evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Universul lent  -  Copilul gheţii  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Luminile oraşului II  -  Mămica şi El Diablo  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Nick  -  Mărire şi decădere  -  Zona 25  -  Proză scurtă  -  Invizibilul  -  Jocul Zeilor (I)  -  Ceasul voinicului  -  În umbra sorţii  -  Gol  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Echilibrul  -  Macii  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Dona  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Omu' nostru de "sus"  -  Puroi III  -  Children of mine  -  ªarpele Midgardului  -  Jocul Zeilor (III)  -  Sentofagia  -  Învingătorul ia totul  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Ziua a şaptea  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Apocalipsa  -  Unii îmi zic Charon...  -  Strada Cosmos  -  Tahiji  -  Penato e căutat de prieteni  -  Simbioza  -  Poză de buletin  -  Călătorii cu îngeri  -  Povestea unui suflet  -  Transcendere  -  Inelele lui Saturn  -  Timpuri Noi  -  Drum fără întoarcere  -  Meduza (I)  -  Pulbere de stele  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  În căutarea zborului  -  Mamal - Oraşul


Altă Poveste(?) modernă

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      Am fost acuzat pe ne-drept, adică puţin pe ocolite, că mi-am părăsit „eroul” el-liberat de sindicat, dar sănătos, în splendorile apetisant-nocive, ne-sănătoase din Pa-t-lat. Era cu Merge-des, care-şi merita pe deplin numele.

      Fuse-se un Lider al celor Mărunţi şi Ne-Putincioşi şi ajunse-se un Nimeni pentru cei Mari şi Put-incioşi. Se consola doar când se uita în Oginda Fermecătoare a Realităţilor şi vedea cât de bine o, nu că se duc, cei pe care-i părăsise cu puţine-deloc remuşcări, aspect ce confirma ne-nevoia lor de el şi faptul că prezenţa lui aici este benefică pentru ei. Se com-pătimea singur, în sinea lui şi era decis să nu renunţe şi să mai zăbovească pe aici cât mai mult; spre binele general-personal desigur, sau des-şi-sigur. Un ceva îl frământa, fiind convins că nu era terminat şi că mai puţtea multe şi anume rostul şi locul lui aici, în viitor.

      Era con-ştient desigur, că a fost lăsat să fiarbă în suc propriu până acum cu bună-ştiinţă, aşa cum procedau ei cu par-veniţii, cu cei sosiţi de la coada oii cu par-bâta în spate. Nici nu se put-ea compara cu al lor; spatele des-sigur. Nu va renunţa. El era un cura-t-jos, fără teamă de nimic, nici chiar de el în-sus-i...

      Tot Mergedes, care se tot întreba şi se amesteca prin Cior-bea alţii şi altora, l-a încurajat, precizându-i că nu este nici primul şi nici ultimul care tinde şi se în-tinde de jos în sus şi acolo după ce a ajuns. Ea i-a pre-vestit şi despre li-chioarea fermecată care-l va ajuta să se integr- fără u -eze rapid printre cei de aici fără re-ţineri şi re-tro-sentimente. Îi va vedea pe toţi aşa cum sunt în povestea rea-lităţii lor, cea pe care tot încerc şi sper să o încep, dacă nu-mi mai trece ceva ne-curat prin minte.

      -Aoleu...

      -Dar nu. Mai bine încep.

      A băut cu-pa, adică „la ne-revedere pe nicicând”, oferită de Ofere, adică Oglinda F.R. şi a simţit cum dispare... Şi-a revenit, mai corect trezit, deşi tot nu era şi nu e corect şi bine, în Palat. Era alt- -cât pe ce să spun Om- -cineva acum.

      Ştia că îi va vedea pe toţi, sau ne-toţi, cu averile, plă-cererile şi păcat-el-e lor mici, ne- şi vino-Vate, sau megaWatte. Dar nici chiar la aşa ceva, sau ne-ceva nu se aştepta. Dacă ar fi fost avut, cu stare, deci în stare, s-ar fi speriat, dar nu putea sărmanul, că nu mai avea stare tot alergând după ea; nu simpla, ci bună-starea, desigur.

      Prima fiin..., să spunem Fă-căt-ură, avea ochii ca două limuzine ultra, în care sclipeau farurile unui parc întreg, în timp ce nasul-hotel-zgârâie-nori se pierdea în aburi roz-alburii-trandafirii. Gura, ca o bancă ne-sătulă, largă, să tot primească-ia, îşi etala cu mândrie multitudinea de dinţii-conturi imaculate, bine spălate, deşi consumase mulţi bani cenuşii şi negrii. Burta-vilă cu de la 24 de camere în sus, se sprijinea pe un picior iaht şi unul avion, care navig-au-zbur-au pe un lanţ de lacuri de agrement şi piscicole, respectiv câmpuri imense de so-ia pentru săraci şi cânepă pentru bogaţi. În spate căra cu mândrie una sau două rafinării, iar la gât se lăfăia un şirag nesfârşit de tablouri celebre. Restul costumului, pe unde se mai vedea, era o ţesătură delicată de bijuterii şi liste de relaţii şi prieteni codi-ficate, sau codi-ficaţi, dovadă a valabilităţii teoriei lui Darwin. Fuma nonşalant un trabuc făcut din foi-CUI-uri de ziar-reviste şi Tele-vizuini particulare, umplut cu cetăţeni-spectatori-auzitori şi trăgea cu satisfacţie în piept fumul rezultat din mulţimile aburite, arse şi fripte. Pe cap, cu rădăcinile adânc înfipte în, probabil con-ştiinţă, înfloreau Ciulinii Bărăganului. Cununa lor de spini înconjurau-sufocau o biserică albă, care nu se lăsa ridicată şi se tot prăbuşea sub povara norilor negrii ai gândurilor şi faptelor. Trecea ţanţoş, ţeapăn, ca şi cum ar fi fost cioplit, sau ne-cioplit în piatră, sau beton; armat desigur.

      Alţii, apăruţi de după colţuri, semănau parţial cu primul, cu mici, sau mari particularităţi obiect-iv-calitativ-cantitative. De pildă, dar nu vă sfătuiesc să o daţi copiilor, pilda, desigur, la unul a văzut turme-cirezi de oi-vite zburdând satis-făcute prin codrii capilari defrişaţi aiurea.

      Altul era umflat ca un balon, de nu i se mai vedeau decât ochii, gura şi nasul, în care fremătau numai bancnote vii, de toate culorile şi valorile. Se aştepta îngrijorat să-l vadă zburând de acolo, nu în sensul nostru, fiţi siguri, dar s-a liniştit imediat când s-a apropiat şi a auzit zornăitul ne-mai-pomenit de galbeni şi lingăouri din şi de pe lângă el. Era greu de clintit de acolo.

      Nu puţini erau cei care aveau de la şase mâini în sus. Le vânt-urau în toate dir-recţiile în gesturi clar-sugestive sistem-antice de „a cere, a lua, a fura” cu orice preţ, pe de-geaba, că aşa se numeau banii la ei: geaba.

      Câţiva dându-şi aere de Ba-romni înotau liniştiţi prin aer, în timp ce o pleiadă de Pupeze-lele le înghesuiau cu cioculeţele mărunţiş în multiplele buzunare fără funduri, sau cu ultimele controlate discret, de „O...Persoane ai legii”, Ne-văzuţi, -cunoscuţi, -norociţi, -sătui, -simţiţi, -doriţi, -buni,-adecvaţi, şamd. Câţiva Papagali ciocalii, cu cioc sub cioc, viu, sau mort coloraţi, le tot ciupeau şi le dădeau ghes să pupezească din porn-ire mai cu spor în dor-mi-tor.

      Un altul se transformase aproape complet. Era ca o Bufniţă şi nu-i stătea-tăcea o clipă pliscul. Era înveşmântat în tomuri de legi greoaie, deşi la el şi nu numai, totul sugera-arăta-confirma o Constituţie labilă în aparenţă şi fond.

      Brusc, ca de nicăieri a apărut o turmă de Mieluşei, care devorau totul în calea lor; deci tot ce era mai valoros, dar fără a se atinge de florile plăpânde şi peluzele sucu-lent-savur-oase, puse la dispoziţia neaveniţilor. Behăiau aşa de frumos, încât i-a venit să-i mângâie duios. A renunţat la idee sesizând colţii cam lungi şi cam ascuţiţi ai acestora. Nu i-a plăcut prea mult nici izul de haită...

      În schimb l-a distrat o Bovină grasă şi frumoasă, bălţată, dar cam albastră pentru gustul lui. Avea mai multe ugere cu multiple ţâţe la care se înghesuiau o mulţime de Viţeluşi-Trepăduşi îmbrăcaţi decent în frac, sau costum şi cravată. Când s-a mai apropiat a observat uimit că petele ei aveau forma unor stele. Era clar că nu era autohtonă. El cunoştea bine bovinele noastre sterpe, de la care doar sărmanul mai sugea, până venea cineva bine-voitor de la Centru şi-i punea pielea pe băţ. Cui? Cui credeţi, că doar nu o să vă spun tot, ca să fiu apoi apo-strofat că dau prea multe detalii şi nu las omul să gândească singur şi uni-lateral; chiar şi câş.

      În câteva rânduri a evitat în ultima clipă câţiva Boi răzleţi care trăgeau ori un plug, ori o praşilă, ori un car cu oale sparte, aşa, aiurea, fără a ştii încotro s-o apuce. O făceau dintr-un instinct ne-potrivit locului şi timpului. Atât ştiau, atât făceau. Erau priviţi cu zâmbete şi îngăduinţă... Sărmanii visători... Mai credeau că munca este o onoare, când de lene nu a murit încă nimeni...

      Posedat, sau mai precis cu „a-minţi-rea” unor obiceiuri-reminescenţe nocive, a întrebat în stânga şi-n dreapta, ba chiar şi în faţă, cum ajunge la Comisiile de Lucru, sau Sălile de Şed-in-ţe. I s-a rânjit mereu în faţă, ca de o glumă bună; ba un unu, adică Prim-ceva, chiar s-a supărat, întru-cât I-s-a părut tendenţioasă întrebarea; la poziţia luI...

      Re-semnat-afectat de repetatele indiferenţe ost-tentative, s-a decis să găsească singur locurile lor de întruniri, folosindu-şi propriul nas. Vă întrebaţi ce miros poate avea munca? Cam slăbuţ. El viza de fapt „activitatea” şi nu lucrul. Şi ce presupune ea într-o colectivitate? Aşa-i. Băutură, mâncare şi antren. O societate bună ca a lor, care reprezintă Lumea la fel sau ne-, nu-şi putea refuza micile „Plăceri Lumeşti”.

      Şi a găsit-o şi nu i-a părut rău. Era ceva uimitor, aproape ca-n povestea noastră; atât de diversificaţi şi complecşi, atât de in-compleţi şi totuşi ne-complex-aţi...

      Se privea timorat pe el însuşi. Era neschimbat; un el banal, nesemnificativ, nu semnificativ ca odinioară. Dar ea l-a prevenit că aşa va fi. Oare cum îl vedeau ceilalţi? Căuta febril o oglindă, dar şi-a dat seama repede că aşa ceva nu putea exista pe acolo. Cum să se vadă fiecare aşa cum este de fapt. Într-o lume a-normală se impunea normal o minimă decenţă şi respect pentru „sinele” fiecăruia.

      ÂIn-decenţa lor toţi, dar absolut toţi, îşi spuneau „pe funcţie” şi nu „pe nume”, sau „pe aparenţe”, sau „pe văzute”, sau „pe ştiute”, sau „pe auzite”. Era cea mai clară dovadă că mult-trâmbiţatul „con-sens” poate fi ob-ţinut şi în Parla-meint.

      S-a plimbat mult printre ei, cam nebăgat în seamă, dar a aflat multe. Vorba aia: priveşte, ţine gura închisă şi ciuleşte urechile. Interesul lui de a stii cum îl văd ceilalţi s-a curmat brusc după 2-3 răspunsuri de genul: Nu vă cunosc funcţia, aşa că sper să nu-ne revedem altădată.

      -Îmi trebuie neapărat o funcţie, a bombănit el, retras într-un colţ.

      Trebuia să ajungă la el, Supremul. De la mai mulţi auzi-se că a fost Numit aşa de la început, deşi el ştia că fusese ales; sau poate că şi ei aveau dreptate şi a fost ales prin numire. Referirile lor la el erau clar-e, interesa-n-te şi respectu-oase. Cine poate... d-alea roade şi-a spus el cu invidie ascunsă; dar mai întâi trebuia să-l găsească. Nu ştia cum, până când o idee par-venită l-a slvat. Pe cine întâlnea, fără prezentări, îl interpela direct:

      -Mă solicită urgent Supremul. Unde s-a dus?

      Mulţi au dat din umeri, cap, sau ce mai aveau pe gât, dar doi l-au îndrumat bine. Se rărea fauna „centrală” şi creştea complexitatea duală, sau trială, adică ne-om, animal, lucru-obiect, a făpturi-făcăturilor întâlnite. Era un indiciu clar că se apropia de Suprem. Nu-l cunoştea în forma lui de basm, adică „basm-atică”. Se tot gândea la ce auzise despre el, pentru a-şi forma o oareşce imagine, dar nu-l l-a putut identifica nici printre cei „aglomeraţi” şi nici printre cei mai „re-traşi”, din faţă, pentru alte oareşce păcate.

      -Bine, a spus. Până îl găsesc ar trebui să mă gândesc totuşi şi la ce funcţie să-i cer. Sunt eu un nimeni aici, dar dacă plec... Sigur nu o să-i convină. Ştiu prea multe acum. E deştept şi va înţelege. Deci ce să-i cer? Îmi place „min-istru”. Aoleu... Sună cam periculos. Nici munca-n mină ca ocnaş şi nici intratul la apă, mai ales dacă este mare ca Istrul, nu-mi sună a bun augur... Mai bine „secret-ar de stat”. La stat degeaba mă pricep, iar dacă ar-atul e secret şi nu e nimeni să se interesze cât şi cum am făcut şi unde s-au dus banii...

      Şi a mai cugetat mult; şi bine.

      Şi l-a găsit. Şi s-au înţeles perfect, prefect rămânând ca rezervă dacă undeva, cândva, ceva ar şchioapătă.

      Ce a făcut, sau nu, dacă a făcut, nu vă pot spune acum. Poate altă- sau nicio-dată, că eroul meu-nostru nu mai este un Neica-Nimeni, ci dita-mai Măi-Măi din Poveste.

      Ştiu, vă aşteptaţi ca măcar acum, în final, să vă spun cum arată el, sau el. Nu v-ar folosii la nimic. Fără elixir nu-i puteţi vedea ca-n poveste. Fără să vreţi aţi citit-gustat din elixir, dar mult prea puţin. Credeţi-mă. Îl şi îi veţi re-întâlnii cu-cu voie, sau nevoie, dar cu siguranţă. Vă vor promite-minţi ce vreţi şi veţi crede iar şi iar, ca-n poveşti, până la adânci şi negre bătrân-greţuri; ale voastre, nu ale lor. Sună pesimist că nu poate fi mai rău de atât. Fiţi însă optimişti: poate fi şi mai rău.

      Ar mai fi o şansă; mică, dar... nu o veţi primii niciodată în dar, nici de la mine, că nu pot şi nici de la ei că nu vor asta, ci totul. Dar dacă totuşi toţi oamenii ar avea acces la elixir?... Prin voi... Să-i vedem şi noi, pe cei vechi şi noi, aşa cum sunt, scoşi la lumină din spatele zidurilor Palatelor de orice natură şi culoare.

      Asta da Po-veste; chiar Bună-veste. Ce-ar fi ca în loc de poveşti fantastice, să citim şi Bunăveşti moderne, coti- di-ene, dar nu scrise de Moş Ene pe la gene, căci nu-mi plac coşmarele cu realităţi.

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online