evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
ROV-27  -  Omul cu păsări  -  Nebunii lui Arrianus  -  Sender: High_Orbit_God  -  Cunoaştere  -  Pânza de paianjen  -  Cursa  -  Cerc la persoana întâi  -  Lumea lui Ingo  -  Luminile oraşului VIII  -  Mergem acasă  -  Geneza  -  Vikingul  -  Vânzătorul de ghilotine  -  Virus de sticlă  -  Lumea de sus  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Anul 10000  -  Conştientizarea  -  Valoare reziduală  -  Supravieţuitorul  -  Alfa si Omega. Moon  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Coşmar  -  Icoana  -  Panica  -  Gol  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Apocalipsa  -  ªarpele Midgardului  -  Descoperirea  -  Perdeaua lui Simon  -  Mamal - Beciul  -  Străinul  -  Dincolo de evoluţie  -  Satiră robotică  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Înălţarea  -  În căutarea zborului  -  Jocul Zeilor (II)  -  O poveste de Crăciun  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Muzica  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Somnul  -  Nu deschideţi uşa  -  Jocul Zeilor (IV)  -  O lumânare pentru mama !  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Jocul Zeilor (V)


Vară cu ciocănitori

Maria Popescu-Butucea



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 18:27

      După alte veri pline de călătorii în cautarea fericirii, anul acesta m-am oprit. Nu că aş fi gasit-o cumva, ci pentru că, după părerea mea, călătorile nu sunt niciodată prilejuri de găsire a fericirii. Spiritele catolitice vor mereu altele şi altele, noi şi noi experienţe. Aşadar, vara asta am avut un proiect cam nesăbuit: să pun acoperişul casei de la ţară, care, părăsită de atâţia ani, se degrada vazând cu ochii. Numai că, finaciar vorbind, momentul nu putea fi mai rău prin cea ce a hotărât draguţu de guvern. Oricum “sluga la stat” ce poate să zică, înghite şi tace. Moartă-coaptă trebuie să fac acest efort şi să pun căciula casei. Zis şi făcut.

      M-am înarmat sufleteşte cu optimism şi am plecat la 45 de km de Bucureşti. Acolo am petrecut o vară cu ciocănitori, şmotruind zilnic, vopsind, schimbând şi cumpărând materiale în aşteptarea momentului potrivit planului. Desigur, reacomodarea la viaţa de curte nu a fost uşoară de loc. Întâi, pentru că spaţial mi se părea imens comparativ cu micuţul meu apartament. Zilnic fac o mulţime de paşi prin toate camerele: Mi se pare o ditamai casoaie. Cum de am putut trăi aici în ani din urmă? Serile cad frântă de oboseală, mă dor toate oasele, muchii mâinilor, picioarelor, tălpile. Vecinii mei râd. Ehei, erai mai tănără pe atunci. Poate. Ca să nu mai fac kilometrii în fiecare zi şi ca să îmi găsesc bricheta, am început să las câte una în fiecare cameră!

      Desigur, nu sunt mai mult 150 mp, (chiar mă întreb cum se descurcă bogătaşii cu viloaiele lor!), dar cred că trebuie să reînvăţ mişcarea. Mă cam îngrăşasem în viaţa mea citadină. Satul a devenit între timp oraş, numai pentru că în poartă vine apa curentă. Dar la mine scurgerea de la baie nu funcţionează şi altele, la fel, sunt într-o stare deplorabilă. Bidilinesc zilnic. Tai iarba cu un fel de macetă şi mă încurc în lianele din grădină, pâna mă iau ameţelile.

      Desigur, am venit cu laptop-ul la mine, (îl deschid însă numai noaptea), telefonul pe care îl tot pierd de colo - colo şi, pentru a-mi amăgi şederea cu surogatul confortului, mi-am luat nu numai cortul, ci şi hamacu, săracu mototolit de prin debara. L-am legat, mai întai, între prunul şi piersicul din faţa casei, apoi îl voi muta în fundul gradinii între doi salcâmi. Gata. Dupa vreo două săptămâni de tatonări, îmi zic: trebuie să tocmesc nişte meşterii. Merg la primar, care amabil îmi spune că pentru 100 şi ceva de metrii pătraţi de acoperiş să caut nişte lucrători cu ziua şi să nu iau firmă că mă costă mult. Ok, dar nu bănuiam că va fi cu aşa peripeţii.

      Vecinu se pegăteşte să plece la mare, dar toarnă şi nişte fundaţii, stâlpi de consolidare (la ţară nu se opresc niciodată din construit). Zice: „Uite, oamenii aceştia te pot ajuta şi pe tine, sunt meşteri buni. Mai lucrează la o vilă pe aici pe undeva, dar între timp vin şi la noi. Oricum, casa ta e mică, o termină repede”. Hotărât lucru casa asta e ciudată „e mai mică pe dinafară, decât pe dinăuntru!”. Îhm.

      Mi-l prezintă pe aşa-zisul şef, un tip de vreo 30 de ani, mic de statură, dar fâşneţ, vioi care vorbeşte cu un accent dintr-o anume zonă a ţării, ce mă face să zâmbesc. Vâzându-l cum se agită, mă cucereşte. Îmi face şi o demonstraţie cam cum poate el taia mai bine scandura. Ok. Îl întreb de unde e. Râde şi zice: Din Ibitza. Haida de! Da, am lucrat acolo şi în Italia şi...povesteşte, povesteşte. Românu nostru se laudă de nu mai poate. Cere şi un acont. Suntem de acord, îl pun însă să semneze pe Chichiflici şi batem palma.

      În seara aia mă mut în cort şi iau şi hamacu în livadă. Serile sunt minunate aici. E un concert de greieri continuu. Iar lacul nu mai are broaşte căci nu mai e lac de loc, e doar stuf, ce foşneşte la adierea vântului. Mă mulţumesc cu valurile de stuf în lipsa celor de apă. Oricum e un peisaj frumos, verde, verde peste tot. Prunii s-au pârguit şi îi scutur zilnic de fructe. Salcâmul de pe versantul grădinii, ce duce spre lac, e falnic, drept, în mijlocul vârstei şi mai are vecin un nuc. Mă minunez când or fi crescut aşa de capu lor? Natura şi-a facut treaba cât am lipsit.

      În hamac mă refac de obseala fizică. Sunt pauzele mele când încep să meditez, să mă unesc cu peisajul. Zilnic aici vine şi o familie de ciocănitori, mama cu câţiva pui. Ţup, ţup, cioc, cioc, poc, chir, chir şi iar poc, poc mai tare. Stop. Mama îi învaţa pe micuţi, le dă în cioc viermişori; puii se certă, ţopăie şi încep să ciocăne şi ei. E o imagine de Discovery Channel. Cred că ei mă cred o bucată de trunchi. Mă las încântată de Mama Natură. E live totul. Încep să mă simt mai bine, deşi sunt zgâriată toată şi mă tot tratez cu aloe. Mănânc mai ales legume şi percep sunetele lumii altfel, parcă intru în timpul creşterii ierbii. Of, iar e de cosit ceva. Şi totuşi e din ce în ce mai bine la ţară.

      Aşa cum îmi am stabit cu meşterii, aceştia vor începe de a doua zi, dis-de-dimineaţă, de la 4 până la ceasul al 9-lea, iar seara de la 5 la 9. Ok, nu mă deranjează. Caldura e cumplită. Le cumpăr apă, sucuri, cafea. Cei doi, nepotu şi unchiul (mai fusese vorba de un nepot, care însă nu a mai apărut), vin şi încep să ciocăne scândurile. „Dacă putem salva ceva din structură o vom face”, zic ei cu un aer profesional. De acord. Na, e vorba de ceva economie, cum să nu? După prima zi, nu se vede mare lucru, doar că oamenii-ciocănari vor bere rece şi nu apă şi cafea. Nu-i bai, se face. Ameţită că nu am dormit bine, le fac pofta. Seara Chichiflici, intrerupe munca şi se duce să îşi cumpere tenşi, unchiu, vecin cu Ohanesian (nu scapa românu ocazia să se laude cumva) vrea să plece la Bucureşti, dar pierde autobuzul, îşi ia de mâncare un cârnat, pe care i-l fură pisica mea siameză, şi uite aşa ziua s-a dus.

      Pe casa descoperită nu sunt semne de îmbunătăţire nici a doua zi. Deasupra satului stau norii negrii de groză. Pe casă totul e strâmb, de zici că e gata de prăbuşire. Le cer să îndrepte, dar nici pomeneală, vor încă un metru cub de scâdură, alte cuie. „Băieţii buni” mai vor bere la 6 dimieaţa (nu au mai venit de la 4), duhnesc de parcă au chefuit toată nopatea, dau două ciocane pe acoperiş şi pleacă iar. M-au luat de fraieră. Chicifliciul care sta numai pe telefoane şi unchiul lui se dovedesc a fi nişte cârpaci. Sunt disperată, echipa de ciocănitori umani e sub orice critică. În noaptea aia un Demon îmi bântuie prin casă. Mai să fie! Îl simt în uşă, vine peste mine în pat şi îmi dărâmă nişte cărţi. Mă scol şi aprind o lumânare. Ieşi! Se luptă cu mine. Nu, nene Demone, eu îs mai tare. Şi a plecat cu coda între picioare gândind că îs o femeie cam nebună.

      Şi în a treia zi, cele zece foi de tablă arată ca funia în sac! Sun primaru şi cer o firmă, că nu se mai poate. Măcar să am pe cine da în judecată, ce naiba! Evident că îmi trimite pe domnu inginer X, care văzând cum stă structura, îmi spune că mai aveam puţin şi îmi cădea în cap. Tratez o nouă înţelegere. Alţi bani, altă distracţie!

      Exact atunci vine şi ciocănitorul, zis Chichiflici, cu experineţa de constuctor în Ibitza. Îl invit să îşi ia catrafusele. E moale ca un mieluşel, nu mai ţopăie, se urcă pe casă să îşi ia instrumentele şi de acolo începe să mă blesteme. Aud o bufnitură. Sperită că îmi face alte pagube dau fuga la poliţie. Când revin, văd un piesaj uman de plâns. Amărâtul arăta ca un motan jigărit, zgâriat, rupt tot şi plin de sânge. Căzuse de pe casă (în interior) printre cuie şi scânduri, în timp ce blestema. Mă apucă şi mila de el, dar şi de banii mei pe care va trebui să îi recuprez cumva.

      În fundul grădinii familia de ciocănitori îşi continuă lucrarea cu sârguinţă. Natura e perfectă. Puii au crescut în câteva zile şi zboară ca într-un dans colorat. Viermişorii sunt destui, mama ciocănoaie îi cheamă, îndrumă, dojeneşte. Acolo se întâmplă exact ce trebuie să se întâmple.

      Dincoace a venit echipa nouă. Doi bărbaţi zdraveni vor lucra zi-lumină pe o căldură sufocantă. Nu vor nimic în plus, fac totul ca la carte şi conversaţiile noastre sunt scurte şi la obiect. Nu au fost în occident, au învăţat aici, „nevoia te învaţă, zic ei, avem neveste, copii”. La sfîrşit, casa arată ca o bijuterie. Acum parcă şi dimensiunea din interior concordă cu cea de afară. So, competenţă este şi la noi, dar se plăteşte. Oricum, să ţin minte că sunt prea săracă să mai fac chilipiruri.

      În sfarsit, trebuie să plec la Bucureşti. Pisicuţa mea Musette, nu mă lasă. Simte că plec. Se aşează pe alee pe labuţe ca un căţel. „Ce vrei tu, dragă?” De când am pus acoperişul nu a venit încă nici o ploaie ca să îl verfic. Mă uit pe cer şi văd nişte norişori. Se stârneşte o furtună şi încep să cadă câţiva picuri, pe care eu îi aud tot ca pe nişte ciocane! E doar o mică răpăială, destul însă ca apa să curgă lin în jgheaburi. Apoi, incredibil, peste sat se arcuieşte un curcubeu frumos, care se desface apoi în două, în trei curcubee. „De asta voiai să mai întrârzii, Musette?” Soarele e la apus. dar străluceşte de îţi taie ochii ca şi noua tablă de pe casă. În salcâm aud familia de ciocănitori, micii mei prieteni: Chir, chir, cioc, cioc, cioc, poc!

     

© Copyright Maria Popescu-Butucea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online