evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jocul Zeilor (IX)  -  Caseta pirografiată  -  Pierderea  -  Iza  -  La frontieră  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Depozit.02  -  Marea Neagră. Iulie  -  Vatmanul - O pasiune  -  Jocul  -  Colecţionarul  -  Pânza de paianjen  -  Secretul  -  Coşmar  -  Jeopardy  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Brăduţul  -  Timpul schimbării  -  Mamă de duminică  -  Povestea trenului  -  Locul pierdut  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Întâlnirea  -  O noapte într-un ceas  -  Sinucigaş plătit  -  Luminile oraşului XI  -  Nyprus  -  Sharia (fragment)  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Transcendere  -  Aripile din cer  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Turnul de calcar  -  Cursa  -  Fluturi  -  Moştenire de familie  -  Pulbere de stele  -  Cyborg story  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Robotul  -  Halucinaţie  -  Scrisoarea  -  Himera  -  Luminile oraşului XXX  -  Servisul Auto  -  Sentofagia  -  Melodia care nu se aude  -  În beci  -  Anul 10000


Îmbrățișare

  D. Alexandru Ioan
Secretul
varianta print

D. Alexandru Ioan



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

       Mă îndreptam cu pași repezi către fântâna din fața tribunalului când au început să urle sirenele de nu știu unde, izbindu-se turbat, tumultos, ca o apă năvalnică, de tot ce le ieșea în cale. Nici nu știam că funcționează, știți, de când cu pana de curent nu s-au mai făcut auzite și drept să vă spun nu se făcuseră nici înainte vreme. Nu îmi dădeam seama ce ar fi putut să însemne, revenise curentul poate, era un exercițiu oarecare, nu știu, dar m-am lăsat instinctiv pe vine și m-am adăposit apoi sub niște dărâmături așezate la-ntâmplare. Cum stăteam așa chircit mă așteptam să intre cu tancurile, să mărșăluiască pe străzi și să împuște pe orișicare le-ar fi ieșit în cale, sau oricum, ceva de genul acesta. Însă nimic. Am mai stat câteva clipe, aprinzându-mi o țigară, iar când am vrut să ies am observat că întreg cerul se spuzise de avioane. Nu păreau să scoată vreun zgomot, sau cel puțin nu unul care să-l acopere pe cel al sirenelor. Am țipat cât am putut de tare spre niște oameni ce se adunaseră împrejurul fântânii, am dat disperat din mâini, dar priveau aiurea, pesemne că nu mă vedeau și nici auzeau. Atunci, concomitent, un bubuit puternic ce m-a asurzit preț de câteva clipe a trecut parcă prin mine și o parte din clădirea de vizavi a izbucnit în afară. Tencuiala mi-a intrat în ochi, iar bucăți nu prea mari din zid m-au lovit în piept și-n picioare. Nu mai văzusem până atunci ceva explodând atât de aproape și mărturisesc faptul că mi s-a părut întru câtva minunat, ca un fel de joc de artificii, dar nu pe verticală, ci pe orizontală, însoțit de tot felul de confetii ce mă făceau să-mi doresc înflăcărat ca din spatele norului de praf și pulberi fine să iasă un clovn care să facă haz de toată această farsă bine orchestrată. Vă rog, nu mă mai priviți așa, știu că totul era și este doar un lucru îngrozitor, dar mi-ați spus să văd explic ce s-a întâmplat, ce am simțit și gândit atunci și tocmai asta încerc să fac. Bombele, parcă venite dintr-o altă lume continuau să cadă, iar eu am început să alerg de-a lungul blocurilor ca să mă ascund din calea prăpădului. Trecuseră câteva săptămâni de la ultimul atac și mă dezobișnuisem, începusem aproape să sper că fusese o greșeală, o simplă eroare în care se adânciseră o vreme, dar iată că acum vă văd pe voi aici și-mi pierd cu desăvârșire chiar și această firavă speranță.

      Bine, bine, reiau. Mergeam la nimereală când mi-a sărit în ochi catedrala și m-am gândit că dacă am să mă adăpostesc acolo bunul Dumnezeu o să aibă grijă de mine și n-o să mi se întâmple nimic, iar după cum vedeți, am avut dreptate. Dumneavoastră credeți în Dumnezeu?

      Nu face nimic, nu încercați să vă scuzați, pe o vreme ca aceasta mulți își pierd și ultima fărâmă de credință. Ușa era larg deschisă, dar nu era nimeni înăuntru și părea mai mult decât pustie, părea aproape lugubră, ca și când în interiorul său ar fi stat ascuns ca o fiară un alt fel de timp, unul încă netrăit, deși de mult scurs. Schele din lemn erau peste tot, exact așa cum le lăsaseră. Nu se găsise nimeni să termine restaurarea sau măcar să le îndepărteze de acolo deși duminica era plină de oameni ce supraviețuiseră atacurilor anterioare și care veneau de prin toate părțile orașului. Lumina pătrundea prin vitraliul frumos încastrat al rozetei și lăsa pe marmura podelei o sferă ușor aplatizată. Vremea era însorită, de plouat a început să plouă de abia în a doua sau a treia seară. Încercam să casc pentru a-mi desfunda urechile, mă trăgeam de ele, înghițeam în sec, dar nimic. Mă îngrozea această lipsă aproape desăvârșită a sunetului ce-mi făcea timpanul să-mi țiuie pe interior, de parcă mintea mea și-ar fi creat singură o gamă, una cam iritantă ce-i drept, care s-o mențină vie și trează. Mai fusesem aici în câteva rânduri de când începuse totul, dar niciodată nu m-am găsit singur în fața șirurilor de sfinți și îngeri ce mă iscodeau tăcuți, de pe postamentele lor. Îmi era puțină jenă să intru așa murdar și sângerând în acest loc sfânt, dar mi-am spus că Dumnezeu e bun și iartă totul. Nu știu de ce am dat în acel moment o atât de mare importanță înfățișării mele, dar aceasta gândeam. M-am îndreptat spre altar pentru a mă ruga, dar chiar atunci, ca și când ar fi încercat să mă oprească din tentativa mea, am simțit mai mult decât auzit, o detunătură înfundată, o zguduitură puternică, iar rândurile de îngeri au început să se clatine amenințător și din pereții înalți au zburdat firicele de praf ce sclipeau atât de frumos în lumina colorată a vitraliilor. Am avut timp doar cât să mă arunc la pământ ,o altă bombă căzând peste altar și naos, dezvelind cerul printr-o gură enormă, căscată, iar imediat un alt proiectil se prăbuși pe partea spre care mă aruncasem eu. Am auzit un schelălăit înfiorător, cred că-mi aparținea, iar un arc butant s-a frânt și o bucată din perete s-a desprins, a rupt schelele și s-a prăvălit peste mine, imobilizându-mă. Nu-mi mai puteam mișca mâinile și nici picioarele. Mă gândesc că probabil fusese un întreg șirag de proiectile ce au continuat să curgă din pântecele bombardierului, dar eu doar pe acestea trei le-am simțit. Acum îmi trec toate acestea prin minte, nu atunci, atunci doar simțeam durerea, nu crâncenă ci amorțitoare, crâncenă a început să devină abia spre căderea nopții când amorțeala a început, în aciculi pătrunzături, să-mi treacă. Mă enerva însă la culme că nu îmi puteam șterge fața de tot acel praf ce-mi intrase în nări și mă gâdila, mă gâdila îngrozitor. Închisesem ochii și mă străduiam să mă slobozesc din această strânsoare, dar toată vânzoreala îmi era în zadar. Am strigat de câteva ori după ajutor, dar bănuiesc că nu era nimeni prin preajmă, iar dacă n-ar fi venit oamenii dumneavoastră, cărora le sunt profund recunoscător, aș fi rămas și acum acolo. Nu cred c-aș mai fi dus-o mult, mă cuprinsese în ultima vreme un somn de moarte. După ce mi s-au sleit puterile de atâtea strădanii inutile, de abia mi-am mai smucit sfârșit de câteva ori capul ca să dau tot la o parte pentru a-mi putea ridica pleoapele. Deasupra mea vedeam clar câteva pietre strâns unite ce hârjâiau pe o scândură aplecată și proptită de mai mai multe ogive. Nu le auzem, dar mi se păreau că lunecă lent și scrijelesc în lemnul uscat însemne de nedescifrat. Trecuse un timp, începuse să amurgească, gura căscată începuse și ea să se înnegrească. N-am reușit să adorm de frica acelei conglomerat ce înainta alene spre mine. Cât timp a fost lumină mișcarea îi era imperceptibilă, iar de la lăsarea întunericului n-am mai fost în stare să o văd deslușit. Mă gândeam doar c-o să vină, îmi era îngrozitor de teamă. Nu e vorba de lovitura în sine, nu mă înțelegeți greșit, izbitura avea să dureze doar o clipită și gata, ci de faptul că nu puteam s-o opresc prin nimic și nici nu mă puteam mișca din calea ei. Asta mă speria, dar în același timp mă și mulțumea. Erau două posibile morți, acea prin izbitură și aceea prin însetare, iar dintre acestea o preferam cu siguranță pe cea dintâi. Toată noaptea, în răstimpurile în care durerea mă lăsa să încheg idei la întâmplare, m-am zvârcolit. Priveam de cealaltă parte a gurii înstelate îngerul de piatră cu sabia lăsată și mă rugam lui, nu să trăiesc ci doar să mă pot mișca, să-mi redea această libertate. Sau să mă lase să mor cât mai repede cu putință, deși speram sincer, fără ca totuși să recunosc față de mine aceasta, că n-o să mi se întâmple nimic, cel puțin nimic mai mult decât ce mi se întâmplase deja, și am continuat să sper chiar și după ce se crăpase de ziuă, iar piatra înaintase cu mai bine de-o palmă față de reperul pe care-l alesesem. Acum îmi ziceam că n-o să mă atingă, deși nu era prea sus, ci la doar câteva picioare și puteam intui locul eventualei căderi. Mă mai calmasem, mă străduiam să mă reculeg, să revăd toate faptele vieții mele, toate greșelile pentru care ar fi trebuit să-mi cer iertare, să mă împac într-un fel sau altul cu mine, dar mai ales cu moartea ce avea neîndoielnic să vină. Dar speranța nu mă lăsa în pace, se lipise de mine, făcuse colți și mi se înrădăcinase în suflet. Picioarele mă dureau atât de tare încât scrâșneam din dinți și ajunsesem să-mi doresc să fiu cât mai degrabă izbăvit de toată această întâmplare. Nu mai aveam nevoie de împăcare, nu mai voiam nimic, doar să se termine, indiferent de felul în care avea să se petreacă. Chiar atunci am simțit acel târșâit de parcă ceva s-ar fi târât înăuntrul venelor mele. Pietrele acelea strâns legate, nedespărțite, s-au năpustit de-o dată asupra mea, iar eu, fără să știu de ce anume, mi-am ferit capul. Mi-a strivit partea dreaptă, mandibula și umărul și mi-a rupt clavicula. De ce n-a trecut nimeni pe acolo vreme de câteva zile, era doar un lăcaș de cult care ar fi trebuit să-i atragă, nu să-i îndepărteze, nu știu. E un gând meschin, dar e ceea ce simțeam în acele clipe de deznădejde. În spatele acestei dureri de care reușeam doar când și când să mă detașez se ascundea o cruntă și amară disperare. Eram părăsit în acel loc, închis ca-ntr-o capcană în care intrasem de bună voie. Când m-am trezit din leșin mă simțeam rău de tot, capul îmi pâlpâia, oasele mi se mistuiau în trosnete surde, carnea îmi ardea și ea. Îmi era cald, foarte cald, de parcă aș fi ajuns în iad. Îmi și imaginam că așa trebuie să arate, torid, doar momentele de binevenită inconștiență se căzneau să mă contrazică, căci ce iad este acela în care există totuși odihnă? Se făcuse iar noapte, iar o lună gotică, plină, stacojie răsărea treptat deasupra mea, iar pe suprafața ei se reliefa o umbră lugubră, morbidă. Un gargui ce străjuise pesemne afară, la capătul jgheabului de apă, fusese smuls din făgașul său secular și zăcea acum, sprijinit cu aripile sale dezgustătoare de zidul crăpat, deasupra mea. De abia așteptam să treacă mai repede luna și să-l arunce înapoi în neantul din care sosise. Când am redeschis ochii am auzit niște suspine și un pășit lent, atent. Mi-am lăsat capul să-mi cadă într-o parte și am reușit să zăresc o fetiță ce strângea la piept un lucru oarecare. Mă simțeam aproape salvat, găsisem frângia de care mă puteam sluji pentru a mă smulge din acest chin și am dat să strig, însă sunetul mie se împlântase în gâtlej ca niște spini sau spice sau schije, crescuți sau crescute pe interior, prinzându-se bine, nemaidorind să-l părăsească. Mă stufocam. Mă străduiam din răsputeri să respir, să țip, dar doar un gâlgâit se făcea auzit, acela al sângelui ce-mi părăsea, bâjbâind cu degetele sale ce se răsfirau și se năclăiau pe măsură ce-mi părăseau pântecele, pântecele acela ce aproape încetase să mă mai doară, așa c-am renunțat să mai încerc să mă fac remarcat. Nici nu mai puteam, toate puterile se scurseseră din mine, călite la focul sufletului meu, candide între gândurile mele cadaverice, caste în corpul meu caduce, apatice printre degetele rășchirate, anodine pe pulberea fină, amorfe în abisul abnorm spre care se prelingeau sângerii. Pe ea n-o mai zăream, dar știam că se ascunsese printre scaunele învechite de carii și roase de timp, departe, sub un morman de ruine pietrificate, sordide ca și mine sfârșitului, chiar sub locul unde îngerul străjuia și adăsta clipa în care să se scoboare din sanctitatea fără seamăn către nedorita înfruntare. Fetița, la picioarele lui ocrotitoare, avea de acum să fie în siguranță, mi-am zis, apoi m-am cufundat iarăși într-un somn profund, vecin cu leșinul. Atunci a început de fapt totul, când m-am trezit speriat la auzul unei voci puternice, impunătoare, plină de scârnave cuvinte de ocară, ce răsuna sinistru în tăcerea de stană a catedralei. Îngerul vorbea, iar spusele sale scurmau sălbatec ascunse lăcașe și săgetau sângeros ascunse sălașe din care se reîntorceau false și frânte, închegate-n pilaștrii înnegriți de secole, încleiate în colonetele subțiri, târgățațe de nervurile bolților în parte surpate. Rămăsesesm cu toate simțurile căscate, cura, ochii, urechile, degetele și nările, pentru-a mă umple de toate acele cuvinte pe care nu le puteam percepe, ca o amforă spartă în care torni neîncetat cristalina apă. Se adresa pe un ton neîndurător acelui gargui pe care-l deslușeam încă și mai clar în lumina selenară ce-i cădea pieziș pe fața plecată, crăpată. Nu reușeam să prind decât frânturi, crâmpeie ce rezonau în mintea mea, fără să știu cu ce anume, până când, printr-o evidență ce-mi încleștă gândurile și-mi pietrifică sufletul, am pricep, am priceput că-i vorba în latină. Poate că dacă n-ar fi fost acest amănunt și acel sunet ce avea să vină, aș fi fost în stare să cred și acum c-a fost vorba de-o simplă vedenie, plăsmuire a minții mele ostenite.

      Poftim? A, nu, nicidecum, însă am studiat-o în câteva rânduri la școală și am participat și la câteva seminarii, ce-i drept cam plictisitoare.

      Pictor, dar mă atrage uneori și scrisul, poate că de aceea. Am o memorie, cum se spune, fotografică și-mi place să descriu ce văd, așa cum văd, detest cubismul și neomodernismul. Recunosc fără nicio rușine că sunt incapabil de-a le înțelege.

      Am reușit să rețin, așa cum vă spuneam doar frânturi; cunoștiințele mele în domeniu sunt totuși minimale. Repeta întruna anumite cuvinte și sintageme, deși mă gândesc că poate le-am păstrat tocmai pe acestea pentru că și știam ce înseamnă: “moris”, “interimo”, “deus”, “domini” “non olvidare”, “benigno numine”, “abyssum invocat”, “mea lux”, “consummatum est”, “diabolus”, pe acesta din urmă cu precădere rostindu-l în nenumărate rânduri. Îmi oprisem privirea asupra statuii și da, vorbea, îngerul acela de piatră vorbea, deși nu-l vedeam chiar atât de clar, știu că era el, își mișcase puțin mâna în care ținea sabia, devenise un pic mai amenințător, renunțase la rigiditatea sa milenară . Neîndoilenic că par un zănatec în acest moment, dar nu asta contează, mi-ați cerut să vă spun, ați făcut-o c-un motiv anume, am această impresie, altfel ce rost ar fi avut să mă întrebați și pe deasupra să mai și puneți pe cineva să noteze toate acestea. E ceva ce-mi ascundeți.

      Bine, să zicem că-i așa cum spuneți dumnevoastră. Fetiţa plânse ceasuri îndelungate, întrerupt, în hohote, apoi n-am mai auzit-o, reuşise pesemne să adoarmă în ciuda acelei larme înspăimântătoare iscate între cele două fiinţe, una apodă, cealaltă apteră, una angelică, cealaltă demonică, una proteguitoare, cealaltă persecutoare. Îngerul, acest serafim sublim, o proteja în faţa demonului ce parcă de abia aştepta să-şi întindă aripile şi să se repeadă-n ea ca s-o strivească, s-o omoare. Păzea acel trup plăpând ce strângea cu mâinile firave la pieptul ei arzând o nestemată oarecare, un suflet frânt. Dumnezeu nu se îndurase de ea şi n-o lăsase să se nimicească, trimiţându-i în apărare îngerul. Auzeam în cele câteva moment de reverie ogivele trosnind şi bucăţi din tavanul rămas în picioare desprinzându-se şi lovindu-se de marmura rece, plină de dărâmături şi praf, clătinând din temelii fragilul echilibru. Nu cred că vă închipuiţi cum e să auzi sunetul acela încă şi mai înfiorător decât o statuie vorbind în latină. Poate halucinam, dar sunetul, sunetul acela, vă spun, e cu neputinţă de imaginat. Am mai auzit latina, am mai văzut statui, dar o astfel de frângere, de strângere, vă juruiesc… Îmi era frig şi frică, dar îmi imaginam cum trebuie să se simtă acel copil, atât de aproape de mine şi totuşi imposibil de atins, de aflat, de parcă noi am fi fost acolo dintotdeauna şi catedrala s-ar fi clădit singură împrejurul nostru, despărţindu-ne, și o firidă s-ar fi iscat între noi devenind apoi abisul dintre două ființe, una ce stătea deasupra mea, iar cealaltă deasupra ei. Iar aici intervine un lucru pe care nu-l pot nicicum pricepe, ceva ce mă intrigă cu adevărat. Acel gargui, acel demon, nu părea să spună nimic, părea chiar îngândurat și întristat așa cum adăsta cu trupul pe jumătate plecat. Știu că-i absurd, dar am avut pentu o clipă senzația că plânge. Auzeam lacrimile căzând aproape de mine, foarte aproape, probabil chiar şi pe trupul meu, însă nu aveam cum să-mi dau seama, durerea aceea amorțitoare acoperea totul în lințoliul ei, mă înveşmânta, mă adăpostea. După un timp nedefinit, poate chiar la câteva clipe, a început să plouă şi aproape că am răsuflat ușurat la auzul picurilor mari, reci, nepăsători. Abia atunci am realizat cât de sete îmi este, așa c-am deschis larg gura și am lăsat ploaia să mă scalde și să mă hrănească. Îngerul și-a ridicat mână, îndreptând sabia într-un gest cutezător, amenințător, apoi a început s-o vânture de câteva ori de parcă ar fi încercat să despice acele lacrimi ce cădeau alene din cer și care se străduiau să mă spele, să mă ierte, să şteargă toate aceste cuvinte ce încă mai pluteau în aer, să ne unească şi încleiască, de parcă pentru ploaie aceste crezuri diferite, ale celor două creaturi opuse, n-ar fi însemnat decât unul singur căruia ea, ploaia, i s-ar fi împotrivit şi ar fi încercat să-l dizolve, dar neputând se mulţumea să-l învălmăşeze pentru a-l reduce la esenţă. Vorbesc cu detaşare acum, dar atunci, dacă n-ar fi fost clipele în care leşinam, n-aş fi rezistat până la ivirea zorilor, când îngerul avea să tacă rușinat sau poate nedorind să aflu, să afle, că-i aievea, întrupat. Am respirat uşurat, dar am simţit ceva sufocant arzându-mi pieptul şi mi-am reamintit brusc că sunt imobilizat aici, că nu pot pleca, sunt condamnat să văd, să aud, să îndur. Sângele mirosea urât a fier şi a piele caldă, întoarsă, stătută, iar apa băltea murdară în jurul meu. Nu-mi mai simţeam deloc picioarele de la brâu în jos şi nici mâinile. Devenisem, dacă nu cumva fusesem tot timpul, asemenea lor, apod și apter. Aş fi crezut c-o să-mi fie mai bine fără această durere, însă în absența ei mă mistuia îngrozitor foamea. Setea mi-o mai potolisem cu apa pe care o linsesem de pe jos, dar foamea… Aveam destulă mâncare când am plecat de acasă, dar mi-am zis c-am să prânzesc la întoarcere. De unde era să ştiu ce avea să mi se întâmple? Regretam amarnic sub acele ruine prăvălite peste mine, dar nu aveam cum să pot schimba acest trecut ce tocmai se înjghebase. Târziu, în zi, prin ploaia ce nu încetease pentru nicio clipă, am văzut cum se trezeşte acel copil ce stătuse ghemuit în tot acest timp sub scaune, pietre, schele și stele şi îşi întinde mâinile pentru a se destinde. Iese apoi din cotlonul ei, privește în sus, se închină în fața îngerului în șoapte candide. Aş fi vrut să plâng, s-o strig, să mă audă, să-și dea seama că sunt aici, captiv sub aceleași ruine, dar nu puteam; eram mai presus de toate captivul propriului meu trup. “Sunt aici!”, dar cuvintele nu mă părăseau, prizoniere și ele într-o cușcă mai mică, a minții mele. “Cum voi putea să mă eliberez, cum?” îmi ziceam, iar lipsa oricărei soluții mă ducea la exasperare. Nu știu ce rost mai aveam, dar nici nu mă întrebam, doream doar să fiu ferice c-o văd în viață, iar acest sentiment, precum pielea ei catifelată, mă dezmierda și-mi alunga sentimentele întunecate. Îmi era atât de frig și mă gândeam cu spaimă la venirea altei nopți ca la venirea altei morți. Când ploaia a devenit monotonă, mocănită, morocănoasă, am început să văd, să aud, să simt, tot mai fragmentar. Sabia scrâșnind printre colonade, glasul aspru spărgând vitraliile în mii de cioburi multicolore, lacrimile căzând calde, fade, pereții surpându-se, copilul dormind, izbituri ce nu-mi mai deschideau ochii. M-am trezit aici, printre acești oameni ce n-au dorit să-mi spună când o voi putea revedea.

      -Pe cine? Întrebă aghiotantul surprins.

      -Cum pe cine? Am obosit să vă tot spun, pe acea fetiță.

      Îl trag de-o parte pe adjutant și-l întreb dacă au scotocit bine. Îl ascult răbdător apoi mă adresez soldatului cu mașina de scris.

      -Ai notat tot ce-a spus?

      -Până la ultimul cuvânt, iar dacă vreți vă pot spune și ce înseamnă acele vorbe din latină!

      -Nu e nevoie. Leagă bine foile și păstrează-le.

      -Nu ați găsit-o, nu? Mă privește rănitul cu ochi galeși, aproape înțelegători.

      -Nu vă faceți griji, îi răspund, o să mă ocup personal de asta. Odihniți-vă, o să aveam poate nevoie de ajutorul dvs. Mă întorc grăbit și dau să ies pe ușă, dar locotenentul îmi ține calea.

      -Doar nu crezi că spune adevărul! Vezi și tu în ce stare e, plus că a și recunoscut că halucinase.

      -Catedrala unde l-ați găsit e reală, nu? Statuile la fel! S-ar putea ca și copilul. Și ies fără să-i mai spun nimic.

      -E o pierdere de vreme, ai să vezi! Zise în urma mea.

      Nu trebuia să văd, știam. Totul e o pierdere de vreme, dar trebuia să mă conving că n-a rămas nimieni acolo. Plus că toate aceste povești cu îngeri, demoni și alte imagini de apocalips, aceasta fiind, dacă nu mă înșel, a șaptea de când începuse tărășenia, nu-mi cădeau prea bine, aveam și așa destule pe cap. Întreb o infirmieră ce fusese de față atunci când l-au găsit dacă n-au dat cumva și peste o fetiță.

      -Nu, doar de el.

      -O să supraviețuiască?

      -O să fim siguri în curând. O să trebuiască totuși să se descurce cu un singur picior.

      -Ce număr are?

      Se duse în spatele unei mese și răsfoi printr-un caiet murdar.

      -3107854

      -Mulțumesc, îi răspund și plec în grabă pe culoarul îngust și prost luminat ce dădea spre ieșirea secundară.

      Atât de puțini să fi rămas oare dintr-un oraș cu sute de mii de locuitori? Suntem în ultima zi a lunii, iar pe el l-au găsit pe 27. Chiar dacă ar exista e prea târziu pentru ea. Îmi doresc ca locotenentul să aibă dreptate, deși simt contrariul. Ies din adăpostul subteran, mă strecor printre ruinele blocurilor, trec de piață, o iau pe o stradă laterală și pătrund în catedrală. E o minune că se mai ține în picioare, are mai multe goluri decât pereți. Observ acel demon ce stătea pe-o bucată de streașină prinsă între lemnele schelei. De partea opusă nu-i însă niciun înger. Înaintez și abia atunci observ statuia prăbușită și sfărâmată de marmură și de șirul de scaune. Pipăi pe sub ea și dau de ceva moale. Nu, nu! Folosesc o scândură pe post de pârghie și după câteva încercări reușesc s-o dau în lături. Copilul avea toată fața strivită de capul îngerului, iar sabia îi pătrunsese prin piept, ieșișe prin spate și se sparse de podeaua încă umedă. Clădirea e șubredă, această poveste nu înseamnă nimic, chiar nimic, statuia putea cădea oricând. La fel ca și acest gargui, care totuși n-o făcuse. Există însă vreo cale de-a te convinge de ceva, de orice? Mă urc aproape mecanic pe schelele putrede gândindu-mă să trebuie să trimit pe cineva mai târziu ca s-o îngroape cum se cuvine. Ajung în cele din urmă la statuia neagră, demonică și-i fac cu toată puterea mea vânt. Cade pe mormanul de pietre, iar chipul i se sparge în două. Mă cobor, o întregesc în palmele mele, o privesc aproape biruitor. “E doar o întâmplare!”, îi spun în față, “Ești doar o întâmplare!”. Văd însă că are în dreptul unuia dintre ochi o parte umedă, impregnată în piatră, ca și cum ar fi stat un timp îndelungat în apă. Poate fi de la ploaie, desigur, de la ploaie trebuie să fie, dar mă apropii totuși, îmi duc mâna peste ea, îmi frământ degetele. Dacă am fi avut mijloacele necesare am fi putut determina cu siguranță de unde provenise această umezeală, dar mă tem că toate au fost distruse. Nu-mi rămâne decât s-o ling. Mă aplec, ridic jumătatea stângă de cap încornorat și-o fac, iar în gură îmi rămâne un gust amar, sălciu, de ocean secat.

     

     

© Copyright D. Alexandru Ioan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online