evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului XVIII  -  Viola  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Antarctic City  -  În beci  -  Aura urii  -  Nu deschideţi uşa  -  Ultimul Paradis  -  Plasa pe jăratic  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Groparii  -  Andru  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Jeopardy  -  Fereastra din spate  -  Lumină dublă  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Zona 25  -  Omul cu păsări  -  Panica  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Cartea cu autor necunoscut  -  În umbra sorţii  -  Fotografii  -  O nouă zi  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Dincolo de evoluţie  -  Engel  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Gondolierul  -  Îmbrățișare  -  Cojocul (Cujuh)  -  Peştele albastru  -  Jocul Zeilor (I)  -  Crist sideral  -  O dimineaţă perfectă  -  Cărăușul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Luminile oraşului XXXII  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Fortul  -  Labirintul de gheaţă  -  Echilibrul  -  Canicula  -  Om vs. cyborg  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Nick


Jocul Zeilor (VI)

Adrian Vlad Vicenţiu



Publicat Sâmbătă, 11 Septembrie 2010, ora 18:56

      Căldura apăsătoare atrofia deopotrivă fiinţe, stânci şi vegetaţia de un verde palid, transformând linia orizontului într-un hotar tremurător ce altera toate formele. Puţinii arbuşti piperniciţi ce reuşiseră să supravieţuiască capriciilor naturii şi omului ofereau ici-colo luxul iluzoriu al unor petice de umbră. Arşiţa sosise deja de o lună şi avea să mai dureze încă cinci. Cu toată această zăpuşeală care ar fi trebuit să ţină orice fiinţă vie ascunsă din faţa soarelui, extremitatea sudică a oraşului Bree era mai animată ca niciodată. Mici comercianţi, tarabagii, gură-cască, câte un Slujitor asaltat zgomotos de cerşetorii angajaţi într-o competiţie macabră de prezentare a plăgilor cu care îi cadorisise natura sau cuţitul vreunui rival, se înghesuiau laolaltă cu populaţia obişnuită a oraşului într-o vânzoleală de nedescris. Diversele arome ce se ridicau îmbietoare de pe tarabele vânzătorilor ambulanţi se amestecau cu mirosul de transpiraţie umană şi al gunoaielor aruncate la periferia oraşului, lucru ce părea să nu deranjeze pe nimeni. Cu o dexteritate dobândită în timp, aceştia reuşeau să se strecoare prin aglomeraţie, fără a pierde nimic, lăudându-şi în fel şi chip marfa.

      Toată această mulţime se întindea ca un şarpe, segmentat din loc în loc de punctele de supraveghere, pe distanţa de aproape un kilometru ce separa Bree-ul de masivul de piatră cu acelaşi nume. Ţinta acestui şarpe uman era vârful masivului Bree încununat de o platformă amenajată, unde urma să aibă loc ceremonia de primire şi investire a noului conducător.

      În primele rânduri ale procesiunii — ca nişte păsări împopoţonate cu prea multe pene colorate — se poticneau solemn, în veşminte de gală şi mers ritual, Slujitorii de rang înalt, însoţiţi de gărzile ordinului. Urmau membrii marcanţi ai comunităţii locale, Slujitorii de grad secund, diverşii invitaţi după care se bulucea grosul mulţimii.

      Undeva mai în spate, împresuraţi de mulţimea gălăgioasă şi pestriţă, urcau în pas vioi cei doi Slujitori ce aveau în grijă ceremonialul de investire. Deşi era o îmbulzeală ca în inima unui furnicar, reuşiseră să parcurgă fără probleme distanţa ce îi separa de bariera de control primară, ajungând aproape la jumătatea celor 2500 de trepte care se înşurubau într-o spirală din ce în ce mai strânsă înspre platforma masivului ce domina oraşul. Mantiile purpurii, lungi până în pământ, unul dintre semnele distinctive al Slujitoriilor, se ondulau încetişor în adierea produsă de înaintarea fermă a celor doi. Siluetele lor masive reprezentau un punct de reper pentru toţi cei aflaţi la mai puţin o sută de paşi de ei.

      — Crezi că totul se va desfăşura conform orarului? îşi disimulă interesul unul dintre ei, într-un căscat de toată frumuseţea. Mă bate un gând că s-ar putea să întârzie mai mult decât prevede eticheta.

      — Pe arşiţa asta ar face bine să apară cât mai curând dacă va vrea să aibă parte de o ceremonie de primire ornată cu câţi mai puţini morţi din cauza căldurii, se chiorî cu o grimasă pe faţă, celălalt la soare.

      — De fapt, am o informaţie neverificată, şopti conspirativ primul. Am auzit că viitorul nostru conducător călătoreşte încoace incognito.

      — Te-a bătut soarele în cap, îi semnaliză celălalt zona cu probleme, cu un gest care nu mai lăsa loc nici unei îndoieli. Ştii bine că singura navă care are permisiunea de a ateriza aici este cea oficială.

      —Dar cele de contrabandă? îşi înşurubă degetul în tâmpă ca un semn de întrebare primul.

      — Cele de contrabandă rămân undeva pe orbită până primesc permisiunea să ajungă aici jos, neştiute de nimeni. Nici măcar eu nu ştiu unde coboară. Nu înţeleg de ce pierd timpul de pomană cu tine încercând să-ţi explic ceva ce ştii şi tu la fel de bine ca mine.

      O vreme continuară să urce, fără să-şi mai adreseze nici un cuvânt. Apoi, ca şi când nu fusese convins că reuşise să-şi convingă partenerul, cel de-al doilea Slujitor reînnodă brusc firul discuţiei exact de unde îl lăsase:

      — În plus, ţi se pare logic ca noul conducător să apară pe o navă dintr-astea? „Vă salut popor ales, am pierdut nava oficială dar băieţii ăştia buni m-au luat şi pe mine încoace ca să nu întârzii la propria mea ceremonie”, se maimuţări el.

      — Aşa am auzit eu, insistă primul. Ţi-am spus, este o informaţie neverificată. Dar sursa este de încredere.

      — Şi de unde ai tu asemenea informaţii?

      — Ştii bine că nu pot să-ţi spun aşa ceva.

      — Aş putea să pun la bătaie creditele mele pe un an că sursa ta e la fel de fantasmagorică ca şi informaţia.

      — Ai pierde cu siguranţă. Ascultă-mă, şi ascultă-mă cu atenţie, îi replică înţepat, la auzul remarcii, primul Slujitor. Acum trei seri eram la o baie de aburi în centru, mă întâlnisem ca de obicei cu Auna...

      — Gata, gata, m-ai convins, izbucni celălalt în râs. Trebuia să spui de prima dată aşa. Ai fumat mai mult de un singur făuritor de vise cu ea? veni întrebarea printre chicoteli.

      — Poţi să râzi cât vrei, dar informaţia este adevărată.

      — Şi eu care credeam că este vreo problemă de securitate, o scurgere de informaţii sau ceva de genul ăsta, îl luă peste picior cel de-al doilea Slujitor.

      — Cu siguranţă că nu este vorba de probleme de securitate aici, jos. Din câte ştiu măsurile luate sunt din cele mai drastice, se făcu că nu observă gluma celălalt.

      În faţa lor, la mai puţin de 50 de metri, lumea se aşeza cuminte pe mai multe rânduri aşteptând să treacă de filtrele barierei de control primare.

      — Probabil că au fost operate ceva modificări în program acolo, glăsui din nou primul Slujitor arătând cu un semn din cap văzduhul de un albastru imaculat.

      De câteva zile o mică armată de oameni scotocea zi şi noapte masivul de piatră în căutarea eventualelor pericole umane sau naturale ce ar fi putut fie şi deranja ceremonia de întâmpinare a noului conducător. Dar în afară de câteva grote în care uciseseră sălbăticiunile aciuiate acolo nimic nu părea că va tulbura această ceremonie.

      În faţă, brusc, pereţii unuia dintre filtre urcară, izolând un individ ce ameninţa furios cu un cuţit minuscul Slujitorii ce încercaseră până atunci să-l imobilizeze. Scandalul făcut de necunoscut, care după toate aparenţele părea a fi un cerşetor, atrase ca un magnet atenţia Slujitorilor de la filtrele învecinate.

      — Ce se întâmplă aici? îşi făcu loc cu coatele prin mulţime unul dintre Slujitorii cu mantii purpurii.

      — Avea asupra lui acest cuţit. Individul susţine că nu dorea decât să-şi arate iubirea faţă de noul conducător, veni răspunsul prompt.

      — Cu un cuţit? Ciudat mod de a-ţi manifesta sentimentele de simpatie faţă de cineva, nu crezi? întrebă mai mult retoric Slujitorul cu mantie purpurie.

      — Spunea că avea de gând să-şi facă tăieturi pe faţă şi corp în cinstea noului conducător.

      — Vroia deci să se mutileze... Au mai existat cazuri de automutilare în ultima perioadă în afara ceremonialurilor noastre? încruntă din sprâncene iritat de această posibilitate mantia purpurie. Întrebarea venise pe un ton scăzut doar pentru urechile Slujitorului de la filtru.

      — Doar câteva incidente izolate. Chiar foarte izolate. Doar că....

      — Doar că, ce? Există ceva ce ar trebui să cunosc şi nu ştiu?

      — Nu au fost cazuri de automutilare din veneraţie ca în cazul lui, indică cu mâna Slujitorul de la filtre cerşetorul care era supus unui control amănunţit, ci mai degrabă... cum să le spun... automutilări în semn de protest. Şi câteva sinucideri de acelaşi fel...

      — Şi noi de ce nu am avut cunoştiinţă de lucrurile ăstea? îi şuieră la ureche ca un şarpe gata să muşte, mantia purpurie.

      — Simplu, se dădu celălalt uşor câţiva paşi înapoi în faţa mâniei superiorului. Noi ne ocupăm de securitate, indică el albastrul uniformei lui, iar voi de religie, se uită semnificativ la roba purpurie. Probabil undeva la eşaloanele mai înalte cineva pune cap la cap toate informaţiile astea. Noi nu suntem vinovaţi că nu există comunicare între compartimente, clătină el din cap parcă cu tristeţe.

      Roba purpurie dădu să scuipe o replică acidă dar în ultima clipă se răzgândi şi făcând un semn de lehaminte cu mâna îşi reluă marşul:

      — Reţineţi cerşetorul. O să vreau să-i pun câteva întrebări personal, imediat după finalul ceremoniei.

     

      Kova observa cu atenţie incidentul de la filtrul vecin pândind în acelaşi timp momentul de neatenţie al Slujitorilor din faţa sa. Mâna crispată, strângea cu putere cureaua rucsacului aruncat neglijent pe umăr, plin aproape până la refuz cu explozibilul la care lucra de aproape două săptămâni. Undeva în spatele lui, Crispi şi Bătrânul aşteptau la rând cu un alt rucsac plin. În faţa lui, Pletosul trecuse fără probleme de filtru şi aştepta calm să primească rucsacul.

      Alături, cerşetorul începu să devină tot mai agitat în încercarea lui de a-şi recupera cuţitul fapt care determină o nouă ridicare a pereţilor izolatori. Incidentul încetini înaintarea mulţimii prin filtrele vecine, care, în unele locuri se oprise chiar, să vadă ce va urma.

      Acum este momentul, gândi el.

      Acţionă aproape din reflex. Ieşi din rând câţiva paşi, în direcţia opusă celei în care avea loc conflictul dintre cerşetor şi Slujitori şi se apropie pe nesimţite de marginile filtrului. Murmură în gând o rugăciune pentru faptul că filtrul nu era lipit de peretele aproape vertical prin care era tăiat drumul. Nu era sigur că ar fi reuşit să arunce la o înălţime de peste doi metri şi jumătate un rucsac plin fără ca nimeni să nu observe lucrul acesta.

      Încet, curelele rucsacului îi alunecară de pe umăr oprindu-se uşor în podul palmei. Aproape milimetric mâna începu să se ridice în partea laterală a filtrului. Ajuns cu mâna ridicată la nivelul umărului, Kova înţepeni într-o postură de gimnast, cu o grimasă de uluire amestecată cu groază. Mâinile i se umeziseră din cauza transpiraţiei dar el nu simţea asta. De partea cealaltă, Pletosul se apropia nevinovat, glumind chiar cu unul dintre Slujitori pe seama cerşetorului care era tras pe jos, prin praf către o mică colivie.

      Ajuns chiar la marginea filtrului, Pletosul izbucni într-un râs sănătos arătându-i Slujitorului zbaterile cerşetorului, făcându-l şi pe acesta să se întoarcă şi să râdă. Mâna lui înhăţă brusc apoi rucsacul lui Kova, la timp pentru a evita privirea Slujitorului care se întorcea către el. Apoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat se îndepărtă de filtru, amestecându-se în mulţime cu rucsacul în spate.

      Kova înjură nesăbuinţa Pletosului, mulţumindu-i în acelaşi timp pentru improvizaţia la care recursese pentru a nu fi prinşi.

      — Eşti mai mult decât inconştient Pletosule, se năpusti asupra lui, Kova îndată ce ajunse lângă el.

      — Văd că nu-ţi place adrenalina deloc, veni răspunsul persiflat.

      — Îmi place adrenalina, dar îmi place mai mult viaţa, creatură degenerată, aproape că îi ţipă în faţă Kova.

      — Eu cred că de fapt îţi place adrenalina dar nu vrei să recunoşti lucrul ăsta. Tocmai ai atras atenţia unui Slujitor care vine încoace, indică cu mâna Pletosul undeva în spatele lui Kova.

      Acesta începu să se întoarcă încet cu faţa golită de sânge când auzi în ureche şoapta Pletosului:

      — Te-am păcălit, nu-i nimeni acolo...Cum ţi se pare momentul de încordare maximă urmat de relaxarea pe măsură? Nu ţi se pare că adrenalina înseamnă viaţă? Mă rog, eu vorbesc chiar de viaţă şi nu chestia aia ternă la care îi spui tu viaţă...

      — Tu nu o să mori în patul tău, îi prezise Kova cu sângele vâjâindu-i în urechi. Îţi promit că o să depun un efort personal ca profeţia mea să se îndeplinească.

      — Dacă ţi-a fost atât de teamă puteai să laşi agăţat rucsacul de una din barele laterale ale filtrului până îl recuperam. Oricum să ştii, pentru liniştea ta personală, că rucsacul nu poate fi văzut în partea laterală a filtrului. Decât dacă te apropii destul de mult de versantul muntelui, aşa cum ai făcut tu. Deci, nu sunt chiar atât de inconştient pe cât mă crezi.

      — Bine, bine, nu mai trebuie să-mi explici nimic. Contează că am reuşit să trecem cu sau fără glumele tale ciudate, răsuflă adânc Kova.

      — Gata cu gluma, făgădui Pletosul. E timpul să treacă şi ei, îi arătă cu privirea pe Bătrân şi pe Crispi care ajunseseră lângă filtru.

      — Vrei să eliberezi tu cerşetorul? Mie mi-a ajuns adrenalina pentru ziua de azi, mărturisi Kova cu o voce vinovată şi nervoasă în acelaşi timp.

      — Plăcerea e de partea mea, îi surâse Pletosul. Nici nu am început bine şi deja a început să se bâţâie de frică. Ar fi fost mai bine să-l fi lăsat cu Moda. Sper să nu ne încurce socotelile.

      Câteva momente mai târziu erau toţi patru reuniţi dincolo de filtrele barierei de control primare.

      — Cum vom trece de bariera secundară? dădu glas Crispi întrebării care îl preocupa. Cred că v-aţi gândit la o modalitate prin care să ajungem pe platou, nu?

      — Nu lucrul ăsta mă frământă cel mai mult acum, îşi trecu limba peste buze într-un mod comic Kova.

      — Rezolvăm şi problema asta, îl înţelese greşit Pletosul.

      Cu un gest amical opri un negustor ambulant pentru a-i marca pe un pliant locaţia „exactă” a celui mai înalt punct de pe platou. Negustorul plecă mai departe fericit că deja ştia care va fi cel mai bun loc de pe platou de unde va putea să observe întreaga ceremonie, uşurat însă şi de o parte din marfa pe care o căra, drept răsplată.

      — Haide mâncaţi, ştiu că nu aţi apucat să o faceţi de dimineaţă, le împărţi el câte două pacheţele celorlalţi. Ţie îţi dau trei pentru că bănuiesc că ai slăbit cam mult când am trecut de bariera de control primară, glumi el pe seama lui Kova.

      — Problema e alta, respinse cu un gest scurt mâncarea oferită de Pletos, Kova. Voi v-aţi gândit măcar pentru o clipă în ce ne-am băgat? Aţi căutat alternative, v-aţi gândit la consecinţe? se uită el la fiecare cu o privire întrebătoare. Nu ştiu de ce am eu impresia că nu... îşi întrerupse şirul vorbelor pentru a-şi rostogoli din nou limba peste buze şi reluă ameninţându-l pe Pletos cu un gest care nu mai lăsa loc nici unor îndoieli ... nu înţelegi că nu mi-e foame? Am doar buzele uscate din cauza arşiţei.

      — Trebuia să-mi spui de la început lucrul ăsta, ridică din umeri cu o mină nevinovată Pletosul.

      — Îmi dau seama cât de inconştienţi am fost să ne gândim la aşa ceva, şi mai ales eu că am acceptat să vă ajut în întreprinderea voastră fără să mă gândesc dacă e bine sau rău ceea ce facem.

      — Bine sau rău? se întunecă la faţă Bătrânul. O să-ţi spun eu ce este bine şi ce este rău în toată povestea asta. Este bine că noi încă mai cunoaştem înţelesul acestor noţiuni şi le folosim în ceea ce facem. Este rău, tot pentru noi, deoarece ei nu numai că nu disting de ceva vreme între bine şi rău, ci mai cumplit, pur şi simplu au abandonat orice ghid moral în ceea ce îi priveşte.

      — Şi dacă el a avut informaţii false?

      O încordare nedorită îşi făcu simţită prezenţa printre membrii grupului. Era de ajuns o scânteie ca să înceapă cearta. Niciunul dintre ei însă nu vroia să devină receptacolul nervilor celorlalţi.

      De când murise nimeni nu îi mai rostea numele. Era ca un legământ tacit. Până când nu reuşeau să facă adevărul cunoscut, atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi, nici unul dintre ei nu ar fi fost vrednic să-i spună numele. Pentru că el renunţase la ceea ce avea mai de preţ – propria viaţă – în încercarea de a afla cine sau ce se afla în spatele cortinei.

      — Gândeşti prea mult Bătrâne, rupse în cele din urmă tăcerea Crispi.

      — Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, se scărpină el în cap ridicând mirat dintr-o sprânceană.

      — Adică, vreau să-ţi spun, coborî tonul conspirativ Crispi, că bunica mea a cunoscut pe cineva foarte deştept, pe cineva care citea foarte mult. Era tobă de informaţii. Respectivul era o persoană foarte inteligentă. De la prea multă inteligenţă i s-a tras, mai şopti el.

      — Ce anume? căscară ochii ceilalţi.

      — A înnebunit, s-a stricat la cap de prea multă deşteptăciune, strecură cuvintele roşu la faţă printre hohote de râs Crispi.

      — Am înţeles ce ai vrut să spui, zâmbi cam acru Bătrânul. Nu e nici timpul şi nici locul de discutat asemenea probleme dar să-mi aduceţi aminte la întoarcere să vă spun câteva lucruri interesante pe tema asta.

      — Dacă o să ne mai întoarcem, ţinu să precizeze Kova.

      Drept răspuns se pomeni cu două palme primite de la Bătrân şi de Pletos.

      — Bine, bine, am înţeles, nu mai glumesc pe tema asta, dar spuneţi-mi cum o să trecem de bariera de control secundară, îşi feri el capul de palma lui Crispi.

      Momentul de tensiune trecuse ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Erau din nou uniţi. La fel ca întotdeauna.

      — Haideţi să ne grăbim, să nu-i pierdem din ochi, îi arătă Pletosul din cap pe cei doi Slujitori. Ei o să fie biletul nostru de intrare pe platou, cu condiţia să-i ajungem din urmă la timp.

      — La ce te-ai gândit? îl întrebă Kova.

      — O să vezi când ajungem acolo, îi dădu răspunsul în doi peri Pletosul.

      I se adresă apoi lui Crispi care purta cel de-al doilea rucsac:

      — Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei. Rămâi chiar în spatele meu.

      — Dar cum... se pregăti Kova să comenteze din nou fiind întrerupt mult mai brutal de această dată:

      — Văicărelile tale se vor termina acum, împunse aerul cu un deget ameninţător Crispi. E o problemă de încredere, Kova, îşi înmuie el tonul. Dacă e prins unul, mai mult ca sigur că vor fi prinşi şi ceilalţi. Şi ştii de ce sunt în stare Slujitorii atunci când vor să afle ceva. Dacă nu avem încredere unii în alţii, atunci nimic nu se va alege din tot ce încercăm să facem împreună, mă înţelegi? Pe de altă parte, probabil că Pletosul are în el un dram de nebunie dar asta nu înseamnă că este prost.

      — Eu n-am pus problema în felul ăsta, bătu Kova în retragere. Vroiam doar să ştiu că o să fim în siguranţă.

      — Nu pot să-ţi promit asta, îi făcu şmechereşte cu ochiul Pletosul. În schimb pot să-ţi ofer adrenalină, şopti el doar pentru urechile lui Kova.

      Se întoarse către ceilalţi:

      — Să ne grăbim. Văd că Slujitorii noştrii nu vor nici în ruptul capului să ne aştepte până terminăm şi noi ce avem de discutat, glumi el.

      Înghiontind în stânga şi dreapta, ba cu o vorbă bună, ba cu o sudalmă scuipată printre dinţi, cei patru începură să micşoreze distanţa cei îi separa de ţintele lor.

      — Nu ştiu dacă o să reuşim să îi ajungem la timp. Toată lumea se dă la o parte din calea lor, pe când noi...

      — Esta exact cum trebuie să se întâmple, răspunse Pletosul cu o faţă înroşită de efort. Trebuie să întârziem suficient de mult pentru a le lăsa timp să treacă de barieră dar totuşi nu foarte mult încât să-i pierdem din vedere. Cât să părem că am venit împreună dar am fost întârziaţi undeva pe drum suficient timp ca să-i pierdem din vedere. Aţi înţeles unde vreau să ajung?

      — Cred că încep să-mi dau seama ce vrei să faci, răspunse Crispi şi în numele celorlalţi.

      — Atunci să nu mai pierdem timpul.

      Primul care ajunse la bariera de control secundară stârnind protestele celor care se aşezaseră ordonat la coadă a fost Pletosul. Cu o respiraţie lungă şi şuierată aproape că îl dărâmă pe Slujitorul din faţa sa.

      — Unde te grăbeşti aşa, tinere? îi bară acesta calea cu o mină acră. Crezi că noul conducător nu va reuşi să ajungă cu bine dacă nu vei fi şi tu de faţă?

      Remarca stârni hohotele de râs ale celor aflaţi în preajmă care cu câteva momente mai înainte se înghiontiseră în el.

      Slujitorul îl privea cu un aer dispreţuitor de la înălţimea lui de aproape doi metri. Pletosul îşi compuse cea mai nevinovată mină de care era în stare după cursa pe care o făcuse, uitându-se însă cu atenţie la mâna stângă a Slujitorului de care atârna neglijent, prinsă cu o cureluşă, o vergea metalică cenuşie. Chiar şi fără a folosi încărcăturile neuronale, o persoană bine antrenată putea face minuni cu o astfel de armă iar Pletosul nu se îndoia că Slujitorul din faţa lui ar fi folosit-o numai pentru a-i demonstra de partea cui era autoritatea.

      Îşi ridică ochii încercând să-i prindă privirea. Poate se desprinde o bucată de stâncă şi îi cade în cap, se gândi într-un mod aproape reflex când văzu peretele de stâncă neregulat din spatele lui. Măcar aş şti un lucru. Chiar dacă aş fi prins, nu mi-ar părea în totalitate rău.

      — Într-adevăr, am întârziat, îşi îndepărtă câţiva stropi de sudoare ce ameninţau să-i intre în ochi. Am fost opriţi mai mult decât ne-am aşteptat la bariera de control primară, minţi el fără să clipească.

      — Să înţeleg că nu eşti singur? se aplecă Slujitorul, mai să-l scuipe în faţă.

      Oare ce păţise de era atât de amabil? Poate e din cauza pletelor, încercă el să se dumirească.

      Lungimea părului intra în conflict cu una din regulile dogmatice ale Slujitorilor. Totuşi nu apăruse încă nici o normă care să interzică acest lucru. Poate şi din cauză că pletoşii erau o specie pe cale de dispariţie. O anume perioadă de timp pletele s-au suprapus cu forma cea mai la îndemână de protest împotriva Slujitorilor. Perioada aceea însă trecuse de ceva timp astfel că, o dată cu îmblânzirea populaţiei, vedeai din ce în ce mai rar plete purtate la vedere.

      — Sunt împreună cu un prieten. Cred că are rucsacul mai greu. Va apare şi el în curând.

      — Aşa deci, tărăgănă el vorbele, atunci, când va ajunge şi celălalt aici o să vă mai întreb încă o dată unde vă grăbiţi, îşi puse el mâinile în şold arătând cu o înclinare a capului coada ordonată ce se întindea în faţa barierei. Până atunci vei dori probabil să-mi arăţi în ce constă preţiosul conţinut al rucsacului din spatele tău.

      În timp ce vorbea îşi coborâ mâinile din şold şi se apropie cu paşi mari de Pletos. În mod ostentativ îşi biciui dunga laterală neagră a uniformei cu vergeaua al cărei capăt începuse să-şi schimbe culoarea, semn că se pregătea să o folosească.

      — Pe sângele conducătorului nostru că nici eu nu ştiu ce anume am în rucsac, se dădu înapoi câţiva paşi Pletosul.

      Se prefăcu speriat gândindu-se însă cât era prefăcătorie şi cât era adevărat.

      — Slujitorii de la bariera de control primară care au controlat conţinutul nu mi-au permis să arunc şi eu o privire. Este drept că ceilalţi doi îmbrăcaţi în mantii purpurii erau grăbiţi şi s-au purtau cu ei destul de aspru deşi nu aveau nici o vină, turui el minciuna fără să răsufle. Vorbeau ceva despre aparate de logică sau cam aşa ceva...

      — Poate era vorba despre logistică, interveni o persoană din rând.

      Toţi cei de faţă aşteptau curioşi deznodământul.

      — Tu să-ţi ţii fleanca, strigă furios Slujitorul îndreptându-se către el. Nimeni nu te-a întrebat nimic. Sau poate vrei să folosesc asta, ridică el ameninţător vergeaua.

      Rândul se rupse în faţă, fiecare căutând să se pună la adăpost în faţa mâniei Slujitorului.

      Se întoarse către Pletos care înţepenise ca o statuie şi-l întrebă nervos:

      — Cine ţi-a dat rucsacul? S-au cine v-a dat rucsacurile? îl observă el în spaţiul gol creat de furia sa, pe Crispi care rămăsese la fel de încremenit.

      — Slujitorii îmbrăcaţi în mantii purpurii. Spuneau că se grăbesc şi ar fi bine să ne ţinem după, ei dar nu am reuşit. Ne-au întârziat la prima barieră. Probabil că din cauza aceasta au fost nervoşi mantiile purpurii pe cei de la barieră, replică Pletosul. A trebuit să rămânem şi să aşteptăm până ce au verificat rucsacurile.

      Uniforma albastră era în dubiu. Nu ştia ce trebuie să facă.

      — E ciudat cum nu ne-au înştiinţat despre venirea voastră, gândi el cu voce tare.

      — Puteţi să ne controlaţi, ridică din umeri Pletosul, nu e treaba mea. La fel cum nu o să fie nici dacă din această cauză, mantiile purpurii o să-şi strice planificarea cu o nouă întârziere, mai sugeră el.

      Acum este momentul cheie. Dacă îndoielile Slujitorului de la barieră sunt destul de puternice vom reuşi să trecem fără să fim controlaţi. Trebuie doar să mai pun puţină presiune asupra lui, pentru siguranţă.

      — De cât timp au trecut ei pe aici?

      Slujitorul trebuia să se hotărască rapid ce urma să facă. Hotărî să facă o mică verificare. Dacă totul era în regulă vor putea intra pe platou fără a fi controlaţi deloc. Nu putea risca ca verificarea lui să fie interpretată altfel de mantiile purpurii. Îşi ridică un deget la buze şi întrebă:

      — Filtrele trebuie oprite când treceţi?

      Răspunsul veni imediat:

      — Binenţeles. Altfel nu reuşim să trecem fără să declanşăm mecanismele barierei.

      Pletosul se întoarse către Crispi zâmbind. Reuşise. În ochi i se putea citi încântarea.

      — La prima barieră au fost oprite când aţi trecut?

      Fără să se mai gândească ce implica răspunsul său Pletosul îi răspunse:

      — Nu.

      — Am să verific atunci la colegii mei de jos ceea ce mi-aţi spus şi după aceea vă dau drumul. Bănuiesc că aţi trecut tot printr-unul din filtrele din margine şi la prima barieră, nu? se interesă el în timp ce se pregătea să facă legătura cu prima barieră.

      Cuvintele Slujitorului îngheţară zâmbetul victorios al Pletosului făcându-l să-şi schimbe culoarea obrajilor. Norocul lui era că îi întorsese spatele către Crispi. Totuşi avu puterea să-i răspundă pe un ton normal:

      — Desigur.

      — Nu cunosc codul de identificare al mantiilor purpurii, din păcate. Aş fi luat legătura direct cu ei. M-aş fi scutit de orice neplăceri. Şi pe voi de asemenea. E din cauza aglomeraţiei, se scuză el. Nu ne aşteptam la un aflux atât de masiv de doritori să-l vadă pe noul conducător. A afectat puţin bunul mers al organizării.

      Era cel puţin ciudat cum devenise brusc amabil şi vorbăreţ după ce cu câteva minute înainte îi ameninţase. Probabil că îl îngrijora faptul că ei s-ar putea să aibă dreptate. După câteva momente de încercări reuşi să stabilească legătura cu Slujitorii de la primele filtre:

      — Aţi avut ceva probleme la barieră? întrebă el scurt.

      Răspunsul veni printre pârâituri şi ţiuituri:

      — Filtrele s-au ridicat de două ori. De ce?

      — Nimic important. Vroiam doar să aflu cum merge treaba jos, întrerupse el legătura cu un gest scurt.

      Se întoarse către cei doi cu o faţă pe care dacă erai atent puteai citi începutul unui zâmbet:

      — Aveţi dreptate. Filtrele de jos s-au oprit de două ori, indică cu privirea rucsacii purtaţi pe umeri de Pletos şi Crispi. Nu vă mai reţin. Durează doar o secundă până opresc filtrele. Bănuiesc că au luat-o către zona unde stau oficialităţile. Dacă vă întreabă de ce aţi întârziat să le spuneţi că eu nu am avut nimic de a face cu toată tevatura asta. Îmi făceam doar datoria, mai adăugă. Scârbele. Se cred atât de importanţi încât nu pot să-şi care singuri bagajele. Au nevoie de hamali pentru a nu-şi şifona imaginea. Nişte imbecili cu nasul pe sus, răbufni el în minte.

      Crispi şi Pletosul aşteptară în liniştiţi până ce filtrele fură oprite. Ridicându-şi rucsacii se puseră în mişcare abordând un zâmbet protocolar în momentul în care se despărţiră de Slujitori. Regruparea se produse câţiva zeci de metri mai încolo.

      Pentru a doua oară se reuniseră toţi, de data aceasta pe platou. Se studiau reciproc, unii zâmbind, alţii mormăind încruntaţi. Ca de obicei Pletosul începu să-i şicaneze:

      — Vedeţi că până la urmă tot am reuşit să ajungem unde trebuia?

      — Tot am reuşit? Ce vrei să spui cu treaba asta? şuieră Kova la el. Era cât pe ce să o încurcaţi la a doua barieră, ceea ce înseamnă, după spusele lui Crispi, că era cât pe ce să o încurcăm toţi.

      — Nici unul dintre noi nu a ştiut că se vor amplasa suplimentar cele două bariere de control. Ştii că nu ar fi trebuit să fie, încercă să-l calmeze Crispi.

      — Acum îţi descarci tensiunea pe care ai acumulat-o. E normal să fii nervos, interveni şi Bătrânul. Pe de altă parte, nu mai puteam să aşteptăm pentru a ne pune planul în practică până când ar fi apărut noul conducător. Sper că mă înţelegi.

      — Cu siguranţă o să trebuie să îmi mai spui odată de ce a trebuit să facem treaba asta, mormăi Crispi către Bătrân convins doar pe jumătate de explicaţie.

      — Mi-e nu trebuie să-mi explici nimic. Dacă am putea să facem ceva de genul ăsta, să zicem, măcar o dată pe săptămână... ufff... a fost mai mult decât interesant, pocni Pletosul din degete.

      — Ştiţi cu toţii, de ce şi pentru cine o facem, le răspunse tăios Bătrânul. Nu mai e nevoie să vă aduc aminte lucrurile astea.

      — Spuneai ceva despre nişte informaţii... tatonă terenul Kova.

      — Da, însă mai sunt câteva lucruri care încă nu se potrivesc, aşa că deocamdată nu vă pot spune nimic.

      — De ce?

      — Ca să nu vă împuiez capul cu prostii. Nu am de unde să ştiu cât de adevărate sunt unele dintre lucrurile pe care le-am aflat, ştiţi şi voi ce greu se pot obţine informaţiile. Te bazezi mai mult pe zvonuri sau amintiri sau mai ştiu eu ce, decât pe lucruri certe. Cel mai la îndemână exemplu este cel cu introducerea asta, în ultimul moment a barierelor de control. Aşa că...

      — Nu ar trebui totuşi să lăsaţi discuţia asta pe altă dată, interveni Pletosul. Am venit aici ca să facem ceva, nu? Discuţiile astea le puteţi continua şi acasă.

      — Are dreptate, Pletosul. Kova la ce intensitate ai setat drăciile tale artizanale?

      — O să aibă maximum de impact, Bătrâne.

      — Există posibilitatea să se ajungă la pierderi umane? interveni Crispi.

      — Bine înţeles că da. Ca în orice război...

      — Noi nu purtăm nici un război cu cei care au venit aici să-şi vadă liderul. Ai luat-o razna de tot? se enervă Crispi. Setează-le la o intensitate medie. Nu vrem să rănim pe nimeni. Vrem doar să transmitem un „mesaj de bun venit” noului conducător.

      Negru la faţă, Kova luă rucsacii şi îi spijini grijuliu unul de altul pe pământ. Se apucă apoi sistematic, fără să-i mai pese dacă era observat sau nu, să meşterească la fiecare compozit în parte.

      — A început să-i placă şi lui, constată cu un rânjet de uimire Pletosul.

      — Putea-ţi să-mi spuneţi şi mie că aveţi nevoie doar de nişte pocnitori, bolborosi Kova supărat că munca lui de două săptămâni a fost anulată aproape dintr-o răsuflare.

      — Fiecare ştie unde trebuie să le plaseze, împărţi Bătrânul din nou rucsacii. Îndată ce terminăm ne revedem tot aici.

      — Numai un moment. E de presupus că dacă vom plasa pocnitorile lui Kova în locurile stabilite, care mai mult ca sigur vor fi populate în momentul detonării, se va crea o panică destul de mare, îi opri Pletosul.

      — Aşa, şi?

      — Există un singur drum pe care poţi coborî, cel pe care am venit cu toţii. Îmi e teamă ca nu cumva în urma exploziilor toţi să găsească de cuviinţă să coboare în acelaşi timp, caz în care s-ar produce o busculadă uriaşă în cel mai bun caz... Toţi am fost de acord că nu trebuie să existe victime omeneşti...

      — Presupun că te-ai gândit atunci şi la noi locaţii de plasare, nu?

      — Cred că am găsit o alternativă viabilă. Apa colectată de rigole în timpul anotimpului ploios se varsă prin jgheaburile care înconjoară platoul în câteva recipiente uriaşe. Putem plasa acolo încărcăturile. Ştiu că mai există încă destulă apă acolo care va fi împrăştiată. Cei mai mulţi ar putea interpreta gestul ca pe un semn al prosperităţii pe care o va aduce noul conducător, explică Pletosul.

      — S-au dimpotrivă ca pe o risipă inutilă de apă, îi replică Bătrânul.

      — Puţin mă interesează ce interpretare o să găsească ceilalţi, din moment ce încărcăturile nu vor fi detonate sub picioarele lor iar panica va fi evitată. Important e faptul că cei care au organizat totul o să ştie că pocnitorile nu sunt ale lor, rezumă esenţialul Kova. Problema o să fie în urmările pe care o să le aibă gestul nostru.

      — Iar începem să ne văicărim, exclamă Pletosul cu o grimasă adresată lui Kova.

      — O să aveţi tot timpul să vă înţepaţi, când totul o să se termine, interveni Bătrânul. Voi chiar nu puteţi renunţa la amabilităţile zilnice nici măcar într-o situaţie ca asta?

      — A fost o întrebare retorică presupun, îi rânji prietenos Kova urmat imediat şi de Pletos.

      — Gata. Să nu mai pierdem timpul la modul inutil. Eu plec împreună cu Kova iar Pletosul merge cu tine Bătrâne.

      Cu rucsacii pe umeri se despărţiră în două grupuri. Bătrânul cu Pletosul plecară primii, strecurându-se prin mulţimea care continua să-şi îngroaşe rândurile. După câteva momente de aşteptare plecară şi ceilalţi doi în direcţia opusă.

      Mulţimea continua să sosească în număr mare, aşa că era limpede pentru oricine că în curând accesul dincolo de cea de a doua barieră de control va fi restricţionat. Trebuiau luate măsuri de securitate pentru a evita busculadele de orice fel. Iar după cum se îngroşau rândurile mulţimii, apropiindu-se periculos de marginile terasei, orice era posibil.

      Înghesuiala era dublată de căldura soarelui care îşi trimitea din creştetul cerului văpaia dogoritoare. Întregul platou lăsa impresia unei oale de gătit gigantice în care se prepara o imensă supă umană.

      Trecu aproape o jumătate de oră când în cele din urmă la un semn al Slujitorilor liniştea începu să se înstăpânească dinspre centrul platoului către marginile acestuia. Noul conducător urma să-şi facă apariţia.

     

     

© Copyright Adrian Vlad Vicenţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online