evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Recreaţia  -  Corabia nebunilor  -  Vânzătorul de ghilotine  -  Lunga vară  -  Nu este prima dată  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Zona 25  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Chat Room  -  Legendele Căutării (II)  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Calul cruciatului  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Ghavany  -  Începutul  -  Simbioza  -  Cu preţul morţii  -  Fără doar şi poate  -  Jocul Zeilor (II)  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Regele animalelor  -  Peştele albastru  -  Luminile oraşului XX  -  Rapsodia  -  Invizibilul  -  Experimentul  -  Lala  -  Ceaţa  -  Duhovnicul  -  Puterea pereche  -  Proiecţionistul  -  Sinucigaş plătit  -  Casa nebunilor  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Fălci însângerate  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Pescarul la apus  -  Metastază  -  Halta părăsită  -  Ultima eclipsă (I)  -  Aniversarea  -  De o sută de ori Adrian  -  Pasul craiului de munte  -  Meditaţie  -  Jocul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Joia neagră  -  Aseară...  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui


Jocul Zeilor (V)

Adrian Vlad Vicenţiu



Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 19:35

      Moda îşi încetini paşii pentru a se studia a nu ştiu câta oară în luminile multicolore care o înconjurau. Îi făcea plăcere să se plimbe pe străzile orașului înaintea crepusculului de dimineaţă când întreaga aşezare era adormită iar ultimele văpăi fluorescente ale nopţii o transformau într-un fantastic curcubeu. Se opri în faţa unei oglinzi — oglinda ei personală cum obişnuia în glumă să o numească. Întotdeauna se oprea în faţa ei când nu se grăbea către casă. Doar ele două şi nimeni altcineva. De fiecare dată culorile erau diferite. Acum, strada mocnea o lumină verzuie ce îi îmbrăţişa picioarele şi gambele pe când corpul era îmbrăcat într-o culoare lila ce radia din clădirea din faţa ei. Îşi aminti că în urmă cu câteva seri privindu-şi faţa şi mâinile de un albastru senin îşi închipuise că de fapt asta era culoarea naturală a pielii ei.

      Şi-ar fi dorit să aibă pielea albastră. Sau mai degrabă ca existenţa ei să-şi desfăşoare firul albastru, senin, de până acum. Nu era o persoană egoistă. Ar fi vrut de fapt ca viaţa tuturor să fie una albastră. Cu un oftat se desprinse din faţa oglinzii şi cu un pas uşor îşi reluă drumul către casă.

      Din păcate, odată cu sosirea dimineţii lucrurile aveau să reintre în normal. Habitusul — locul unde putea să viseze numai noaptea — avea din nou să fie acoperit de praful adus de vântul care bătea dinspre Bree, iar ea urma să se pregătească, ca de fiecare dată, să îndure cu stoicism ţipetele şi toanele superioarei ei. Uneori se gândea, că de fapt, tocmai în asta consta munca ei. Să îndure refulările altora.

      Cu toate acestea cel mai mult o îngrijora faptul că prietenii ei — pe care niciodată nu îi considerase întregi la minte — aveau să se angajeze în ceea ce ea considera a fi sinucidere curată. Iar de sinucis, nu poţi să te sinucizi decât o dată. Putea să suporte isteriile şefei, putea să înghită zilnic doza de nisip şi praf pe care i-o pregătea ţinutul inospitalier în care era aşezat habitusul, dar nu ar fi suportat să-şi piardă prietenii, singura ei familie.

      Nu putea să înţeleagă de ce ei, tocmai acum când lucrurile începuseră să intre pe un făgaş cât de cât normal, aleseseră să lase deoparte liniştea relativă de care se bucurau împreună şi să întreprindă o acţiune pe atât de riscantă pe cât era de inutilă. Poate pe Pletos îl mai înţelegea, el era dependent de adrenalină, dar restul? Şi de ce tocmai acum trebuiau să acţioneze? Trecuseră câţiva ani buni de când îşi pierduseră prietenul — unul dintre ultimele autosacrificii de grup pe altarul Slujitorilor — dar ei aveau toată viaţa înainte. Îl plânseseră de nenumărate ori, amintirea lui era vie în fiecare dintre ei dar viaţa fiecăruia trebuia să continue şi în absenţa lui. Câteodată se înfuria cumplit, sătulă de persiflările lor legate de nivelul de conştientizare superior, al realităţii, care pentru ea era inaccesibil, însă acest lucru nu însemna că şi-ar fi dorit ca ei să se arunce cu capul înainte în ceea ce ei numeau sugestiv „comemorarea”. În plus, fără tachinările lor perpetue, zilele nu ar mai fi avut aceeaşi savoare dulce-amăruie.

      Toate protestele şi lacrimile ei fuseseră zadarnice. Mai uşor ar fi reuşit să convingă un Slujitor să-i dea informaţii — lucru pe care-l reuşise de câteva ori, decât să-i facă pe ei să se răzgândească. Nici nu vroia să se gândească că s-ar putea să îi vadă pentru ultima oară.

      Mări uşor pasul. Vroia să ajungă acasă înainte ca ei să ia transporterul de dimineaţă către Bree. Să îi mai vadă măcar o dată.

     

     

      Ritmurile sonore păreau că vin de pretutindeni şi de nicăieri în acelaşi timp. Semiobscuritatea încăperii era alimentată de un luminator verde peste care zăcea aruncată neglijent o cămaşă subţire. În atmosfera din spaţiul micului dormitor tensiunea sexuală se insinua din ce în ce mai puternic, era aproape palpabilă. Pletosul se hotărâse în cele din urmă asupra unui ritm lent pe care să-şi efectueze obişnuitul ritual de dezbrăcare. Deşi părea preocupat să scape — ca într-un joc demonstrativ pe care-l văzuse cu mult timp în urmă — de toată îmbrăcămintea, urmărea atent reacţiile tinerei din faţa sa. Îi privi ochii sclipitori, buzele întredeschise, pieptul bine conturat care se ridica şi se cobora în ritmul respiraţiei apoi privirea îi coborâ pe liniile frumos arcuite ale picioarelor. Nu părea deloc jenată că se afla goală în faţa unei persoane pe care o cunoscuse cu puţină vreme în urmă.

      Nu arată rău deloc, constată Pletosul. Un exemplar superb aş putea spune... Până aici totul e bine. Chiar prea bine. Sper să nu-mi rezerve nici o surpriză.

      Cu un salt calculat, exersat de nenumărate ori, Pletosul se plasă la distanţa de o palmă de ea. De obicei, acesta era punctul în care, dacă mai era cazul, partenerele sale lăsau deoparte orice inhibiţie. O îmbrăţişă, şi la început crezu că mâna ei se împingea întâmplător în pieptul lui. Dar nu era aşa:

      — Vreau să ne jucăm un joc, întrebă ea cu o privire care spunea multe despre intenţiile ei.

      — Dacă ai cumva impresia că eu acum sunt la locul de muncă... lăsă restul cuvintelor în aer Pletosul râzând, s-ar putea să ai dreptate. La ce anume te-ai gândit?

      — Ai cumva un bol de apă la îndemână?

      — Bine-nţeles că am. Hmmm... jocuri acvatice în perioada secetoasă... sună promiţător.

      — Leagă-mă!

      — Consideră că eşti deja legată, răspunse Pletosul în timp ce în stânga şi în dreapta lui zburau diverse articole de îmbrăcăminte. Gata! Am găsit ceea ce trebuia, se întorse el triumfător cu o eşarfă lungă în mână.

      — Din câte observ, asta nu este eşarfa mea, se încruntă ea.

      — Aaaaa.... cred că.... ăăăă... hmmm... a uitat-o mama aici când a fost ultima oară, se bâlbâi el. O explicaţie mai jalnică ca asta nu cred că găseam chiar dacă mi se dădea timp de gândire toată noaptea. Încă o greşeală ca asta şi probabil pot să-mi iau adio de la ea.

      Îi veni să-şi dea singur palme. Încercă să ghicească oare la ce se gândea ea acum, văzându-l dezbrăcat şi încurcându-se în cuvinte, cu o mână scărpinându-se în cap şi cu cealaltă fluturând uşor eşarfa parfumată.

      — Arăţi ca un copil care a fost prins minţind, chicoti ea. Ca să scapi nepedepsit de mine, îl chemă ea ademenitor cu degetul, va trebui să mă legi.

      Pletosul şuieră încetişor. Nici el nu ştia dacă ofta uşurat sau îşi exprima admiraţia faţă de ceea ce i se oferea simţurilor.

      — Gata, termină el de făcut ceea ce i se ceruse. Ce urmează acum? Era curios şi el să vadă la ce anume se gândise ea atunci când îi ceruse un bol cu apă.

      Se dădu câţiva paşi în spate ca să-şi admire opera. Nu era un nod foarte artistic dar era bine făcut. Cu siguranţă că va trebui să muncească ceva la el când îl va desface. Important era ca să se simtă bine la urma urmei...

      — Acum, îi susură ea dulce, lasă să picure apa, picătură cu picătură pe corpul meu. Poţi să alegi tu unde anume, îşi modulă ea vocea promiţător. Poate vrei să mă legi şi la ochi, mai şopti ea.

      — E o idee foarte bună, exclamă el.

      La început totul era excelent, dar după o oră ajunse să nu mai creadă lucrul ăsta. Dacă ştiam de la început că vrei să te speli cu pipeta, aşteptam sosirea anotimpului umed şi te scoteam în ploaie. Tot picătură cu picătură numai că erau mai multe odată. Rezolvam totul în cinci minute.

      Căscând încetişor ca să nu fie auzit, se uită la ea cum se unduia şi gemea la fiecare picătură. Îşi întoarse apoi privirea cu oarecare tristeţe la cel de-al treilea bol de apă pe care-l golea. Deşi prietenii lui îl considerau răbdător începuse să se îndoiască că ea va ajunge la vre-un final. Sau că el va mai face altceva decât să o stropească cu apă.

      A fost o surpriză mare şi pentru mine.

      Răsuflă uşurat că totul se terminase când o auzi că-l felicită pentu prestaţia pe care a avut-o. Nici măcar nu se mai obosi să o dezlege. Probabil că va adormi aşa. Nu mai conta. Afară începuse să se lumineze aşa că îşi îndreptă paşii către încăperea unde cu siguranţă prietenii lui deja se strânseseră. Ziua cea mare sosise.

     

     

      „De mâine... Cuvinte magice care pot transforma negura zilei de azi în speranţă. Speranţă în orice. Poate cel mai mult, speranţă în miraculos ― minunea care o vezi că se întâmplă întotdeauna altora ― ceva care te va scoate din starea ta vegetativă. Viaţa ta. Cât vezi, jur împrejurul tău, o imensă câmpie goală, în care tu te lăfăi într-o plenitudine a delăsării şi a dezumanizării — buruiană cu spini, nesuportată de nimeni, plină de praf.

      De mâine. De câte ori nu ţi-ai promis acest lucru pentru ca apoi, mâine să devină azi, apoi ieri fără ca nimic să se întâmple. Cuvinte inutile, aruncate la întâmplare ca un zar. Speranţa că poate ceva se va schimba în tine. Undeva în alchimia ta, poate un proces obscur, cotidian, se va da peste cap. O mică mutare care va porni avalanşa. Poate... Speranţa moare ultima, dar se stinge şi ea până la urmă. O nouă zi, încă un pas către sfârşitul propriei banalităţi. O nouă zi, acelaşi ritm blazat al unei vieţi banale. Zădărnicia zilei de mâine... Treziţi-vă cât mai aveţi timp, înainte să fie prea târziu.

      Poţi să mai dansezi pe tăciunii aprinşi cu mult timp în urmă?

      Zădărnicie. Gol interior. O gaură neagră ce absoarbe şi trasnformă în praf tot ceea ce atingi. Şi tot ce a fost şi nu mai este în tine. În special, tot ce ai avut şi ai pierdut. Sentimente? Să nu cădem în ridicol. Eventual… eventual ce? Să întrebăm nimicul din noi poate are un răspuns. Un răspuns gâlgâit în hohote de râs sinistre.

      Cuvinte goale, care încearcă să însufleţească o existenţă anostă. Sau timpul care trece pe lângă tine, prin tine, dărâmând tot ceea ce ar fi trebuit să însemne ceva pentru tine. Zădărnicie. Zădărnicie contra unul. Unul contra zădărniciei. Cine va câştiga? Este ceva de câştigat aici? Este ceva de pierdut?

      Viermele care roade în tine şi scoate capul prin orbita goală, imun în faţa vieţii, întrebând, eu ce mai am de ros? Oare va pieri şi el odată cu tine? Sau va continua cu grămada de trupuri şi minţi bolnave a semenilor tăi, de care are parte din belşug? Un vierme orb la toţi şi la toate ce nu poate fi condamnat de nimeni şi care îşi desăvârşeşte opera. Ar trebui să-l implorăm să nu roadă tot. Să ne lase şi nouă celorlalţi, imitaţii de viermi să roadem ceva. Măcar unul pe celălalt să ne roadem. Încet, încet, până ce nimic nu va mai rămâne, până vom deveni iarăşi ceea ce am fost odată.

      Trebuie să strigăm. Să strigăm până ce plămânii vor ieşi afară din noi şi vor exploda, împroşcând totul cu sânge în jur. Poate atunci cineva va observa şi se va mira: sânge? Mai există sânge?

      Zădărnicie. Ai putea obseva întorcând privirea jur-împrejurul tău – dacă nu cumva eşti deja înecat în propriul tău non-ego, dacă nu ai avea prea multe oglinzi împrejurul tău care să te sufoce – ai putea observa masa amorfă care te reprezintă. Dar care te şi înconjoară. Chip din chipul tău. Propria ta saturaţie care se întoarce împotriva ta, cu săbii în loc de dinţi, sfârtecând în carne vie. Erată. Într-o carne în care s-ar putea ca în mod fortuit să mai fie ceva viu. Viu ca speranţa căruia i-ai aprins cu mâini grijulii lumânarea cea de pe urmă.

      Ultima slujbă. Încleştat între patru scânduri înainte ca să-ţi poţi da seama, înainte ca să te naşti. Cu orbitele goale încercând să cuprinzi praful care se aşterne peste tine. Să-l îngropi odată cu tine. Praf în locul existenţei. Praful tău mai preţios decât al celorlalţi. Sau al lor decât al tău. Contează oare că împrăştii praf în loc să-l strângi?

      Zădărnicie. Ultimul cuvânt, ultima gură de praf. Ultimul horcăit. Cuprins în spasme îl aştepţi.

      Să nu ne amăgim. De prea multă uscăciune, nu mai am nimic. Nimic de luat, nimic de dat.”

      Crispi parcurse tacticos înşiruirea de semne care se derulase cu o oarecare viteză pe monitorul lăptos din faţa sa după care se întoarse alene către prietenul său:

      — Iar ai scurgeri filozofice, Bătrâne? zâmbi el cu două şiruri de dinţi albi ca de reclamă. Fără grabă, desfăcu două recipiente termorezistente cu răcoritoare pe care apoi le bău una după alta fără să răsufle.

      Deşi soarele încă nu răsărise căldura începea deja să devină insuportabilă. Palele unei elice uriaşe încastrate în peretele dinspre est – ideea Modei de a reduce arşiţa în anotimpul cald – alergau leneş una după cealaltă în încercarea de a produce măcar fantoma unei brize. Însă în această dimineaţă nu reuşeau să scoată decât un uruit surd şi monoton dar plăcut urechii.

      Camera spaţioasă şi locatarii ei erau învăluiţi în crepusculul de dimineaţă cu excepţia unei mese puternic luminate deasupra căreia lucra Kova. Cu limba ieşită printre dinţi şi scoţând uneori mormăieli ininteligibile– semn al concentrării extreme – meşterea la ultimele detalii ale muncii sale.

      Cu o dexteritate care vădea o practică îndelungată Crispi aruncă cele două recipiente direct în reciclatorul aflat într-un colţ al camerei. Întorcându-se din nou către Bătrân, scoase de undeva din adâncurile unui buzunar o batistă albă cu care reuşi să stăvilească cu succes sudoarea care îi inundase faţa. Un curent de aer cald îi însoţi mişcarea:

      — Pe pulberea mea stelară, viaţa nu-i chiar atât de neagră pe cât o vezi tu, încercă el din nou să intre în vorbă cu Bătrânul care privea posomorât în gol. Ia-l ca exemplu pe Pletos.

      — Ce-i cu mine? Iar nu aveţi loc din cauza mea? ieşi brusc dintr-un dormitor Pletosul. Ca îmbrăcăminte avea doar un rânjet de dezamăgire care i se întindea pe toată faţa.

      — Ce faci? Cumva trăgeai cu urechea? îl admonestă Crispi. Parcă aveai treabă cu găsirea jumătăţii tale.

      — Mi se pare mie sau tocmai ai dat lovitura... ridică ochii de la masa de lucru Kova.

      — Nu ştiu încă, trebuie să mai studiez problema, îi răspunse Pletosul în timp ce îşi trăgea pe el o pereche de pantaloni. Pot să spun doar că m-a lăsat mască la prima întânire.

      — Parcă nu-l ştiţi, interveni Bătrânul. Ia ascultă, de ce trebuie aşa de des să-ţi aduci jumătăţile pe aici. Nu ai evita o grămadă de încurcături dacă ai merge tu la ele în loc să ne încurci cu spaţiul mai mereu?

      — Moşule, viaţa trebuie trăită la maxim şi dacă voi nu vreţi să mă ascultaţi e treaba vostră. Numai că câteodată mă simt nevoit să iau o extradoză pentru a trăi şi în locul vostru. Dacă aţi şti cum e....

      — Ce anume, să dai toată ziulica din fund? îl provocă Kova.

      — Ar trebui să încerci să fii mai stabil într-o relaţie de genul ăsta, adăugă Crispi.

      — Sunt chiar foarte stabil, dar voi nu v-aţi dat seama de asta până acum, replică Pletosul. Nu mi-am schimbat deloc orientarea sexuală, izbucni el într-un râs sănătos.

      — Că tot ai adus vorba de viaţa la maxim, cum stăm cu comitetul de întâmpinare, se interesă Crispi.

      — Termin în câteva momente, îl asigură Kova. Nu o să întârziem deloc.

      — Nu era vorba de tine, ci de Pletos. În privinţa asta îşi trăieşte viaţa la maximum cu o lentoare exasperantă. O să fi gata până când trebuie să plecăm sau te lăsăm acasă? îl chestionă direct Crispi.

      — O fi crezând că rămâne mereu tânăr, de aia nu se grăbeşte deloc, mai aruncă o şicană Kova.

      Uşa de la intrare se trânti brusc de perete făcându-i pe toţi să tresară speriaţi de pocnitură.

      — Nu o să vă vină să credeţi, aruncă vestea dintr-o suflare Moda, dar am aflat numele noului nostru conducător.

      O privire rapidă aruncată fiecăruia o convinsese, dacă mai era cazul, că nimic din univers nu le mai putea schimba hotărârea. Orice remarcă ar fi reuşit doar să tensioneze şi msi mult atmosfera. Nu-i rămânea decât să continue pe acelaşi ton:

      — Şi toată lumea tremură când aude de Slujitori. Dacă ştii cum să-i iei, chiar şi un Slujitor poţi să-l transformi într-o cârpă, bătu ea ostentativ din gene lăsându-se să alunece lângă Pletos. Ia vino tu mai aproape, şopti languros bătând încetişor cu palma în sofa.

      În clipa următoare sări ca un arc în picioare, ţipând de la unul la altul:

      — Iar nu aţi făcut nimic de aseară. Casa asta e plină de praf. Eu mă chinui tot timpul să menţin cât de cât un pic de ordine iar voi vă bateţi joc de mine.

      Într-un hohot general de râs toate degetele se îndreptară acuzator către Pletos, care strategic, puţin câte puţin, începu să se îndepărteze de Moda.

      — Distraţi-vă voi, distraţi-vă, dar să nu cumva să aveţi impresia că m-am angajat aici ca menajeră, îndreptă ea spre fiecare un deget ameninţător. Furia ei era sinceră dar toţi ştiau că la fel de brusc cum apăruseră norii de furtună, la fel de brusc aveau să şi dispară.

      Crispi se strecură până lângă ea şi îi şopti la ureche zeflemitor:

      — Nici nu ştii cât de bine îţi stă.

      Drept răspuns se pomeni sub o ploaie de lovituri mărunte dar puternice venind de la o persoană de talia ei.

      — Opreşte-te, se rugă de ea Crispi râzând cu gura până la urechi. Nu de alta dar s-ar putea să oboseşti.

      — E timpul să ne apucăm de treabă, interveni Bătrânul când veselia se mai potolise. Spuneai că ai aflat numele noului conducător, Moda?

      — Angir. Mi se pare un nume ciudat dacă nu chiar prostesc, ridică ea din umeri.

      Fără să-i răspundă Bătrânul se întoarse către masa luminată:

      — Cum stăm Kova?

      — Am împachetat şi putem pleca, veni răspunsul prompt.

      Crispi se afla deja lângă intrare uitându-se dezaprobator la Pletos. Acesta ridică nepăsător din umeri:

      — Nu-i vina mea că nimeni nu s-a ocupat să prepare energizantele de dimineaţă. Ştiţi şi voi că fără ele nici măcar nu pot să trec strada.

      — Doar nu crezi că Angir, de dragul tău, o să fie numit conducător de două ori, ca să poţi să fi şi tu acolo, îl apostrofă Bătrânul.

      Când să plece, din penumbra de unde îşi făcuse apariţia Pletosul se auzi un scâncet.

      — Am uitat de ea, pe pulberea mea stelară, se plezni peste frunte Pletosul. Ajut-o şi tu pe Moda la curăţenie, poate vă şi împrieteniţi aruncă el pe picior de plecare. Aaaa...era să uit. Moda când o s-o dezlegi... s-ar putea să ai nevoie de un cuţit. Mă tem că am pus prea multă energie.

      — Tu încă ai rămas la vârsta copilăriei, nu te-ai maturizat deloc, îl apostrofă energic Moda.

      — Posibilitatea asta, de a avea mai multe vârste simultan....

      — Nu, nu îi vorba de asta, diferenţa dintre vârsta biologică şi cea spirituală este cea care mă îngrijorează pe mine. Ai rămas încă un copil.

      — Unii spun că sunt nebun de legat, alţii că sunt un om fericit, însă şi unii şi alţii sunt invidioşi.

     

      Transformarea care puse stăpânire pe ei după ieşirea în habitus era evidentă. Odată cu ieşirea în aerul dimineţii feţele le deveniră serioase. Dacă ar fi bănuit avalanşa evenimentelor ce aveau să le declanşeze sau că viaţa lor avea să sufere schimbări radicale poate ar fi ascultat cu mai multă atenţie cuvintele Modei.

     

© Copyright Adrian Vlad Vicenţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online