evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Outland  -  Corabia nebunilor  -  Coconul  -  Groparii  -  Dincolo de evoluţie  -  Întunericul vieţii  -  Universul lent  -  Geneza  -  Înălţarea  -  Drumul care nu se vede  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  În vizită la psihiatru  -  Text experimental  -  Povestea trenului  -  Perdeaua lui Simon  -  Nebunii lui Arrianus  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Gender X  -  Avatarul  -  De o sută de ori Adrian  -  Muribundul  -  Visul demiurgului  -  Muzeu Apocaliptic  -  Meduza (VI)  -  Luminile oraşului XXII  -  K  -  Nick  -  Poveste de culcare  -  Străinul  -  Mărire şi decădere  -  Plasa pe jăratic  -  Texte.01  -  Luminile oraşului XXXII  -  Cioara  -  ªi atunci...  -  ROV-27  -  Arătarea  -  Interviul  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Fragile  -  Aniversarea  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Omu' nostru de "sus"  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Mărturisirea lui Abel  -  Ghavany  -  Portiţa


Ea, eu şi ei

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      Nu-mi venea să cred. Eram din nou printre ai mei, oamenii simplii, normali, ai secolului XXI. Bufetul în care mă rematerializasem gemea de lume şi lumea la fel; din diverse motive, desigur. A funcţionat probabil ca un gen de far al creierelor încinse, la propriu şi figurat Se părea că ea avuse-se dreptate, cel puţin în prima fază.

      Incredul totuşi, suspicios că visez, l-am atins uşor pe cel de lângă mine. Părea viu, deşi ochii tulburi lăsa să se înţeleagă şi altceva, de fapt orice. Nu mişca. L-am ciupit ca să mă conving că nu este o hologramă denaturată. Mi-a dat sec o palmă. Am izbucnit în râs de bucurie că sunt iar printre oameni. A crezut că îmi bat joc de el şi mi-a tras un pumn; în nas de data asta. Deşi am văzut stele verzi, euforia revederii m-a făcut să îl îmbrăţişez cu drag şi duioşie. A înţeles probabil greşit gestul meu de iubire a aproapelui şi m-a aruncat, cu forţa pe care doar băutura şi inconştienţa ţi-o pot da, peste un grup de oameni, blajini în aparenţă, care discutau, relativ paşnic, despre ultimele intenţii ale guvernanţilor, de impozitare a pensiilor şi veniturilor mici. Vorba ceea: de unde nu-i, doar statul mai poate lua.

      Surprinşi, nu au gustat cu decenţă gluma cu proiectilul uman picat peste ei din senin. Coastele mele au simţit-o primele. Din greşeală probabil, nici pe departe intenţie, un cot ascuţit, de om chinuit, s-a oprit în falca mea, care, neştiind despre ce este vorba, nu a cedat la timp; proastă idee, căci a preluat tot şocul impactului. Noroc, ca de obicei, cu capul, că a fost mai mobil şi mai agil. Asta m-a ajutat să privesc demn, de la câţiva milimetrii, un pumn zdravăn de căruţaş, sau muncitor cu lopata în construcţii, cel puţin, care a trecut ca fulgerul prin faţa ochilor mei atât de dornici să vadă din nou oameni.

      Nici nu mai ştiu cum am ajuns o exemplificare vie a supoziţiilor lui Darwin că omul a fost patruped şi nu biped la origini. Eram pe jos, în patru labe. Vorbesc la figurat, căci, de fapt, erau şi doi genunchi printre ele.

      Nasul vânăt-portocaliu probabil şi falca dezechilibrată, ca să nu mai spun de sărmanele coaste tamponate de nepăsarea unor necunoscuţi, trimiteau în valuri, spre unicul şi umilul meu creier, intense semnale de înţelepciune populară: „cel mai deştept cedează”. Receptiv, înaintea mea, acesta a decis că dreptatea este de partea celui mai puternic şi nu eram eu acela. Aşa că în patru, cum vreţi să le spuneţi, m-am retras cu demnitate, chiar puţin, sau profund şifonat, într-un colţ mai ferit şi deci mai liniştit, unde tocmai aterizase, obosit de un zbor involuntar, un alt sătean, deşteptat mai târziu decât niciodată, ca mine.

      Gândurile, care de obicei mi-o cam iau razna, au rămas blocate de satisfacţie, la priveliştea superbă oferită de cei mulţi care se înghesuiau în şi spre uşă. Iniţial am crezut că vor să scape, dar apoi m-am convins că sunt din partea locului, aşa că se grăbeau să pareticipe la runda a doua, sau a cât o fi fost ea, care se desfăşura acum pe terasa din exterior, unde aveau mai mult loc şi mai mulţi spectatori improvizaţi, paşnici, sau cobeligeranţi secvenţiali.

      Partenerul de colţ mă privea intens, curios, ca pe un străin ce eram. Trebuia să zic şi eu ceva, aşa că am întrebat, făcând cu greu un gest uşor cu capul spre uşă:

      -Aşa-i mereu?

      -A nu. De regulă doar seara târziu, când sunt mai „ciupiţi”. Nu ştiu ce le.a venit de-au luat-o aşa devreme. Nu-i nici zi de salarii...

      Eu ştiam, dar nu i-am spus, ca să nu pară că mă laud. Eu ciupisem primul; omul, nu tăria. Tare aş fi vrut să-l întreb în ce an suntem, dar nu vroiam să mă fac de tot de râs. Şi aşa arătam cum arătam. Gândul rău şi ar fi trebuit să-mi fie ruşine pentru asta, mă ducea la doi prieteni, cu care să mă opresc aici odată, mai pe înserat, desigur. Dacă apuc să iau maşina şi să plec, oameni i-am făcut. Îi recuperez, sau vizitez, a doua zi, dacă mai am ce. Doi duşmani în plus, sau în minus nu mai contează, dacă scap de „prieteni”.

      Scuze. Euforia reântoarcerii şi a clipelor încinse m-au făcut să mă cam iau cu vorba şi să uit să vă povestesc ce mi s-a întâmplat de fapt.

     

      Incredibilul a avut loc în secolul nostru, despre care nu-i corect să spun rău, căci ar fi pleonasm şi nici bun, căci nu m-aţi crede şi m-aţi taxa încă de la început drept mincinos, sau omul puterii; şi nu sunt.

      Nu ştiu cum s-a întâmplat. Nu am ştiut şi nici nu am aflat ulterior prea multe detalii, exceptînd principiul general. Nici ea nu ştia precis; sau deloc, ca şi mine.

      -Care ea? Tocmai începeam.

      Într-o zi banală, de lucru, sau nu, ca oricare, eram singur acasă. Brusc m-am trezit, la figurat vorbind căci eram deşteptat de mult, la propriu, desigur, deci m-am „pomenit” cu ea în faţă; nu pe faţă, ci înaintea mea. Deci ea stătea nevinovată acolo, la cca. doi metrii de mine, tânără, frumoasă, superbă, înaltă, suplă, splendidă, ce mai, mă repet, poate chiar şi inteligentă, de brunetă ce era şi mă privea curioasă, de sus în jos şi invers. Nu arătam prea rău, de obicei, dar nici nemaipomenit. M-am uitat şi eu la mine, intrigat de ce putea vedea ea. Mai bine nu o făceam, căci am rămas blocat; năuc, ar spune răuvoitorii.

      Nu, nu aveam nimic descheiat, dar nu-mi mai vedeam picioarele. Vedeţi că vă intrigă şi pe voi; dară-mi-te pe mine.

      Speriat acum de mine, mi-a pierit şi cheful să mă mai holbez la ea, iar asta era ceva grav, chiar foarte grav, credeţi-mă. Eu dacă nu mă uit după o femeie frumoasă înseamnă că am murit, sau discutăm despre altcineva.

      Deci, aproape nu o mai priveam. Reţineţi că spun aproape, pentru că în faţa ei eram chiar eu, iar ea, incredibila, era tot în câmpul meu vizual obligatoriu de proximă siguranţă şi plăcere.

      Am auzit-o gângurind suav, cu buzele ei ca două căpşuni apetisante şi limba fremătătoare:

      -Bună!

      Era bună, chiar prea bună. Nu trebuia să se laude.

      Creierul, răuvoitor vezi bine, îmi dădu un ghiont:

      -Prostule, te-a salutat.

      I-aş fi zis eu vre-o două, dar nu vroiam să par mojic în faţa ei; şi ce faţă...

      -Chiar handicapat, nu mă lăsă el, parcă intuind ce doream să-i zic. Ce te holbezi aşa „intelectual” şi platonic la ea.

      Este greu când ai doar un creier şi ăla doar al tău şi să ştie tot. Ce bine ar fi cu două: unul să facă treabă şi altul să se distreze, fără a şti primul ce face celălalt. Premoniţie? Oricum eram nevoit să-i dau dreptate, nu numai că era al meu; dacă ochii îmi erau mari, ce să mai spun de gură...

      Am închis-o cu un zgomot sec, ceva de genul salutului american:

      -„Hau!”

      În româneşte a sunat mai mult a „clanţ”, sua ceva pe acolo. Depinde ce limbă ştia ea. Blestem. Numai ce m-am gândit la noţiune şi iar mi-am pierdut şirul. Era să zic gândurilor, dar sunt sincer cu voi şi accept că nu puteam lega nici măcar două idei; ca să nu spun niciuna.

      A făcut un pas spre mine zâmbind. Ce zâmbet...

      Îi simţeam acum energia debordând, învăluindu-mă cu un voal, ce zic, plapumă, de plăceri la limita extazului. Dacă m-ar fi atins probabil că aş fi murit mai mult decât fericit. Viu nu aş fi putut îndura totul.

      -Nu te speria de ce vezi şi de ce simţi. Este normal.

      -Normal pe d..., am fost tentat să spun, dar m-am corectat rapid.

      Ea mă privea calmă.

      -Da, da, perfect, am bânguit pierdut, bâlbâit. Ci-cine eşti? Ce-ce eşti?

      -Eu sunt Femina, esenţa femeii începuturilor. Nu ştiu de ce m-am abătut din Cale şi sunt aici. Tu ar trebui să fi Bărbatul; sincer nu pari a fi el...

      -Ar trebui? Bine-nţeles că sunt, s-a ofuscat orgoliul meu lezat, alungând orice urmă de bâlbâială.

      -Nici la Origini el nu arăta prea nemaipomenit, cugetă ea. Dacă eşti Perechea, mă vei putea însoţii.

      -Sună interesant, dar ce-i aia şi unde? De ce să nu rămânem aici?

      -Nu se poate. Unitatea şi Umanitatea înseamnă Dualitate. Calea este un sens cu ţel. Ea m-a adus. Nu aici este el. Tu eşti bărbat şi nimic mai mult. Nu poţi fi Ţelul, ci poate doar mijlocul. Nu pot rămâne.

      Părea o ofensă voalată adusă castei noastre, aşa că am precizat precipitat:

      -Nu-mi lipseşte nimic. Aş face totul ca să fi fericită.

      A zâmbit iar, cum numai ea putea să o facă, de mi s-au înmuiat picioarele. Ideea a fost ca un duş rece. Uitasem ce văzusem anterior. Am privit. Deja mi se disipaseră şi genunchii. Eram chiar disperat că se putea să dispară şi restul înainte să o conving că ar avea motive să rămână.

      -Linişteşte-te. Se pare că mă vei însoţii. Mai durează puţin. Din păcate creierul va fi decisiv şi trebuie să aşteptăm până atunci. Să sperăm că este suficient, cel puţin, dacă nu este cel desemnat.

      -Şi dacă nu este? am întrebat simţind un fior de groază chiar şi în picioarele dispărute.

      -Nu ar fi trebuit să întrebi încă. Vei rămâne aşa. Ceilalţi te vor vedea integral, dar creierul tău nu va putea fi păcălit şi te va „percepe-vedea” aşa cum eşti acum.

      M-am privit şi nu mai m-am văzut. Doar ceva din nas şi vârful limbii scoase la maximum ca să mă conving că mai am ceva din cap. Mâinile inexistente îmi pipăiau trupul inexistent, iar mintea mi-o luase iar razna: Ce să fac eu cu un trup inexistent, cu o ea atât de dotată „fizic” şi energo-pasional.

      Cu încrâncenarea înecatului, tot scoteam limba, sperând acum să nu o mai văd. Dar era tot acolo.

      -Nu te mai chinuii. Am omis să-ţi spun că în cazul creierului procesul este din interior spre exterior, aşa că limba îţi va dispărea ultima, dacă va fi cazul.

      Am rămas, de fapt am continuat să rămân perplex şi blocat. Un ceva, cu sau fără corniţe, nu mi-a dat pace, ba chiar ghes. Măcar să o îmbrăţişez şi să o sărut înainte de a dispărea poate de tot.

      Am întins, cred, mâinile şi am luat-o în braţe, apropiindu-mi gura de buzele ei. Am simţit cum energiile noastre se contopesc, iar când vîrful limbii mele i-a atins-o pe a ei totul s-a... prăbuşit.

     

      Cred că şi ea şi-a pierdut capul. Eu oricum nu-mi prea făceam probleme cu el. Clipele, de fapt secolele, au trecut fără să ne dăm seama. A meritat cu prisosinţă. Ori a minţit ea, ori aşa a fost. Eu nu comentez.

      A avut dreptate când a afirmat că Drumul, sau Calea nu are un ţel final ci este nesfârşită. Te poartă şi te „coboară” unde ai, sau are „treabă”; uneori depinde de tine, alteori nu.

      Noi, din prostie şi prostii am ajuns prea departe. Cel puţin aşa am crezut. Eu încă nu ştiam ce căutăm şi cu atât mai mult ce trebuie să facem. Ea nu-mi spusese prea multe şi nu înţelegeam pe deplin sensul, rostul şi scopul nostru. Decât să-mi spună poveşti, prefera să mă lase „în ceaţă”.

      -Vom vedea. Suntem utili acolo unde suntem necesari, spunea ea filozofic.

      Pe mine oricum nu mă prea trăgea aţa la treabă, aşa că nu insistam. Când am ajuns, sau am fost „descărcaţi”, ne-am dat seama târziu că pierdusem „începutul transformărilor”.Asta a afirmat ea şi asta am reţinut eu. Treptat, din ce vedeam şi auzeam am înţeles la ce se referise. Ajunsesem prea mult în viitor.

      Imateriali şi invizibili pentru ceilalţi colindam şi zburam cu uşurinţă peste tot. Ei nu ne vedeau, dar nici noi nu ne găseam rostul. „Vezi şi faci” era deviza ei, sau alor ei. Dar noi nimic. Nu puteam interveni şi nioci influenţa ceva, întrucât pentru ei noi nu existam.

      -Nu aici, sau mai precis nu acum ar fi trebuit să ajungem, s-a plâns ea. Prea suntem inutili. Ce societate-i asta?

      I-am dat dreptate. Era absurd ce vedeam.

      -Tpţi egali în drepturi. Cine a mai pomenit aşa ceva?

      -Toţi au ce le trebuie. Nimeni nu vrea nimic în plus.

      -Toţi desfăşoară o activitate utilă. Niciunul nu este nemulţumit.

      -Nu tu ură, nu tu invidie, nu tu minciună, „periat”, sau „săpat”.

      -Nu tu crime, atentate, droguri şi violuri.

      -Nu tu birocraţie, falsitate şi sperjur.

      -Nu tu goană după putere, avere şi funcţii.

      -Nu tu dispute politice, religioase, etnice şi de ce or mai fi ele.

      -Nu tu boli, nu tu dureri; fără invalizi şi bătrâni neajutoraţi muritori de foame.

      -Nu tu...

      -Prea multe. Sunt groaznici. Nimeni nu mai vrea nimic. Ura, dar şi dragostea au pierit. Unde au ajuns?

      -Ăştia nu mai sunt oameni, am concluzionat uimit, îngrozit, incredul, entuziasmat, gânditor, amărât, obiectiv, resemnat, visător şi iar gânditor.

      -De unde şti?

      -Ce să ştiu? Nu-i vezi ce fac şi ce nu fac?

      -Ba da. Ai intuit perfect. Priveşte-i! Experimentele de la sfârşitul mileniului trei au dat rezultate. Creierele umane au fost compatibile cu cele genopozitronice ale roboţilor. Şi reciproca a fost valabilă.

      M-am convins că ştia mai multe, dar că avea nevoie de inocenţa mea pentru ceva. Hai că o spun bine: inocenţă...

      -Vrei să spui că ăştia...

      -Da. Suntem în mileniul patru. De-a lungul secolelor omul s-a „robotizat” integral. Pe lângă toată diversitatea de organe şi-a implementat şi creier artificial, în paralel cu al său. Simbioza, dacă-i putem spune aşa, a fost perfectă. Treptat, în el, totul s-a dedublat şi la nivel genetic. Orice celulă a devenit duală. Normal că ponderea artificială, mult mai performantă, mai fiabilă şi mai rezistentă s-a accentuat, devenind dominantă. În final nu umanii şi-au extins performanţele, ci roboţii s-au umanizat. Ei au preluat perceptele umane şi le-au respectat întocmai, dar, într-un fel, tot roboţi au rămas. Labilitatea biologică a fost înlocuită cu stricteţea logică.

      -Vrei să cred că tot ce vedem este o lume a roboţilor?

      -Nu neapărat a lor. Să-i spunem o civilizaţie evoluată a umarobilor; şi umani şi roboţi.

      -Dar ei sunt practic nemuritori, datorită „depanărilor” succesive nelimitate.

      -Da, dar au pierdut ceva, după unii ca noi, cum ai sesizat şi tu, esenţial: sentimentele.

      -Deci crezi că ei nu mai au...

      -Nu au nevoie. Societatea lor cvasiperfectă nu o cere.

      -În orice sistem închis, perfect în aparenţă apar şi anomalii.

      -Sigur, dar sunt prevăzute probabilistic, controlate şi eliminate, ca să nu spun extirpate.

      -Cum de şti toate astea?

      -Nu ştiu de ce şi cum. Oriunde ajung „înţeleg” perfect toate fiinţele respective, ca şi cum aş fi una din ele; ca şi în cazul tău. Ţine probabil de esenţa mea. Eu pot fi oricine, oriunde, oricând.

      -Dar eu nu pot.

      -De aceea este probabil nevoie de tine, aşa cum eşti la origine. Tu nu te-ai schimbat şi gândeşti la fel, ca om, chiar şi în această sociatate perfectă pentru toţi.

      -Ca om o înţeleg, o doresc pentru ceilalţi într-un fel,dar nu o pot accepta. Cred că nici tu.

      -Esenţa mea nu, căci este mai apropiată de a ta, dar cu un ochi plâng şi cu unul râd, când văd la ce nivel poate să ajungă, sau să decadă omul.

      -Nu eşti convinsă că este cea mai bună?

      -Nu cea mai bună pentru om. Oricum, asta este. Nu o putem evita.

      -Poate da, poate nu...

      -Iar filozofezi. Sunt convins că dacă tu ai putea apărea printre ei, aşa superbă şi „apetisantă”, iar când spun asta îmi lasă gura apă, ai trezi pofte nesăbuite în orice tinichea umanorobă întâlnită.

      -Vorbeşti aşa pentru că te-am neglijat puţin, sau pentru că te simţi frustrat ca om fără viitor uman?

      Uitasem că atâta timp cât era cu mine simţea ca şi mine, sau mă simţea mai precis.

      -Aşa este. Scuză-mă, dar neputinţa mă înebuneşte.

      -Nu mai poţi? se alintă ea apropiindu-se tulburător de mine. Îngrijorător... plusă ea.

      -O să vezi tu.

      Râse molipsitor.

      -Vezi, la altceva mă refeream şi eu. Nu putem nimic aici; nu acum şi nu în „timpul” ăsta.

      -Crezi că...

      -Da.

      -Atunci să o facem

      Ne-am „contopit” din nou în dragoste şi iubire pură, elementele vitale ce permiteau deplasările pe Calea spatemului, adică în spaţiu şi în timp.

     

      Era, sau părea mai inteligentă decât mine. Poate doar pentru că ştia mai multe? Îmi cam şifona orgoliul meu masculin, dar cu siguranţă avea şi ea părţile ei slabe, mai ales când îmi ceda, dar asta nu ar trebui să se pună la socoteală. Oricum trebuia să-i dau din nou dreptate. Locul nostru nu ar fi trebuit să fie în lumea prfect echilibrată a umarobilor. Ce puteam face acolo? Vorbeşte-i unui robot de sentimente. Va râde de tine, în sensul lui, desigur şi te va trata, pe drept, drept handicapat limitat, incult şi subdezvoltat. Aşa îmi spunea un prieten că se distrează ei pe seama oamenilor stăpâni, pe care nu-i pot ucide pentru prostia lor; legile. Sunt însă indicii că ei chiar îi protejază pe mulţi, convinşi logic că prostia este incurabilă, nemuritoare şi molipsitoare, se pare.

      Deci dacă acolo eram inutili, rămânea posibilă o intervenţie în perioada începutului revoluţiei, sau dezastrului şi degradării umane în sensul perfecţiunii absolute. Trebuia să ajungem în momentul când el mai era simplu, slab, labil şi iresponsabil, dar om, cu doza de divinitate implantată, chiar intangibilă şi inutilă cum se generalizase ideea.

      -Cum însă? mă tot întrebam şi ea la fel.

      -Calea prin spatem este cea a dragostei şi iubirii, repetam obsedat, de data asta pentru o cauză nobilă. Am fost „debarcaţi” la capăt, întrucât depăşisem „staţia” noastră, iar de acolo nu exista niciun ”mai departe”.

      -Sau nu mai exista nici dragoste şi nici iubire, mă completă ea. În lumea lor au fost eliminate chiar şi sentimentele paterne, prin renunţarea la diferenţierile masculin-feminin şi „înmulţirea” în ferme şi fabrici specializate, prin clonare genotronică.

      -Să căutăm atunci ultimul maxim sentimental. De acolo totul a început să decadă.

      -Să nu uităm şi oscilaţiile din istoria comunităţilor afectate de crize şi războaie prelungite nejustificat de regulă. Ele au afectat întotdeauna iubirea aproapelui.

      -Deci riscăm puţin. S-o facem

      Şi, cum spuneam mai devreme, am făcut-o. Şi cât am riscat. Nu am ajuns chiar la început...

      De la liniştea deplină a perpetuului echilibru, am ajuns în haosul deplin.

      Din păcate acum eram chiar prea „vizibili”, datorită purităţii noastre umanoide; ar fi poate, nu sunt sigur, prea mult să spun umane. Eram ca două flăcări intense într-un roi de ţânţari robotronici. Numărul incomparabil mai mare de roboţi, faţă de oameni, făcea ca şi cererea de bioelemente şi, mai ales de creiere umane să fie greu, aproape imposibil de satisfăcut pe căi legale. Ca întotdeauna, s-au „găsit” soluţii. Am fost practic „vânaţi” imediat după rematerializare. Perceptoarele lor sento-umane de ultimă generaţie controlau totul. Ne-au capturat rapid, ne-au separat şi ne-au închis.

      Pierdusem orice spranţă. După o captivitate de două zile într-un complex sanitar ultra-sofisticat, într-o cameră capitonată, dotată cu tot confortul necesar, mi s-a comunicat cu grijă şi tact, ca să nu fiu stresat prea mult, că urma să „satisfac” un magnat umarob, al cărui creier uman începea să-l lase. Ţinuse să îşi păstreze creierul original, învechit şi labil însă, ca urmare a unei vieţi îndelungat-abundente în de toate. Creierul pozitronic dual recuperase tot ce era necesar din cel natural, aşa că putea şi îşi permitea să îl înlocuiască. Avea nevoie acum de unul nou, „virgin” şi sănătos, pentru dedublarea integral-genetică, ultima „cucerire” în domeniu şi ultimul pas spre perfecţiune şi imortalitate. Baza de gene uma-probe, inclusiv de creier, îi puteau apoi satisface orice extravaganţă prin clonele de sacrificiu-schimb, iar eu eram o sursă deosebită. Mă „recuperase” pe bani grei.

      -Bucură-te! Şi tu, într-un fel, vei fi nemuritor prin genele cedate. Voi propune să boteze noua uzină de geno-componente cu numele tău, dacă ni-l spui pe cel real. „Puritatea” ta merită acest lucru.

      Mă uitam interzis la chirurgul plastofil, jumătate om, jumătate, sau cât o fi fost ,robot. Glumea? Asta ar fi trebuit să-mi facă plăcere?

      -Ruginiţi-ar neuronii, am mârâit nervos.

      Nu l-a afectat, sau nu a înţeles gluma, sau jignirea.

      -Mâine vei scăpa de aici. Nu trebuie să fi stresat. Oricum îţi vor mai da şi alte sedative, aşa că nu vei simţi aproape nimic şi vei fi un bebeluş cuminte.

      Cât de mult mă bucuram...

      -Ea unde este? Ce-aţi făcut cu ea?

      -Şi eu aş întreba în locul tău. Este cu mult peste tine. N-am întâlnit niciodată o atare femino-concentrare. Prea mulţi doresc o dualitate cu ea, dar parcă ar fi păcat să o strici. Cam aşa gândeşte şi stăpânul, dar îşi permite. Menţinerea ei pură ca geno-sursă i-ar aduce imense avantaje în viitor. Nu s-a luat încă o decizie, aşa că ne vei părăsi primul.

      -Aş putea să o văd? Ca o ultimă rugăminte. Nu am nici o şansă să scap. Mă tot gândesc ce bine ar fi să devin nemuritor; oricum, creierul meu. Ai remarcat că în astea două zile captivitatea m-a afectat profund. Şi din cauza despărţirii de ea. Nu este bine pentru stăpânul tău în perspectiva transplantului. Dacă o revăd îmi voi reveni şi voi fi mult mai apt calitativ. Şi ea s-ar putea să fie în aceeaşi stare. Întâlnirea ar fi benefică pentru toţi, inclusiv pentru tine. Dacă rămâi medicul lui curant, îţi voi fi stăpân în perspectivă şi voi aprecia gestul tău.

      -Ar fi o idee... Nu ar avea ce să strice. Faptul că devii receptiv mă bucură nespus. Am nevoie de puţin timp, dar o s-o aduc pe ea aici. Tu eşti deja în pregătiri şi nu te putem deplasa.

      -Mulţumesc. Ne vom înţelege bine pe viitor.

      Preluasem ideea lui cu eu-magnatul şi eram decis să mă folosesc de ea pentru mici favoruri anticipate.

      Au adus-o pe seară. Le-am cerut să ne lase puţin singuri.

      -Nu avem unde fugi şi nici nu doresc asta, le-am spus. Doar câteva minute.

      -Bine, dar nu putem sista supravegherea, mi-a şoptit el tendenţios.

      Cred că au intensificat-o de fapt. Nu pot descrie clipele în care am simţit-o din nou în braţe.

      -Nu avem timp, mi-a şoptit. Energia spatem se intensifică. Ne vom despărţi. Te aştept în universul umarob. Acolo sunt „deviată”. Tu te vei reântoarce la ai tăi. Nu ştiu de ce, dar de tine depinde salvarea mea, a noastră. Dragostea ta de oameni şi de mine poate fi legătura. Nici aici nu este locul nostru.

      -De ce nu putem fi împreună?

      -Nu acum. Apoi, oricând... Te iubesc. Vino!

      Apoi a dispărut din braţele mele. Le priveam, goale, cum se disipau la rândul lor. Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost privirile îngrozite ale supraveghetorilor...

     

      M-am regăsit, cum v-am spus, la bufetul din Gostilele; aşa-i spunea satului pierdut în Bărăgan.

      Am ieşit afară, protejând cu grijă coatele şi pumni rătăciţi ai celorlalţi să se rănească din greşeală de faţa mea.

      Priveam năuc în jur cu speranţa deşartă de a o revedea. M-am îndepărtat puţin. Vedeam drumul lung iluminat acum de câteva becuri palide, rărite intens de primărie încă de la instalare. Doar spre marginea satului o ceţă alburie părea mai intens iluminată.

      Am ridicat ochii spre stelele care-şi făceau cu greu loc şi nu apăruseră încă. Am revăzut aceeaşi pâclă alburie, care se lăsa peste satul cu nici trei mii de suflete, pline de pasiuni şi trăiri intnse, de bucurii şi tristeţi, de iubiri şi ură, de patimi şi delăsare. Avea şi oameni buni probabil, dar nu appucasem să-i cunosc.

      O umbră se profilă în ceaţă, pe mijlocul străzii largi, pavate cu gropi dese şi diverse. Era ea...

      Am alergat puţin aleatoriu, din cauza durerilor dintre coaste şi a pâclei din cap spre ea. Chiar era.

      -Ai venit, am şoptit în părul ei înmiresmat de plăceri ascunse, în timp ce coastele-mi strigau ceva incert în îmbrăţişarea mai mult decât tandră, reciprocă.

      -Nu eu, tu, a suspinat ea şi ne-am pierdut...

      Oamenii treceau pe lângă noi şi nu ne vedeau. Nimeni nu ne vedea, iar asta îmi amintea de ceva.

      -Ai avut iar dreptate? Este ce cred eu?

      -Da. Te-am aşteptat şi ai venit cu ei. Noi nu puteam face nimic aici; ei da. Echilibrul perfecţiunii s-a rupt acum O oază adevărată de viaţă cu oameni care îşi vor câştiga şi afirma dreptul de a iubi şi suferi. Nu va fi uşor. Va dura, dar gostilenii tăi nu se vor da bătuţi.

      -Deci viitorul ar putea fi totuşi uman, am bânguit emoţionat cine ştie de ce; sau de ea. Dacă rezistă...

      -Nimeni de aici nu va putea să-i atingă. Sunt oameni, iar umarobii au o pregnantă latură robotică, aşa că îi vor considera Stăpâni şi vor face tot ce doresc ei.

      -Aoleu!...

      Mă gândeam că nu am oferit viitorului cele mai bune, demne, frumoase, inteligente, etc. elemente umane. Cum fiecare pădure are uscăturile ei, ar trebui ca reversul să fie valabil, iar printre ei să fie şi unii chiar buni.

      -Nu te mai gândi la asta. Ai adus ce-ai putut şi, crede-mă, este mai mult decât mi-aş fi putut imagina; nu câteva elemente disparate, ci o colectivitate debordând de viaţă.

      -Mie-mi spui? am mârâit tot gânditor, că „dădea bine”, pipăindu-mi falca. Au la energie-n ei că dau pe dinafară.

      -Sunt superbi. De mult nu am mai văzut oameni atât de iubitori şi de jucăuşi, spuse ea nevinovată, privind grupurile înlănţuite pe terasă şi stradă. Vrei să mai stăm puţin cu ei?

      -O, nu, nu... Se simt mai bine singuri. Nimănui nu-i plac străinii, iar ei or să aibă parte în curând numai de dăştia. Să-i lăsăm cu bucuriile şi necazurile lor pe care şi le împărtăşesc cu atâta sârg.

      -Bine. Când vom putea, vom reveni să-i vedem, nu-i aşa?

      -Desigur, desigur, m-am ruşinat eu, simţind că nu cred ce spuneam.

      În mod normal ar fi trebuit să ne intereseze pe viitor evoluţia lor, dar cum eu nu prea mă simţeam normal, aveam unele ezitări. Vizualizam mental viitorul fericit pur uman, comparativ cu cel perfect aproape umarob.

      -Eşti prea trist. La ce te gândeşti.

      -La viitorul ăsta. Mă şochează gândul la ce ar putea să facă ei cu miliardele de umarobi în slujba lor. Ce legi vor fi respectate, sau impuse?

      -Cine şi cui?

      -Ei, lor, am răspuns şi eu inteligent, filozofic.

      -Tu îi cunoşti mai bine.

      -Chiar prea bine, din păcate. De asta mi-e teamă.

      -Nu-i mai poţi lua înapoi şi nici să-i distrugi aici. Umarobii nu-ţi vor permite să faci nimic contra lor. Deja îi simt în apropiere. Oaza nu a scăpat sentoperceptoarelor spaţiale. Au izola deja zona, pentru protecţie şi siguranţă.

      -A cui?

      -Vino! Locul nostru nu mai este aici.

      M-a îmbrăţişat şi am dispărut. Doar întrebarea mi-a rămas în urmă:

      „A cui?”

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online