evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Destin  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Experimentul  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Transplant de suflete...  -  Gânduri  -  Luminile oraşului XXII  -  Aether pro narcosi  -  Jocul  -  Povestea unui ceas  -  Jeopardy  -  Archeopterix  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Luminile oraşului  -  Corabiile lungi  -  Lacul negru  -  Ultima eclipsă (I)  -  Meduza (VIII)  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Piatra  -  BO  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  X Factor  -  Dansând pe sârmă  -  Cum să te fereşti de urs  -  Meduza (VI)  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Ultimul Paradis  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Cioara  -  Curândul  -  Evadare din Paradis  -  Jocul Zeilor (VI)  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Sclipiri de Soare  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Călătoria unui artist...  -  Proces neverbal  -  Gondolierul  -  Dincolo de ceţuri  -  Cincizeci  -  Genocidul  -  Ceasul ispitirii  -  În tren  -  Solilocviu  -  Visând cu ochiul deschis  -  Principiul alibiului


Povestea ţării Nucalanoi

Nota: orice compara

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      A fost odată, că dacă n-ar fi fost, poate bine ar fi fost pentru unii, sau alţii, o împărăţie-Ţară urâtă, urâtă rău de tot, mai ales de vecinii mari şi puternici. Nu semăna deloc, dar absolut de loc cu ţara noastră, oricare ar fi ea.

      Nu ca la noi, Oamenii ei o duceau prost şi se prosteau pe zile ce treceau, privind, ascultând şi crezând tot ce li se spunea la TV, radio, sau pe oriunde.

      Nu ca la noi, ei nici nu prea mai aveau de lucru pe la locurile de muncă tot mai rare, aşa că trăiau şi ei de pe o zi pe alta cu ce mai apucau-găseau-procurau, iar puţini –furau, de pe unde se mai putea. Bătrânii, şi cei pe cale de a îmbătrânii, se rugau să le mai dea Dumnezeu zile în care să apuce şi ei să mai mănânce omeneşte; asta doar cei cu memoria încă bună, care ţineau minte când s-au înbuibat aşa normal ultima oară.

      Ca la ei, nu ca la noi, străzile gemeau de „Copii ai lor” care se jucau toată ziulica, când era scurtă şi toată ziua când era altfel, prin canale, de-a v-aţi-ascuns-di-noii, sau de ce mai vedeau şi ei la cei mari pitiţi în spatele zidurilor democrat-imperiale. Nu neglijau însă să mai cerşească şi ei, de plăcere, câte o bucată de pâine, un covrig, sau un ban pentru scăldat în auro-lac; şi erau mulţi şi ne-astâmpăraţi, ca să nu spun Ne-glijaţi-educaţ-iiubiţi-îmblânziţi. Rar, dar sistematic, cei mici, „organizaţi” de unii mai maturi-imaturi, dădeau câte una la cap la unul, una, sau alta, sau le testau vigilenţa încercând şi nu numai, să le ia câte ceva valoros din buzunare, poşete, genţi,etc. Nu ca la noi, ei proveneau din familii în care atât ei cât şi mamele lor erau bătute frecvent, fără ca vre-unui Cuiva să-i pese.

      Aproape ca la noi, că venii vorba de drumuri, ele mai aveau şi gropi, dar nu ca la noi, multe gropi întinse mai aveau şi urme de drumuri printre ele. Nu ca la noi, maidanezii nu umblau cu covrigi în coadă, ci cu ea covrig între picioare, de fericire şi satisfacţie probabil, îmbuibaţi cu ce rămânea de la oameni după festinurile lor frecvente, pre-a-lungi, cu răbdări prăjite şi zile fripte.

      Nu ca la noi, cel ce putea să fure, fura, iar cel ce nu, încerca. Nu ca la noi, cel ce crăpa de bine îşi dorea şi mai mult, iar cel ce avea prea mult, nu avea suficient. Nu ca la noi, majoritatea-aproape-toţi trăiau, că aşa se spune şi la supravieţuire, din pomana muncii-cinstite, în timp ce ceilalţi cinsteau munca de pomană, sau mai exact, statul de pomană; nu numai fizic, dar şi instituţional. Nu ca la noi, Bătrânii se rugau să mai trăiască puţin, ca să mai poată strânge ceva bani pentru înmormântare, acum când nu mai consumau aproape nimic. Nu vroiau să-şi înglodeze în datorii copiii, sau rudele rămase să sufere în continuare plăcerile vieţii.

      Nu ca la noi, Mamele plângeau copii nenăscuţi, iar copiii mame nevăzut-necunoscute. Nu ca la noi apa otrăvea, florile se ofileau sub ploile bine-făcătoare, iar aerul ucidea lent-duios.

      Despre administraţia preş-îpă-regală nu spun încă prea multe şi veţi deduce cândva de ce. Nu că, nu ca la noi, ea ar fi fost mai bună... dar atât de multe nu se aseamănă cu ce avem noi încât chiar că era o ţară de poveste. Asta dacă poţi să-i mai zici ţară, pentru că, nu ca la noi, ei nu mai aveau istorie şi strămoşi pe care să-i cinstească. Nu aveau sărmanii nici măcar o Sarmisegetusă pe care să o ţină după 2000 de ani tot îngropată, spre conservare deplin-totală, pentru urmaşii de peste secole, oricare vor fi ei.

      Administraţia, generic vorbind, nu era, ca la noi, ne-mai-pomenită. De fapt era tot timpul pomenită cu vorbe şi pomeni bene-vole, sau recomandat-cerute direct de la oamenii ne-voia-şi, care le dădeau cu voie, sau fără. N-am greşi dacă am generaliza şi am spune că ea şi nu neamul era cam neam-prost. El, de fapt, era aproape ca la noi un ne-am-săturat, răbdător şi indo-lent, că şi ei aveau mulţi asiatici pe acolo, care se odihneau când îi apuca cheful de muncă, sincer convinşi că nu- i va ţine toată ziua. Nu că numai ei făceau asta. Boala era molipsitoare, de jos în sus, unde atingea apogeul şi devenea cronică, adică de menţionat în anale. Şi mai aveau ele, autorităţile, o trăsătură interesantă: se dorea un echilibru permanent, iar ca nimeni să nu iasă din rând, acolo unde apărea un Priceput, se detaşau imediat 2-3 Ne, să-l „ajute” să nu de-regleze sistemul.

      Cât pe ce să-i iert-sar, dar ţara asta de poveste avea şi Ţişti Poli-calificaţi în toate şi nimic. Statul avea grijă de ei. Chiar şi cei Ne-Potriviţi, erau Potriviţi cu grijă şi răb-dare în uniformele strâmte, care nu puteau fi umplute cu mai mult de 120 de kg de materie; lichidele nu cont-au, iar cea cenuşie se sub-înţelegea în lipsă; a altor precizări desigur. Pe cât de Ne-Primitori păreau la prima vedere, că de re-vedere nu-i mai ardea nimănui, doar cel mult „la revedere” la sosire, pe atât de Primitori-Acceptori-Doritori, nu de aproapele lor, se dovedeau când apelai la ei. Ce-rea-i Poli-Ţiei ceva, pentru tine-ţie, dar degeaba; „grosul”... tot lor, nu ţie şi acceptai că ei erau în stare de orice, chiar şi de ebrietate. Nu că nu erau şi Ţişti oneşti printre ei, dar erau rari, foarte rari şi spre a fi „evidenţiaţi-promovaţi” aiurea, li se spunea-striga „Ţâşti”, nu Ţişti, ca restului; într-o traducere aproximativă la noi ar fi similar cu „zât”, sau „marş” de aici, sau de acolo, că despre ei vorbim doar. Des preţul lor era mare în relaţiile cu cetăţenii, la fel ca şi Dis-preţul faţă de aceiaşi muritori de rând. Dar destul cu ei, că erau destul de în-destulaţi.

      Cei Marişitari, cum se numeau neoficial cei din Con-duceri, erau cu un ceas mai deştepţi decât vecinii lor. Nu ca la noi, ei nu au acuzat din start, prin denumire, Parla-ment-arii că vorbesc-minciuni, ci, realişti, i-au denumit Parla-van-tari, că oricum vorbeau în vânt, sau în van; dar una este să minţi şi alta să baţi câmpii. Mi s-a părut sugestivă Pre-lege-rea unui oarecare dintre ei, pe care încerc să o redau.

      Deci:

      De-ale PARLA-VAN-ului

     

      -din discursul unui parla-ventar proaspăt ales-

     

     

      Am fost ales recent în Parla-van, unicul nostru Parla-van, căruia au vrut să-i schimbăm numele. Au vrut să-i zicem „Parla-val”, căci „ce e val ca valul trece, de rămâne ţara rece”, dar nu s-au înţeles cei ce fură -adică au fost- din judeţele din câmpie, cu cei ce fură din cele de la deal şi munte; aceştia din urmă, deşi sunt primii, au propus să-i spunem „Parla-vânt”, că lasă urme mai puţine şi că are priză mai mare la „mase”, întrucât „bate” prin cămările tuturor.

      Nu ne-a convenit nici o variantă, întrucât nu ţinea cont de perspectivă, de viitorul nostru luminos, nu al vostru; prea cobea cu intratu-n val, adică la apă, sau cu „bate vântu-n punga goală, Parla-vanul se-n-fioară”. Aşa că am rămas să trăim noi mult şi bine, decât amărâţi ca voi, puţin şi prost.

      Eu sunt alesul vostru şi voinţa voastră sunt eu. Ce vreţi voi, vreau şi eu şi mai ales invers. Putem reuşii, pentru că în Parla-van suntem o mulţime şi unde-s mulţi e şi aglomeraţie, aşa că ne putem completa reciporc: când unii vor ceva, ceilalţi vor altceva şi astfel, împreună, vrem totul. Ca urmare, trebuie să înlăturăm vechile mentalităţi egalitariste, pentru că „ce naşte din şoareci, de pisici fuge”, iar noi suntem adepţii noilor idei că „cel ce suge de la două oi, mai des, suge mai bine”.

      Eu am susţinut toate „revindecările” voastre oricât de bolnave au fost; fură unele mai mult, fură altele mai puţin. Nu mi-a fost uşor, dar nu m-am lăsat. Am ajuns greu aici, dar de aici nu mai plec. Vom construi democraţia noastră chiar şi din rebuturi, pentru că ea trebuie să preceadă pe urmele celei americane, cel puţin. (aplauze, strigăte entuzi-aste şi entuzi-asmatice).

      Nu mă întrerupeţi. Dacă e nevoie, mă întrerup singur. Văd că adevărul place, iar eu vreau numai adevărul, indiferent câte variante sunt. Ne-am îmbătat o dată de el şi acum ne e sete după el ca beţivului de apă şi asta vrem şi o să avem : nu miner-ală, ci curat-chioară. Iar pentru aceasta guvernanţii trebuiesc înlocuiţi neapărat, chiar dacă îi punem tot pe ei la loc.

      Noi ne asumăm fără rezerve negocierile, nu şi rezultatele, pentru că toate condiţiile de la care am plecat au fost „deturnate”şi acum nu, nu prea mai ştie nimeni unde ne aflăm, deşi încă mai existăm, chiar dacă nu ştim cât.

      Trebuie să ţinem cont de realităţi, tot aşa cum ţin ele de noi şi să nu facem confuzii, pentru că animalele vite nu sunt porci, după cum bine ştiţi. (a, s. )

      Noi trebuie să învăţăm să achiziţionăm orice e util, chiar şi recuperări din urmă, dar să nu le cumpărăm. Între noi trebuie să existe un acord deplin, chiar controversat, dacă este cazul. Va trebui să lăsăm toate priorităţile la urmă, ca să le putem rezolva pe îndelete, pentru că toată lumea ştie că venitul la sfârşit se adună şi e cu atât mai mare cu cât îl ai. Până atunci însă trebuie să ne raliem cât mai rapid la bursa neagră, până nu cresc preţurile.

      Toţi ceilalţi şi-au dat acordul de a colabora, dar fiecare pentru el, pentru că dacă e bine pentru fiecare, e bine pentru toţi.

      Nu există o o-poziţie singură, ci mai multe. Căile propuse de noi sau de ei sunt identice, dar diferă prin scop, iar cea mai mare contribuţie a dumneavoastră este să staţi de-o-parte alături de noi. Noi vrem să înlocuim toate instituţiile vechi cu altele noi, identice, pentru că realitatea ne zbuciumă şi doar schimbările ne dau garanţia că nu stăm degeaba. (a, s)

      Într-o tensiune care s-a accentuat crescând, noi declarăm totul, dar nu afirmăm nimic, pentru că nu suntem de acord cu ceva. Trebuie să urgentăm lucrurile, dar fără să le grăbim, pentru că gravitaţia este nejustificată.

      Totodată, ne-am oferit şi serviciile de mediere şi le vom continua în favoarea cui trebuie, imparţiali. Susţinem inclusiv suspendarea temporar-nelimitată a discuţiilor, care este o soluţie eficientă la problemele foarte complicate cu care ne confruntăm. Ar fi greu să găsim noi o soluţie mai proastă, care să le complice şi mai mult. . . . şamd. . .

      În concluzie, la vremuri noi, se impun oameni noi, ca voi, reprezentaţi de noi, care suntem din nou ca şi noi. (ura-lele continuă).

     

      Scuze. Am apucat să o scriu. Treceţi peste ea ca să nu vă faceţi o imagine deformată despre Nucalanoi. De fapt am recepţionat o transmisie în direct de la noi, care ne-am deşteptat între timp.

      Special am lăsat la urmă, nu urnă, de vot, sau funerară, pentru Democraţie, că tot pe acolo sunt, pe Con-Ducătorul lor. Normal că şi ţara asta avea un Preş-e-dinte-împă(n)rat-r(a)ege, Roşu la origine, dar care, după o îmbătrânire pre-matură, a suferit un proces de de-colorare şi a devenit Porto-caliu-căliu. Sătul, sau Ne, nu se ştie precis, de îndelunga corvoadă a con-ducerii ţării acolo unde ajunsese, s-a decis să-şi viziteze şi să-şi consulte, discret, direct, decent, dezinteresat şi alţi „de”, dar nu de la „degeaba”, ale(r)gătorii şi restul populaţiei. Era conştient că nu prea o duceau bine, dar asta era ceva normal, chiar recomandabil. Dacă toţi, absolut toţi, nu numai el şi ai lui, ar duce-o bine, ce nevoie ar mai avea mulţimea de cineva care să o conducă... Sau oricum, ar putea fi şi un cineva aiurea, nu el neapărat.

      Deci s-a pregătit, moral şi-şi-a chemat slujitorul-partener preferat, o eminenţă cenuşiu-cameleonică, adevărat com -nu con- petentă, pentru a „vedea” cam cum stă situaţia după recentele alegeri.

      Ar fi fost atâtea de spus... dar nu am avut răbdarea să le detaliez, aşa că le-am sintetizat cât am putut. A ieşit cam aşa ceva:

      -Am câştigat.

      -Iar?

      -Da.

      -Tot?

      -Da.

      -Am făcut ceva?

      -Are importanţă? Nu.

      -Chiar nimic?

      -Chiar.

      -Păcat.

      -De ce?

      -De „nimic”. Chiar degeaba?

      -Noi nu. Ei.

      -Adică pentru noi...

      -Destule.

      -Multe?

      -Foarte...

      -Totul?

      -Mai avem. D-aia revenim.

      -Şi pentru ei?

      -Speranţe.

      -Destule?

      -Suficiente.

      -Deşarte?

      -Desigur.

      -Mulţumiţi?

      -Scrâşnesc.

      -Muşcă?

      -Mârâie.

      -Lanţuri?

      -De legi.

      -Mai vor?

      -Mai cer.

      -Le dăm?

      -Promitem.

      -Facem?

      -Ce vrem.

      -Acceptă?

      -Rabdă.

      -Rezistă?

      -Mai mor.

      -Şi plâng?

      -Se plâng.

      -Ce cer?

      -Ce n-au.

      -Prea mult?

      -Cam.

      -Sărmani?

      -Cu nevoi.

      -Ne-au votat?

      -Noi pe noi.

      -Cu blândeţe?

      -Cu banu.

      -Şi la sate?

      -Tot ţăranul.

      -La oraşe?

      -Urne goale.

      -Au prea multe.

      -Da, se pare.

      -Numărarea?

      -Ca la carte.

      -Pentru ei?

      -Doar oale sparte.

      -Contestaţii?

      -Inutile.

      -Recompense?

      -Pe la spate.

      -Şpagă, mită?

      -Cu contracte.

      -Rea voinţă?

      -Lichidată.

      -Posturi cheie?

      -Ocupate.

      Conturi grase?

      -Încărcate.

      -Mai durează?

      -Cât vrem noi.

      -Lor nimica?

      -Doar gunoi.

      -Cei de-o „seamă”?

      -Se opun.

      -Câte-un os?

      -Mai mic, da bun.

      -Nu vor tortul?

      -Ba cu moţ.

      -Îi lăsăm?

      -Să cadă jos.

      -Democratic?

      -Be-nţeles.

      Pentru restul?

      -Libertate.

      -Le ajunge?

      -Fac ce vor.

      -Dar tot strigă...

      -Rostul lor.

      -Viaţa-i bună.

      -Chiar SF.

      Cred că dialogul a mai continuat, dar eu atât am aflat. Alţii pot spune cu siguranţă mai mult, dacă nu sunt în „Siguranţă”.

      Şi preş-împă-n-ratul a plecat. Nu de tot, desigur. Nu ca la noi, el a văzut tot ce v-am povestit şi nu numai. Şi iar ciudat, ca la noi, nu a găsit nici o soluţie, dar, nu ca la noi, se pare, dar poate fi legendă, că s-a întristat profund şi aşa a rămas.

      Ca şi la noi, uimitor, ei mai cred... în poveşti.

      Nu ca la noi, ei mai speră.

      Dar poate greşesc. Narr... fi pentru ultima oară.

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online