evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
În vizită la psihiatru  -  Dona  -  John-486  -  Oglinda îngerilor  -  Gri şi roşu auriu  -  Prima pagină  -  Îmbrățișare  -  Big Bang Boo  -  Un viol ratat (Din neant)  -  În beci  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Ghavany  -  Universul lent  -  Atalia  -  Aether pro narcosi  -  Piatra  -  Visul  -  Pasul craiului de munte  -  Ceasul voinicului  -  Somnul  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Luminile oraşului XXX  -  Copilul gheţii  -  Sender: High_Orbit_God  -  Nyprus  -  Chat Room  -  Vrăjitorul  -  De aici, de sus...  -  Vizita  -  Regele animalelor  -  Meduza (II)  -  Omul cu păsări  -  Praf minune  -  Întâlnirea  -  Depozit.02  -  Omega  -  Inelele lui Saturn  -  Nu este prima dată  -  Război obişnuit  -  Avatarul  -  ªarpele de aramă (I)  -  Evadare din Paradis  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Program de criză  -  Novo Homo Sapiens  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Moştenire de familie  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Salvatorul  -  Poveste cu un zmeu


Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)

Paul Boncuţiu



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 18:33

      Atunci când crezi că nimic nu mai poate fi schimbat şi drumul ales e cel care te conduce, atunci simţi că ceva se modifică…simţi ceva că tremură în interiorul tău şi realizezi că drumul e cel care merge pe sensul opus şi că tot ce ai de făcut e să te întorci cu spatele la fals şi să îmbrăţişezi realitatea!

     

      Analiza mişcărilor Andreei trebuia făcută la un moment dat şi într-o situaţie reală, ţinea neaparat să vadă cu cât sânge rece este dotată, şi cum reacţionează în situaţii limită. Tocmai din această cauză o forţa acum, o presa să facă nişte mişcări şi să ia nişte decizii nu tocmai ortodoxe. Acesta era motivul pentru care se ţinea atât de aproape de maşina ei. „E spre binele ei” îşi spuse el, „nu avem nevoie de oameni slabi, oameni incapabili să îşi stăpânească emoţiile, oameni fără reacţie”. O urmărea cum intră în depăşiri cu uşurinţă şi atât de calm, vedea fumul pe care îl scotea maşina ei pe ambele ţevi de eşapament, la fiecare schimbare de viteză. Putea astfel să îşi dea seama când a făcut bine că a schimbat într-o viteză inferioară, sau când a schimbat prea repede într-o viteză superioară, urmând să forţeze motorul şi să piardă câteva sutimi de secundă până ajungea din nou motorul la turaţia dorită. Era un timp preţios, de care se pare că era foarte conştientă, şi încerca să îl folosească cât mai bine putea şi cu greşeli cât mai puţine.

      Rulau deja de ceva vreme pe un drum cu o singură bandă pe sens, astfel că depăşirile deveneau din ce în ce mai dificile şi mai periculoase, mai ales că drumul era presărat cu numeroase curbe, multe dintre acestea fără vizibilitate. Ceru calculatorului de bord să îi activeze GPS-ul, în cadrul căruia putea selecta opţiunea de termosenzitivitate pe o rază de 5 km, afişându-i ca urmăre a triangulaţiei făcute de cei douăzecişipatru de sateliţi, toate maşinile din acel perimetru, după semnătura termică. Avea astfel şi o vedere asupra a ceea ce urmă să apară după curbele acelea periculoase. Ii plăcea să aibă tot timpul maşina echipată cu cele mai noi invenţii şi gadget-uri. Considera utila existenţa oricăror gadget-uri, mai ales că ultimele generaţii au devenit atât de mici, încât pot fi stocate cantităţi impresionante din diferite modele fără a rămâne în lipsă de spaţiu.

      Telefonul începu să bâzâie, şi îi apăru un zâmbet în colţul gurii uitându-se la Robert, pasagerul colectat de la ultima locaţie, care parcă se ruga să nu răspundă la telefon, datorită traficului în care circulau şi mai ales vitezelor cu care circulau.

      - Da, vă rog! răspunse la telefon, dar prin conectivitatea telefonului din maşină, astfel că mâinile îi puteau rămâne concentrate pe condus. Se auziră câteva interferenţe ca şi când s-ar pierde semnalul, caz în care a intervenit calculatorul de bord pentru a le elimina şi a încerca să stabilească o frecvenţă cât mai bună şi să lărgească lungimea de bandă pe care era transmisă convorbirea pentru ca aceasta să poată fi realizată în condiţii optime. Acest lucru a durat nu mai mult de câteva secunde, timp în care, Arian şi misteriosul interlocutor, aşteptau liniştiţi anunţul care nu întârzie să apară: „Domnilor, conexiunea a fost restabilită, linia e liberă şi convorbirea este criptată în 512 biti”.

      - Excelent! spuse el către vocea de mai devreme, şi acum, să trecem mai departe...Cu ce să te ajut, Jhon? întrebă el în chineză, interlocutorul lui vorbind aceeaşi limbă, ceea ce însemna că puteau să vorbească liniştiţi fără să fie intimidaţi de Robert, pentru că acesta oricum nu înţelegea nimic.

      - A apărut o problemă în zona 51, Arian! Avem nevoie de tine acolo, am pierdut legătura cu baza, şi ultima convorbire îţi era adresată. Erau „Ei”, cerând să discute cu tine. Nu ştim încă de ce a fost necesar acest blocaj al zonei 51, dar speram să poţi dezlega tu misterul!

      Arian era un nume frumos, un nume exotic, reprezentând foarte bine imaginea persoanei care îl purta. Pielea creolă, întinsă, tânără, niciun rid nu ducea cu el. Părea a fi un bărbat tânăr, dacă e sa ne luăm după cum arată, după muşchii perfect sculptaţi pe un corp atletic. Totuşi, ochii îl trădau. Ochii purtau cu ei o privire inteligentă, puţin umbrită şi extrem de iscoditoare. Nu îi era niciodată teamă să privească pe cei de lângă el în ochi, primind aproape de fiecare dată aceeaşi reacţie. Interlocutorul îşi retrăgea privirea. Ochii exprimau anii mulţi pe care îi ducea în spate, poate un chin, sau poate o binecuvântare.

      - Se pare că timpul a sosit! spuse Arian fără să pară deloc mirat. Am fost avertizaţi, ne-au avertizat că acest lucru va urmă, tot ce a fost până acum nu au fost decât nişte jocuri, nimic altceva...Nu vă speriati, nu s-a întâmplat nimic acolo, oamenii sunt teferi, dar nu aş putea spune că acest lucru va mai dura mult...

      - Cât timp îţi ia să ajungi acolo?

      - Prima dată, se pare că din nou uiţi Jhon, ar trebui să discutăm despre altceva!

      - Da, iartă-ne, onorariul tău...la fel ca şi până acum, un miliard de dolari vor fi în contul tău în momentul în care îţi dai acceptul în privinţa misiunii, urmând ca la sfârşitul misiunii, în cazul în care factorul de succes depăşeşte 95 de procente, îţi va intra în cont şi celălalt miliard de dolari.

      - Îmi place cum gândiţi...dintr-o dată ceva se schimbă pe chipul lui, „să ţi-o trag, Andreea, nu acum!” spuse el devenind dintr-o dată foarte atent. Ochii îi erau în calculatorul de la bord, în GPS. Acesta arăta o pată termală mare la o sută de metri de Andreea, care tocmai ieşise în depăşirea unui tir, într-o curbă deosebit de periculoasă. Tirul se îndrepta pe contrasens direct către Andreea, lasând-o fără nicio speranţă de scăpare...zgomotul pistoanelor lovind pereţii camerelor se auzea îngrozitor în maşina lor, în timp ce Arian schimba o viteză inferioară şi accelera la maxim, pentru a recupera distanţa de câţiva metri ce îl despărţea de Andreea. A ieşit şi el în depăşire în urmă Andreei, încercând ceva. Încerca să producă acea diferenţă, să aducă ceva ce conta pentru el, să facă ceva ce poate nu reuşea în totalitate, dar putea schimba ceva! Şi-a calculat rapid şansele, a creat în câteva sutimi de secundă trei scenarii prin care să se poată salva toţi trei, dar din păcate, doar unul dintre scenarii avea sorţi de izbândă de peste 70 de procente, ceea ce încă însemna un risc foarte mare. Nu mai conta, a ales, aşa că spera să se încadreze sau chiar să bată procentajul calculat.

      Creierul îi lucra la capacitate maximă, mişcările le realiza la o viteză supraomenească. Robert nu reuşi decât să audă zgomotul produs de pistolul care se descărca în cauciucurile tirului din lateral. Se aflau acum la un metru în spatele Andreei. Ochii lui Robert priveau peste ţeava pistolului, care se afla la cinci centimetri de el, la cabina tirului care rula pe contrasens şi care între timp ajunsese în faţa lor la aproape cincizeci de metri. Părea că totul în jurul lui s-a oprit, şi abia atunci a reuşit să îl vadă pe Arian şi mişcările lui sigure, rapide. Ce îl şoca cel mai mult era chipul lui, chip pe care nu putea să citească nimic, niciun muşchi nu tresărea, nicio licărire a ochilor, impasibil, o stâncă. Arian a tras puternic de volan pentru a ieşi puţin în lateral în partea stângă a drumului. Avea nevoie de o imagine sigură şi clară asupra roţilor tirului din faţă. Glonţul plecă de pe ţeavă şi în acelaşi moment acceleră puternic. Arian simţi o durere în urechi în momentul în care cele două sunete s-au comasat, dar nu mai avea timp să ia în seamă şi acea durere, aşa că se concentră pe camionul din faţă care începuse deja să vireze către dreapta, timp în care maşina lui ajungea în drept cu maşina Andreei. Ideea lui Arian părea să prindă contur, ceea ce îi făcea o deosebită plăcere, permiţându-şi un mic zâmbet în colţul gurii, deşi încă nici Andreea şi nici ei nu erau salvaţi. Ca urmăre a cauciucului spart al tirului pe care îl depăşeau, acesta a lăsat o portiţă în spatele lui în momentul în care a început să vireze către stânga! Îi surprinse privirea Andreei, cu o fracţiune de secundă înainte să lovească maşina acesteia din lateral cu putere, şi a observat o linişte imensă, acelaşi zâmbet ca şi al lui. In ochii ei din păcate nu vedea acea dorinţă de a trăi, nu vedea nicio urmă de a încerca să facă ceva pentru viaţa ei, niciun reflex, nicio mişcare, şi dintr-o dată îşi dădu seama că era dezamăgit, că nu asta îşi dorea de la ea. Nu vroia să creadă că Andreea a renunţat la viaţa ei atât de uşor, şi o întrebare îi trecu prin minte : „De ce a renuntat la lupta pentru viaţa ei?”. Un zgomot puternic de fiare contorsionate îl trezi din visare şi îl anunţă că e cazul să frâneze, în timp ce ţinea şi maşina Andreei lipită de a lui, trecând la limită prin spatele tirului din dreapta şi ieşind puternic în lateralul drumului. Ce nu a mai putut să evite a fost copacul în care maşina Andreei s-a împlântat sec. O privea încă pe Andreea în ochi, surprinzându-i faţa frumoasă a acesteia spulberată în timp ce lua contact cu airbagul şi sângele ţâşnind pe geam. Scaunul acesteia s-a rupt înspre interior sub presiunea spatelui maşinii care a venit ca dovadă a inerţiei. I-a fost fracturată coloana, strivită de motorul care o presa nemilos, fără nicio şansă să mai fie în viaţă. Gândul acesta îi fractură şi lui creierul. ”Nu se poate, nu trebuie să moară! Nu aşa! Nu din cauza mea, din cauza unei prosţii!”. Oprise între timp maşina şi striga la Robert să îşi revina. Acesta intrase şi el între timp în stare de şoc :

      - Revino-ţi omule, nu avem timp de bâlbâieli acum! şi o palmă zbură către obrazul acestuia. In sfârşit, haide, repede, coboară din maşina, trebuie să o scoatem pe Andreea de acolo înainte să ajunga poliţia! strigă Arian la Robert care începuse să se pipaie să vadă dacă e întreg şi nevătămat.

      - Cum vrei să o scoatem de acolo, eşti nebun? Mai bine chemăm ambulanţa, descarcerarea, pompierii! Ei ştiu ce e de făcut! Nu o să încerc să o scot de acolo...uită-te şi tu în ce stare e! spuse Robert revoltat.

      Se apropiaseră între timp de maşina, şi la vederea sângelui de pe geamul şoferului, Robert simţi cum îi se contractă stomacul, gura umplându-i-se de vomă. Picioarele i se înmuiară, şi cu greu se trase câţiva metri mai departe de maşină şi vomită violent până ce doar spasmele stomacului mai arătau că acolo fusese cândva ceva mâncare.

      - Când termini să mă anunţi şi pe mine! E o reacţie normală, stai liniştit, şi eu am păţit-o prima dată, îi aruncă Arian ironic. Arian forţă mânerul uşii până reuşi să o deschidă, şi puse degetele pe gâtul Andreei rugându-se să mai existe puls. Un zâmbet îi apăru pe faţă în timp ce simţea sângele Andreei cum se mişcă încet în ea.

      - Hai că poţi, scumpa mea! Vei fi bine, numai să te scoatem de aici! îi şopti el la ureche, deşi Andreea era inconştientă şi nu îl putea auzi.

      - Cu ce te ajut? scuipă Robert cuvintele, împreună cu resturi de vomă, resturi ce îi rămăseseră încă pe bărbie şi pe obrazul drept cum se şterse cu mâneca la gură.

      Nu avea timp Arian să îl privească cu dezgust, sau să îi mai zică ceva, nu avea niciun sens. Cu o mişcare brutală o trase pe Andreea înspre exterior ţinând-o doar de gât şi de zona axială dreaptă. Un pârâit de oase se auzea la fiecare mişcare pe care Arian o făcea pentru ca Andreea să fie eliberată din maşina contorsionată. I-a scos jumătate de corp în exteriorul maşinii, dar picioarele acesteia erau blocate, probabil strivite de scaunul deplasat aproape în totalitate sub bordul maşinii. Din poziţia în care era Andreea acum, puteau vedea amândoi coloana vertebrală în formă de „V”, ruptă şi cu hainele pline de sânge.

      - Cum poţi să te porţi aşa cu ea? Nu înţelegi că nu avem ce să îi facem? De ce nu vrei să aştepţi medicii să vină?

      - Pentru că este singura ei şansa să mai poată fi salvată, dacă îi lăsăm pe cei cu ambulanţa să o ia, va muri cu siguranţă! Arian îi zise lucrurile acestea fiind cu corpul pe jumătate în maşină, încercând să îşi dea seama cum să îi scoată picioarele Andreei fără să îi provoace stricăciuni şi mai mari. Se ridică, se întoarse către Robert, şi cu o voce calmă şi impenetrabilă îi zise acestuia:

      - Ascultă-mă, nu îmi mai contesta deciziile pe care le iau şi ai face bine să fii puţin mai raţional în această perioadă, cred că vezi că trecem printr-o perioadă destul de dificilă în momentul de faţă! Te-am rugat să cooperezi pentru că eşti şi tu la fel de implicat ca şi mine în accidentul acesta, iar dacă poliţia va ajunge aici, înainte să o luăm pe Andreea, aceasta va muri şi noi vom fi acuzaţi de crimă cu premeditare...mai bine zis tu vei fi acuzat, pentru că eu voi fi scăpat înainte chiar de a ajunge la secţia de poliţie! aşa că te rog să îţi calculezi singur şansele de a scăpa fără nicio pată pe dosar după accidentul acesta şi opreşte-te din a pune atâtea întrebări!

      - Ţine-o nemişcată, îi spuse lui Robert, şi prinzând cu ambele mâini scaunul la baza acestuia, îşi propti genunchiul drept în pământ, iar călcâiul piciorului stâng îl înfipse în faţă astfel că tibia şi femurul formau un unghi de şaptezeci de grade.

      Creierul său acumula şi trimise toată energia în braţe, conferindu-i lui Arian o forţă superioară. Trase scaunul înspre spatele maşinii, acesta împingând la rândul său bancheta, până ce picioarele Andreei aveau îndeajuns spaţiu încât să le poată trage afară. Dar când a pus mâinile pe picioarele Andreei, simţi oasele sfărâmate şi moi, şi un fior rece îi trecu pe sirea spinării...nu era deloc plăcut să atingi asemenea răni. Niciodată nu i-a plăcut să vadă oase rupte, sau ieşite din piele deşi de multe ori a fost nevoit să o facă chiar el! Se eliberă rapid de astfel de sentimente şi îi ridică picioarele Andreei încercând să evite să se uite cum îi pendulează labele picioarelor împreună cu jumătate din tibie şi peroneu. „E ceva oribil” îşi spuse Arian, „o frumoasă fată, plină de sânge, cu coloana vertebrală ruptă în cine ştie câte locuri, picioarele zdrobite, faţa turtită şi unul dintre oasele obrazului spart şi intrat înspre interiorul feţei! şi toate acestea din cauza mea...”

      - Ţine-o bine şi încearcă să nu te uiţi la ea, îi aruncă în viteză către Robert. Haide să o punem în maşină şi să plecăm naibii de aici! Robert aruncă o privire rapidă la maşina lui Arian, maşină ce avea doar două locuri!

      - Şi eu unde o să stau? că doar are doar două locuri maşina ta...

      - Tu o vei ţine imobilizată pe Andreea, o vom pune pe scaun şi tu vei sta peste ea, ca să nu se mişte prea mult! Trebuie să te ocupi de ea, altfel riscăm să o pierdem, şi ţine minte, nu trebuie să îşi piardă pulsul! Eu va trebui să dau câteva telefoane!

      Nu erau cele mai plăcute telefoane pe care urma să le dea, dar nu avea ce să facă, şi cu cât mai repede, cu atât aveau şanse mai mari să nu o piardă pe Andreea. Ştia că a făcut tot ce a putut face ca să o salveze, acum restul depindea doar de ea. Alese să se concentreze înspre restul problemelor pe care le avea de rezolvat, mai ales la convorbirea ce fusese întreruptă din cauza accidentului. A împins scaunul din dreapta al maşinii sale cât mai în spate, conferind acestuia un unghi mai mare, astfel ca Andreea să poată fi aşezată într-o poziţie cât mai întinsă. Simţea părere de rău că nu avea timp să îi bandajeze rănile, dar deja se auzeau sirenele de poliţie, pompieri, ambulanţe în depărtare. Aruncă o privire la cei câţiva spectatori ce se opriseră pe marginea drumului, drum blocat din cauza celor două tiruri care se acroşaseră în incidentul de mai devreme. Îşi spuse că trebuie să ajungă în Deva înainte ca poliţia să afle ce s-a întâmplat şi să ia măsuri să îl oprească. Ar fi vrut să schimbe maşina, să ia una ce ieşea mai puţin în evidenţă, dar nu mai avea timp şi pentru aşa ceva. Pe lângă asta avea nevoie de telefonul maşinii. A decis să îşi asume riscul şi să îşi continue drumul în maşina lui.

      - După ce o puseră pe Andreea într-o poziţie cât mai bună, Robert se puse peste ea, ca să o ţină imobilizata şi îşi trase centura de siguranţă peste ei. Un fior rece îi trecu prin corp când îi auzi oasele cum îi pâraie, suflul slab şi sângele care începea să se adune pe scaunul maşinii doar pentru ca apoi să continue să cadă pe podea. Din nou îi se contractă stomacul, dar nu mai avea ce să dea afară, aşa că încercă să se calmeze, pentru că nu era momentul să facă scene. „Haide că poţi, eşti bărbat doar, ce dracu!” îşi repeta mereu în minte aceste cuvinte, ca să treacă peste scena de mai devreme, şi peste mirosul de sânge, combinat în mod bizar cu mirosul plăcut de parfurm ce îl emana corpul şi hainele Andreei.

      - Încă o palmă porni către faţa lui, şi zgomotul se auzi sec şi plin totodată:

      - Trezeşte-te omule, ce naiba, ţi-am zis să ai grijă de ea...nici atâta nu poţi să faci? Spune-mi şi te las naibii aici! Arian era deranjat în mod evident de lipsa de reacţie de care dădea dovadă Robert, dar totodată avea nevoie de el, aşa că îl motiva cum putea.

      Pornise maşina între timp şi se strecură printre tir şi marginea drumului, până trecu de locul accidentului, apoi călcă pedala de acceleraţie, schimbând vitezele cu un automatism şi o precizie ce din nou îl lăsă pe Robert cu gura căscată.

      Fă-mi legătura cu Centrul de Comandă, ceru computerului de bord, şi apoi încearcă să restabileşti conexiunea cu Ministrul Apărării. Dă-mi imaginea termală a drumului; nu mai am chef de alte incidente! Aruncă o privire la Andreea în timp ce aştepta să răspundă Centrul de Comandă, şi dintr-o dată un sentiment de milă îl cuprinse, milă şi vinovăţie pentru ce s-a întâmplat. Îşi scutură capul, ca şi când ar fi vrut să scape de gândurile acestea, şi se concentră înspre convorbirile ce vor urma.

      Centrul de Comandă aparţinea unei Organizaţii Guvernamentale din America, organizaţie înfiinţată în anul 1960, ca o necesitate şi răspuns la existenţa Războiului Rece din acea perioadă. Era cea mai bine finanţată organizaţie din lume, drept urmare îşi aduse aportul la evoluţia lumii moderne, la stabilizarea economiilor, la descentralizarea ţărilor, ramurile sale extinzându-se în toată lumea. Una dintre principalele ramuri în care activau şi pe care încercau din răsputeri să o extermine era asasinajul economic. Acesta reprezenta un pericol real în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Era practicat pe două nivele, unul fiind postura de ţară superdezvoltata, care mai avea nevoie doar de consolidarea finanţelor proprii, de dorinţa acerbă de a fi cea mai bună şi de a controla tot ceea ce era mai prejos decât ea. Al doilea nivel erau victimele, în general ţările subdezvoltate, ţările din lumea a treia, ţări a căror bogăţii băştinaşii nu au ştiut niciodată să le utilizeze, ţări a căror frumuseţi nu au fost explorate, ţări inimaginabil de bogate şi stupid de sărace. Nenumăratele încercări de a stopa şi de a tăia de la rădăcină aceste atentate de asasinaj economic nu au reuşit să acopere pagubele provocate. Luptele se dădeau pe nenumărate fronturi şi de cele mai multe ori pe mize enorme, victime existând de fiecare dată doar de o singură parte. Chiar dacă era vorba despre mult râvnitul petrol, sau era vorba despre energie, infrastructură, de fiecare dată se vindeau proiecte exuberant de scumpe, de fiecare dată se vindeau vise şi iluzii a ceea ce însemnau beneficiile pe care aceste proiecte le puteau aduce peste câteva decenii. In schimbul acestor iluzii, aceste ţări se îndatorau până la gradul de saturaţie. In scurt timp se găseau în incapacitate de plată, urmând să fie nevoite să renunţe la proiectul pe jumătate realizat, sau să continue proiectul dar prin acceptarea unor finanţări exorbitante. De cele mai multe ori aceste aspecte erau cuprinse în contractele stufoase de mii de pagini pe care nimeni nu reuşea să le citească sau să le urmărească, fiind întocmite de o armată de avocaţi şi specialişti în numere. Era greu de demascat un asemenea atentat, dar nu o dată a fost cazul în care agenţii au reuşit să combată planurile asasinilor prin demonstraţii practice şi analize realizate pe baza proiectului. Acestea certificau modul în care proiectul avea să aducă un prejudiciu financiar incomensurabil ţării respective.

      Contrar tuturor aşteptărilor din partea unei asemenea organizaţii, aceasta nu se sfia să îşi etaleze sediul central în mijlocul Washington-ului, cu siglă enormă „GOA”(o mică glumă pe bază acronimului, deoarece nimeni nu ştia ce înseamnă, când de fapt acesta însemna simplu Organizaţia Guvernamentală a Americii).

      Sigla era aşezată în vârful unui zgârie nori de treizeci de etaje construit în formă de piramidă, cu două turnuri pornind de la mijlocul celor două muchii frontale, construcţie în stil baroc, cu sculpturi pe pervazele mult exteriorizate, o adevărată risipă de talent şi bani. Coloane imense îi stăpâneau intrarea şi bolţi tot la al doilea etaj făceau ca imensitatea clădirii să pară întradevăr grotesc de frumoasă. Odată cu înserarea, un joc de lumini străluceau pe faţada întregii clădiri, formând umbre şi parcă trezind la viaţă toate acele sculpturi şi întreaga clădire. Acesta era sediul Organizaţiei, organizaţie care în faţa populaţiei se ocupa cu protejarea animalelor pe cale de dispariţie, protejarea planetei, ajutorarea ţărilor din lumea a treia, şi multe alte acte de binefacere. Nimeni nu ştia care îi era adevăratul scop, şi doar un sfert dintre cei care munceau în clădirea GOA cunoşteau adevărata menire a acesteia. Aceştia erau cei care foloseau lifturile unu şi doi, lifturi care nu urcau, ci coborau, coborau la peste o mie de metri sub pământ. Aici îi aşteptau o altă lume, o lume digitalizată şi o protecţie dusă până la paranoia.

      Ca să intri în această lume, ce pe bună dreptate şi-a câştigat de la angajaţii săi denumirea de Rabbithole, trebuia să treci de o uşă cu amprentă digitală, o radiografiere completă, o scanare retinală şi un test de verificare bazat pe secvenţele ADN. Urmau trei uşi de seif, fiecare necesitând câte un cod, coduri pe care fiecare angajat le primea pe măsură ce trecea primele teste. Odată trecut de uşi, aştepta o capsulă cu un fotoliu care la prima vedere părea destul de inconfortabil. Intrat în capsulă, uşa se închidea şi te găseai înconjurat de imagini, împreună cu o voce care oferea instrucţiunile şi informaţiile necesare pentru a începe şi a termina ziua cu bine. Toate acestea nu durau mai mult de trei minute, timp în care imaginile erau stabilizate pe nervul optic, ceea ce făcea ca uitarea să nu fie o opţiune.Tot în acest interval de timp erau parcurşi peste trei mii trei sute de kilometri. Se ajungea la baza 51, în deşertul arid şi sărat al Nevadei. Aici se afla întradevăr baza centrală a GOA de unde plecau şi se desfăşurau toate operaţiunile. Aici erau ţinute cele mai mari secrete ale lumii, cele mai întunecate cotloane ale minţii umane erau explorate acolo şi cele mai mari minţi ale vremii erau captive în subsol. Toţi cei care munceau acolo, o făceau din două motive: pasiune sau bani. In ambele cazuri, acceptau o viaţă lipsită de intimităţi, plină de microfoane, filări şi compromisuri, până la ameninţări şi pierderi umane, denumite generic „victime colaterale”. O luptă înverşunată se dădea pentru ca toate secretele să rămână înăuntrul bazei. Cu toate acestea câte unul mai scăpa şi ajungea în presă, ceea ce făcea ca toată agenţia să se mobilizeze pentru a aplana un eventual conflict sau pentru a oferi lumii o altă imagine asupra a ceea ce dealtfel era foarte adevărat.

      Centrul de Comandă se afla în clădirea piramidală din mijlocul Washingtonului, deloc ascunsă vederii, sau angajaţilor, şi primise denumirea aceasta la dorinţa expresă a întemeietorului Organizaţiei, Colonelul James Bright. Era un excentric, un om cu o pasiune pentru curiozităţi, pentru necunoscut, pentru intrigi, un om ce regreta că nu a trăit o viaţă la curtea regelui Soare, în perioada în care nobilimea franceză agrea într-un mod dus la extrem jocurile de culise din incinta palatului regal. Din această cauză încăperea în care se află biroul sau, dealtfel destul de mare şi cu o frumoasă vedere înspre Casa Albă, cu două telefoane pe birou, a fost denumită Centrul de Comandă, nume ce în mod ironic a rămas până în prezent, reprezentând marca a celui care a fost cândva întemeietorul organizaţiei. Acum, scaunul Colonelului Bright era ocupat de Ministrul Apărării, în acceaşi cameră, dar ultra tehnologizată şi protejată atât fonic cât şi „Stealth”. Deţinea tehnologia de evitare a eventualelor unde trimise în căutarea de transmisii radio sau audio pe diferite bande, captarea acestora şi blocarea acestora din a fi trimise înapoi către sursă pentru a putea fi recepţionate. Aceasta făcea ca eventualele încercări de a fura informaţii prin ascultarea telefoanelor sau utilizarea tehnologiilor wireless sa fie complet inutilă...

     

      - Fă-mi legătura cu Centrul de Comandă, ceru calm încă o dată Arian calculatorului de bord, deoarece prima data acesta nu dădu niciun semn că ar fi înţeles ceea ce i s-a cerut.

      De data aceasta în maşină începu să se audă zumzetul paraziţilor ca urmare a conexiunii, în timp ce pe lângă ei se perindau maşini de poliţie, salvări, toate cu girofarurile pornite şi grăbite. Îşi făcu câteva calcule pentru a-şi lua nişte măsuri de siguranţă în cazul în care poliţia va afla ce s-a întâmplat acolo. A luat în considerare kilometrii parcurşi de la locul accidentului, viteza aproximativă cu care se deplasau maşinile de intervenţie şi de asemenea viteza lor, plus traficul pe care îl aveau în faţă. Mai aveau încă de mers aproape patruzeci de kilometrii, ceea ce însemna aproximativ douăzeci şi cinci de minute de mers regulamentar. E destul timp...

      - Centrul de Comandă pentru Arian, ce s-a întâmplat? aceeaşi voce de mai devreme, dar de data aceasta vorbeau în engleză.

      - Andreea a avut un accident urât în timpul ultimului test! Am nevoie de o echipă de intervenţie, o să vă trimit acum şi coordonatele pentru extracţie, şi de asemenea va trebui să folosesc Maşina! Arian nu era deloc încântat să spună aceste lucruri.

      - Consideri că e pregătită pentru a o pune în Maşină? Dar defapt ce naiba, nu are rost să mai discutăm, e pierdere de vreme! Trimite-mi coordonatele şi în câteva minute o echipă de extracţie te va aştepta acolo! Poţi să începi misiunea despre care am discutat, banii îţi sunt în cont, şi mai multe detalii, deşi nu cred că ai tu nevoie de aşa ceva, vei primi când veţi ajunge aici!

      - Am înţeles, o să iau legătura şi cu „Ei”, să văd ce se întâmplă acolo. Iţi mulţumesc, Jhon, pentru sprijin!

      Încheie convorbirea şi îi ceru lui Robert adresa casei lor din Deva. Calculatorul căută rapid coordonatele şi le transmise Centrului de Comandă, pentru a putea începe operaţiunea de salvare. „La naiba şi cu Ei, acum s-au gândit să facă scandal şi să încheie socotelile!”, nu prea avea chef să înceapă ceva până ce nu termina cu Andreea, dar era curios totodată să vadă ce pretenţii au Ei şi ce s-a întâmplat de data aceasta. Astfel că iarăşi se adresă calculatorului de bord pentru a-i face o legătură puţin mai specială:

      - ...pentru Centrul de Comandă, prin coridorul purpuriu în cod 27526, deschide legătura 51 encriptata în 1028, imagine tridimensională, focusare doar pe mine!

      Îşi întoarse privirile către Robert, aruncă o privire către Andreea şi observă lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, curăţând sângele care începea să se coaguleze în unele zone.

      - Vreau să fii atent la mine, să mă asculţi şi să faci ceea ce îţi spun! Vreau să te atenţionez că dacă vei scoate vreun sunet, am să te omor fără a avea niciun fel de regret! Robert a văzut în ochii lui Arian şi a simţit în vocea lui autoritară faptul că nu e momentul să se împotrivească. Asta până în momentul în care am să pun o frână bruscă...atunci vei lua pistolul acesta şi vei trage de trei ori pe geam, m-ai înţeles? continuă Arian întinzându-i un pistol.

      - Dar eu nu am folosit niciodată un pistol! Robert era speriat, panicat şi era sigur că în curând Arian îşi va pierde răbdarea cu el, aşa că se îmbărbătă din nou şi continuă cu o voce mai puţin tremurând, dacă îmi arăţi cum se foloseşte, am să fac ce îmi spui!

      - Nu e mare lucru, tragi piedica, armezi, şi tragi! Calculatorul îl anunţă că a fost stabilită conexiunea şi că poate să pornească imaginea oricând este pregătit!

      Îi mai aruncă o privire plină de înţeles lui Robert, după care se întinse şi apăsă un buton aflat în partea de sus, în continuarea consolei de bord, şi de unde o imagine tridimensională, o claritate foarte bună a apărut chiar pe mijlocul parbrizului. Era o persoană, un chip umanoid, deşi totuşi avea ceva diferit...Robert rămase hipnotizat de ochii acelei persoane, nişte ochi atât de expresivi, atât de clari şi limpezi. Aduceau cu ei o privire glacială, dar în care se putea distinge o urmă clară de superioritate prin poziţionarea irisului, puţin mai sus decât al interlocutorului, pentru a putea da senzaţia că îl priveşte de undeva de sus, încercând să domine. Totodată erau într-o continuă mişcare, parcă tremurând tot timpul, ca şi când ar fi înregistrat tot ceea ce se întâmplă inclusiv datele provenite de vederea periferică. Avea o frunte lată, puţin bombată şi lipsită de riduri, deşi chipul lui privit portretistic nu exprima nicio vârstă. Era un bărbat frumos, în adevaratu sens al cuvântului şi Robert se trezi că zâmbeşte inconştient deşi situaţia de faţă nu îi oferea prea multe motive. Nici el nu ştia de ce zâmbeşte, dar o puse pe seama evenimentelor prin care i-a fost dat să treacă azi şi care pare că nu se vor termina prea curând. Realiză cu stupoare că era curios să vadă continuarea la toată această poveste, parcă ruptă dintr-un scenariu din filmele cu 007.

      Îi auzi pe cei doi că încep să bolborosească ceva într-o limbă pe care din nou nu o putea înţelege, de data aceasta nici măcar nu putea să o identifice, aşa că îşi întoarse gândurile în altă parte aşteptând totodată semnul pentru a lua şi el parte la aşa zisa „discutie”.

      - Nu ne-am întâlnit de mult, prietene Joe! începu Arian conversaţia în acea limbă pe care ajunsese să o urască...limba „Lor”!

      - Arian...să lăsăm formalităţile la o parte, în vremuri ca acestea nu îşi au locul. Nu are niciun rost să fim diplomaţi, ştii bine că nici tu şi nici eu nu avem vreme de aşa ceva, şi nici nu ar modifica ceva. Tocmai de accea am venit către tine cu o propunere.

      - Te ascult, prietene Joe! Ştia că trebuie să îl irite, ştia că trebuie să facă orice pentru ca interlocutorul să îşi piardă puţin cumpătul pentru a putea câştiga teren în faţa lui. Ştia că numele acelui umanoid e Prozon în dialectul uman, Atotsupremul Prozon, cum îi place să se intituleze. Cu toate acestea continuă să îl irite nerespectand rangul celuilalt şi nici numele...

      - Necioplit ca de obicei, îi întrerupse Prozon gândurile, nu ştiu cum poţi fi tu cel care eşti. In acest moment desfizi logica apariţiei tale pe Pământ şi misiunea pe care o ai de îndeplinit şi care e pe cale să se sfârşească.

      - Să nu crezi Joe, că vei reuşi să îţi duci la îndeplinire planurile, nu atâta timp cât eu voi fi prin zonă! pe chipul lui Arian apăru un rânjet.

      - Că veni vorba de timp, îl întrerupse din nou Prozon, ca urmare a diagnosticului pe care planeta ta l-a primit, am hotărât că până în momentul în care vei bienevoi să ne acorzi atenţia pe care ţi-o cerem, vom bloca percepţia pământeană asupra a ceea ce denumiţi voi „timp”, consecinţă oarecum necesară doar că poate nu neapărat necesară acum.

      - Şi ce speraţi să rezolvaţi cu blocarea percepţiei? Omul are puterea de a percepe mai mult decât vă închipuiţi voi! Arian ştia foarte bine ce însemna blocarea timpului, dar era necesar să joace rolul unui necunoscător deoarece Prozon nu trebuia să afle cine e el cu adevărat.

      - Credeţi ca dacă blocaţi timpul, lucru care fizic e imposibil de realizat, dar să presupunem că o faceţi, chiar credeţi că rasa umană va deveni un haos universal? Îmi pare rău să te dezamgesc, de fapt nu îmi pare deloc rău, şi un rânjet i se aşternu pe chipul său de piatră, dar chiar te rog să încerci şi îţi promit că vei rămâne surprins de faptul că nu vei primi reacţia pe care atât de mult ţi-o doreşti.

      - În primul rând, văd că tot nu vrei să îţi deschizi mintea, şi te încăpăţânezi să rămâi într-un labirint de unde unica metodă de scăpare este chiar timpul, pe care tu nu o să îl mai ai! Şi spre surprinderea ta, da, timpul fizic poate fi blocat, şi acţionează ca o buclă temporală, defapt ca şi mai multe bucle pe suprafaţa planetei cauzate de un altfel de ceas, un altfel de timp, timpul nostru! Toate aceste bucle au rolul de a face posibilă atât călătoria în timp, regres şi progres, dar totodată poate cauza ineficienţe majore în scurgerea acestui „timp”, astfel că te las pe tine să îţi imaginezi mai departe. Ca şi exemplu, ca să înţelegi mai bine fenomenul, eu îţi voi spune că pentru a salva toţi ostaticii pe care îi avem acum, va trebui să ajungi la mine în două ore, ceea ce va fi complet irelevant în momentul în care nu va mai exista noţiunea de două ore, nu îţi vei putea folosi ceasul, nici GPS-ul , nici măcar măreţul vostru Soare, sau stelele, pentru că toate vor fi prea departe, prea solide sau lichide, transparente sau opace, vor fi sau nu vor fi. Vei ajunge să te întrebi de unde ştii ce înseamnă cele două ore...oare vei ajunge la timp? Oare când vei ajunge aici vei avea o sută de ani? Sau poate vei avea doar doi ani...cine ştie?

      - Ascultă-mă prietene J...

      - Ţi-am zis să nu îmi mai zici aşa de atâtea ori! tună dintr-o dată Prozon. Vierme ce eşti! continuă el pe un ton nervos dar cu faţa calmă şi liniştită, îmi este scârbă de rasa voastră şi abia aştept să plec de pe planeta voastră împuţită. Cu toate acestea misiunea mea trebuie duse la îndeplinire, ceea ce mă va mai ţine pe aici ceva timp. Misiunea aceasta îmi oferă ocazia de a... trei focuri de armă se auziră asurzitor în maşină, şi Prozon îşi aruncă privirea întrebător către Arian.

      - Ce naiba a fost asta? urlă el pe acelaşi ton.

      - Trebuie să închid, sunt atacat! Te contactez eu în curând! spuse Arian mimând spaimă şi agitaţie. Se întinse şi închise transmisia scuipând în acelaşi timp un „sa te ia naiba de tâmpit ce eşti!” Era agasat, era chiar nervos, ori acum chiar nu era momentul să îşi piardă stăpânirea de sine.

      - Mulţumesc Robert! Bine tras, te-ai descurcat excelent.

      - Pot să te întreb cine era individul din imagine? Robert îşi dorea să afle cine erau acei ochi magnifici, acea faţă impasibilă, acea voce gravă şi adâncă...

      - Nu acum, la timpul potrivit, vei află! Timpul! Arian îşi aduse aminte de ameninţarea aruncată de Prozon...cât e ceasul? îl întrebă pe Robert, pentru că lui îi era groază să se uite.

      - E aproape 12 noaptea!

      Arian răsufla uşurat şi continuă drumul, mai aveau maxim zece minute, ceea ce îl mulţumea pentru ca astfel putea să îşi lase mintea să zburde înspre crearea unor planuri de atac.

     

      Coborâră din maşină în faţa unei case frumoase, viu colorată şi cu un spaţiu imens de joacă în jurul unei piscine. Echipa de intervenţie era deja acolo, silenţioasă, agilă şi tot timpul în mişcare. Robert a rămas uimit de vehicolul pe care presupunea că echipa de intervenţie îl folosea pentru deplasare. O aeronavă, dar fără nicio urmă de reactoare sau ajutaje, ci doar două inele ce se învârteau unul în jurul ceilulalt, poziţionate în locul unde ar fi trebuit să fie aripile. Incă un inel mare, care, presupunea el, deşi acum era aşezat în poziţie centrală de-a lungul axei aeronavei, în zbor acesta avea să îşi înceapă rotaţia. Întradevăr, acele inele se foloseau de capacitatea electromagnetică pentru a crea un câmp de forţă în jurul lor, câmp care folosit în interacţiune cu cercurile concentrice de unde electromagnetice ale pământului, dădea posibilitatea unor salturi cantitative pe distanţe foarte mari în timpi foarte mici. Robert avea să experimenteze în curând efectele acestor salturi.

      Câţiva doctori se năpustiră asupra maşinii pentru a o scoate pe Andreea de pe scaunul înroşit de sânge. Pe măsură ce puneau mână pe ea, se putea vedea cu ochiul liber cum mişcările doctorilor deveneau puţin cam încete şi mai atente, pentru a nu crea mai multe daune decât erau deja. Era o agitaţie mare într-o tăcere adâncă.

      - Unde e sora ta? îl întrebă Arian pe Robert. Dar nu îl mai lăsă pe acesta să răspundă, pentru că ştia foarte bine şi Arian răspunsul, aşa că spuse mai departe: Du-te, caut-o şi te rog, grăbeşte-te! Trebuie să plecăm cât mai repede de aici, nu mai putem să pierdem vremea!

      - Mă duc în casă, trebuie să fie acolo!

      Arian nu mai era lângă el, îl zări fugind către ciudata aeronavă, aşa că începu şi el să alerge înspre casă, sărind treptele de la intrare câte trei o data.

      - Salut George, îmi pare bine că te văd! Întradevăr se bucură la vederea lui George, un vechi prieten, unul dintre puţinii care a fost alături de el de la început, un om în care ştia că poate să aibă încredere. Era totodată şi comandantul acestei echipe de intervenţie rapidă.

      - Salut Arian! Se pare că nu putem să scăpăm de probleme, orice am face! un zâmbet trecu pe faţa lui George, un zâmbet ce trăda plăcerea de a fi mereu în pericol, şi dependenţa faţă de adrenalină.

      - Până la urmă vom scăpa de ele, George, sunt ca nişte căpuşe, trebuie doar să le scoatem capul adânc înfipt în victima de care s-au ataşat. Pregăteşte-te te rog de decolare, suntem în contratimp, trebuie să ajungem la Maşină cât mai repede, astea sunt coordonatele! şi îi dădu un mic stick ce trebuia să îl ataşeze la computerul de bord şi să îl menţină acolo până în momentul în care ajungeau la destinaţie. Acest stick introducea coordonatele necesare, şi le menţinea în sistem, într-un mod securizat până când se ajungea la destinaţie, după care avea opţiune de autodistrugere sau putea fi refolosit de către Arian. In oricare dintre cazuri, coordonatele rămâneau doar pe stick, iar în bază de date a aeronavei nu apărea niciun jurnal despre călătoria către acele coordonate.

      - Să înţeleg că mai există o Maşină? întrebă George uluit.

      - Nu, nu mai există o Maşină, aceasta este singura, George, doar că niciodată nu a fost localizată în Centrul de Comandă, aşa cum credea toată lumea! Tocmai pentru a evită ceea ce s-a încercat azi acolo. Gândeşte-te dacă „Ei” ar fi reuşit să pună mâna pe Maşină...Arian dădu uşor din cap într-o parte şi în alta, şi continuă dezarmat: Ar fi fost un dezastru, nu cred că am mai fi existat la ora asta! îşi scutură brutal capul, ca pentru a alunga pentru totdeauna gândurile acestea, şi aruncă printre dinţi un „unde dracu umblă ăştia doi?” în timp ce se deplasa către ieşirea aeronavei. Atunci observă şi targa pe care doctorii o imobilizaseră pe Andreea şi perfuziile la care era legată, precum şi nenumăratele teste pe care doctorii i le făceau şi care erau necesare pentru a face faţă Maşinii. O să mai urmeze şi alte teste, printre care şi cele de compatibilitate şi de ajustare şi calibrare a Maşinii pentru a se suprapune perfect cu Andreea, ceea ce însemna destul de mult timp, timp ce în momentul de faţă nu îl prea aveau. „Hmmm...”gandurile lui Arian lucrau febril la găsirea unei portiţe pentru a mai câştiga ceva timp „se pare că Prozon nu s-a ţinut de cuvânt, sau a întâmpinat ceva greutăţi în punerea în practică a ideii lui! Trebuie să ajungem la Maşină, pentru că apoi distorsiunile temporale dacă apar, nu vor afecta zona în care mergem. Va trebui să iau legătura cu „El”, dar pentru asta am nevoie de Maria, sora lui Robert!”

      Pe Maria, Robert o trezise din somn, şi încerca să îi explice ce s-a întâmplat şi că trebuie să coboare, dar adrenalina pe care o acumulase în el făcea ca vorbele sale să exprime cu totul altceva decât ceea ce şi-ar fi dorit. Maria nu înţelegea nimic din ceea ce fratele ei încerca să îi transmită.

      - Tu ai înnebunit? îl întrebă mirată pe Robert.

      Acesta se opri un moment, se adună, îşi trase răsuflarea şi cu o voce cât de cât calmă îi spuse:

      - Îmbracă-te cât de repede poţi şi haide jos, nu o să îţi vină să crezi ce s-a întâmplat! Haide te rog mai repede, nu avem prea mult timp la dispoziţie! figura lui Robert trăda o expresie de beatitudine, şi pentru moment Maria a vrut să îl întrebe dacă era sub influenţa narcoticelor, pentru că obişnuia să o mai facă din când în când. Dar pe lângă acea expresie mai era ceva, ceva ce o făcu să îşi tragă în grabă o pereche de pantaloni, să îşi arunce un tricou pe ea şi să dea buzna în faţa casei. Acolo a rămas costernata la vederea acelei agitaţii în mijlocul unei tăceri absolute. Dar nava, nava era întradevăr un mister, era parcă de pe altă lume, nu avea nimic pământesc în ea, în afară de figura atât de cunoscută ce a apărut pe rampa de la intrarea în aeronavă. „Arian, ce naiba caută aici?” părea să spună, în timp ce un fior plăcut îi trecu prin sirea spinării. Il văzu apoi pe acesta cu o figură impasibilă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între ei, cum se îndreaptă către ea şi îi spune:

      - Bună Maria, scuze că te deranjez la ora asta, dar am nevoie de ajutorul tău! părea că atunci ar fi realizat ea ceea ce se întâmplă cu adevărat la ea în grădină şi zise

      - Cine naiba eşti, nu ai cum să fii Arian, Arian nu era nici pe departe ceea ce eşti tu! era foarte nedumerită. Spune-mi te rog cine eşti!

      - Eu sunt, doar ca tu a trebuit să mă cunoşti altfel! Haide te rog, nu avem timp de pierdut, o să îţi dau câte explicaţii vrei tu în navă, dar acum trebuie să plecăm, întinse Arian mâna pentru a o ajuta să se hotărască mai repede, şi răspunsul veni neaşteptat de rapid.

      - M-ai făcut curioasă, aşa cum nu m-ai făcut în tot acel timp petrecut împreună!

      Arian nu mai zise nimic, era mulţumit că a scăpat atât de uşor şi că nu a fost nevoit să folosească alte mijloace pentru a o constrânge să îl ajute. Se urcară cu toţii în navă, şi o voce robotizată îi anunţă că se încarcă datele pentru a se efectua saltul şi că ar fi indicat ca fiecare să ia un loc şi să îşi pună centurile de siguranţă.

     

     



     

      O cameră întunecată, plină de fum de ţigară, în care domnea un miros aromatic de wiskhy de cea mai bună calitate, mobilată în stil baroc, mobilă pe care nu se poate citi trecerea atâtor sute de ani...Pe unul dintre fotoliile din faţa biroului cu încrustaţii fin sculptate stătea relaxat un bărbat în vârstă, cu părul alb, un uşor început de chelie, început ce putea foarte bine fi confundat cu o frunte lată, ţinând în mâna stângă un pahar de cristal şi jucându-se cu conţinutul auriu şi transparent. Avea privirea pierdută într-un punct mort din colţul camerei, ţinând un trabuc gros în mâna dreaptă. In faţa lui, la birou, stătea o femeie, trecută de a doua vârstă, dar nelăsând pe nimeni să vadă acest lucru. Avea mâini fine, o piele tânără şi întinsă, împovărată însă de greutatea acelei tinereţi veşnice pe care trebuia să o poarte! Putea fi uşor confundată la cei aproape 50 de ani ai săi cu o puştoaică abia ieşită de pe băncile facultăţii. Era una dintre minunile naturii, deşi în pofida tinereţii, prezenta nişte trăsături aspre, în multe cazuri chiar masculine, de care era conştientă, şi pe care le folosea deseori ca şi redutabile arme în nenumaratelel sale conflicte cu bărbaţii din jurul ei. Da, trăia într-o lume dominată de bărbaţi şi trebuia să le facă faţă. Ştia că nu e neapărat frumoasă, ducea mai mult înspre comun, dar avea acea aură de femeie puternică, ceea ce atrăgea o mulţime de bărbaţi. Rânjea ori de câte ori se gândea la toţi acei bărbaţi care i-au căzut pradă de-a lungul timpului, şi care încercau să pară nişte imblanzitori de lei când erau în preajma ei...nu erau nici pe departe! Spre deosebire de companionul din birou, femeia nu avea niciun pahar la vedere, niciun trabuc sau ţigară, dar în schimb, avea privirea aţintită asupra unui monitor în care se derula un filmuleţ. Era o înregistrare de la o cameră de supraveghere şi îl arăta pe Arian împreună cu unul dintre „Ei”, porniţi într-o conversaţie ce din păcate nu se auzea. Ambele personaje erau calme, povesteau liniştite, fiecare aşteptându-şi rândul şi lăsându-l pe celălalt să termine ceea ce avea de spus. Dintr-o dată, şi fără ca chipurile sau gesturile lor să trădeze nici cea mai mică intenţie de violenţă, interlocutorul lui Arian scoase un cuţit şi începu să îl ameninţe pe acesta cu el. Arian se retrase un pas înapoi şi luă o poziţie defensivă, lăsându-şi greutatea pe piciorul din faţă pentru a putea pendula rapid înspre în spate în cazul în care „El” s-ar decide să atace. Dar deocamdată se priveau calm, şi niciun muşchi nu le tresărea pe faţă, fiecare dintre ei fiind conştient de puterea pe care o deţinea.

      - Nu pot să cred că Arian e atât de nesăbuit... spuse dintr-o dată femeia fără vârstă.

      - Departe gândul! Aruncă bărbatul vorbele şi apoi cu un pufăit puternic continuă, Arian, nesăbuit?! Să ştii că acum se vede că nu îl cunoşti prea bine pe băiatul acesta. Poţi să îi zici oricum, dar în niciun caz nu este nesăbuit, ceea ce a făcut aici face parte dintr-un plan bine pus la punct. Asta este ceea ce trebuie să facă!

      - Cred că îi acorzi prea multă încredere acestui băiat, Jhon, era prima data când îi spunea pe nume, şi a zis-o parcă cu părere de rău pentru el...

      - Ştiu ce poate, şi mai bine ai privi mai departe înregistrarea, ai să te convingi singură! Înainte să înceapă discuţia, femeia apăsa-se butonul de pauză de pe monitor şi acum se întindea să îi dea drumul, odată cu ea, întinzându-se şi un sentiment acut de curiozitate! Vroia să îl vadă pe Arian în acţiune, pentru că era prea lăudat, prea apreciat de toată lumea.

      Atacul nu întârzie să apara, dar Arian era pregatit pentru ceea ce urmă. Una dintre capacitatile lui era să îşi creeze în minte o linie de derulare a evenimentelor. De fiecare dată când pornea o actiune sau facea o mişcare, intotdeauna stia cum le va face pe următoarele. Dacă cumva sirul actiunii era intrerupt, se întorcea la locul unde a fost blocata sau cu un pas înainte şi incepea din nou să creeze şi să recreeze, dar toate acestea doar atunci când venea vorba de actiune. Doar atunci putea să acopere o plaja de probabilitate mult mai mare legat de reacţiile adversarilor, datorate propriilor sale reacţii planificate. Când avea în faţă un interlocutor, îi era mai greu să prevadă o conversaţie şi să ştie exact încotro se va duce, deşi de multe ori cei cu care conversa păreau a fi uşor de citit, cel puţin pentru el, şi pasibili de control. Drept urmare, cu o mişcare rapidă se trase din faţa cuţitului în lateral, iar pumnul său lovi cu o rapiditate uluitoare adversarul său în zona axială a mâinii drepte, provocându-i acestuia aproape instantaneu paralizia temporară a braţului. Acesta scăpă cuţitul şi pentru o secundă rămase uluit de ceea ce i s-a întâmplat, dar imediat se aruncă cu mâna cealaltă după cuţit. Lovitura scurtă de picior a lui Arian nu încetă să apară şi îl lovi cu putere peste faţă, provocându-i o sângerare abundentă a nasului, demonstrând eficacitatea loviturii. Din nou aceeaşi reacţie de impasibilitate ca şi când nu ar fi simţit nimic, iar Arian se văzu nevoit să îi aplice o priză complicată la mâna stângă, aplicând o presiune uriaşă pe antebraţul acestuia, până când reuşi să îi rupă osul în două, acesta ieşind prin piele, împroşcându-i pe amândoi cu sânge. In acelaşi timp, talpa lui Arian se îndreptă rapid către genunchiul drept al oponentului şi o lovitură puternică urmată de un nou pârâit se auzi. Fără stabilitate şi fără puterea de a-şi utiliza vreo mână, „El” căzu la pământ, cu aceeaşi figură impasibilă. Arian se aplecă peste el, şi începură din nou o conversaţie, de data aceasta Arian vorbea şi celălalt asculta.

      - Uimitor, întradevăr. Parcă se zicea că „Ei” sunt nişte luptători de neînvins, datorită uluitoarelor capacităţi mintale pe care le deţin, spuse femeia ca pentru sine

      - Da, aşa e, dar pentru asta a fost creat Arian, să fie mai bun ca ei, să îi domine, să fie mereu cu un pas în faţa lor. Păcat că nu avem cum să auzim conversaţia lor, dar oricum bănuiesc că vorbesc în porcăria aia de limbă a „Lor”, pe care doar Arian o ştie pe tot pământul ăsta. Este un mare dezavantaj faptul că nu avem acces la limba lor pentru a reuşi să decodificam ceea ce numesc „Ei” scris. Am fi avut acces la mult mai multe informaţii necesare şi utile. Ce e şi mai dificil e cealaltă metodă prin care comunică precum şi legătura cu restul semenilor „Lor”. Făcu o mică pauză, timp în care o privea fix pe femeia din faţa lui, aşteptând parcă o reacţie, reacţie ce nu întârzie să apară:

      - Ce naiba! strigă ea îngrozită, şi îşi duse mâna la gură...nu se poate, de ce a făcut asta? Pe ecran era Arian cu mâna plină de o compoziţie albicioasă, plină de sânge şi moale, gelatinoasă chiar. Lângă el se vedea corpul fără viaţă a celui ce a fost un „El”, cu o gaură în mijlocul frunţii, o gaură mare cât mâna lui Arian; din nou femeia îşi duse mâna la gură, de data aceasta instinctiv ca urmare a contracţiei stomacului la vederea unei asemenea atrocităţi!

      - Atâta ar mai lipsi să îl mănânce acum, zise ea, parcă pentru a alunga senzaţia de slăbiciune ce părea că o cuprinse. In acelaşi moment îl văzu pe Arian că se întoarce şi priveşte cu un rânjet parcă inuman, animalic chiar, direct în camera de supraveghere, străpungând-o cu privirea şi aşteptând să îi spună :”Tu urmezi!”. Un fior rece îi trecu prin tot corpul, urmat de mici frisoane pe care reuşi să le controleze. In următorul moment, figura aceea animalică a lui Arian dispăruse de pe ecran şi în locul lui apăruseră o mulţime de puncte mişcându-se haotic, semn că transmisia se încheiase.

      - Poţi să îmi explici şi mie ce dracu a fost asta? Femeia părea îngrozită, şi dorea să afle cât mai multe pentru că simţea că sunt lucruri care îi erau ascunse.

      - Da, o să afli în momentul în care o să descoperim şi noi ce s-a întâmplat. Transmisia aceasta a fost intercepatata acum patru zile într-o parcare subterană, unul dintre locurile de refugiu a lui Arian. Bănuim că probabil a ştiut că este urmărit, dar nu ştim de ce a preferat să ne lase să asistăm la toată această scenă. Mai mult decât atât nu ştim de ce a luat această decizie de a-l ucide pe acel „El”, şi nici de ce a trebuit să îi spargă ţeasta pentru a-i lua creierul. Pe lângă toate acestea, „Ei” au reuşit să pună stăpânire pe centrul nostru din Nevada, şi nu vor pleca de acolo până ce nu îl vor primi pe Arian. I-am dat lui Arian dispoziţii clare în ceeea ce priveşte această misiune, şi-a cerut în continuare acelaşi onorariu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce mă face să bănuiesc că a reuşit să ia legătura cu „Ei”. Imediat după convorbirea noastră a cerut echipă de intervenţie pentru a o salva pe Andreea dintr-un accident, noua lui parteneră, şi a anunţat că va folosi Maşina, probabil pentru ca să o refacă pe Andreea la loc. Nu ştiu exact ce intenţii are, dar sunt sigur că orice ar fi, are legătură cu ceea ce ai văzut mai devreme pe ecran.

      - Nu ar fi mai bine să ne continuăm noi planurile aşa cum le aveam stabilite iniţial şi să îl lăsăm pe Arian deoparte? stopă femeia plăcerea de a vorbi a bărbatului de lângă ea, şi continuă pe un ton ferm:

      - Deşi, toate acţiunile noastre viitoare sunt strâns legate de ceea ce va reuşi Arian să îndeplinească. Pentru că nu putem să îl controlăm mai mult, să avem puterea asupra lui, acum trebuie să ne pliem după cum vor evolua acţiunile lui. In primul rând, va trebui să anunţăm Preşedintele despre ceea ce s-a întâmplat şi despre existenţa „Lor”...

      - Ai înnebunit, femeie? Sări Jhon de pe scaun ca ars. Păi dacă divulgăm Preşedintelui existenţa „Lor”, şi mai ales stadiul în care se află relaţiile noastre cu Ei în momentul de faţă, nu facem altceva decât să ne dăm singuri foc la paie, pentru că nu o să primim de la nimeni compasiune când vom fi aruncaţi în stradă! zise toate acestea pe nerăsuflate şi acum se aşeza înapoi în scaun, gâfâind. Cu o batistă ce o scoase dintr-un buzunar interior al sacoului îşi şterse broboanele de sudoare ce i s-au format pe frunte.

      - Nu am înnebunit deloc, ca să îţi răspund la prima întrebare, şi nimeni nu va fi aruncat în stradă, cel puţin nu noi! să sperăm că vor fi alţii, la sugestiile noastre, dar să lăsăm asta pe mai încolo. Acum pentru compania noastră, e cel mai benefic moment un asemenea anunţ, şi mai ales dacă reuşim un interviu în exclusivitate şi să luăm toate drepturile de autor şi de difuzare a acestui subiect atât de delicat, aşa cum am stabilit, am arunca în aer preţul acţiunilor pe care trustul nostru de presă le are în momentul de faţă. Valoarea acţiunilor vor creşte într-o săptămână de cel puţin trei ori, astfel că vom ajunge la o capitalizare pe piaţă de peste douăzeci de miliarde de dolari. Apoi vom începe să vindem participaţii mari, de peste un miliard fiecare, şi vom încerca un exit în cel mai bun moment al pieţii. In tot acest timp, trebuie să oferim informaţii utile şi la zi cu tot ce se întâmplă între „Ei” şi noi!

      - Asta ar însemna că tot ceea ce s-a ascuns în ultimii cincizeci de ani să fie dat în vileag, toate controversele, toate misterele să fie elucidate. Am creat atâtea teorii conspirationale încât şi noi ne mai încurcăm câteodată în explicaţii şi mai luăm câte o informaţie sau date de la o teorie ca să alimentăm o alta, iar acum va trebui să le dăm satisfacţie fanilor noştri cei mai mari. Lumea o să fie bulversată, nu o să ştim cum o să reacţioneze, s-ar putea crea un haos, nu ştim daca suntem pregătiţi pentru o asemenea reacţie!

      - Vom vedea! O putem face să pară o scurgere necontrolată de informaţii. Ii plantăm un aparat chiar Preşedintelui, în camera acestuia, şi o să îl lăsăm să audă unele dintre conversaţiile dintre noi sau dintre noi şi „Ei”! un rânjet sălbatic apăru pe faţa femeii, şi se menţinea insistent acolo, dovedind încredere în ceea ce spunea şi convingere că planul ei este fără de cusur.

      - Da, putem să facem aşa ceva, era obosit Jhon să o mai contrazică pe femeia de lângă el, aşa că lăsă armele jos. Putem să ne folosim chiar şi de discuţiile dintre „Ei” şi Arian, astfel că decăderea lui Arian va apărea odată cu desconspirarea provenienţei lui.

      - Nu Arian, de Arian încă mai avem nevoie! Ce naiba Jhon, concentrează-te, femeia se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră. După ce numără de două ori paşii necesari pentru a străbate distanţa de la birou la perete, se opri şi continuă aţintindu-l cu privire pe Jhon: Nu e un joc de strategie pe calculator, unul dintre acelea pe care le savurezi nopţi întregi! Timpul lui Arian va sosi, zilele lui sunt numărate, dar nu acum, deocamdată mai avem nevoie de tot ceea ce înseamnă şi reprezintă Arian.

      - Bun, atunci să nu mai pierdem timp! Ştiu cum pot să fac în aşa fel încât Preşedintele să afle tot ce se petrece în Nevada în acest moment, fără să bănuiască implicarea noastră... Jhon spuse toate acestea uitându-se atent într-un punct fix, zâmbind.

      - Foarte bine, dar să nu uiţi, Jhon, tot ce se va transmite, şi toate informaţiile, doar pe trustul nostru...din acest moment, toate se vor petrece foarte repede, aşa că trebuie să ţinem pasul cu ceea ce se întâmplă. In cel mult cinci zile va trebui să manipulăm întreaga media, canalul nostru să ajungă în toate colţurile lumii, şi piaţa să îşi deschidă braţele în întâmpinarea noastră. Te voi face mai bogat decât ai visat vreodată, din nou acel zâmbet şiret pe faţa ei ceea ce scotea la iveală o latură demonică, care combinată cu trăsăturile ei atât de naturale, creea o persoană incredibil de atractivă!

      Jhon era conştient de atractivitatea femeii, şi pe măsură ce aceasta vorbea, mâinile lui se încleştară pe pielea fotoliului, şi ochii îi sorbeau fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare trăsătură a feţei. Un uşor gâfâit puse stăpânire pe el, în timp ce simţea dorinţa cum îl cuprinde, semiobscuritatea încăperii, mirosul uşor de tutun fin şi aburii alcolului făcând din el nimic mai mult decât un animal mânat doar de câteva instincte primare. Se ridică de pe fotoliu uşor, cu gesturi lente, în timp ce femeia rostea ultimele cuvinte, şi trecu în partea cealaltă a mesei unde femeia stătea în picioare, aşteptând o replică din partea lui. Si replica nu întârzie să apară! Cu o mişcare rapidă, Jhon o prinse pe femeie de mâna dreaptă şi o trase către el, răsucind-o în acelaşi timp, ca şi când ar fi invitat-o la un vals! Femeia se răsuci o dată şi se opri când bazinul ei lovi biroul, în timp ce simţea o mână puternică ce o apăsa de ceafă, obligând-o brutal să se aplece până ce sânii îi erau striviţi pe dosarele de pe birou. Cealaltă mână îi rupea brutal strampul şi trăgea animalic de dantelă fină ce îi acoperea sexul. Mâna lui se opri din mişcare, putând să simtă căldura emanată de sexul femeii ce deja era ud şi excitat, semn că acesteia nu îi displăcea deloc acest tip de barbarism contemporan. In următoarea secundă, aceasta se simţi plină, conştientă că în câteva minute va avea parte de ceea ce în ultima vreme considerase un lux, un orgasm binevenit şi îndelung aşteptat. Unghiile bărbatului îi zgâriau spatele, apoi o mână o prinse de ceafă şi îi blocă mişcarea capului, ţintind-o de birou, cu degetul mare pe jugulara acesteia. In câteva secunde, femeia simţi nevoia să scoată un sunet, sunet ce părea mai mult a fi un horcăit, în timp ce o uşoară senzaţie de panică o cuprinse odată cu percepţia acelui început de orgasm, ce transformă panica în plăcere pură. De acolo până la inconştienţă nu a mai fost decât un lung orgasm, transformat în mintea ei într-o plăcere masochistă de a se autoconserva până ce creierul în lipsă de oxigen o lasă inertă să saliveze cu gura deschisă pe biroul plin de dosare. Jhon se desprinse uşor de ea, total satisfăcut, îşi trase pantalonii şi îşi aprinse tacticos un trabuc. Imediat uşa se deschise şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre au intrat, s-au oprit, aşteptând ordinele lui Jhon. Acesta a făcut un semn cu mâna către ei, la care unul dintre ei scoase din buzunar un micuţ aparat de fotografiat şi luă câteva cadre cu femeia ce rămăsese aplecată pe birou, cu fusta ridicată, sexul umflat şi plin de sămânţa lui Jhon în plină vedere.

      - Excelent, excelent! mormăi Jhon şi îşi frecă mulţumit palmele. Luaţi-o băieţi şi duceţi-o într-o celulă, în curând o să mai avem nevoie de ea. Apoi se adresă celui care a făcut pozele: în zece minute vreau să am pozele pe birou, nu avem vreme de pierdut. Acum puteţi să o luaţi şi să plecaţi.

      Jhon se întoarse cu spatele la cei doi cât timp aceştia o luau pe femeie de acolo, timp în care găsi un moment pentru a zâmbi satisfăcut. Era tot ceea ce îşi putea oferi în aceste momente, pentru că ştia că greul deabia acum începe, primul pas fiind făcut, de acum înainte tot ce trebuie să facă e să se ţină de plan.

      Trase un sertar al biroului şi acesta scoase la iveală un telefon cu fir, vechi, cu un singur buton pe el, semn că orice convorbire trebuia să fie trecută printr-o centrală. Dar acesta e cazul uzual, comun, pentru că telefonul din sertar îi făcea legătura direct cu Preşedintele. Jhon puse mâna pe receptor, trase adânc aer în piept, şi apăsă butonul care urma să puncteze următorul pas al planului său.

      - Da Jhon, te ascult, era vocea puţin surprinsă a Preşedintelui, dar o voce sigură şi impunătoare totodată. Preşedintele avea de ce să fie surprins, pentru că acea linie este folosită doar în cazurile de înaltă securitate, lucru ce nu s-a mai întâmplat de peste doi ani, de la ultima tentativă de asasinat.

      - Domnule Preşedinte, trebuie să îmi acordaţi o întrevedere în cel mai scurt timp! Jhon miză pe efectul pe care îl producea utilizarea acestui mod de comunicaţie pentru a-şi îndeplini scopul. Este vorba despre o mulţime de lucruri care vă sunt ascunse, Organizaţii care mănâncă banii statului, posibilitatea extincţiei Pământului. Toate acestea...

      - Calmează-te Jhon, îl întrerupse Preşedintele, şi spune-mi prima dată de unde ai tu toate aceste informaţii? Şi de ce nu le ştiu şi eu? Pentru Dumnezeu Jhon, eşti lângă mine de atâta timp, eşti Consilierul meu de atât timp, am luat împreună atâtea decizii şi vii să îmi spui acum că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştiu?

      - Din păcate da, dar nu putem să discutăm pe această linie, trebuie să ne întâlnim. Cu cât mai repede cu atât mai bine...din informaţiile mele, poate să fie vorba despre câteva ore sau câteva zile, dar în niciun caz nu cred că va trece o săptămână... - Şi se va întâmpla ce? Mă exasperezi Jhon, ce se va întâmpla? Haide cât de repede poţi şi discutăm...

      - Vă mulţumesc pentru încrederea acordată domnule Preşedinte! Jhon închise transmisia şi de data asta puse mâna pe telefonul de pe birou, dar pe când să ridice receptorul, în uşă apărură cei doi bărbaţi în costume negre. Aduseseră pozele puse frumos într-un plic, şi la fel cum au apărut, tot aşa, la un semn discret al lui Jhon, au dispărut din birou. Jhon deschise plicul şi se uită la prima poză...”pacat, poate că nu merita, dar acum nu mai e loc de dat inapoi” îşi spuse el şi se ridică de pe fotoliu ca să se îndrepte către Preşedinte.

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Comentarii (8)  
Paul B
Miercuri, 6 Octombrie 2010, ora 18:10

Continuarile vor aparea prin 17 luna asta...2 episoade, apoi ultima parte (alte 2 episoade) în decembrie! Sper sa va placa si continuarea...devine mult mai incitant ;))
Cu multumiri înca o data!

Mada
Marţi, 5 Octombrie 2010, ora 22:11

foarte interesant si frumos scris! pe cand continuarea??

simona
Joi, 30 Septembrie 2010, ora 08:43

Cuvintele...,ca oglinda a sufletului reflecta talentul pe care il ai iar referitor la ceea ce am citit cred ca acestea sunt potrivite:complexitate ,dinamism,suspans,energie..

Multumiri
Joi, 23 Septembrie 2010, ora 16:34

Comentariile pe care le vad aici ma impulsioneaza sa continui sa scriu....sa caut mai multa viziune!

Tin sa multumesc celor care citesc manuscrisul si sper ca pana la urma sa reusesc sa o public!

Iulian B.
Joi, 23 Septembrie 2010, ora 13:28

Probabil cea mai elocventa critica trebuie facuta in cateva fraze altfel esti inclinat sa surprinzi toate aspectele din fragment, acest lucru nefiind posibil in lipsa dimensiunii spatiu-timp ma voi rezuma la a spune ca am observat un stil new wave propriu foarte bine conturat si usor de citit. Deasemenea nu pot sa apreciez acest spatiu digital de stocare in detrimentul harttiei, aceasta fiind o evidenta aluzie al motivul publicarii acestui volum.
Va doresc succes si poate nu ar fi rau sa persistati in aceasta litaratura ce este intotdeauna cu un pas in fata evolutiei.

Admin
Joi, 23 Septembrie 2010, ora 13:06

Episoadele apar lunar, duminica, în jurul datei de 15.

Monica
Miercuri, 22 Septembrie 2010, ora 23:54

e foarte diferit de ce am citit pana acum la alti autori, dar chiar in sensul bun al cuvantului! chiar mi-a placut ce am citit pana acum, cum as putea sa intru in posesia "continuarii"? astept un raspuns. multumesc

roxana
Miercuri, 22 Septembrie 2010, ora 09:03

dinamic, captivant...un fragment caruia vrei sa ii afli si continuarea....

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online