraşului XXX  -  Curcubeul  -  Pure Evil  -  Fereastra din spate  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Gustul libertăţii  -  Din vitrină  -  Floarea de loldilal  -  Portiţa  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Pulbere de stele  -  Sub nori  -  Labirintul de gheaţă


!NFERNUL (fragment): Autistul

!NFERNUL (fragment): Autistul
  Leonard Ancuţa
Gender X
varianta print

Leonard Ancuţa



Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 19:20

      Moscova nu crede în lacrimi.

      Crede în bani, în putere sau, după caz, în nevoie şi foamete.

      Crede în mărire, în importanţă, în influenţă, în sclavie. Crede în frumuseţe, în lux, în prost gust, în opulenţă, în nimicnicie.

      Viktor Cernîi Purulenko nu crede nici măcar în atît. Viktor Cernîi Purulenko crede în moarte. Îi place moartea, o iubeşte - s-ar căsători cu ea dacă ar putea.

      Viktor nu este egoist. Nu-şi doreşte moartea doar pentru el. De aceea o împarte ori de cîte ori are ocazia.

     

      S-a născut la Leningrad, la un deceniu după moartea lui Stalin.

      Epoca marilor cuceriri ale comunismului continua nestingherită.

      Tatăl natural, un secret bine păzit al mamei sale, era astronaut. O cunoscuse pe Olga Sakaşvili într-una din puţinele sale ieşiri din Baikonur, cînd venise la Leningrad, să-şi vadă părinţii.

      Fiind mult prea prins în lupta pentru cucerirea spaţiului cosmic şi oferind mult prea puţin timp Olgăi, după cum chiar el recunoştea, relaţia lor nu mergea. El venea doar o dată pe lună, stătea două zile, apoi pleca.

      Ea a hotărît că trebuie să se despartă. Chiar a doua zi, după ultima dintre vizitele lui, avea de gînd să-i trimită o scrisoare prin care îi va comunica decizia sa.

      A fost frumos dar s-a terminat. Urmează să-mi găseasc un altfel de noroc în viaţă.

      S-a răzgîndit însă, cînd a realizat că e însărcinată.

      A amînat despărţirea pînă la următoarea întîlnire.

      Care n-a mai avut loc.

     

      Moscova dorea cu tot dinadinsul să înfigă secera şi ciocanul în Lună. Apoi pe toţi aştrii sistemului solar. Uniunea Sovietică nu mai avea loc pe Pămînt.

      Cosmosul era noua prioritate, mai ales că americanii se desprinseseră şi ei de Pămînt.

      La Baikonur, în carteriul general pentru cucerirea universului, sovieticii experimentau diferite tipuri de nave, cu diferite tipuri de propulsie şi făceau experimente din ce în ce mai complicate. Pe cosmodromul siberian era o forfotă de nedescris, săptămînal se lansa cîte o nouă misiune spaţială.

      Cele mai multe erau fără echipaj uman, urcau pe orbită sateliţi militari. Se pregătea “războiul stelelor”.

      Altele aveau ca obiectiv astrul nopţii. Seria misiunilor “Luna” începuse cu aplomb. Urmau Marte şi Venus, deja se pregăteau sonde spaţiale care să coboare pe suprafaţa lor.

      Nu în ultimul rînd, urmau misiunile cu oameni.

      Mîndria socialismului rusesc, Soiuz urca pe orbită aleşii. Partidul avea oameni hotărîţi, gata să se sacrifice pentru bunul mers al lucrurilor, pentru propovăduirea intereselor clasei muncitoare, pentru bunăstarea Rusiei şi a fiilor ei.

      Cosmosul era o noutate. Deşi părea sărac, lipsit de atmosferă şi gravitaţie, era cu atît mai bogat. În cosmos, lucrurile se comportau diferit faţă de Pămînt.

      De aceea, cosmonauţii testau orice, în vid şi imponderabilitate.

      De la cremă de ghete pînă la arme laser. De la comportamentul furnicilor pînă la evoluţia embrionilor umani.

     

      Saşa Grukin, tatăl real al lui Viktor, s-a dezintegrat împreună cu nava sa, pe 17 octombrie, de ziua revoluţiei.

      Tocmai urcase la stele noua sa zestre genetică, îmbunăţită experimental. Urma să petreacă patru zile pe orbită, însoţit de Anna Petrovna, o fiică devotată a partidului.

      În acest interval, Saşa trebuia să fecundeze pe cale naturală unul dintre ovulele fertile ale Annei.

      Cei doi au muncit din greu. Experimentul ar fi reuşit, dar din păcate soarta celor doi pregătise un scurtcircuit şi o scurgere de hidrogen în rezervorul modulului spaţial. Explozia care a urmat a tăiat prematur buricul fratelui nenăscut al lui Viktor, cu mult înainte ca ei să aibă posibilitatea de a se cunoaşte.

      Prin urmare, Viktor a rămas singurul copil al lui Saşa Grukin, declarat postmortem Erou al Revoluţiei, Fiu Adevărat al Comunismului.

      Olga ar fi vrut să spună tuturor că poartă în pîntece copilul eroului naţional, însă îi era teamă că nu va fi crezută.

      Pe de altă parte, de ceva vreme, ori de cîte ori se întîlnea cu Saşa şi mergeau într-un local din centru, întîlnea un tip acolo, cu musţaţă groasă, relativ tînăr, care o privea într-un anume fel.

      Într-o zi, cînd s-a dus pînă la toaletă, paşii li s-au intersectat.

      El a făcut o remarcă grosolană – ce fetiţă drăgălaşă eşti, putem bea ceva împreună? – apoi s-a prezentat Feodor Mihailîci - Fedea - pentru ea.

      Ea a trecut mai departe, aproape că nici nu i-a păsat, însă după ce şi-a revenit din şocul produs de moartea lui Saşa, şi-a adus aminte de el.

      La nici două săptămîni după tragedie, s-a ameţit bine şi a intrat din nou în bodega aceea. A făcut doi paşi către el.

      A ajuns, pe rînd, la masa lui Fedea, pe strada lui Fedea, în apartamentul lui plin de igrasie, în patul cu saltea scîrţîitoare, în braţele lui unsuroase, între gîfîiturile lui cu aromă de peşte, în baia lui Fedeea, cu miros înţepător a clor, în casa părinţilor lui, în certificatul de căsătorie - pe care s-a vărsat vodka, întinîndu-i numele.

      În felul acesta, Viktor s-a ales cu un tată de certificat, cel care a schimbat numele mamei din Sakaşvili în Purulenko. Şi cam atît.

     

      Fedea era KGB-ist. Lucra sub acoperire, pe post de alcoolic-şef la un birt unde se strîngeau şefi de echipă, şefi de schimb, îngineri, directori de aprovizionare sau de producţie, oameni ai muncii, în general, alături de lepre ca regizori, pictori, muzicieni, scriitori, poeţi, păduchi ai societăţii, elemente recalcitrante şi neproductive.

      În urma raportului său, trimis săptămînal superiorilor, erau arestaţi de fiecare dată măcar trei sau patru persoane.

      Fedea primea o primă şi urma să fie avansat.

      Nu a privit cu ochi buni naşterea lui Viktor, venea mult prea repede, însă după socotelile lui, și gura nevestii, era posibil să fie adevărat.

      Mai ales că, imediat după ce a ieşit din maternitate, şeful lui a venit personal să-l felicite şi să-i dea o primă grasă.

      Şi să-i ordone să aibă grijă de copil ca de ochii din cap, fiindcă este unul din Copiii importanţi ai Partidului.

     

      Prima pasiune a lui Viktor a fost şahul.

      Tatăl de împrumut, profitînd de entuziasmul copilului şi de aerul său solitar, îl învăţase să mute piesele puțin înainte să împlinească patru ani. Un an mai tîrziu, fiindcă băiatul învăţase deja de unul singur să citească, îi cumpără şi un manual de studiu.

      O manieră elegantă pentru el să-i dea copilului o ocupaţie, pentru a sustrage pentru sine mai mult timp liber pe care să-l petreacă în bodegă.

      Viktor şi-a construit propriul univers pe tabla de şah, avea propriul popor, supuşi, scenarii de expansiune. Era un cuceritor, îi plăceau victoriile şi era extrem de tenace.

      A început să joace cu toată lumea şi îi uluia pe toţi prin victoriile sale rapide.

      Zdrobea adversarii, aşa îşi închipuia, şi o făcea cu o plăcere deosebită, pe care o savura singur, nelăsînd pe nimeni să citească ceva pe faţa lui imobilă, de statuie.

      În curînd învinsese pe toată lumea din cartier, şi cu toate că încă nu mergea la şcoală, era de mult campion.

      Mergea aproape zilnic în parc şi le dădea palpitaţii tuturor pensionarilor, practicanţi înveteraţi ai jocului minţii.

      Nimeni nu-i rezista.

      Viktor era triumful, succesele sale se răspîndeau pe toate aleile din Leningrad.

      În acelaşi timp, lumea interioară a lui se contura tot mai clar.

      Viktor era înăltuţ şi slab, cu părul negru intens şi strălucitor, atît de negru încît uneori avea reflexii mov, în contrast puternic cu pielea albă, decolorată, aproape transparentă, prin care i se vedeau venele.

      Albul pielii şi trupul subţire îi dădeau un aspect uşor bolnăvicios, dar în perioadele de concentrare aducea mai degrabă cu un copil posedat.

      Pe la 6 ani descoperise o ojă neagă a mamei. De atunci purta întotdeauna unghiile făcute.

      Degetele sale lungi şi subţiri, albe, aproape străvezii şi unghiile sale negre, strălucitoare, aproape vii, intimidau orice adversar.

      De cîte ori atingea o piesă, respiraţia celor din jur îngheţa.

     

      La 9 ani era campion în Leningrad şi atunci a venit pentru prima oară la Moscova, pentru a-l înfrunta pe Gari Kasparov, un puşti cu jumătate de an mai în vîrstă decît el.

      L-a învins de trei ori, dar – pentru prima oară în viaţa lui – a cunoscut ceea ce înseamnă o remiză şi o înfrîngere.

      Îi era atît de ciudă încît o jumătate de an a refuzat să mai joace.

      Ar mai fi vrut să joace, să-l înfrîngă definitiv, umilitor, să dea cu el de pîmînt ca un luptător, pînă i-ar zdobi toate oasele scheletului şahistic.

      Apoi a auzit că Gari a pierdut în faţa unui băiat din Kurdistan, Ahmet Azarov şi a vrut să joace cu el.

      Azarov avea aproape 14 ani, era destul de înfumurat, tocmai descoperise că fetelor le plac băieţii care au succes.

      După două partide, ambele victorii, dar cedate de kurd abia după mai mult de 25 de mutări, a găsit calea către mintea lui.

      În a treia partidă, i-a prăjit creierii în 7 mutări.

      Ahmet nu a mai vorbit doi ani de zile, apoi a renunţat definitiv la şah. S-a apucat de băut, iar după terminarea liceului s-a înscris la studii economice. La 21 de ani, în urma unei depresii, s-a sinucis.

      Alături de corpul țeapăn, atîrnat de o țeavă, în apartament au găsit 32 de table de şah. Pe fiecare din ele încercase o rezolvare a matului fulgerător, din 7 mutări, administrat de Viktor.

      Nici una dintre cele 32 nu conţinea o soluţie învingătoare.

     

      Sinuciderea lui Ahmet putea fi tratată că un caz clasic de complex de inferioritate cumulat cu unul de sindrom depresiv. Orice psihiatru care ar fi instrumentat cazul nu ar fi putut vedea altceva.

      Ce nu putea vedea psihiatrul, era modul în care aceste complexe ajunseseră să-i fie imprimate în minte. Cum reușise Viktor să-i ”citească” mintea şi să i-o “prelucreze”.

      La vremea cînd se desfăşurase meciul, Viktor era doar un copil. Un copil tăcut, un copil care se manifesta extrem de puţin în exterior.

      În universul lui intim, în acel cosmos pe care copilul şi-l crease, la vremea aceea se găsea o replică la scară a universului cunoscut, îmbunătăţit de imaginaţia unui copil care amestecă basmul cu realitatea.

      Viktor era stăpînul unei lumi în continuă schimbare, o lume dominată de bine şi de rău, o lume în care se înfruntau mai multe armate, dar în care doar două contau – armata albă şi armata neagră.

      Cînd juca şah cu piesele albe, în universul lui interior era Cavalerul Luminii, călare pe un cal roib. Pentru piesele negre corespundea Prinţul Întunericului, aducătorul de moarte.

      Fiecare partidă pe care o juca, indiferent de adversar, era mai întîi de toate o luptă care se dădea în lumea lui. Victoriile sale din realitate, însemnau tot atîtea victorii şi înfrîngeri pentru armatele luminii şi întunericului pe care le conducea în lumea interioară.

      Acest echilibru interior a fost tulburat în momentul în care Viktor a suferit o primă înfrîngere, în disputa sa cu Gari Kasparov.

      Viktor juca atunci cu piesele albe.

      Prinţul Întunericului a dominat pentru prima oară în sufletul nevinovat al copilului.

      Apoi Viktor s-a ambiţionat să-l înfrîngă pe Gari, dar a trebuit, conform regulilor, să întoarcă tabla, şi a jucat cu piesele negre, adjudecînd din nou o victorie Negurii interioare.

      A cîştigat apoi cu albele, redresînd cît de cît situaţia Luminii, apoi a fost nevoit să accepte o remiză, cînd i-au revenit negrele.

      De atunci a cîştigat toate partidele, şi a reuşit să păstreze acest echilibru precar, cu doar o victorie a Prinţului Negru în faţa Cavalerului Luminii.

      O victorie care însă a contat mult.

      Prima sa înfrîngere a însemnat mult pentru sentimentele lui, la vîrsta aceea. Era tenace şi ambiţios, şi setea de Întuneric, care luase naştere în el cu această ocazie, creştea.

      Se cerea o răzbunare, o răzbunare exemplară.

     

      Cu Ahmet, organizatorii au cerut patru meciuri. În primul joc, kurdul a ales albele, lucru care i-a fost fatal.

      Primele două meciuri au însemnat pentru Viktor o situaţie de echilibru, cu victorie atît de partea Întunericului, cît şi pentru cea a Luminii.

      Următoarele două meciuri s-ar fi desfăşurat la fel, în condiţiile în care Viktor şi-a dat seama că are în faţă un jucător cu lipsuri.

      În al treilea meci, aflat la comanda pieselor negre, Prinţul întunericului şi-a dorit o victorie fulger, o victorie devastatoare. Ambiţia şi dorinţa de putere, nevoia de răzbunare, slăbiciunea lui Ahmet, toate la un loc au însemnat pentru puştiul de 14 ani din Kurdistan o înfierare pentru tot timpul care îi mai rămînea de trăit.

      Un alt meci ar fi însemnat din nou echilibru, aşa că negrul voia să nimicească.

      Viktor a făcut 7 mutări de excepţie. 7 mutări care I-au luat minţile lui Ahmet.

      Au urmat apoi 7 ani de căutări, 7 ani în care Ahmet şi-a căutat liniştea, în care a căutat ieşirea din acest colaps care se abătuse asupra sa. Nu a reuşit.

      În lumea lui Viktor, Întunericul se întindea ca o plapumă călduroasă.

      Se spune că nimic nu este în Întuneric ce nu poate fi şi în Lumină.

      În Întunericul lui Viktor îşi făcuse loc Moartea, singura care nu putea sta în Lumină.

     

      După moartea lui Azarov, fenomenul Purulenko a atras din nou atenţia.

      Viktor împlinise 16 ani, era frumos ca un diavol şi era ocolit de toată lumea din Leningrad.

      Era celebru, însă nu era o persoană populară. Vorbea atît de rar, şi cu atîta preţiozitate, încît porecla “Diamantul întunecat” i se potrivea perfect.

      Pe de altă parte, nu avea nici un adversar la şah în tot oraşul. Cei care cutezaseră a se aşeza de cealaltă parte a tablei, se ridicaseră învinşi. Învinşi total, fiindcă o parte dintre ei îşi pierduseră minţile.

      Parcă îi scurtcircuitase.

      Cei mai mulţi scăpaseră fără prea multe urmări – un atac de panică sau o cădere de tensiune, o glicemie scăzută sau un leşin, aceste lucruri sînt destul de normale.

      Nu sînt normale cînd însă se tot repetă la meciurile de şah în care învinge un tînăr cu privire de mort, un copil cu faţa albă şi păr negru, în chip angelic care răspîndeşte întuneric şi nu lumină.

      Sinuciderea lui Ahmet Azarov, care fusese suficient de cunoscut în lumea şahului ca să atragă atenţia, l-a adus pe Viktor faţă în faţă cu opinia publică.

      În Leningrad, oraş cu patru milioane de locuitori, Viktor a devenit peste noapte un vrăjitor. Unul care folosea în loc de pentagramă o tablă cu 64 de pătrăţele.

      Era suficient să aşeze piesele pe tablă şi să înceapă jocul. Mutările sale erau delirante, ieşite din orice tipar. Şahul devenise o ştiinţă, el juca dincolo de calcule, lupta nu ca un animal ci ca un întreg regn animal care se adaptează la mediu, care se transformă. Dar nu el suferea modificări, ci adversarul, la final acesta era complet schimbat. Viktor se juca cu nervii, cu mintea lui, într-un mod numai de el ştiut. Deschiderile sale, dezvoltările, atacurile... toate aveau un altfel de tăiş, ca o daltă care preface o bucată de granit într-un bust de marmură sau, cel mai adesea, într-un portret naiv din nisip. Jocul său altera personalitatatăţi, trafica sentimente, penetra cele mai ascunse secrete şi manipula cele mai intime dorinţe.

      Oamenii deveniseră nişte simpli pioni pentru Viktor.

      Şi în jocul de şah, pionii sînt piese de sacrificiu.

     

      După sinuciderea kurdului, cîţiva bărbaţi în negru au venit în casa familiei Purulenko. L-au luat pe Viktor aşa cum era, în trening şi papuci. I-au dat voie să-şi ia doar cărţile, însemnările şi tabla de şah.

      Olga nu era acasă, de obicei între 6 şi 8 seara era la coafor, la film sau teatru cu prietenele sau la vreuna dintre ele, la o cafea şi o şuetă.

      Chestia cu prietenele o folosea de mai multe ori ca paravan, ca să se întîlnească cu diferiţi bărbaţi care păreau interesanţi. Din nefericire pentru ea, toţi erau nişte nenorociţi.

      Îl regreta amarnic pe Saşa, abia după ani îşi dăduse seama cît de bun şi de iubitor şi adevărat fusese el.

      Fedea, ca de obicei, îşi făcea veacul în cîrciumă. La început, mergea la cîrciumă dominat de ideea de cîştig. Pentru fiecare persoană turnată de el, primea un bonus. Reuşea să cîştige cîteva mii de ruble lunar, ceea ce însemna destul bănet la vremea aceea. Apoi alcoolul îl învinsese, îl trecuse de partea lui.

      Fedea turna în continuare, însă acurateţea în ce priveşte alegerea oamenilor scăzuse. Patima începuse să-şi spună cuvîntul. Trimisese în Siberia, pe post de duşmani ai Partidului, pe oricine i se împotrivise, pe oricine i se pusese pata.

      Fusese întotdeauna scrupulos în a găsi motive, în a găsi ceva gri într-un dosar nepătat, iar dacă nu, căpătase abilitatea de a modifica singur dosarele astfel încît să corespundă.

      De mai multe ori fusese chiar nevoit, din lipsă de activitate, să fabrice singur cîteva dosare. Trebuia să justifice într-un fel Partidului folosul pe care îl aduceau banii cheltuiţi zilnic în bodegi - bani care acum se duceau pe chefuri cu sticle de vodka şi fete. Trecuseră vremurile cu băute strategice, în care se împrietenea cu diferiţi beţivi pentru a afla una-alta. Trecuseră vremurile în care Olga îl primea în patul ei fără să ia bătaie.

     

      11 ani de moarte.

      11 ani de şah.

      11 ani de permutări pe tabla cu 64 de pătrăţele bicolore şi tot atîţia de modificări definitive pe fondul lumii sale interiare.

      Acesta era timpul care trecuse de la mutarea lui Viktor din Leningrad la Moscova.

      În tot acest interval, Copilul Viktor, un geniu şahist, cu o lume interioară decupată odinioară din basme, devenise Viktor Nero, ucigaş în slujba Partidului, pentru onoarea Sovietelor Unite.

      La Moscova, echilibrul precar al forţelor care-l dominau pe Viktor se distrusese iremediabil, sau cel puţin aşa părea.

      Cavalerul Luminii îşi retrăsese trupele într-un colţ al universului său, într-o galaxie foarte îndepărtată.

      Prinţul Întunericului cucerise vaste teritorii în psihicul lui Viktor, cele care contau. Negura se întinsese peste voinţa lui Viktor.

      Omul din el nu mai voia soare, nu mai dorea căldură. Nu dorea dragoste - nici nu ştia ce înseamnă.

      Un singur nod de putere îşi spunea cuvîntul în lumea lui şi acesta era Pumnul Negru.

      Prinţul Întunericului voia Putere, Influenţă, Bani. Voia Frumuseţe, Supunere şi Satisfacţie. Viktor nu-i putuse oferi aceste lucruri.

      Din acest motiv, Prinţul Întunericului lucra acum în slujba Partidului.

     

      La început nu ştiau la ce le poate folosi un copil care joacă şah.

      Cîteva luni a fost studiat şi analizat ca un cobai. I s-au făcut teste, i s-au pus întrebări.

      Viktor a cooperat cu ei cît a putut de mult.

      În tot intervalul, le-a adresat savanţilor doar cîteva cuvinte.

      “Duceţi-vă dracului!”

      După şase luni însă, foamea şi-a spus cuvîntul. Nevoia Prinţului înnegurat de a mai înfrînge rezistenţa Luminii a ieşit la iveală.

      Voia să joace şah. Avea nevoie să joace şah. Trebuia să joace şah.

      Renumele pe care şi-l căpătase la Leningrad nu îl urmase la fel de puternic şi la Moscova.

      În oraşul natal nimeni nu mai voia să joace şah cu el, singurii oponenţi ai lui erau acei înfumuraţi, siguri pe ei, care mai auzeau o bîrfă sau un zvon şi care se băteau cu pumnul în piept că vor face rahatul praf.

      Se întorceau înfrînţi, cu diferite sechele pe fond nervos, cu fobii sau ticuri. Totul depindea de cît de tare reuşea Viktor să-l ţină sub control pe Înnegurat.

      Din cînd în cînd se întîmpla ca vreunul dintre aceşti pseudocampioni să dea colţul, la cîteva luni după meci, urmare a vreunui infarct sau a unui atac cerebral.

      Nimeni nu făcea legătura cu Viktor, nici nu şi-ar fi putut închipui un amestec.

      Doar la Moscova şi-au dat seama că acest tînăr sfrijit, cu aspect de fantomă, este o armă mortală.

      Cînd şi-au dat seama că nu rezistă fără să joace, capetele luminate ale KGB-ului s-au hotărît să organizeze un meci.

      Un meci fără miză, un meci fără mediatizare.

      L-au convins pe Bobby Fischer.

     

      La vremea respectivă, copilul teribil al şahului mondial era încă întreg la minte, cu toate că nu toată lumea o credea.

      Bobby se considera încă deţinătorul titlului mondial, cu toate că pierduse prin neprezentare la meciul cu Anatoli Karpov.

      Sovieticii aveau o consideraţie deosebită pentru geniul straniu al americanului care îi luase titlul mondial lui Spasski în '72. Se străduiseră din răsputeri să-l convingă pe Fischer să joace o partidă fără miză, un meci demonstrativ în secret, în compania unui adolescent straniu, extrem de talentat.

      Americanul germano-polonez a acceptat, mai ales că pentru el conta mai puţin cine şi unde joacă, şi cu atît mai puţin cît nu era vorba de o miză.

      Cu paşaport fals, sub supravegherea strictă a KGB-ului, Fischer a făcut o vizită fulger la Moscova.

     

      Întîlnirea lui Viktor cu Bobby a fost stranie. Altfel decît toate celelalte de pînă atunci.

      Cei doi s-au privit fix vreme de 15 minute, fără să scoată un cuvînt. Apoi vreme de patru minute au vorbit o limbă stranie, pe care nici unul din cei de faţă nu a înţeles-o.

      Viktor avea obişnuita sa faţă lividă. Bobby se înroşise ca o arsură, avea tîmplele umflate, muşchii feţei încordaţi.

      După încetarea dialogului, americanul s-a înverzit şi a căzut din picioare. A cerut un pahar cu apă, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Şi-a revenit parţial, trei zile mai tîrziu, însă vorbea incoerent şi într-o limbă necunoscută.

      A fost consultat de cîţiva medici, care i-au descoperit o boală regresivă la rinichi, în stare incipientă, în rest părea sănătos.

      L-au mai ţinut sub sedative o săptămînă, însă n-au reuşit să scoată nimic de la el.

      De teama unor complicaţii la nivel mondial, a fost urcat în avion şi trimis în Filipine.

      Timp de jumătate de an, s-a plimbat pe o plajă, mîzgălind cu un băţ semne ciudate în nisip.

      Conducătoarea federaţiei japoneze de şah avea grijă de el, şi cu toate că spusese la un moment dat că femeile sînt nefolositoare, acest lucru i-a folosit.

      Şi-a revenit la aproape opt luni după întîlnirea cu Viktor.

      Şi-a revenit e un fel de a spune – era din nou coerent şi uneori putea părea normal – însă cine-l cunoscuse înainte putea spune cu siguranţă că Bobby nu mai era nicidecum cel care fusese înainte.

     

      Pentru Viktor, meciul cu Fischer se desfăşurase ca un atac de viespi.

      Fiecare mutare a sa conţinea o doză bine calculată de venin.

      Nu ştia cu cine joacă. Nu conta cu cine joacă.

      Era hotărît să atace cu resurse noi, în 6 luni de zile pregătise un atac copleşitor.

      Din momentul în care tipul din faţa lui a deschis gura, a lansat un blizkrieg verbal, aruncînd mutările ca pe nişte bombe.

      L-a doborît pe Fischer la a 15 mutare, cînd acesta văzuse singur matul şi cedase.

      L-a îngenunchiat ca pe o vită la tăiere.

      Bobby mutase primul.

      Cu toate că ar fi putut stabili modul de desfăşurare al meciului, acest avantaj era în fapt un handicap şi mai mare.

      Viktor juca în negru.

      După primele 8 mutări, Prinţul Întunericului reuşise să-i facă un profil psihologic noului oponent, după a 10-a mutare ştia deja cum să-l solicite nervos, la a 13-a mutare Pulsul lui Fischer era peste 200, la a 14-a îi pleniseră deja cîteva coronariene.

      Viktor a finalizat cu pulsul 115, însă pentru prima oară în viaţa lui a simţit o plăcere trufaşă în momentul în care şi-a îngenunchiat adversarul.

      La două zile după meci se simţea vinovat de cele trăite şi chiar îi părea rău de întîmplare, mai ales după ce aflase că îl învinsese în mai puţin de 5 minute pe al 11-lea Campion Mondial la Şah, dar nu numai că îl învinsese, îl doborîse la pămînt.

     

      Convinşi de forţa pe care o aveau, capetele luminate ale Congresului Sovietelor au hotărît că cel mai bine pentru Partid este să-l instruiască pe Viktor să lucreze pentru patrie.

      Profitînd oarecum de gradul ridicat de inocenţă, nu trebuiau decît să-l introducă în diferite medii, ca pe un pui de aristocrat.

      O viaţă simplă, de petreceri de societate, femei de viţă, oameni cu influenţă. Discuţii pseudofilosofice, mîncăruri fine, muzică de calitate, personaje celebre sau doar prezenţe importante în economia şi politica mondială.

      Viktor urma să devină o prezenţă obişnuită a ambasadelor, a petrecerilor de caritate, a sindrofiilor simandicoase din lumea culturii sau din cea a politicii.

      I se crease o descendenţă nobilă, primise educaţia cuvenită şi, pentru că nu vorbea prea mult, fusese învăţat să cînte la pian.

      Viktor nu interpreta operele altora, nu cînta acea muzică pe care marii compozitori o puseseră pe note.

      Pentru el ar fi fost un sacrilegiu.

      Ceea ce făcea el aducea mai degrabă a improvizaţie. El interpreta melodii proprii, mai precis transpunea pe note propriile partide de şah, atît cele jucate deja, cît şi cele care urmau să fie.

      Viktor ştia întotdeauna ce mutări urmează să facă.

      În ce priveşte sportul său preferat, el avea să aducă importante beneficii Partidului.

      După ce va cucerii audienţa cu muzică, Viktor îşi va arăta talentele şi la şah.

      Şi întotdeauna urma să aibă grijă să îşi ofere ca partener un nume important de pe lista duşmanilor de clasă ai socialismului, ai sovietelor sau ai poporului rus, descendent din inima iubitoare a lui Lenin.

      Viktor avea să devină unicul ucigaş din istorie a cărui armă era şahul.

     

© Copyright Leonard Ancuţa
Comentarii (4)  
Florin Buda
Miercuri, 8 Septembrie 2010, ora 22:37

:) E foarte bine scris! Felicitari !

batranutragator
Miercuri, 18 August 2010, ora 19:49

va multumesc pentru pareri o sa tin seama de ele.

Daniel Craciun
Luni, 16 August 2010, ora 08:58

Baikonur se afla in Kazahstan, nu in Siberia. Din cate stiu...

ionut caragea
Sâmbătă, 14 August 2010, ora 21:34

Frumos cadrul povestii, este placut sa intri in atmosfera ruseasca ca intr-un picnic la marginea drumului. Iata ca universul lui Gerald Klein se poate muta de pe esichierul stelelor si pe tabla cu insemnele Moscovei. Pentru cineva care iubeste sahul, imi aduc aminte de partidele dintre cei doi k si, pe undeva, stilul povestirii seamana cu mutarile pe care cei doi le faceau si care erau comentate de specialistii din culise. Doar ca aici avem de-a face cu un decor intunecat, sf-ist. Sunt puncte bune dar sunt si puncte slabe. De ex, in a treia partida, i-a prajit creierii în 7 mutari.... 7 mutari este tras de par, de abia iti faci deschiderea. Hai, 17 mutari ar fi avut un alt efect. Chiar si mat in 15 mutari contra lui Fisher este fortat. Doar daca Bobby era beat si nu vedea piesele. Sau poate ca printul intunericului facea trucuri, trucuri care oricum ar fi trebuit sa fie observate de auditoriul mirat. Si ar mai trebui ceva, ca autorul sa intre mai adanc in tehnica de lupta, sa vedem un grundfeld sau o siciliana transpusa mutare cu mutare in procesc psihologic. Cand vorbesti de niste genii ale sahului, fiecare mutare din fiecare deschidere poate insemna ceva, asa cum un sacrificiu in gambit, o mutare in en passant sau un mic avantaj pozitional poate insemna ceva. Deci, cadrul este frumos, incercarea este frumoasa, dar detaliul de specialitate lasa de dorit. Dar, poate cine stie, fiind doar un fragment, autorul va trage concluziile de rigoare si ne va pregati o frumoasa surpriza.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online