evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Arta fugii în cinci acte  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Gondolierul  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  "Coincidenţă !" au strigat  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Arătarea  -  Proză absurdă  -  Striptease  -  În vizită la psihiatru  -  Călătoria  -  Novicele  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Punct. ªi atât  -  Fotografii  -  Fata morgana  -  Mamal - Oraşul  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Uitarea  -  ªi atunci...  -  Noapte bună, Andrei  -  Limoniu  -  Primăvara nucleară  -  Meduza (IV)  -  Sentofagia  -  Chipul de pe Marte  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Furnizorul de vise  -  Jocul  -  Călătoria unui artist...  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Dimineaţă târzie  -  Peştera I  -  Clocitorul Josh  -  Homus trolEIbuzus  -  Sunet pentru suflet  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Imdiola  -  Piatra  -  Aedes  -  Vrăjitorul  -  Praf minune (II)  -  Coşmar  -  Circ  -  Cosas de la vita  -  Uşa de la baie  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Zei şi oameni


Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)

Paul Boncuţiu



Publicat Vineri, 1 Octombrie 2010, ora 15:16

      Maria se aplecă uşor peste Arian ca să îl întrebe ceva, dar în acel moment nava se desprinse de pe sol, putând să simtă cum vibrează uşor, în timp ce impulsurile magnetice şi câmpurile electromagnetice se creeau în jurul navei. niciun zgomot nu se auzea, nicio lumină nu atrăgea atenţia şi dintr-o dată fiecare a simţit că aparţine în două locuri deodată. Simţurile le erau menţinute dublate până în momentul în care timpul era reglat, pentru ca apoi totul să revină la normal. Tehnologia folosită pentru salturi a fost creată de Arian, după ce a reuşit într-un raid să fotografieze mental toate datele tehnice ale acestui fenomen deţinute de către „Ei” pe o navă de-a lor. Aceasta se întâmpla în timpul primei lupte. Un tun de particule ionizate, adunate ca urmare a interacţiunii câmpurilor magnetice formate de cercurile ce înconjurau aeronava era montat la bordul navei, tun care elibera o energie complementară cu ceea ce fizicienii denumeau implozie nucleară. Singura variabilă care apărea în calcul era timpul, pentru că aceasta energie degajată sub formă de implozie într-un spaţiu deschis, nu făcea altceva decât să devoreze ceea ce însemna linearitatea spaţiu timp şi să comaseze două elemente într-unul singur. Astfel era creată o barieră de trecere către o altă dimensiune. Capacitatea de a controla trecerea era dată de către absorbţia particulelor de energie pe măsura trecerii prin barieră până la întâlnirea punctului optim. Acest punct optim definea momentul spaţiului în care se dorea să se ajungă, dar în care timpul urma să fie decalat. Uneori putea să fie un decalaj chiar şi de câteva secunde. De aici senzaţia de existenţă bilaterală, ce putea fi corectată prin absorbţia completă a particulelor ionizate şi retransmiterea acestora către câmpurile magnetice ale aeronavei. Era o experienţă uimitoare pentru cei care o încercau pentru prima dată. Creierul putea percepe imagini şi trăiri din două locuri simultan, senzaţie asemănătoare cu aceea de deja-vu.

      - Am ajuns, Arian, îl anunţă George. Dacă ai vreo preferinţa pentru locul în care să aterizăm, te rog să ne spui.

      - Da, ar trebui să se vadă deja, da întradevăr, uite, se vede o casă!

      Era de fapt un palat, ascuns în munţi, într-o pădure deasă de brad. Aproape complet ascunsă de vederile călătorilor tereştrii şi cu sisteme avansate de camuflare pentru călătorii indiscreţi aerieni, casa aceea imensă părea a fi decupată din fanteziile celor mai mari arhitecţi ai timpurilor. Nenumărate colţuri, înclinaţii, jocuri de imaginaţie şi de vedere, scale geometrice, culori sublime, toate întrunite ofereau înspre locuire acea frumoasă casă. Au aterizat pe platforma de pe acoperiş, un loc special amenajat, iar doctorii s-au grăbit să coboare pentru a o transporta pe Andreea la Maşină.

      - Bănuiesc că nu are rost să întreb unde ne aflăm, nu? Zise George, în timp ce îşi verifica puşca mitralieră şi făcea semne către ceilalţi membrii ai echipei lui să îşi ocupe fiecare câte o poziţie strategică pe acoperişul casei.

      - Crede-mă George, e mai bine să nu ştii...oricum apreciez grija pe care mi-o porţi, dar te pot asigură că aici nimeni nu o să reuşească să ne atace, aşa că măsurile de siguranţă sunt aproape inutile. Mai bine ţi-ai pune băieţii să se odihnească puţin pentru că am o senzaţie neplăcută legată de Centrul de Comandă.

      - Cu toate că te cunosc Arian, şi de fapt tocmai pentru că te cunosc şi te admir, nu o să fac ce mi-ai propus, ci din contră, o să fim foarte atenţi la tot ce se petrece...nu vrem să te pierdem cumva! George ştia că dacă Arian ar fi vrut, i-ar fi putut termina pe toţi în mai puţin de un minut, ceea ce făcea să pară că paza şi protecţia lui nu erau necesare. Cu toate acestea era un loc necunoscut şi nu ştia la ce să se aştepte. Pe lângă acestea, instinctele îi spuneau să acorde o atenţie sporită acestei situaţii. Se gândi că acei mulţi ani în care servise în Armata Supremă, decorat de atâtea ori, ridicat în grad pentru merite pe câmpul de luptă, expert în lupte de guerilă, lupte corp la corp, în muniţie şi armament nu au fost în zadar, şi ceea ce simţea acum era acea exultare dinaintea oricărei lupte ce urma să aibă loc. „Poate mă insel” îşi spuse el, „poate ar trebui să îl ascult pe Arian”, dar cu rapiditate îşi alungă acest gând din minte.

     

      - N-ai să mă pierzi, George, cel puţin nu azi, şi îl bătu prieteneşte pe umăr, peste armura ce îl îmbrăca din cap până în picioare, transformându-i pe George şi toată echipa lui în mici roboţi. Trebuie să cobor să văd de oaspeţi şi să pregătesc Maşina pentru Andreea, s-ar putea să dureze câteva ore, o să trimit pe cineva să vă aducă nişte gustări...ţin să te anunţ că nu o să ai posibilitate să comunici cu nimeni, aici nu funcţionează nicio aparatură radio, şi te rog nu încerca să întrebi de ce!

      - Am înţeles Arian, o să folosim doar staţiile portabile, şi vreau să îţi instalez şi ţie una, în caz că...

      - Haide, George, devii paranoic, dar te ascult şi te respect, aşa că mă găseşti jos când ai aparatul pregătit.

      - Ok, în cinci minute o să cobor, doar să îmi informez echipa despre noua misiune! Fiecare plecă în direcţie diferită, unul către nava andocată şi celălalt către o nişă în care se părea că ar fi o uşă care ca şi toată casa aceea de altfel, era foarte bine camuflată.

      Interiorul casei era computerizat în totalitate, astfel că locatarul nu avea prea multe de făcut, doar să vorbească şi să dea indicaţii. Ultimele gadgeturi în materie de robotică puteau fi observate făcând ceea ce fiecare era menit să facă. Existau roboţi pentru curăţenie, pentru bucătărie, pentru servirea mesei, pentru relaxare. Fiecare dintre ei era realizat într-un fel destul de umanoid, doar că mişcările demonstrau necesitatea existenţei circuitelor şi „creierele” lor nu erau concepute pentru a se dezvolta singure pe baza percepţiei şi memorării continue. Astfel că urmând nişte reguli foarte simple, reuşeau să facă mişcări complexe şi să ducă la bun sfârşit lucrurile pe care trebuiau să le facă.

      Arian se îndreptă înspre o cameră ce părea a fi birou, dar totodată putea fi studio video sau cinema, sau centru de jocuri video, ca mai totul în acea casă, totul părea interpretabil, totul putea luă alte forme. Orice putea fi altceva şi acel altceva putea fi folosit în cu totul alte scopuri decât cel original. Dar pentru Arian nu reprezenta o problemă, pentru că mare parte din acele gadget-uri au fost comandate de către el şi chiar instalate de el, aşa că le cunoştea funcţionalitatea. Se aruncă liniştit şi comod pe un fotoliu imens cu acustică încorporată, funcţii numeroase pentru vibromasaj şi control funcţii vitale. Că de obicei, cu o voce sigură se adresă computerului, cerându-i acestuia să îi facă legătura cu sala Maşinii şi apoi să identifice locaţia Mariei în casă şi să o cheme la el. Un ecran ieşi din biroul din faţa lui, şi pe acesta o mulţime de funcţii ce indicau de la temperatura interioară, exterioară, barometru, la scanare în timp real a locaţiei pe o circumferinţă de aproximativ o milă, scanare în infraroşu a casei, senzori de mişcare şi o mulţime de alţi indicatori care pentru un ochi neavizat nu reprezentau nimic. In centrul monitorului apăru o figură cunoscută cu o bonetă albă pe cap şi un zâmbet ameţitor de frumos:

      - Bună dimineaţa, frumosule! era o asiatică cu o figură pronunţat europeană, ceea ce îi conferea o imagine angelica. Nu aşteptă răspunsul lui Arian şi continuă pe acelaşi ton vesel şi plin de viaţă: bănuiesc că eşti interesat de starea Maşinii şi implicit de figura tristă şi desfigurată a fetei pe care ai adus-o! Apropos, cine e? O nouă achiziţie? Nu îţi mai ajunge să te culci cu ele, mai trebuie să le şi promiţi viaţa veşnică şi fericire? Mereu acelaşi nenorocit, spuse aceasta adăugând şi un chicotit...Cât rămâi pe la noi?

      - Mulţumesc pentru aprecieri, Liu, dar nu am acum timp să îţi explic ce se întâmplă...şi doar pentru confortul tău psihic, nu e doar o „alta tipa”, fata aceasta reprezintă viitorul nostru! îşi duse o mână deasupra ochilor, cuprinzându-şi faţa şi tâmplele, într-un gest de oboseală şi tristeţe. Pregăteşte-mi şi mie „Odihnitorul”,te rog, după ce termini cu Andreea, am nevoie să mă refac. Si ca să îţi răspund la ultima întrebare, nu o să stau destul încât să îţi vizitez şi ţie patul...poate data viitoare!

      - Mda... te cred! Mă rog, să trecem mai departe... Camera Maşinii e pregătită şi te aşteaptă pentru calibrări. In câteva minute o să primeşti şi un raport complet legat de ceea ce s-a întâmplat cât timp ai lipsit. Sper că te satisface şi te aşteptăm jos! Închid acum că văd că ai musafiri...întradevăr, în uşa deschisă bătea Maria, care a fost anunţată între timp că era căutată de către Arian.

      Acesta închise transmisia, dar lăsă ecranul pe birou şi o invită pe Maria să ia loc. Atinse un buton de pe suprafaţa ecranului, şi în locul imaginii albastre apăru casa în format tridimensional. A navigat puţin prin camere până a ajuns chiar la biroul în care stăteau acum şi selectă o opţiune dintre cele afişate pe margine. Un ţipat de groază se auzi în acelaşi timp din partea Mariei.

      - Ce n...!

      - Calmează-te...suntem tot în cameră!

      - Nu se poate aşa ceva, continuă ea să aibă expresia îngrozită...ce ai făcut, cum ai făcut aşa ceva?

      - E doar o iluzie optică, continuă Arian liniştit, ceea ce vezi tu acum e exteriorul casei, dar interiorul există la fel ca şi mai înainte, doar că nu poţi să îl percepi...nu ştiu dacă are rost, dar o să încerc să îţi explic! încă o data acea expresie obosită apăru pe figura de obicei rece şi impasibilă a lui Arian. Ceru calculatorului să revină la camera obişnuită, astfel că în următorul moment, Maria se relaxă, pentru că stătea pe scaunul ei.

      - E doar un moment de relaxare pe care îmi place să mi-l acord...după cum cred că ai văzut e o senzaţie extraordinară!

      - Da, dar cum e posibil? Întreaga cameră a dispărut şi nu eram decât noi doi plutind parcă la câţiva metri deasupra pământului? era încă uluită, când fără să o atenţioneze, Arian modifică din nou structura camerei, astfel că aceasta din nou înfăţişa exteriorul. Singura diferenţă e că nu se simţea briza şi nici aerul rece de munte de afară, în rest, din cameră nu mai rămăsese decât corpurile lor.

      - Este vorba despre tehnologie nano...toată această casă e construită pe bază de nanoboţi, astfel că aceştia, interconectaţi, lucrează ca un imens sistem, putând să lucreze în echipe, cumulativ, individual sau în grup. Practic e foarte simplă ideea: nanoboţii care acoperă toate zidurile exterioare şi interioare sunt într-o continuă legătură . Cei de afară fotografiază şi cartografiază la nivel de pixel ceea ce înregistrează şi o transmit instantaneu la omologii lor din interiorul casei. In acest fel, cel din interior preia informaţia şi o transformă într-o imagine, schimbând-o ori de câte ori este necesar. Astfel pot să creeze senzaţia de exterioritate şi pot face să dispară camera cu totul. Îmi pare rău că te-am speriat, dar aceasta e oaza mea de linişte. In orice cameră se poate alege această opţiune...dacă nu îţi este frică poţi chiar să dormi în acest fel, e o senzaţie unică!

      - Nu mulţumesc, mi-au ajuns toate experienţele trăite în ultimele două ore! Poţi te rog să îmi spui ce caut eu aici, cine eşti tu, ce vrei de la mine şi cu ce te pot ajută? Se pare că ai totul...tu, care acum câteva luni erai un... se poticni, pentru că a simţit că ceea ce vroia să zică era total deplasat în acest context.

      - Un nimeni...da, am fost şi eu cândva un nimeni, întradevăr! Dar asta a fost acum mulţi ani... atât de mulţi, nici nu mai ştiu câţi au trecut! îi aruncă Mariei o privire melancolică şi se adânci în ochii ei mari. Mă ataşasem de tine, Maria, simţeam că lângă tine voi avea linişte, voi putea fugi de toţi şi de toate...dar nu a fost aşa! Pentru că ai fugit tu de mine...

      - De ce m-ai minţit în legătură cu ceea ce eşti?

      - Bănuiesc că mă întrebi acest lucru pentru că nu ai altă întrebare în cap! Cum ai fi vrut să vin la tine şi să îţi spun: „Stii, sunt Arian, cel mai bogat om din lume, omul cu cel mai mare coeficient de inteligenţă de pe planeta” şi aşa mai departe? Cum poţi să întrebi aşa ceva? Maria se uita aproape şocată la el...auzea aceste lucruri pentru prima dată, deşi până când a chemat-o Arian, îşi făcuse o mulţime de scenarii în legătură cu ceea ce se întâmplă, dar acum vedea că nici unul dintre planuri nu reflecat imaginea corectă.

      - Nu, nu puteam face aşa ceva, aşa că am ales să menţin o situaţie incertă în legătură cu mine! Bănuiesc că următoarea întrebare e dacă te-am iubit sau nu? Răspunsul evident este, da, te-am iubit, nu ştiu dacă te mai iubesc încă, dar te-am iubit. Cu toate acestea tu reprezentai o parte dintr-o misiune, eu nu făceam altceva decât să te protejez şi o făceam cum ştiam eu mai bine. In acelaşi timp ai fost supusă mai multor teste, cele mai multe psihoanalitice, pentru a-ţi evalua psihicul şi forţa interioară şi pentru a vedea dacă eşti pregătită să accepţi ceea ce urma să se întâmple. Toate aceste teste le-ai trecut excelent, mai puţin unul! şi aici Arian se opri, privind încruntat undeva departe, în spatele Mariei. Da, mai puţin unul, continuă el după un timp.

      - Care ar fi acela? Maria era curioasă să vadă unde a greşit, deşi adânc în interiorul ei ştia deja răspunsul.

      - Acceptabilitate, fidelitate şi compromis....nu eşti capabilă să utilizezi nici unul dintre cele menţionate în nicio situaţie, ceea ce ar pune în pericol la un moment dat pe cei de lângă tine şi chiar şi pe tine. Dar acum aceste lucruri sunt cu mult mai . Ceea ce contează este motivul pentru care te afli aici. Nu te aflii aici pentru că ai picat testul...da, asta ai făcut, ai picat testul! îi confirmă Arian ca şi răspuns la expresia de nedumerire apărută pe chipul Mariei. Din punctul meu de vedere, trebuia să te alegi cu un glonte în cap pentru asta, dar la insistenţele anumitor persoane, şi la o gândire mai rece, ne-am dat seama că totuşi ne-ai putea fi de folos chiar şi aşa.

      Când auzi acest lucru, Maria sări ca arsă de pe scaun, reacţie ce se pare că Arian o cunoştea şi o aştepta, astfel că Maria nu apucă să scoată vreun sunet deoarece Arian continuă pe acelaşi ton impasibil:

      - Nu uita că îţi cunosc reacţiile, şi tocmai pentru tipul de reacţie pe care l-ai avut acum ai picat şi testul! Mă rog, unul dintre motive. Aşa că te rog să iei loc şi să mă laşi să termin ce am de zis, apoi o să poţi să pui întrebări.

      Făcu o pauză, timp în care o analiză pe Maria ce încerca să depăşească starea de învins şi se aşeza încet pe scaun.

      - Bun, continuă Arian, acum că ne-am înţeles, haide să îţi spun care este rolul tău în această poveste. Am să încep de la începuturi ca să înţelegi ceea ce ţi se va cere şi ceea ce reprezinţi.

      - Ceea ce bănuiesc că nu te va mira este posibilitatea existenţei unor organisme asemănătoare noua în acest imens Univers, continuă el. Ei bine, aceştia există, sub denumirea generică de „Ei”. Au fost primele fiinţe din Univers şi creatorii celorlalţi. Datorită lor existăm pe acest Pământ. Acum, problema e că de-a lungul timpului, au avut numeroase intervenţii pentru a distruge planeta, au dezvoltat tehnologii capabile să influenţeze comportamentul uman, să influenţeze şi să controleze fenomenele pe care noi le considerăm naturale la nivel planetar. Ei sunt cei care au provocat distrugerea şi extincţia dinozaurilor cauzând era glaciară pentru că planeta avea nevoie de un moment de linişte şi nu doar atât! Dacă acei dinozauri şi acele specii ar mai fi populat planeta încă un milion de ani, ar fi urmat aceeaşi teorie evoluţionista pe care o urmăm şi noi şi ar fi ajuns atât structural cât şi intelectual la un nivel mult mai avansat, mai avansat chiar şi decât „Ei”. Poate te întrebi cum ar putea să fie posibil acest lucru, ca un animal, un mamifer, să dezvolte capacităţi intelectuale atât de avansate. Ei bine, răspunsul suntem chiar noi, eu, tu, orice fiinţă vie de pe pământul acesta este dovada pură a evoluţiei constante sau chiar o hiperevolutie intelectuală. Afirm acest lucru pentru că am reuşit în doar un secol să dezvoltăm şi să creem o lume incredibil de avansată, cu mai multe descoperiri decât în milenii întregi de existenţă.

      - Dar totuşi nu înţeleg cum ar fi putut acei dinozauri să îşi dezvolte creierul atât de mult încât să depăşească inteligenţa extratereştrilor? Maria părea să ia puţin în derâdere ceea ce Arian îi spunea, dar acesta ştia că e doar o chestiune de timp până îi va da dreptate în totalitate.

      - Era vorba despre structura corporală. Cutia craniană, şi implicit creierul acestor imense fiinţe erau foarte mari şi bine dezvoltate. Din păcate le lipsea conştiinţa şi subconştientul pe care noi le avem, şi de multe ori le avem degeaba, pentru ca nu ştim să le folosim. Dar pentru aceste animale, era doar o chestiune de timp până ce creierul lor putea să îşi dezvolte toate aceste funcţii. Având o capacitate mare de stocare, şi fiind capabili să îşi folosească mai bine de şaptezeci la sută din creierul lor poate şi de zece ori mai mare şi mai greu decât al nostru, aceştia începeau să dea dovadă de capacităţi mentale incredibile. Există baze de date ţinute în mare secret, şi care niciodată nu vor trebui să fie expuse publicului de larg consum, baze de date în care există scheleţi de dinozauri ce prezintă o conformaţie vocală în zona gâtului care le-ar fi permis dezvoltarea unor capacităţi de comunicare foarte avansate. Deasemenea, a fost descoperit un cimitir întreg, o vastă câmpie îngheţată, un fenomen greu de explicat în momentul descoperirii, dar perfect inteligibil acum. Dinozauri criogenizaţi, perfect conservaţi, surprinşi într-o zi obişnuită de viaţă. Acel îngheţ a fost provocat de către aceşti „Ei”. Norocul nostru este că dintre toţi acei dinozauri criogenizaţi, patru dintre ei sunt în deplinătatea capacităţilor fizice şi mentale. Gândeşte-te, şi aici Arian se ridică în picioare şi vorbea din tot sufletul şi cu o voce puţin tremurând, gândeşte-te că s-au păstrat acele celule vii, nici măcar una nu era deteriorată pe parcursul a atâtor milioane de ani. Si asta doar pentru ca noi să putem să vedem şi să realizăm ceea ce era aproape să se întâmple...

      - Vrei să spui că în acest moment există undeva pe Pământ dinozauri? din nou Maria părea uimită şi neîncrezătoare în ceea ce auzea.

      - Da, există! Sunt în stare perfectă şi chiar capabili să se reproducă! Dar ce e mai important este că am văzut ce au însemnat cu adevărat aceşti dinozauri pentru Pământul nostru şi motivul pentru care au fost exterminaţi. Au o capacitate foarte mare de adaptabilitate, pot să folosească orice teritoriu astfel ca să le fie util, comunică atât prin telepatie cât şi prin limbaj, limbaj ce am reuşit să îl descifrăm şi astfel, poate aici chiar îţi vine greu să crezi, dar acum putem chiar să comunicăm cu ei. Am putut să descoperim astfel de ce au fost aleşi spre extincţie şi de ce acea câmpie a fost trimisă înspre criogenizare. Totul la ei, începând de la celulele lor, sângele, creierul, organele, denotă o total diferită construcţie decât la tot ceea ce cunoaştem noi în momentul acesta. Pentru ei nu există cromozomi, pentru ei există un fel de tehnologie nano. La fel cum îţi explicam mai devreme despre nanoboţii care mai devreme, în cameră, au dispărut lăsând loc exteriorului, la fel toate celulele lor pot să fie interschimbabile. Un exemplu ar fi că sângele lor poate să înlocuiască ficatul sau mai bine zis, celulele din sânge pot să repare celulele rele sau moarte din ficatul acestor animale. Fiecare celulă conţine informaţie, fiecare celulă poate să transmită impulsuri şi să recepţioneze impulsuri, astfel că sunt capabil să se scaneze singuri şi să se îngrijească singuri, să se repare singuri. Creierul lor lucrează bazat pe logică şi pe analiză continuă, la fel ca şi un robot. După cum îţi spuneam sunt capabili să asimileze un volum incredibil de cunoştinţe, le stochează într-un mod uimitor, astfel că în orice moment pot să utilizeze informaţia stocată trimiţând un semnal sub formă de cod către zona în care este stocată informaţia, care la fel ca şi o opţiune de „search” la un computer, caută, găseşte şi afişează informaţia. Este incredibil să vezi cu adevărat ce înseamnă ceea ce îţi spun eu acum...să poţi să porţi o conversaţie cu ei...aş putea să stau să îi ascult ore întregi!

      - Haide să ieşim, nu mai vreau să stau aici, o să continui povestea pe drum, spuse Arian şi opri imaginea exterioară, astfel că apăru din nou camera în jurul lor.

      - Unde mergem?

      - Vreau să îţi arăt ceea ce îţi spun acum, pentru că am nevoie să crezi în mine şi în ceea ce urmează să faci sau în ceea ce urmează să percepi. Crede-mă, o să ai nevoie!

      Maria era debusolată şi Arian putea să vadă acest lucru pe chipul ei. O vedea că tinde să creadă dar pe de altă parte tinde să ia în derâdere ceea ce auzea acum. Cu toate acestea îşi permise un zâmbet pentru că ştia că în final o va face să creadă, dar nu ştia dacă va putea să facă faţă la ceea ce urmează. „Vom vedea! Sper că am făcut bine că nu i-am lăsat să o elimine şi că am păstrat-o ca şi rezervă pentru Andreea...bine gândit!”erau gândurile ce îi străbăteau creierul în timp ce se deplasau înspre uşă. Un uşor ciocănit în uşă, apoi uşa se deschise timid, şi George apăru în ţinuta lui robotizată în cadrul uşii: Ţi-am adus aparatura necesară, Arian! Te rog să o foloseşti, ca să putem să fim în legătură tot timpul!

      - Mulţumesc, George, am să o folosesc. Am să părăsesc locaţia pentru câteva minute, poate jumătate de oră, trebuie să verific împrejurimile, George nu trebuia să ştie tot ce se întâmplă şi Arian era pregătit să îl pună la punct dacă acesta insistă să îl însoţească pentru a-l proteja.

      - Am înţeles, Arian, nu o să te deranjeze nimeni, noi o să continuăm să asigurăm paza şi protecţia locaţiei actuale. Cu toate acestea, în cazul în care ai nevoie de noi, te rog să nu eziţi să ne contactezi.

      - Am să o fac, George, dar nu va fi nevoie, te asigur, nu aici!

      Arian se îndreptă urmat de Maria către un lift aflat undeva între două nişe, complet mascat datorită arhitecturii complexe cu multe ieşiri în relief, multe forme concave şi convexe, a clădirii. In câteva secunde ajunseră la subsolul clădirii, primul nivel al subsolului după cum putea să observe Maria, după care mai urmau încă cincisprezece nivele la subsol! Au ieşit din lift ajungând undeva într-un soi de garaj, dar în care nu se aflau maşini, ci fel de fel de sisteme a căror utilitate sau provenienţă nu putea să le vadă sau să le înţeleagă. I se păru totuşi că recunoaşte o placă asemănătoare cu cea de surf sau de snowboard dar cu un sistem de propulsie, şi numeroase butoane aflate pe o consolă ataşată plăcii. Bănuia că e sistemul de navigaţie a acelei plăci. Un alt aparat îi atrase atenţia şi observă că înspre acel robot se îndreptau. Arăta ca o felină, doar că părea să măsoare aproape un metru şi jumătate înălţime şi doi metri lungime. Stătea în poziţie culcat şi două locuri se vedeau pe spatele acestuia, ceea ce însemna că putea fi utilizat ca şi mijloc de transport. Întradevăr, Arian o invită să intre într-o cămăruţă din spatele acelui robot, de unde după niciun minut ieşi îmbrăcată într-un costum menit să o protejeze în cazul unei eventuale căzături şi o cască ce îi afişa în timp real o multitudine de informaţii. Nu se putu abţine să nu observe că deja începea să se obişnuiască cu toate aceste toate gadget-uri, afişaje, apariţii tridimensionale, aşa că următorul pas logic era să înceapă să se şi folosească de toate informaţiile ce îi apăreau pe afişaj. Il văzu pe Arian într-un costum la fel ca şi al ei făcându-i un semn să se urce pe locul din spate.

      - Doar nu mergem la călărie, spuse Maria, dar nu realiză că vorbea în cască cu voce tare.

      - Ba da, acesta va fi mijlocul nostru de transport, sper că o să îţi placă! vocea lui Arian îi umplu casca, în timp ce pe ecran îi apăru poza lui şi informaţii legate de el. Începea să îi placă toată această poveste. Se gândea că nu poate fi un vis... - Din câte îmi aduc aminte, continuă Arian, ţie îţi place să călăreşti! Mă gândesc că îţi va face plăcere, dar haide mai bine să vedem, te invit să îţi ocupi locul şi să continuăm cu discuţia începută în cameră.

      - Haide să vedem...chiar încep să fiu curioasă în legătură cu ce urmează! Maria simţi un imbold venit din adâncul stomacului să îl atingă pe Arian, şi asta şi făcu, în timp ce se aşeza pe locul ei, în spatele lui. Se întinse într-un mod natural să îl cuprindă în braţe ca şi când s-ar fi aflat pe motocicletă..

      - Nu e nevoie să mă ţii în braţe! şi întradevăr, nici nu termină Arian bine de zis că imensa felină-robot se puse în mişcare şi se ridică de la pământ. Maria simţi cum bazinul ei şi picioarele se afundă într-o masă gelatinoasă în corpul de metal al robotului. Se uită în jos şi scoase un sunet de uimire când văzu că de la bazin în jos nu mai vedea nimic, totul era acoperit într-un strat de substanţă gelatinoasă ce spre surprinderea ei îi permitea să îşi mişte picioarele înspre înainte şi înapoi, putea să le întindă, dar nu putea să le depărteze sau să se ridice de pe şa. In acelaşi timp două linii de metal se pliară de pe corpul felinei-robot pe spatele ei, urcând până pe umerii acesteia şi imobilizându-i corpul în întregime. Deşi simţea că se poate mişca, ştia că era protejată împotriva căzăturilor sau în faţa unor alte eventule pericole. Ii făcea plăcere pentru că se simţea în siguranţă.

      - Cum te simţi? din nou în cască vocea lui Arian, eşti gata? Haide să plecăm pentru că nu prea avem mult timp la dispoziţie. Nu ţi l-am prezentat pe transportatorul nostru, aşa că să ştii că el este F(elino)botul, dar mie îmi place să spun Fbot. Dintre toate mijloacele de transport, de acesta mă cel ataşat îmi place cel mult.

      - Până acum nu îmi face decât plăcere...şi sunt uimită de ceea ce văd şi ceea ce se întâmplă, aşa că încă o dată îţi spun că sunt curioasă în privinţa a ceea ce urmează! Vreau doar să îţi spun că îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat între noi...chiar îmi pare rău! Maria a simţit instincitiv necesitatea de a exprima ceea ce simţea.

      În casca sa, Arian monitoriza informaţiile primite de la Maria, astfel că putea să vadă că pulsul acesteia îi creştea în timp ce zicea aceste cuvinte şi presiunea arterială la fel, iar aparatura înregistra o emisie de lichid ce provenea din zona ochilor acesteia...”sa fie oare adevărat?” Arian nu vroia să se gândească acum la asta, aşa că apăsă câteva butoane pe ceea ce părea a fi consola de control a Fbotului, iar acesta porni într-o mişcare ce Mariei i se părea puţin cam nesigure, dar în curând viteza ameţitoare cu care acesta înainta prin pădurea ce înconjura casa, agilitatea cu care evita obstacolele, sariturile lungi combinate cu utilizarea cu eficacitate a tuturor elementelor de relief, o făcu pe aceasta să aibă încredere în ceea ce însemna Fbotul şi chiar observă cu satisfacţie că nivelul adrenalinei ei era în creştere, ceea ce însemna că îi face o reală plăcere această deplasare. In scurt timp pădurea se termină şi în faţa lor se întindea un câmp imens, nepopulat de către aşezări umane, dar cu o varietate de plante şi animale pe care Maria nu le mai văzuse în viaţa ei.

      - Cred că putem să continuăm discuţia, nu? Urmează un drum de cel puţin douăzeci de minute, aşa că avem timp, continuă Arian.

      - Dar unde mergem?

      - Ai să vezi la momentul potrivit, acum vreau să continui ceea ce îţi spuneam mai sus...trebuie să cunoşti toate acestea! aşa că, după cum îţi spuneam, „Ei” au făcut o greşeală în momentul în care au criogenizat acei dinozauri...probabil nu s-au gândit la faptul că la un moment dat, după milioane de ani, aceştia vor fi treziţi la viaţă şi vor putea să îşi spună povestea. Continua lor dezvoltare ar fi pus în pericol atât planeta cât şi arealul ce oferea resursele necesare evoluţiei acestei imense specii, dar şi acţiunile şi intervenţiile pe care „Ei” le făceau pentru a controla această dezvoltare. In momentul în care ameninţarea pierderii controlului acestei specii, precum şi statutul de forţă intervenţionistă asupra teritoriului, aceştia au intervenit cu extincţia speciei existente şi crearea unei specii noi. Astfel a apărut o nouă formă de viaţă pe Pământ, o formă intermediară, care la fel ca şi prima a fost exterminată, dar după mult mai puţin timp..

      - Păi nu am apărut noi, după dinozauri? Despre ce intermediere vorbeşti?

      - Da, am apărut noi, dar într-o formă greşită! Au fost doar câteva milenii în care aceşti intermediari au existat pentru că în scurt timp după ce au fost creaţi, au reuşit să se dezvolte într-un ritm ameţitor. Au reuşit să respingă şi să reziste războiul pornit de către chiar creatorii lor, au reuşit să anihileze toţi acei „Ei” care existau pe pământ, dar din păcate nu au reuşit să creeze tehnologia necesară pentru a face faţă exterminării. Totuşi, au avut timp să creeze Maşina, şi aici vreau să precizez că războiul lor cu „Ei” a durat mai bine de două milenii!

      - Adică vrei să zici că s-au luptat două mii de ani? Maria nu vroia să creadă aşa ceva...

      - Da, exact, două mii de ani a durat lupta pentru supravieţuire. In tot acest timp „Ei” au folosit toate metodele şi toate tehnologiile pe care le aveau pentru a-i extermina, de la încercarea unei noi ere glaciare sau inundaţii până la control mental şi încercarea de pulverizare a planetei cu totul. Se simţeau în pericol şi aveau şi de ce...au făcut greşeala de a construi aceşti Intermediari prea aproape de forma şi puterea lor. E un lucru ce poate fi exploatat pentru că asta înseamnă că şi „Ei” sunt capabili de a face greşeli.

      - Ai pomenit la un moment dat de „Maşină”, ce reprezintă această Maşină, despre care am auzit destule în ultimul timp?

      - Da, Maşina...şi Arian părea a avea o voce nostalgică...Maşina a fost creată pentru a proteja Intermediarii de „Ei”. Pentru că ritmul de populare al planetei creştea signifiant, reproducerea Intermediarilor nu se realiza pe bază de interacţiune sexuală ci pur şi simplu prin cultivarea embrionului într-un surogat care era sacrificat odata cu ajungerea la maturitate a embrionului. Surogatul putea transporta până la zece embrioni, a căror perioadă de gestaţie era de două săptămâni. Imaginează-ţi ce evoluţie incredibilă au putut avea aceşti intermediari! Bineînţeles că aveau o speranţă mare de viaţă, ce se întindea undeva în jurul a câtorva sute de ani, astfel că natalitatea depăşea cu mult mortalitatea, şi deasemenea nivelul populaţiei crescuse simţitor. Deşi „Ei” prin toate acele atacuri au realizat genocid la nivel planetar, nu au reuşit să împingă rasa intermediară spre extincţie, ci din contră, au reuşit să o facă mai puternică, mai rapidă, mai evolutivă. Astfel că a fost creată Maşina, cu scopul primordial de a crea Omul Perfect. Dar ce însemna acest Om Perfect? Nu era altceva decât o clonă a acelor „Ei” a cărui misiune era să distrugă rasa lor. In timpul lungilor lupte ce au decurs de-a lungul anilor, Intermediarii au reuşit să fure destul tehnologie şi să evolueze pentru a se apăra şi a respinge atacurile „Lor”. Până la urmă au realizat că nimic nu ar putea să evolueze mai bine decât un model al „Lor”,într-o concepţie umano-intermediară. Maşina, după cum spuneam avea rolul de a crea Omul Perfect. Dar acesta nu putea fi creat de la zero, ci acest om trebuia găsit, trebuia să existe deja. Au fost făcute teste pe nenumăraţi subiecţi, toate având acelaşi final...moartea acestora. Nu puteau să suporte modificările structurale survenite la nivelul sistemului osos, datorită creierului care nu era capabil să suporte acest lucru. Astfel că în timp, Maşina a reuşit să ofere până la urmă singură, după o mulţime de teste prototipul scheletului uman perfect compatibil cu aceasta. Dar problema a apărut la modalitatea de a găsi acest schelet, şi aici au intervenit „Ei” care au auzit despre existenţa Maşinii şi utilitatea acesteia şi au hotărât să facă un pact. In urma unei întâlniri între conducătorii celor două specii, s-a hotărât că metoda de încheiere a războiului să fie o simplă luptă între un „El” şi Omul Perfect creat de Maşină. Intermediarii doreau extrem de mult să vadă Maşina găsind Omul Perfect şi credeau în acest proiect şi în faptul că aceasta era calea lor înspre libertate. In momentul în care „Ei” au oferit soluţia la găsirea scheletului perfect pentru Maşină, intermediarii nici nu au mai stat pe gânduri şi au acceptat pactul. Aici a fost greşeala lor...au găsit cu ajutorul unui scaner situat pe o navă de-a „Lor” două corpuri umane care se încadrau în scheletul osos perfect pe suprafaţa întregii planete...doar două! Unul era un tânăr de abia optsprezece ani, şi cealalalta persoană era la cealalata extremitate, undeva la peste două sute de ani. Intermediarii şi-au pus toate speranţele în tânărul pe care Maşina l-a transformat în defavoarea bătrânului ce a murit în timp ce Maşina lucra. Dar Omul Perfect nu a avut timp să înveţe ceea ce s-a schimbat cu corpul lui, cu mintea lui, şi cu tot ceea ce putea să facă...cu toate aceastea, l-a învins pe cel trimis ca şi reprezentant al „Lor”...

      - Păi nu are nicio logică! Maria era captivată de povestea pe care Arian o înşira, dacă a reuşit să îl elimine pe reprezentantul lor, de ce totuşi au dispărut Intermediarii?

      - Pentru simplul motiv că această luptă şi acest pact a fost o cacealma! Arian părea nervos şi vocea i se schimbă, „Ei”, în timp ce pregătirile pentru luptă se duceau, au finalizat cea mai puternică armă...armă ce avea să distrugă întregul concept de Intermediari! a urmat o pauză, ca şi când Arian ar fi avut dificultăţi în a continua această poveste, ca şi când ar fi trăit acea poveste, au creat Bucla Atemporală, continuă el.

      - Bucla Atemporală? ce mai vrea să însemne şi asta? întrebă Maria simţind durere pentru specia de mult dispărută.

      - Acest lucru însemna distorsionarea timpului şi implicit a spaţiului. Înseamnă lipsă percepţiei timpului, înseamnă că dacă faci un pas înainte, s-ar putea să ai două sute de ani, iar dacă faci un pas înapoi, poate o să ai doi ani! Dar pentru asta, dispozitivul trebuia plasat în două puncte cheie ale planetei, puncte ce urmau să interfereze cu câmpurile magnetice ale planetei reuşind să creeze această distorsiune.

      - Şi pentru asta au avut nevoie de o diversiune, şi au găsit-o în Maşină şi în acea luptă, nu e aşa? interveni Maria satisfăcută ca şi un copil ce a dezlegat misterul.

      - Exact aşa s-a întâmplat! ”Ei” nu au avut niciun moment intenţia de a încheia vreun pact, ci au urmărit tot timpul extincţia acestei rase prin orice mijloace. Au urmărit tot timpul să distragă atenţia intermediarilor de la încercările „Lor” de finalizare a Buclei Atemporale.

      - Cât de frumos, e incredibil! exclamă Maria la vederea unei văi verzi, cu râuri albastre şi o mulţime de pomi cu o structură coralica, cascade supraetajate, culori vii şi ţipătoare. Fbotul se oprise chiar la marginea unui platou ce străjuia întreaga vale, de unde se putea observa toată această splendoare, un peisaj rupt parcă din altă lume, din alt spaţiu.

      - Lasă-mă să termin, nu mai am mult! spuse Arian. Am ajuns la cei patru despre care îţi spuneam! Am venit să le cer sfatul în legătură cu ce are să se întâmple mai departe. Sper să îmi poată oferi o soluţie. După cum spuneam, au reuşit să planteze dispozitivul pe planetă şi să îl pornească, ducând astfel la crearea celei mai neasemuite arme ... Bucla Atemporală! din nou Maria putea să simtă tristeţea şi nostalgia din vocea lui Arian şi începu să se întrebe ce îi determina asemenea sentimente.

      - La fiecare pas făcut, continuă Arian, Intermediarii dispăreau, unii apăreau doar ca să dispară din nou, alţii mureau ca urmarea a acelor schimbări, unii rămâneau prinşi şi blocaţi între două lumi. Se vedeau obligaţi să privească cum timpul trecea cu o viteză uluitoare, schimbând totul în jurul lor în timp ce ei rămâneau neobservaţi. Tot datorită acestor treceri dintr-un nivel temporal în altul, schimbări majore se petreceau şi la nivel planetar, astfel că deşi acum erai pe vârful unui munte, la următorul pas făcut te puteai trezi pe fundul oceanului, şi toate acestea doar pentru că pasul pe care l-ai făcut te-a trecut într-o altă dimensiune şi într-un alt timp. Acolo unde mai devreme era un munte înalt, acum datorită trecerii timpului şi schimbărilor survenite puteai găsi un ocean. Astfel au murit o mulţime de Intermediari, mai puţin unul...

      - Omul Perfect, strigă din nou Maria!

      - Da, întradevăr, el a fost singurul supravieţuitor din rasa lui, aceasta datorându-se modificărilor pe care creierul său le suportase în timpul transformării. In momentul în care Bucla Atemporală a fost activată, în creierul său s-au produs nenumărate modificări ce îi permiteau să controleze spaţiul şi timpul din faţa sa, şi doar din faţa sa. Nu putea să îl controleze pentru alţii...a fost nevoit să vadă cum rasa lui apărea şi dispărea, cum prieteni şi semeni de-ai lui rămâneau blocaţi undeva între două spaţii, cum lumea se stingea în jurul său, cum toate acele războaie au fost duse în zadar. Şi-a dat seama că Maşina ar fi putut fi salvarea, aşa că a luat Maşina şi a ascuns-o, pentru ca „Ei” să nu poată să o deschidă şi să o folosească. O dată cu Maşina s-a ascuns şi el, pentru că ştia că va veni o zi în care rasa lui va apărea din nou, zi în care prezenţa lui şi a Maşinii ar fi însemnat victoria

      - Dar ce s-a întâmplat cu Bucla Atemporală după ce Intermediarii au fost distruşi?

      - Speram să mă întrebi acest lucru, spuse Arian. Apoi o să îţi mai răspund la o întrebare, care sper să fie cea pe care cred eu că o vei pune! şi Arian zâmbi din nou. Nu e din cauză că nu aş vrea, dar nu mai dispunem de mult timp, şi trebuie să discutăm şi cu Cei Patru.

      - După ce Intermediarii au dispărut, reluă Arian discuţia, „Ei” au oprit Bucla Atemporală, alegând un timp în care lumea se afla undeva la început...un teritoriu vast, nepopulat, dar verde şi curat. A fost o experienţă cinică să vezi dintr-o dată un teritoriu virgin în locul imenselor oraşe şi zone industriale unde Intermediarii îşi dezvoltau tehnologiile utilizându-şi puterea lor mintală pentru a realiza cele mai impresionante arme. Acum nu, acum exista numai verde, şi aici,au fost puse bazele unei lumi fără greşeli, aici s-a decis să se creeze din nou specia care să populeze această planetă. Aşa a apărut omul...creat de către Dumnezeu...

      - Dar cine? Cine a creat această nouă specie? Maria părea că s-a întrebat pe ea pentru că tot ea găsi răspunsul: Se pare că întradevăr există Dumnezeu! Acum vreau sa îţi pun ultima întrebare...

      - Te rog, sper să fie cea pe care mi-o doresc eu! Arian spera ca Maria să dea dovadă de inteligenţa persoanei pe care şi-o dorea el să fie, deşi concluzia de mai devreme l-a cam pus pe gânduri în ceea ce priveşte capacităţile Mariei. „Se poate oare să mă înşel în privinţa ei? Poate greşesc când o consider atât de capabilă...până acum nu a arătat decât prostie!”

      - Unde s-a ascuns Omul Perfect? Pentru că în cazul în care nu există mai multe Maşini, acea „Masina” este chiar cea din subsolul casei tale!

      - Aceasta era întrebarea şi îţi mulţumesc că ai pus-o...din păcate, şi Arian privind ceasul afişat între informaţiile din cască constată că nu mai avea timp pentru alte discuţii. Trebuie să ne grăbim şi să mergem către Cei Patru, timpul trece...

      - Dar încă nu mi-ai răspuns la întrebare şi încă nu mi-ai spus care e rolul meu în povestea aceasta? Maria ştia că avea să afle în curând răspunsul la toate întrebările, aşa că încerca să nu mai insiste pe acest subiect şi să încerce să adune cât mai multe informaţii utile.

      - O să îl aflii în curând...vei primi toate răspunsurile, te rog să ai încredere în mine, Maria, ultimul lucru pe care îl doresc e sa păţeşti tu ceva! Arian era sincer şi se întreba dacă nu interveniseră şi alt fel de gânduri în percepţia lui asupra Mariei.

      În acelaşi moment simţi braţele Mariei cum îi strâng mijlocul, şi corpul ei se întinse până se lipi de al lui. „Sa fie oare adevărat?” toate indicaţiile din cască îi spuneau că da, şi informaţiile emise de corpul Mariei indicau că gestul făcut era chiar...afecţiune. Pentru moment, Arian nu a ştiut cum să reacţioneze, s-a trezit puţin încurcat de către gestul Mariei. Drept răspuns a preferat să pornească Fbotul şi să îl îndrepte înspre întâlnirea cu Cei Patru.

      Au început să coboare povârnişul abrupt, Fbotul scoţându-şi încă o dată în evidenţă capabilităţile tehnice prin care îşi menţinea echilibrul pe acea pantă, efectuând totodată salturi uimitoare, pe care le-ar fi invidiat chiar şi cel mai agil mamifer. Maria, aproape obişnuită cu Fbotul şi adrenalina pe care acesta o oferea din belşug, putea să fie atentă şi la peisajul ce îi înconjura şi care dădea impresia unei lumi şi structuri total diferite faţă de ceea ce cunoştea ea. Ştia foarte bine din vastele sale cunoştinţe de existenţa unor locuri pe Pământ ce ofereau structuri de relief rupte parcă dintr-o altă realitate. Dar aici totul era atât de diferit şi totodată atât de cunoscut...mai ales că se apropiau cu o viteză ameţitoare de un desiş format din fel de fel de plante şi structuri arborescente pe care nu a reuşit să le catalogheze în nici una dintre familiile cunoscute pe Pământ. La intrarea în acel desiş trona o tulpină de ferigă imensă. La vederea acesteia şi-a dat seama!

      - Arian, vreau să te întreb ceva, şi vreau să fii cât se poate de sincer cu mine! Maria spera sa nu aibă dreptate, aşteptând de la Arian să îi ofere răspunsul adevărat.

      - Spune te rog, şi dacă ceea ce mă întrebi face parte din ceea ce trebuie să afli în următoarele 24 de ore, atunci da, te voi lămuri cât se poate de bine! spuse Arian păstrând un ton misterios.

      - Spune-mi unde naiba ne aflăm? Sau oare să te întreb în ce dimensiune, în ce timp ne aflăm? Nici nu ştiu cum ar fi mai bine. Facem salturi în spaţiu cu nava aceea atât de ciudată, şi mă întreb „Daca se pot face salturi prin spaţiu, de ce nu s-ar putea face şi prin timp”...apoi mergem să ne întâlnim cu patru dinozauri, şi ultimul lucru ce m-a pus pe gânduri a fost acea ferigă imensă! spuse Maria arătând cu degetul feriga imensă de la marginea desişului. Din cunoştintele mele, au fost descoperite asemenea structuri fosilizate şi datate în urmă cu o mulţime de milioane de ani...

      - Raţionamentul tău e bun, chiar foarte bun! Nu mă aşteptam să îţi dai seama atât de repede că tot ceea ce te înconjoară sunt de fapt elemente necunoscute, Arian îşi stăpâni un zâmbet de satisfacţie datorat de capacităţile pe care Maria începea încet încet să le scoată în evidenţă, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva s-a înşelat mai devreme. Întradevăr, ne aflăm într-un alt spaţiu şi timp...nu am putut să le oferim dinozaurilor condiţii adecvate de viaţă, datorită poluării existente pe Pământul nostru. Lipsa aceasta a făcut ca deşi capacitatea lor de autoconservare şi adaptare a fost dusă aproape de extrem, îi vedeam în fiecare zi cum se stingeau. Decizia a venit în momentul în care unul dintre ei ne-a spus coordonatele către locul acesta pe care îl vezi acum. Din fericire, locul acesta îndeplineşte condiţiile ideale pentru Cei Patru, şi spun din fericire, pentru că de fapt acest Pământ nu e chiar Pământul, ci o clonă a acestuia dintr-un viitor foarte îndepărtat din câte am putut sa ne dăm seama până acum.

      Arian opri Fbotul care între timp ajunsese aproape de liziera aceea deasă şi pentru câteva secunde s-a oprit şi a aşteptat comanda lui Arian. Pentru Maria, ceea ce văzu îi smulse din nou un ţipăt de uimire! în faţa lor un copac a trecut într-o clipă dintr-o stare perfectă într-o stare moartă iar în următoarea clipă s-a transformat în cărbune, cărbune ce a fost spulberat de o adiere de vânt, imprastiindu-se controlat şi formând un fel de dală pe care se putea păşi. In timp ce acel copac se transforma în praf, un altul îi lua loc crescând din pământ, o simplă şi subţire tulpină, pentru ca în următoarea clipă să ajungă un arbore matur şi plin de sevă. Dar acest al doilea arbore creştea la marginea acelei cărări, parcă pentru a suplini lipsa celui dispărut. La o privire aruncată mai atent de către Maria, aceasta observă că la fel se întâmplă chiar şi cu firul de iarbă..când unul dispărea, un altul creştea instantaneu. In acest fel se deschise în faţa lor o cărare, arătând mai mult cu un tunel natural. Era unica posibilitate de a intra în acel desiş şi probabil de a ajunge la Cei Patru. Arian îndreptă Fbotul la început atent şi nesigur, degajând un sentiment evident de protecţie şi siguranţă, pentru ca apoi sa înceapă să îi ofere din ce în ce mai multe impulsuri până ce în final atinseseră o viteză destul de mare care nu le mai permitea să observe periferic aproape nimic.

      - Unde mergem? îl întrebă Maria după ce îşi acordă destul timp cât să se obişnuiască şi să accepte ceea ce tocmai vedea.

      - Bănuiesc că la Cei Patru...până acum se putea ajunge la ei fără niciun impediment, dar probabil că e ceva măsură de siguranţă, deşi sistemul acesta îmi este total necunoscut! chiar şi Arian se arăta surprins de ceea ce vedea în jurul său, respectiv în faţa sa în aceste momente.

      Aleseseră amândoi să nu continue discuţia şi să aştepte să vadă ce urmează să se întâmple şi unde îi va scoate acel tunel natural. Nu au avut mult de aşteptat, pentru că în curând au început să aibă senzaţia de spaţiu, şi întradevăr, la o privire mai atentă, acel tunel începea să se lărgească, luând forma unei pâlnii ce se finaliza într-o frumoasă şi de un colorit intens, o poiană. In mijlocul aceste poieni, se aflau patru arbori care puteau fi asemuiţi cu eucaliptul pământesc dar din nou Maria nu putea să le găsească asemănarea cu vreo familie de arbori cunoscută. Fiecare avea aproape o sută de metri înălţime, dar ieşea în evidenţă coroana care practic nu exista, fiind formată din nişte frunze imense din care curgeau liane care se uneau cu frunza următoare apoi din acea frunză din nou curgeau liane. In acest mod continua construcţia arborelui până aproape de jumătatea acestuia, de unde ultimele liane începeau să se apropie una de alta, să se contopească, ajungând aproape de baza copacului să fie o singură liană . Pe alocuri, lianele prezentau nişte excrescenţe care parcă prindeau viaţă la fiecare câteva secunde...păreau a se mări puţin, ca şi când ceva s-ar fi mişcat înăuntru, la fel ca şi fetusul la o femeie însărcinată. In continuare acea ultimă liană cobora subtiindu-se continuu până ajungea la bază copacului, unde nu mai era decât un tub transparent în care se vedea un fluid cum urcă. Dar acest ultim detaliu nu a putut fi oberservat de către cei doi doar în momentul în care se aflau la câţiva metri de copac.

      - Arian, eu nu văd niciun dinozaur, spuse Maria cu voce tare ceea ce şi Arian gândea. Si copacii aceştia arată destul de ciudat, nu crezi?

      - Aşa e, dar în momentul acesta nu am răspuns la ce se întâmplă aici, şi cred că sunt la fel de nedumerit ca şi tine! Arian începu să cerceteze zona cu Fbotul la pas, folosindu-şi casca pentru a scana întreaga zonă, căutând existenţa unor forme de viaţă. Spre surprinderea lui în imaginea din cască, apăruseră patru forme umanoide la o distanţă de doar câţiva metri de ei, dar aceasta doar în urma scanării cu unde radio de înaltă frecvenţă.

      Au coborât amândoi de pe Fbot şi un sentiment plăcut le străbătură corpurile în momentul în care picioarele lor au atins acea suprafaţa densă de iarbă. Era un sentiment straniu, un sentiment de contopire şi de identificare cu structura organică ce îi înconjura. Dar în acelaşi timp, Arian se simţi ameninţat, şi a putut să identifice o schimbare în corpul său, ca şi când cineva încerca să fure ceva din el. Chiar asta se întâmpla...contactul cu acea structură organică a făcut posibilă copierea codului genetic a amândorura, şi odată cu aceasta şi toată informaţia pe care cei doi o deţineau sub forma de memorie şi sentimente . Arian şi-a dat seama mult prea târziu de acest lucru pentru a mai putea reacţiona în vreun fel, dar totuşi sperând că nu au reuşit să fure chiar toată informaţia, a ridicat-o pe Maria în braţe şi a aruncat-o pe Fbot, urmând ca şi el să fie în următorul moment în şaua acestuia.

      - Ce se întâmplă, de ce ai făcut asta? Maria încerca să îşi dea seama ce se întâmplă pentru că informaţiile din casca ei păreau a arăta un nivel crescut al tensiunii lui Arian...

      - Stai aici! Tu nu ai simţit nimic? ar fi vrut să spună că a simţit şi ea

      - Nu! Ce să simt? Vai, Arian, indicatorii tăi arată un nivel al stresului destul de mare, nu îmi spui şi mie odată ce naiba se întâmplă?

      - Am fost copiaţi!

      - Cum adică? chiar se simţea surprinsă şi i se părea greu să accepte şi acest lucru. Simţea nevoia să îi spună lui Arian că toate aceastea încep să o obosească, dar nu îşi putu termina gândul....

      - Adică ne-au furat codul genetic, probabil ca să ne copieze, să ne cloneze! Dar nu pot încă să îmi dau seama cine a făcut asta, pentru că scanarea a indicat prezenţa unor forme de viaţă la doar câţiva metri în faţa noastră!

      - Eşti sigur Arian că noi căutăm patru dinozauri? Mie mi se pare că sunt exact patru arbori, că sunt patru fiinţe umanoide scanate, chiar şase! Maria îşi duse mâna la cască în acel gest de a-şi acoperi gura când rămâi cu ea căscată de uimire.

      - Cred că mă văd nevoit să îţi respect raţionamentul, şi se pare că da, am fost replicaţi deja!

      Arian coborâ din nou pe acea suprafaţă, pregătit pentru apărare în cazul unui eventual atac, deşi îşi dădea seama că probabil acea structură era capabilă să le ofere o gamă foarte variată de pericole.

      - Ne bucurăm că aţi apărut, şi îţi mulţumim Arian încă o dată pentru că ne-ai oferit această nouă lume şi o nouă şansă! era chiar copia lui Arian, cea care vorbea, dar căreia îi lipsea o mare parte din corp, nu avea o mână din umăr, cealalalta era ciuntită, şchiopăta, avea o faţă hidoasă, ca şi când ar fi fost o operă de artă neterminată. Dar Arian ştia că imaginea aceasta nu avea să mai dureze mult şi întradevăr, corpul acela ciuntit a început să crească şi să se dezvolte până a ajuns o copie perfectă a lui Arian.

      - Să înţeleg că voi îi reprezentaţi pe Cei Patru? Arian încă nu reuşea să îşi dea seama care e legătura între cele patru fiinţe, dinozauri şi acum replicile lor. Dar probabil că avea să afle în curând, aşa că se hotărî să se lase condus în această discuţie până va afla ce vroia să ştie.

      - Nu îi reprezentăm, noi suntem Cei Patru, şi dacă ne urmaţi, va vom şi explica ce s-a întâmplat în timpul în care ai lipsit!

      - Da, se pare că nu aţi stat degeaba, dar haide să vedem, sunt curios să aflu de ce mi-a fost furat codul genetic fără consintamantul meu? încerca să intimideze, dar pe faţă celulalt Arian nu se vedea nicio reacţie.

      - Ne pare rău pentru acest lucru, dar în acest moment, pentru a putea comunica am avut nevoie de replica voastră, şi amintirile au venit împreună cu structura ADN-ului vostru. Vă putem asigura că nu le vom folosi în niciun fel şi că sunt în siguranţă cu noi. Adu-ţi aminte Arian că noi nu ştim coordonatele către lumea ta, ceea ce înseamnă că atâta timp cât noi suntem în siguranţă, şi voi sunteţi în deplină siguranţă. Ridică o mână, semn că trebuiau să se oprească şi întradevăr, înaintară încet, până când ajunseră la marginea unei prăpăstii. Adâncimea acesteia nu putea fi evaluată pentru că din interior urca o lumină puternică ce se completa cu lumina zilei, astfel că lumina de jos se unea cu lumina de afară tocmai pentru a masca existenţa acestei prăpăstii. De jur împrejurul prăpastiei pereţii erau acoperiţi cu aceleaşi plante pe care le întâlniseră şi mai devreme. Pe lângă acestea, cei patru arbori erau poziţionaţi în jurul ei, din fiecare coborând în prăpastie lianele prin care circula fluidul în ambele sensuri.

      - Dacă vrei să înţelegi cu adevărat ce se întâmplă aici, va trebui să coborâm în prăpastie ca să te întâlneşti personal cu noi. De asemenea datorită amintirilor tale, ştim de ce ai venit să ne cauţi, precum şi faptul că dacă îţi vom cere să nu o iei cu tine în interior şi pe Maria, tu tot o vei lua pentru că este persoana care este, şi înseamnă ceea ce înseamnă pentru tine şi nu numai!

      Maria a vrut să sară şi să intervină în discuţie pentru a afla ce înseamnă ea pentru Arian şi ce înseamnă acel „este persoană care este”, dar se abţinu. Îşi zise că la un moment dat va dezlega toate iţele acestui mister care îl înconjurau pe Arian.

      - Aveţi dreptate, aşa că o să va urmăm! Arian era vădit agasat de faptul că s-a lăsat prins în această prostească capcană.

      - Va trebui să aveţi încredere în noi de data aceasta şi să faceţi ceea ce va face replica ta, Arian!

      Imediat, replica lui Arian se lăsă să cadă în gol de pe buza prăpastiei, şi odată cu dispariţia acestuia, Arian se întoarse brusc către replica Mariei, cu pistolul scos şi fără să clipească măcar, trase două gloanţe, în ambii ochi. În următorul moment o înşfăcă pe Măria şi sări cu ea pe Fbot. Toată acea structură începu să vuiască şi să trepideze, toate acele plante începură să evolueze foarte repede, înaintând înspre interior cu vădită intenţie de a închide cercul astfel fomat. Vroiau să îi prindă pe cei doi ca într-o colivie. Arian scoase la iveală staţia radio pe care i-a dat-o George chiar înainte să plece şi a încercat să comunice prin intermediul ei, dar nu primea răspuns decât o mulţime de interferenţe. A realizat că cei patru bruiau undele emise, aşa că fără să stea prea mult pe gânduri, porni Fbotul şi îl ghidă înspre unul dintre cei patru arbori. Când ajunse la baza arborelui, Fbotul se aruncă în plan vertical pe scoarţa arborelui şi Arian îl trecu pe comanda de plan vertical, ceea ce însemna că picioarele Fbotului se întindeau ca să cuprindă copacul pe o suprafaţă cât mai mare, condiţii care făceau urcarea destul de periculoasă. Arian îşi aminti că a fost testat şi în aceste condiţii, dar din păcate doar pe arbori de dimensiuni normale, nicidecum pe asemenea monştrii ai pădurilor. Dar în acest moment nu mai era loc de îndoială, şi era singura şansă de a scăpa vii din această situaţie. Observă în curând, pe măsură ce înaintau, că roţile puternic zimţate îşi făceau din plin datoria, asigurând o priză continuă şi sigură, ceea ce îl mai linişti pe Arian. O simţea nervoasă şi plină de adrenalină pe Maria în spatele lui, dar nu era timp pentru a o îmbărbăta acum, trebuie să o lasă să o facă şi singură! Pe la jumătatea arborelui mai încercă odată staţia de emisie. Norocul era de partea lor, pentru că vocea încordată a lui George se auzi în staţie:

      - Arian, ce s-a întâmplat, unde sunteţi? Sunteţi bine?

      - Nu cred că pot să spun că suntem chiar bine! George, tu poţi să vezi unde mă aflu eu în momentul de faţă? Arian spera ca acest lucru să fie posibil şi putea să jure că George nu l-a lăsat să plece fără să se asigure că îl va putea găsi. Şi întradevăr, nu se înşela.

      - Bineninteles că vă pot localiza, dar spune-mi ce se întâmplă, Arian? Aveţi nevoie de ajutor? Imediat, Arian îl auzi în staţie cum da câteva ordine scurte şi raspicate, şi în câteva secunde, toată lumea primise de lucru.

      - Unde ai pus transmiţătorul?

      - Unul e în staţia de emisie şi celălalt e pe hainele Mariei! Aaaa, scuză-mă...mai este încă unul în părul tău...

      - Bun, ajunge! George, vreau să pregăteşti cât poţi de repede nava, şi să arunci o bombă nucleară în transmiţătorul staţiei de emisie!

      Maria tresări în spate puternic când auzi de bombă nucleară şi mai ales că erau atât de aproape de vârf. Mai mult, se părea că arborele începea să cedeze, de parcă ar fi auzit ce se punea la cale.

      - În cât timp se va produce explozia? Vreau cel mai bun scenariu, George...

      - Acum am apăsat butonul, şi.... a plecat! Bomba a fost lansată, mai aveţi câteva secunde până la explozie!

      - Perfect, perfect, îţi mulţumesc George! Arian răsuflă uşurat, şi îşi zise că o să se gândească cum o să îl recompenseze pe George pentru o asemenea dovadă de profesionalism...e un om extraordinar, gândi Arian în timp ce aruncă înspre prăpastie staţia de emisie. În depărtare, pe cer, din vârful arborelui cei doi vedeau urma pe care o lăsa bomba ca urmare a frecării cu aerul...în câteva secunde avea să explodeze, avea să măture totul pe o rază de peste douăzeci de kilometri pătraţi, avea să aspire tot hidrogenul din atmosferă şi avea să mai explodeze încă odată ca urmare a cumulării hidrogenului, pentru a omorî particulele de oxigen. Se crea astfel un vid şi o presiune care mai provoca o ultimă implozie, care făcea ca nici măcar o bacterie să nu mai rămână în viaţă pe toată raza de acţiune a bombei. Era arma de foc de care îi plăcea lui Arian cel mai mult, pentru că existau şi în miniatură. Puteau să acţioneze pe raze mult mai mici, după preferinţe, putea să acţioneze şi doar pe un metru pătrat, nu era necesar să depăşească câţiva kilometri.

      - Arian, priveşte arborele! auzi acesta în cască ţipătul înspăimântat al Mariei. Şi întradevăr când îşi aruncă privirea înspre copac, acesta arăta ca şi aceia pe care îi văzuseră mai devreme, îmbătrânit, uscat şi aproape carbonizat. Arian întoarse Fbotul, iar în acelaşi timp acţionă o comandă de pe consola de bord ce scoase la iveală un spaţiu ascuns sub suprafaţa metalică din zona gâtului. Acolo se aflau cinci pucuri pentru distorsionarea spaţiului şi a timpului, acelaşi sistem pe care îl folosea tunul de la bordul navei, dar la o scară mult mai mică. A luat un puc temporal l-a armat şi l-a lăsat să cadă...la nicio secundă după ce a aruncat pucul, roţile zimţate ale Fbotului nu au mai avut susţinere, arborele transformându-se în praful ce mai devreme se aşternea la picioarele lor, pentru a le arăta calea!

      - Nu te speria, vom ieşi de aici...trebuie să ieşim! Arian aproape a zbierat în cască în timp ce începeau căderea liberă în urmărirea pucului temporal, iar bomba trecea la doar câţiva metri de ei, imprimându-le o mişcare de rotaţie. Maria a rămas încremenită de spaimă, dar declanşatorul pucului temporal a acţionat la timp iar la un metru sub ei s-a deschi acea gaură de vierme ce avea să îi poarte înspre alte coordonate, scoţându-i din impasul în care se aflau . În acea fracţiune de secundă cât a durat până au trecut în celălalt spaţiu, au văzut bomba căzând în mijlocul unui grup format din patru fiinţe, care încercau să se deplaseze, dar cu o mişcare prea lentă, gesturile prea disperate pentru a face vreo diferenţă. O fracţiune din explozie...destul cât să îi vadă pe Cei Patru cum cu expresii terifiante pe chipul lor îşi duceau instinctiv mâinile în încercarea de a-şi acoperi feţele ca şi cum acest lucru i-ar fi scăpat de efectul distrugător al bombei nucleare. O fracţiune de secundă şi apoi nimic...a dispărut totul!

     

     



     

      Coordonatele criptate în pucul temporal erau cele ale terasei lui Arian. George a fost destul de uimit să se trezească cu cei doi şi un Fbot căzând din cer. Poate că în alte condiţii nu ar fi fost nimic deosebit, dar acum, când au fost la un pas de moarte, toată lumea se bucura cu vădită consideraţie pentru Arian. Primul gest a lui Arian când s-a ridicat a fost să îl salute pe George cu deosebit respect, strângându-i mâna cu putere:

      - Să ştii că din acest moment îţi datorez totul! Dar vom discuta în momentul în care toate aceastea se vor fi terminat! pe George, acest gest a lui Arian l-a găsit foarte confuz şi derutat şi fără să ştie cum să reacţioneze

      -Îţi mulţumesc, dar mi-am făcut doar datoria...bâigui încurcat George, care se părea că sigur nu era prea obişnuit cu asemenea gesturi de afecţiune. Dar îşi reveni repede şi reacţiile sale deveniseră prompte, împreună cu creierul care începea din nou să îi funcţioneze la capacitate maximă, aşa că întrebarea următoare veni aproape automat:

      - Ce vrei să spui cu „atunci când toate acestea se vor fi terminat”? şi ce s-a întâmplat aici? parcă ne-ai spus să stăm liniştiţi pentru că nimic nu poate să conturbe liniştea de aici...

      - Da, din păcate am fost ameninţaţi chiar de către propriile noastre amintiri şi memorii, aceasta fiind cauza pentru care am fost nevoiţi să apelăm la bomba nucleară!

      - Nu te înţeleg, sincer, dar nici nu mă chinui pentru ca am încredere în raţionamentul tău, Arian! Dar spune-ne te rog ce urmează...la ce ar mai trebui să ne aşteptăm?

      - Deocamdată, acest pericol a fost înlăturat şi sper să nu mai apară şi altceva. Totuşi ar fi o idee bună, George, să fiţi cu ochii în patru. Am să vă deschid şi liniile de comunicare, astfel că veţi putea recepţiona tot ce se întâmplă în spaţiul aerian, Arian se întoarse şi o luă pe Maria de braţ îndreptându-se spre casă.

      - Vrei să spui că în tot acest timp puteam să avem liniile de comunicaţie deschise? Poate am fi putut să prevenim ce s-a întâmplat...

      Arian se opri din mers, se întoarse şi se uită atent la George, apoi îşi aruncă ochii asupra celorlalţi membrii ai echipei, ce fiecare aştepta un răspuns în legătură cu ceea ce tocmai s-a întâmplat. Costumele lor îi protejau contra radiaţiilor provocate de ciuperca nucleară, şi căştile monitorizau şi le afişau în timp real toate informaţiile necesare şi folositoare menţinerii funcţiilor vitale la un procent ridicat. Astfel că nu aveau de ce să se simtă în pericol în ceea ce priveşte radiaţiile sau alte interferenţe biologice sau chimice. Arian ridică sprânceana dreaptă aproape fără să îşi dea seama, într-o mişcare interogatoare, facandu-i pe cei din faţa lui să înţeleagă ca nu era cazul să îi conteste deciziile sau să ceară alte explicaţii. Pentru că nimic nu mai era necesar să fie spus în continuare, Arian se întoarse din nou şi de data aceasta intră în casă printr-o altă uşă, din nou mascată privirii, uşă ce dădea într-o anticameră în care erau curăţaţi de praful radioactiv prin bombardarea acestuia cu particule de plumb. După această operaţie, camera s-a autovidat, vizierele căştilor devenind fumurii, pentru a contracara efectele luminii puternice ce a invadat anticamera.

      - Nu te speria, îi spuse Arian lui Maria, e un fenomen de recuperare a celulelor distruse pe parcursul bombardării, astfel că nanoboţii din care este construit costumul şi care oferă toate informaţiile pe care le vezi în cască, sunt refăcuţi şi repuşi în funcţiune prin încărcarea softului necesar fiecăruia.

      - Dacă nu mi-ai fi spus, aş fi crezut că suntem la solar, încercă Maria să destindă puţin atmosfera, o tentativă de umor pe care Arian nu l-a putut gustă deloc.

      Odată ieşiţi din anticameră, Arian rugă calculatorul să îi facă legătura cu sala Maşinii. În câteva secunde, chipul plăcut al doctorului Liu invadă ecranul şi rânjetul ei obişnuit îşi făcu apariţia:

      - Am auzit că te-ai plictisit de lumea asta şi ai vrea să o distrugi! Ţi se pare ca e jucăria ta de buzunar? şi continuă cu un râs cristalin, râs ce lui Arian îi provocă un zâmbet venit din toată fiinţa lui, iar Mariei un sentiment neplăcut de competitivitate. Fără să îl lase să răspundă, Liu continuă:

      - Arian, drăguţule, Andreea este pregătită pentru a face faţă Maşinii, dar pentru asta trebuie să vii să calibrezi Maşina, ştii bine că doar tu poţi să faci asta! şi după ce termini, îţi este pregătit şi odihnitorul...la cum arăţi, cred că trebuie să îl încarc de cel puţin două ori! îşi duse mâna la gură ca să acopere râsul acela colorat ce o prindea atât de bine. Lui Arian i-a plăcut tot timpul de fiinţă aceea plăpândă şi plină de viaţă care era doctorul Liu. Il făcea să se simtă confortabil, să îi readucă un zâmbet pe buze, şi deşi tot timpul a crezut că e din cauza originii sale asiatice şi a mediului de viaţă din care a venit, a fost destul de impresionat să audă că la originile credinţei şi învăţăturilor budiste pe care Liu le practică, au stat fericirea şi starea intensă de bine . Pentru ca un călugăr budist să ajungă în starea de tranziţie necesară către adevăratul spirit buddha, avea nevoie de liniştea sufletească, liniştea interioară redată de o stare complexă de bine, de cele mai multe ori aceştia fiind capabili să râdă zile întregi, pentru ca starea lor să se contopească cu mediul înconjurător. Ei credeau că prin acest lucru, întreaga lume va primi starea de spirit şi totul se va propaga la fel ca şi o undă de şoc, creeand o lume plină de oameni satisfăcuţi şi plini de fericire. Din păcate nici unul dintre călugări nu a reuşit să radă destul încât să propage acea undă de şoc...”poate e doar un mit, nu e posibil să râzi zile intregi” îşi zise Arian când a auzit pentru prima dată povestea această, dar după ce a cunoscut-o mai îndeaproape pe Liu, a început să se gândească mai serios la acest mit probabil foarte real.

      - Da, mulţumesc frumoaso, o să coborâm imediat! Puteţi să o aşezaţi pe Andreea în poziţie, după care ceru să fie încheiată transmisia.

      Arian se întoarse către Maria şi cu o voce gravă şi dominatoare îi spuse uşor apropiindu-şi buzele de urechea ei:

      - Ai să vii cu mine acum, şi am să te rog să fii foarte atentă la ce se petrece acolo jos, poate îţi va fi de folos mai încolo, şi te rog să nu mă întrebi de ce îţi spun asta...vei afla la timpul potrivit! îşi retrase capul şi îi aranjă o şuviţă ce îi căzuse peste frunte şi îi acoperea rebel o părticică din frumosul ei chip... Maria nu încercă să se retragă şi gestul ei îl surprinse pe Arian. Buzele ei se întinseră după buzele lui şi amândoi se pierdură la început timid, apoi din ce în ce mai uşor, lăsându-se duşi de val, nemaicontând nici situaţia în care erau, nici trecutul, nici viitorul. Vroiau amândoi să rămână aşa, un tablou frumos pus pe perete, crescut în timpul unei existenţe bivalente. Arian s-a trezit primul din acest moment şi îi prinse capul Mariei în mâini, îi mai sărută plin de dorinţă încă o data buzele după care cu o voce stinsă, îi spuse încet:

      - Nu ştiu ce fac, dar sper că fac bine...mi-ai lipsit, ştii asta, nu?

      - Speram să spui asta...Maria menţinea aceeaşi voce scăzută în intensitate. Dacă m-ai fi lăsat să te descopăr, nu am fi ajuns niciodată în situaţia asta...am greşit că am plecat, dar în acel moment mi s-a părut a fi cea mai bună soluţie! îl sărută şi ea înapoi şi apoi îl cuprinse cu braţele şi îl strânse puternic tremurând cu faţa lipită de gâtul lui.

      - Îmi pare rău, îmi pare rău, atât a mai putut să zică Maria, după care cuvintele îi fuseseră pierdute de un hohot de plâns. Arian simţea lacrimile Mariei cum se prelingeau de pe gât înspre spate, dar o ţinea şi el în continuare strâns în braţe şi cu o mână o mângâia alintător pe păr.

      - Haide, nu mai plânge, vedem noi ce va fi, o să fie bine, asta în cazul în care vom mai exista pe pământul acesta şi mâine! o metodă destul de sadică de consolare venită din partea lui Arian.

      Maria se îndepărtă un pas, îşi şterse lacrimile şi rimelul negru din jurul ochilor ce o făcea să pară sinistră dar în continuare frumoasă. Au pornit către liftul ascuns într-una dintre nişele din pereţii camerelor, şi au coborât până la subsolul douăzeci. Dar uşile liftului nu s-au deschis, ci doar exteriorul acestuia, lăsându-i pe cei doi într-o capsulă de sticlă. În felul acesta îşi continuară călătoria, Maria fiind mereu şi mereu uimită de ceea ce vedea. Treceau prin încăperi pline de arme, de oameni care testau fel de fel de gadget-uri, de grupuri de oameni de ştiinţă discutând aprins în jurul unui microscop, de hangare în care erau depozitate numeroase nave, una mai futuristă decât cealaltă, de câmpuri întinse pline cu flori, de ape ce loveau puternic marginile capsulei, prin tuneluri în care nu puteai niciodată să ştii cât timp ai stat sau cât de lungă a fost călătoria. Într-un final, Maria răsuflă uşurată, pentru că acea capsulă s-a oprit şi s-a ridicat, permiţându-le să păşească în exterior. Au coborât în faţa unei uşi care necesita inspecţia retinei şi amprentele pentru a putea fi deschisă. Au trecut de această uşă şi a urmat un hol în care pe măsură ce înaintau erau scanaţi de lasere de diferite culori evaluându-le şi testându-le corpurile.

      Când a deschis uşa ultimei încăperi, Arian era deja obişnuit să o audă pe Maria cum scoate acel sunet plin de uimire ce o caracteriza în ultima vreme. Nu a putut să nu observe de asemenea că începe să fie iritat de acest sunet, dar pentru moment se hotărî să nu înceapă să analizeze acest nou sentiment, pentru că nu era timp de aşa ceva. Maria avea şi de ce să scoată acel sunet, pentru că în spatele unui geam gros, care străjuia acea cameră plină de pupitre de comandă şi înţesată de oameni în halate albe, se afla ceea ce bănuia ea că era aşa numita Maşina. Dar ce era şi mai şocant era fata aceea cu vânătăi pe tot corpul, cu oasele rupte, dezbrăcată complet şi cu mâinile şi picioarele întinse înspre exterior în plan vertical. Nu părea a fi ţinută de nimic, dar Maria era sigură că era prea departe pentru a distinge firele subţiri care susţineau greutatea corpului Andreei.

      Maşina avea forma unui arc de cerc cu adâncime de aproape un metru din câte îşi putea da seama din poziţia în care se afla. Nu avea niciun indiciu încrustat pe ea care să ateste faptul că ar fi cauza luptei ce se dă de milenii pe pământ şi pentru pământ. Mai mult decât atât, a mirat-o simplitatea şi duritatea construcţiei, cu nenumărate colţuri drepte, şi mii de fisuri ce străbăteau toată suprafaţa interioară a acelei construcţii. La fiecare capăt al unei fisuri se putea vedea un punct roşu ce sclipea în culoarea metalică închisă a maşinii. Arăta ca şi cum ar fi fost făcută într-o altă epocă şi doar utilitatea acesteia putea proba depăşirea epocii construcţiei. Menţinându-şi un aer degajat, Maria acceptă realitatea pe care o avea în faţă şi îşi aruncă privirea asupra lui Arian, pe care îl văzu privind cu o anume nostalgie Maşina din faţa lui. Îşi dorea să ştie la ce se gândea el în acest timp şi ce anume însemna Andreea în toată această poveste, dar încă o data îşi alungă gândurile de această natură din cap, spunându-şi că le va afla pe toate la timpul potrivit.

      Doctorul Liu ieşise între timp din camera Maşinii şi se apropia zâmbitoare, ca de obicei. La vederea lui Arian stând nemişcat şi cu privirea aţintită înspre Maşină, preferase să se poziţioneze puţin în lateralul lui şi o jumătate de pas mai în spate. Intenţia era ca vederea lui periferică să îi atenţioneze creierul despre existenţa unei mişcări undeva în vecinătatea lui. Întradevăr, Arian reacţionă prompt, înainte chiar ca Liu să se apropie de el.

      - Sper că ne aduci veşti bune, doctore! o întrebare mai mult decât inutilă, dar menită să contracareze acea stare de spirit în cădere ce invadase toată încăperea. Andreea e pregătită să facă faţă intervenţiei? Sau mai trebuie să aşteptăm?

      - Da drăguţule, Liu nu se putea abţinea să nu etaleze o mînă veselă şi zâmbitoare, deşi ştia că nu este momentul pentru aşa ceva... Chiar te rugăm să mergi să calibrezi Maşina, pentru că Andreea este în acest moment indusă într-o stare antepremergatoare unei come, ceea ce crează mediul perfect transformărilor...creierul nu se opune în aceeaşi măsură şi acceptă mai uşor modificările. - Doctore, cred că ţi-am dat specificaţii clare în ceea ce priveşte procesul de utilizare a Maşinii! tună Arian emanând o stare avansată de nervozitate. Am nevoie de ea să fie pe deplin conştientă despre ceea ce se întâmplă, continuă el pe aceeaşi voce. Toate persoanele din încăpere păreau cuprinse de panică la reacţia lui Arian, astfel că acesta coborî tonul până la un nivel acceptabil autoritar, şi continuă: suntem la un punct de a pierde războiul acesta nenorocit, Andreea este printre ultimele noastre şanse de reuşită, dar nu putem să îndeplinim sarcinile pe care le avem doar pe jumătate pentru că tu crezi că ea nu merită să sufere. Trebuie să înţelegi tu prima dată, doctore, că nu este vorba despre suferinţa fizică aici, şi nici despre musculatură, ci este vorba despre capacitatea unică a creierului uman de a accepta sau nu modificările pe care urmează să le primească atât la nivel muscular, osos, tegumentar, cât şi la nivel neuronal. Aşa că te rog să o scoţi din acea stare, şi vreau să îi adresez câteva cuvinte înainte de a începe procesul.

      Maria a fost la început surprinsă de reacţiile înfricoşate ale celorlalţi doctori, pentru ca apoi să se amuze pe măsură ce vedea că zâmbetul şi starea de bine a doctorului Liu dispăreau şi se estompau pe măsură ce Arian îşi ţinea pledoaria, până ce deveniseră doar o mască tristă aşezată pe acel corp plăpând.

      - Nu se poate aşa ceva! Arian se întoarse către Maria şi vorbea mai mult pentru el. Le-am dat specificaţii clare în ceea ce priveşte procesul...este primul de acest fel pe care îl întreprindem aici de când Maşina a fost repusă în funcţiune. Nu avem voie să greşim, şi starea fizică a Andreei nu ne face sarcina mai uşoară!

      O urmărea cu privirea în acest timp pe Liu cum îi administra un ser Andreei dintr-o seringă-pistol, în zona gâtului. Imediat pe faţa Andreei apăru o grimasă de durere, şi Arian se grăbi să se îndrepte către camera Maşinii, dar mâna Mariei se întinse către el şi îl trase înapoi.

      - Nu ştiu ce urmează să se întâmple acolo, dar îmi doresc să te văd zâmbind...ar însemna că lucrurile merg pe calea cea bună! Maria era mult prea aproape de Arian, dar privirea acestuia aţintită asupra Andreei o făcu să îşi reprime dorinţa ce o împingea şi să se retragă, eliberându-i în acelaşi timp şi mâna din mâna ei.

      Îl văzu pe Arian în următorul moment cum intră în încăperea Maşinii şi cum se apropie de Andreea. Ii văzu buzele cum se mişcă, dar nu putea să distingă ce spune, şi în boxe nu se auzea niciun sunet. Era sigură ca Arian blocase comunicaţia cu exteriorul camerei...

      - Sunt aici, suntem aproape să câştigăm, Andreea, dar am nevoie de tine, lumea are nevoie de tine! Va trebui să complicăm puţin lucrurile, va trebui să devii unul dintre „Ei”, asta a fost menirea ta de la început! spunând acestea, Arian îşi deschise pumnul drept în care ţinea un mic cub din care atârna un mănunchi de fire ce luate singular nu ar fi depăşit grosimea de un micron, dar fiind că erau foarte multe, păreau a forma un mănunchi cu grosimea de aproape jumătate de centimetru. L-am luat acum două zile din creierul unui „El”, este modul în care reuşesc să controleze orice corp de pe Pământ. Aceasta din păcate e structura finală, adică atunci când arată aşa, şi Arian ridică mâna cu palma întinsă pentru a se vedea clar cubul împreună cu mănunchiul de fire, atunci deja creierul este mort şi corpul devine doar un surogat, fiind controlat în totalitate de aceste unelte.

      - Cel care îşi spune Prozon, continuă Arian, a fost primul care a testat posibilitatea utilizării corpurilor surogat, împins chiar de către Marele lor Conducător. Cu timpul au învăţat că cel mai uşor de controlat şi de accesat erau creierele slabe, cele a căror activitate tindea către retardism sau a fost întreruptă din varii motive, gen paralizii sau come.

      Arian se opri un moment pentru a o privi pe Andreea deoarece ceea ce avea să îi zică îl îngrozea chiar şi pe el. Ii era greu să facă ce urma să facă, dar aceasta putea să însemne salvarea lor.

      - Problema e că îţi voi instala acest final în creierul tău! continuă cu o voce stinsă Arian. Am făcut câteva mici modificări, care nu vor mai permite celui care coordonează toate aceste creiere de la distanţă să aibă control şi asupra ta. Vei fi capabilă să te porţi exact ca şi ei, să gândeşti ca ei, şi să fii luată ca şi unul dintre ei. Dar nu vei putea să fii controlată, ceea ce înseamnă că probabil vom avea doar foarte puţin timp la dispoziţie până vei fi demascată. Mai multe îţi voi spune după ce te vei trezi şi după ce vei trece cu bine de următorul pas...Maşina!

      Arian se întinse către Andreea şi îi atinse degetele de la picioare, într-un gest de tandreţe şi plin de durere, pentru că ştia că ceea ce avea să urmeze ar putea să fie fatal atât pentru ei cât şi pentru Andreea în cazul în care ceva mergea prost. Apoi se îndreptă rapid, ca şi când ar fi fost ruşinat de ceea ce a făcut şi a început să manevreze o consolă pe care Maria nu o observase până atunci pentru că se află în interiorul peretului aproape de piciorul stâng al Andreei. La o singură apăsare, un ecran hologramic a apărut central în faţa maşinii, destul de mare pentru ca Arian să trebuiască să îşi întindă bine mâinile pentru a ajunge aproape de marginile acestuia . A început să manevreze obiectele de pe ecran cu mişcări rapizi, ceea ce dovedea că nu era prima dată când făcea acest lucru. Următorul lucru ce o surprinse pe Maria au fost fascicolele laser care ieşeau din fiecare punct roşu pe care îl observase mai devreme în structura Maşinii. Următoarea observaţie a fost că acestea erau cele care susţineau corpul Andreei şi îl imobilizau în poziţia în care stătea. De asemena toate laserele plecau din punctele care erau în partea de jos a fiecărei fisuri, pe când punctul verde din celălalt capăt era deocamdată inactiv.

      Atenţia i-a fost în curând atrasă de mişcările din ce în ce mai ample pe care Arian le execută pe acea hologramă tridimensională, unde ceea ce părea la început a fi un simplu conglomerat de simboluri, acum deveniseră un şir ordonat în formă eliptică. Din acea formă, Arian extrăgea simbolurile necesare pentru a forma ceea ce păreau a fi formule matematice împreună cu ecuaţii fizice şi mecanică cuantică, după care le aranja sub forma unui cub în partea de jos a ecranului. Pe măsură ce înainta în construirea formulelor, Maşina îşi crea sau îşi elimina câte o fisură, care aducea cu ea şi un nou fascicol laser.

      - E incredibil cât de simplu şi totodată vital, nu-i aşa? doctorul Liu apăruse lângă Maria şi se lăsă cuprinsă de frumuseţea Maşinii şi puterea acesteia. Nu cred ca poţi să îţi imaginezi cât de veche este Maşina, dar am senzaţia că l-ai cunoscut pe Arian, nu?

      - Aşa credeam, că îl cunosc, dar se pare că nici măcar numele nu i-l ştiam! un oftat prelung porni din pieptul pronunţat al Mariei

      - Ei bine, el este omul pentru care a fost creată Maşina!

      - Vrei să spui că....Maria îşi duse mâna la gură, într-un gest de a-şi ascunde surprinderea mult prea evidentă.

      - Da, el e...nici azi nu ştim cum a fost posibil acest lucru, dar legenda Maşinii spune că şi el la rândul lui a fost creat pentru a putea crea Maşina în forma pe care o vezi acum.

      - Legenda Maşinii? Mie mi-a povestit câte ceva despre cum a apărut Maşina, dar niciun moment nu m-am gândit că ar fi putut fi el, continuă Maria la fel de surprinsă ca şi mai devreme

      - Nimeni nu ar fi crezut, dar atunci când a fost construit locul acesta, a fost construit pentru că Maşina deja se afla aici, tot ce vezi în jurul tău a fost construit începând de la locaţia Maşinii. Ei bine, îţi imaginezi că înainte de a începe să construim, în acest loc a fost doar o peşteră pe un teritoriu virgin. Plante şi animale pe care nu le-am putut găsi corespondenţa cu structurile pe care le ştiam până acum. Un adevărat paradis însemna această planetă, curată, liberă şi perfectă. Dar ca să revin la Legenda Maşinii, aceasta a fost formată în jurul unui obiect pe care Maşina îl ţinea în centrul ei, în poziţia în care o vezi acum pe Andreea . Era un jurnal, un jurnal ce reprezenta cea mai de preţ moştenire a Intermediarilor. Dar ca să îl putem lua de acolo am avut din nou nevoie de Arian şi de cunoştinţele lui nelimitate, după ce doi dintre colegii noştri au încercat să îl ia dintre laserele ce îl ţineau. Au sfârşit amândoi tăiaţi în bucăţi de alte lasere menite să protejeze Maşina şi acel Jurnal. Când în sfârşit, Jurnalul a ajuns în mâinile noastre, am reuşit să îi facem câteva poze, înainte ca Arian să îl ia şi să îl ascundă.

      - Dar de ce a făcut acest lucru? Nu reprezenta una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului?

      - Ba da, dar nu putea să rişte să fie descifrat acel limbaj, pentru că s-ar fi dezgolit pe el însuşi!

      - Cum aşa? Era cumva vorba despre el în acel Jurnal?

      - Legenda Maşinii, cum am denumit noi ceea ce a urmat, a fost creată în jurul a celor câteva pagini pe care am reuşit să le imortalizăm. Experţii noştri în lingvistică şi mai ales cei ce se ocupă de codificări, programatori, au reuşit în final să găsească un algoritm prin care simbolurile ce apăreau pe acele pagini să ia o formă. Din păcate am reuşit să descifrăm doar o parte din simboluri şi asta doar cu ajutorul unor programe concepute ulterior, special pentru acestea. Au trecut zeci de ani cred până când am reuşit să descifrăm acele simboluri. Dar considerăm că a meritat. Fiecare simbol reprezenta viaţa unui Intermediar, memoriile lui, tot ceea ce a trăit de când s-a născut până în clipa în care a închis ochii.

      - Dar asta înseamnă ca era o bază de data, nicidecum o carte! Maria din nou părea confuză. După ce termini, continuă ea, vreau să îmi mai spui câţi ani ai, pentru că ai vorbit mai devreme despre studii pe perioade de zeci de ani!

      - O să îţi explic mai încolo şi acest aspect, pentru că da, ai dreptate, un obiect din puzzle lipseşte. Dar haide mai bine să termin cu Legenda pentru că văd că şi Arian se apropie de sfârşit.

      Întradevăr, Arian, în cealaltă cameră mai avea doar câteva simboluri pe care trebuia să le formeze în acele ecuaţii şi formule pentru că apoi cubul realizat să fie pus în ordine lângă celelalte. Părea satisfăcut de munca lui, mai ales că a reuşit să implementeze în sistemul Maşinii cubul furat din creierul acelui „El”. Acum cubul era la nivelul capului lui Andreea, susţinut de câteva lasere la fel ca şi aceasta. Fiecare fir din mănunchi era susţinut de câte un laser în mod separat pentru ca la momentul potrivit să fie realizată operaţia în cel mai scurt timp. Arian ştia că până la urmă avea să îi reuşească această adaptare a Maşinii la condiţiile actuale, aşa că îşi permise şi el un moment în care să se oprească din aranjarea simbolurilor. Îşi ridică ochii înspre corpul Andreei şi se aruncă puţin în ochii ei mari şi albaştri. Dar repede îşi reveni, pentru că timpul nu era de partea lor. Un gând rapid îi traversă cortexul dar nu îndeajuns de rapid ca să nu îi provoace o senzaţie de frison tegumentar, o reacţie nervoasă la un stimul neplăcut. Se gândi la ipoteza ca „ei” să fi reuşit să omoare timpul .

      - Ei bine, da, era o bază de data, un computer pe care doar din greşeală l-am descoperit făcând o analogie cu un joc extraordinar de simplu şi utilizat în zilele noastre, tetris! Maria pufni în râs, părând ca nu vrea să accepte o asemenea stupiditate. Din păcate, da, poţi să râzi, dar logica tetrisului ne-a permis să decupăm simbolul, să îl împărţim în milioane de forme cubice, majoritatea construite în conglomerate de câte două, trei sau patru cuburi. Acestea odată decupate, conţineau informaţie audio, video. Poţi să le echivalezi cu sistemu nostru binar, dar banalitatea sistemului binar faţă de complexitatea sistemului de stocare a informaţiilor pe care acele conglomerate le ofereau, făcea ca specia noastră să pară o furnică în calea unui uriaş. Încetul cu încetul am pus cap la cap informaţia şi apoi am decodat fiecare conglomerat în parte, le-am unit şi în curând aveam în mână tot ceea ce însemna viaţa unui om. În urma multelor analize şi ore petrecute în căutarea Maşinii, am descoperit în acele simboluri şi viaţa unui om mai special. Acesta se numea Apron, dar în ultimii ani de viaţă a fost denumit „Batranul”. A dat dovadă de mic copil de capacităţi extraordinare şi mult superioare faţă de cei din specia lui. Printre altele, a reuşit chiar într-un anume punct din viaţa lui, să fie capabil să comunice la nivel subliminal cu „Ei”. Se pare că acest lucru i-a speriat pe „Ei” şi atunci au hotărât să definitiveze Bomba Atemporală. Dar Bătrânul a venit cu un răspuns, creeand şi el arma perfectă...privirea docorului Liu se îndreptă înspre Arian, care era foarte aproape de a finaliza procedurile. Da, el e! îi spuse ea Mariei, care nu îşi mai putea dezlipi privirea de pe Arian. Pe el Apron a reuşit să îl creeze ca urmare a controlului asupra creierului unei femei intermediare. L-a făcut pe Marele Conducător să creadă că acea femeie este un „El” care putea să îi aducă un urmaş. Încearcă doar să îţi imaginezi ce putere putea să aibă omul acela!

      - Păi dacă a fost capabil să dispună de „Ei” cum vroia, de ce nu i-a exterminat pe toţi?

      Doctorul Liu se aştepta la întrebarea aceasta, aşa că îi răspunse foarte prompt:

      - Pentru că nu era menirea lui să facă acest lucru! Pentru că el ştia că avea să moară în curând, pentru că povara pe care o ducea, acea putere extraordinară îi rănea corpul şi mintea de fiecare dată când o folosea. De aceea a preferat să creeze ceea ce ar fi putut fi maşina de luptă ce avea să-i scoată definitiv din luptă pe „Ei”. Astfel a reuşit cu ultimele puteri să creeze un copil născut din contopirea celui mai puternic „El” şi o femelă de specie umană. Aici probabil se află secretul longevităţii lui Arian, drept dovadă că şi tatăl său mai trăieşte încă! şi pe lângă acest lucru mai găseşti şi puterea umană în el, dovedită prin capacitatea de a iubi, de a ajuta, de a simţi la fel ca şi oricare. Aceasta este Legenda Maşinii, care de fapt nu ne spune mai nimic despre Maşină, dar ne oferă în schimb câteva detalii despre Arian. Celelalte vieţi pe care am reuşit să le decodificam, nu ştiau prea multe, iar Arian a luat cu el Jurnalul, tocmai pentru ca noi să nu descoperim ceea ce el probabil vrea să ascundă sau încearcă să uite! Păcat, probabil că am fi avut o mulţime de lucruri noi de învăţat de la el!

      - Poate că e ceva acolo şi Arian nu vrea să afle şi altcineva! La asta nu v-aţi gândit?

      - Ba da, şi până la urmă ne-am dat seama că e cel mai probabil ca acea carte să ascundă tainele Maşinii, modul în care aceasta a fost creată şi concepută...

      - Dar de ce nu ar vrea oare să dezvăluie acest lucru? De ce nu lasă pe nimeni să înveţe să controleze Maşina? Maria părea destul de nedumerită faţă de noile descoperiri şi la care trebuia să le facă faţă.

      - Tu chiar nu înţelegi noţiunea de „Maşina”, nu-i aşa? doctorul Liu îşi descoperi pentru prima data o latură pe care Maria nu o văzuse până atunci, şi anume nerăbdarea. Maşina reprezintă esenţa existenţei noastre, dacă Maşina nu ar fi existat, noi nu am mai fi existat acum decât poate în trecut cu mult înaintea Intermediarilor. Ori o incursiune în trecut ar face ca revenirea noastră în acest timp dacă nu imposibilă, atunci cel mult foarte puţin probabilă! după cum ai văzut în amintirile lui Apron, Arian este pe jumătate extraterestru, este unul dintre „Ei”. Dar nu ştim cum a apărut Maşina! Putem doar să presupunem că a fost creată de către Arian, şi asta deoarece doar el este capabil să o facă funcţională şi probabil că doar el are capacitatea necesară să realizeze o asemenea minune. Dar Arian nu vrea să colaboreze deloc cu noi, astfel că secretul Maşinii va rămâne nedezlegat cu toate că deja ştim destule despre Legenda Maşinii! cât despre noi, suntem atât de tineri pentru că suntem aici...., haide, o să îţi povestesc altă dată pentru că văd că a terminat Arian şi se pregăteşte să pornească Maşina! Scuză-mă te rog, trebuie să mă asigur că Andreea rămâne în viaţă pe parcursul acestui tratament.

      Creierul Mariei începea să tragă nişte concluzii acum după ce auzise şi povestirea lui Liu. Probabil ca Arian, după ce a fost creat de către Apron, a dezvoltat Maşina, dar fără să o poată folosi. A fost nevoie de acel pact cu „Ei” pentru a găsi persoana potrivită, persoană care s-a dovedit a fi chiar el.

      Arian îşi îndreptă privirea către doctorul Liu aşteptând o confirmare din partea acesteia. O ultimă privire aruncată înspre monitoare şi un deget mare ridicat în sus îi confirmă lui Arian că putea să înceapă oricând dorea. Nu a mai stat pe gânduri şi se îndreptă către ecranul hologramic în centrul căruia mai aştepta un ultim cub pentru a fi aşezat în continuarea celorlalte.

      Cu o mână sigură, atinse cubul de pe ecran şi îl trase încet lângă celelalte. În clipa următoare, cubul, împreună cu ecranul hologramic au dispărut, iar de sub baza Maşinii începea să se ridice ceea ce părea a fi un câmp de forţă, pentru a proteja Maşina de orice s-ar fi întâmplat în exteriorul său. Câmpul de forţă forma o sferă perfectă în interiorul căruia se putea vedea clar Maşina, Andreea şi acel cub pe care Arian îl plasase lângă capul Andreei. De data aceasta, datorită câmpurilor electromagnetice şi electrostatice combinate cu stocarea unor cantităţi mari de energie nucleară utilizată reversibil, se puteau observa miile de lasere care susţineau şi imobilizau corpul Andreei, precum şi mănunchiul de lasere care susţineau fiecare fir ce ieşea din cub. Utilizarea energiei nucleare stocată între pereţii atât de subţiri şi transparenţi ai acelei sfere era încă un element nou pentru oamenii de ştiinţă din acea încăpere care priveau uimiţi la puterea negativă emanată de energia scutului. Puteau doar să presupună că negativitatea energiei se datorează necesităţii absorbţiei forţei oricărei lovituri suferită. Acolo unde reacţia normală ar fi de explozie prin atingere sau reacţie chimică, aici puterea scutului creştea cu cât mai multă energie era disipată în interiorul sau prin lovire. Maşina era perfect protejată şi pregătită pentru următorul pas. Un nou fenomen se petrecea acum în interiorul Maşinii, unde ceea ce mai devreme erau nişte puncte verzi la capetele acelor fisurilor, acum acestea punându-se în mişcare, se îndreptau către celălalt capăt al fisurii, până ce se suprapuneau peste laserul menit să o imobilizeze pe Andreea. Arian urmărea atent tot procesul pentru a fi sigur că totul va decurge corect şi că Andreea va ieşi de acolo vie şi nevătămată. Pentru Andreea în schimb, incapacitatea de a se mişca, şi vulnerabilitatea la care era obligată o făcea aproape să îşi piardă minţile. Transpira abundent, dând dovadă că glandele ei sudoripare reacţionau intens la emoţiile prin care trecea Andreea. Doar ochii, pupilele şi irisul se mai putea mişca. Agitaţia cu care privea în stânga şi în dreapta şi viteza cu care îşi mişca irisul arătau cât de speriată era şi cât de neajutorată totodată. Toate aceastea erau acompaniate de un fel de mârâit pe care era capabilă să îl scoată din gât, deoarece mare parte dintre muşchii laringieni erau imobilizaţi. În momentul în care punctele verzi mobile s-au suprapus peste laserele fixe, creierul i-a oferit un moment de linişte, iar ochii Andreei s-au odihnit în ochii lui Arian. O linişte interioară o cuprinse atunci când acesta îi zâmbi şi îi şopti : „Ai încredere în mine, o să fie bine!”. Imediat pupilele i se dilatară şi din nou începu să transpire din abundenţă. Punctele verzi mobile nu erau altceva decât alte lasere, de data aceasta chirugicale, care aveau rolul de a efectuă incizii şi de a reconfigura muşchii în zona în care incizia era făcută. Doar atunci a observat lumea că acele fisuri erau la rândul lor mobile, mişcându-se pe suprafaţa Maşinii, făcând ca fiecare milimetru din corpul Andreei să fie supus acestui calvar. Arian se întoarse rapid către doctorul Liu:

      - Doctore, să fii foarte atentă la starea Andreei, procesul a început! Ai parametrii în care trebuie să se încadreze funcţiile vitale ale corpului ei în timpul acestui proces, te rog urmăreşte-i cu atenţie, şi dacă unul dintre ei a fost depăşit, sau e pe cale să fie depăşit, să mă anunţi!

      Apoi se întoarse din nou să o supravegheze pe Andreea şi transformarea ei. La nivelul capului, laserele i-au deschis cutia craniană şi acum introduceau cubul între cele două emisfere cerebrale lucrând la realizarea conexiunilor dintre nenumăratele terminaţii ale cubului cu legăturile sinaptice ale diferiţilor neuroni ce vor avea rolul de a dovedi faptul că la fel ca şi alţii, creierul Andreei era controlat de către un „Ei”. Un alt laser venit din spatele Andreei s-a poziţionat în aceeaşi zonă a creierului şi îi transmitea cunoştinţe şi informaţii, i le stoca şi lucra în sistemul limbic şi în zona hipotalamusului pentru a-i dezvolta capacitatea de a memora şi de a lucra cu informaţiile primite. Era unul dintre laserele care avea cel mai mult de muncă în cadrul acestui proces. Restul laserelor operau în zona muşchilor şi în zonele motrice, alţii în zona feţei, având rolul unui estetician. Un alt fenomen ce a apărut între timp a fost o scanare continuă începând de sus până jos cu o pânză de lasere care treceau prin corpul Andreei, preluând toată informaţia sub formă de secţiuni şi reconstruind-o în imediata apropiere a Andreei. Astfel că ochii acesteia, încă vii şi disperaţi, puteau să îşi vadă corpul clădit prin intermediul acestor secţiuni, secţiuni al căror rol era să semnaleze eventualele erori apărute în corpul ei. Odată ce o eroare era localizată, acea zonă era bombardată cu nanoboţi care dacă puteau să remedieze defectul îl remediau, dacă trebuia înlocuită zonă respectivă, o înlocuiau. Dar a o înlocui, însemna a-şi rescrie singuri softurile conform cu ceea ce avea nevoie secţiunea moartă pentru a putea funcţiona în continuare. Într-un anumit fel aceştia realizau o clonă a organului sau zonei moarte şi se pozitionau în locul acesteia, luând forma şi toate funcţiile pe care respectiva zonă le avea. Astfel că în curând, Andreea era mai sănătoasă ca niciodată, toate oasele rupte se aflau la locul lor, coloana era reparată, terminaţiile nervoase realizate. După ce toate laserele se retrăseseră, un spaţiu de câteva secunde în care se pregătea trecerea la ultimul pas o arăta pe Andreea ca un monstru, desfigurată, cu nenumăratele incizii realizate mai devreme şi deschise, cu sângele şiroind din corpul ei, dar stocat în nişte pungi asemănătoare cu pungile pentru perfuzii. Din acele pungi două tuburi plecau şi îi returnau sângele înapoi în corp. S-a realizat astfel o extensie la sistemul circular, corpul Andreei nefiind nevoit să resimtă lipsă sângelui, şi menţinându-i astfel presiunea arterială constantă.

      - Cum se simte? o întrebă Arian pe doctorul Liu, fără să îşi întoarcă privirea către aceasta.

      - Toate funcţiile sunt normale, deşi a apărut o anomalie la nivelul creierului...

      - Ce fel de anomalie? Arian trebuia să ştie toate detaliile legate de modificările structurale în corpul Andreei.

      - Se pare că din momentul în care acel cub a fost ataşat la creierul ei, acesta degajă o energie mult mai mare decât un creier obişnuit, aproape de două ori, ba nu, acum iarăşi creşte, e de trei ori mai mare decât un creier obişnuit!

      - Urmăreşte te rog în continuare cu atenţie reacţia aceasta, s-ar putea să fie datorată cubului care interacţionează cu creierul ei. Dar deoarece acest lucru nu a mai fost făcut, nu ştim în mod cert care sunt reacţiile la interferenţa cu acest obiect străin. Dacă am calculat corect, atunci activitatea cerebrală a Andreei ar trebui să crească de cel puţin cinci ori faţă de una normală!

      - De cinci ori! se miră doctorul, şi împreună cu un cor de alte voci din încăpere şi un zumzet de şoapte ce o acompania. Dar niciun om nu e capabil să suporte o asemenea cantitate de energie...doar tu ai o asemenea capacitate!

      - Sper ca până la urmă să acordaţi respectul şi atenţia cuvenită atat Maşinii cât şi „Lor”, care, după cum vedeţi deţin o capacitate neuronală atât de mare! Arian părea a fi puţin agitat, dar în continuare atenţia îi era îndreptată înspre corpul Andreei.

      - Ochii Andreei se îndreptară din nou în căutarea lui Arian, în aşteptarea celui de al treilea val. Dar nu mai reuşi să îl fixeze pentru că se trezi îmbrăcată într-o lumină puternică care la început îi provocă o durere incredibilă şi greu de suportat. O dureau îngrozitor ochii şi fiecare celulă din corpul ei simţea că îi explodează. Dar totul nu dură mai mult de câteva secunde, pentru că apoi să se simtă calmă, să se simtă bine, să se relaxeze, să accepte tratamentul. În timp ce toţi muşchii ei erau relaxaţi, o nouă bandă orizontală începu să se deplase încet de sus către în jos, reparând în drumul ei tot ceea ce găsea stricat sau neconform cu scanarea anterioară. Fiecare incizie făcută mai devreme era închisă şi pielea împreună cu ţesutul şi celulele refăcute, fiecare rid, dispărut, fiecare neregulă de pe corpul Andreei, îndepărtată. Acest ultim proces, era menit să îi confere feţei corpul la care orice femeie visează...nici un defect, nicio cută, nicio greşeală...totul era perfect, dar Andreea încă nu avea de unde să ştie acest lucru. Sângele i-a fost pompat în totalitate în corp şi coborârea scutului arăta faptul ca întregul proces s-a terminat. Arian se arătă mulţumit de rezultat şi se îndreptă ca să o scoată pe Andreea din laserele ce o imobilizau. De data aceasta folosi consola ca să o aşeze pe podea , apoi se aplecă peste ea:

      - O să ai nevoie de recuperare, dar după cum ţi-am promis, totul s-a terminat bine! dacă ai ştii cât mă bucur că ai rămas cu noi! spuse Arian, iar lacrima ce a picat pe chipul Andreei a exprimat mai mult pentru Andreea decât o mie de vorbe.

      Ea încercă în zadar să îşi mişte mâna, deşi creierul îşi dorea acest lucru. Ar fi vrut să îl atingă, să îi atingă faţa, să îi atingă buzele, şi să îi atingă ochii şi dâra aceea umedă pe care lacrimă a lăsat-o pe obrazul lui. Ar fi vrut să guşte lăcrima, ar fi vrut să ştie, să simtă ce simte Arian acum. Simţea în schimb din nou acea durere îngrozitoare, şi atunci realiză că i-a fost administrat un fel de drog, cel mai probabil un anestezic pentru a-i relaxa muşchii, şi care începea să îşi facă efectul. Cu ultimele puteri rămase şi cu un efort remarcabil, provocându-şi singură o durere incredibilă, îi şopti sacadat lui Arian:

      - C..c...caută-l p...p...pe Cel care s...s...se Luptă cu Umbrele!

      - Unde îl găsesc şi de ce să îl caut? dar Arian puse întrebările degeaba.

      Andreea îşi pierduse imediat cunostina, lucru normal având în vedere chinurile prin care a trecut şi mai ales deoarece a fost nevoită să le suporte în mod conştient. Ii lasă capul uşor pe podea şi se întoarse către doctorii din camera vecină făcându-le un semn să vină să o ia de acolo. Imediat se întoarse către Maşină şi acţionă acea consolă pentru a apărea ecranul hologramic. Din câteva mişcări, redistribui toate cuburile formând nimic altceva decât câteva simboluri, aparent fără nicio logică. Il luă pe unul dintre ele şi îl apăsă la fel că şi pe un buton, şi întreaga Maşină redeveni un simplu obiect preistoric şi fără viaţă, fără nicio urmă care să ateste utilizarea ei atât de recentă. Arian era mulţumit de ceea ce a reuşit să realizeze, se simţea fericit pentru că a reuşit să o salveze pe Andreea, dar nu îşi permitea să se exteriorizeze. În faţa lui, o armată de doctori invadaseră camera şi fiecare făcea câte ceva ca să faciliteze transportul Andreei în zona dedicată pentru refacere. Pe chipurile tuturor se putea citi bucurie, uşurare şi satisfacţie deoarece au fost printre puţinii aleşi să trăiască asemenea momente. Arian a mai rămas puţin să supravegheze modul în care Andreea era transportată şi tratată, dar în curând îşi dădu seama că nu are de ce să îşi facă nici cea mai mică grijă în privinţa aceasta, mai ales atâta timp cât doctorul Liu era acolo, mereu agilă, mereu prezentă şi mereu zâmbitoare. „Poate ar fi cazul să o răsplătesc pentru toate eforturile ei”, acest gând îi invadă mintea şi îşi dădu seama că se simţea excitat, şi că ar fi dorit acum să profite de dorinţa continuă a doctoriţei de a-l arunca în patul ei. Ştia că era excitat din cauza succesului, şi din cauza tuturor celor petrecute în ultimele ore. Abia acum a realizat că din momentul accidentului nu au trecut mai mult de trei ore. Cu toate acestea se simţea obosit şi se întreba dacă ar fi cazul să îşi permită câteva ore de somn, sau să folosească Odihnitorul şi să pornească mai departe în căutarea Celui care se Luptă cu Umbrele. Apoi îşi aduse aminte de cuvintele lui Prozon, cum că vor da drumul la Bomba Atemporală din nou, se gândea că poate în acest moment, în celălalt spaţiu nu mai există timp. Poate acolo era un haos complet, nefiind nimeni capabil, în afară de el, care să creeze un tunel format din mai multe găuri negre unite în care să se ascundă. Aceasta i-ar fi ferit pe toţi de modificările temporale. Cu gândurile acestea în minte, o strigă pe doctoriţa care încă nu ieşise din încăpere:

      - Liu, arareori Arian folosea doar prenumele ei, dar de data asta simţea ca nu mai e nevoie să fie formal!

      - Da drăguţule, la fel cum Arian gândise mai devreme, la fel şi Liu şi-a dat seama rapid de faptul că acesta îi spuse pe nume şi un gând ce o făcu să roşească îi trecu prin minte! Cu ce pot să ajut un chip atât de obosit dar incredibil de frumos ca al tău?

      - Pune te rog pe cineva să îmi pregătească Odihnitorul şi seteaza-l pe maxim pentru o oră...şi pregăteşte-mi şi o pastilă pentru mai târziu.

      - Dar ţi-am spus de când ai venit că te aşteaptă Odihnitorul, şi pastila o să o ai până când procesul de odihnă se va încheia. Cât vrei să conţină pastila?

      - Două zile cred că e de ajuns! Dacă nu, o să mă mai întorc o dată aici ca să îmi arunc puţin privirea în ochii tăi frumoşi, aşa că poţi să pregăteşti Odihnitorul din nou! reacţia pe care Arian spera să o obţină nu întârzie să apară...Liu îi sări în braţe şi se cuibări la pieptul lui, fericită şi zâmbitoare! nici unul dintre ei nu a realizat că Maria era în spatele lor, în cealaltă camerea şi că îi urmăreşte.

      - Ştiam că nu îţi sunt indiferentă! Te aştept, frumosule, sper să te întorci cât mai curând, Liu îşi schimbă atitudinea dintr-o dată dându-şi seama ca nu era demn un comportament atât de adolescentin, mai ales faţă de toţi colegii ei. Dar până atunci o să avem grijă de Andreea şi o să o pregătim pentru un nou capitol în viaţă ei, spuse ea cu cea mai serioasă mină pe care o putea aborda.

      Se întoarse rapid pe călcâie şi plecă să ajute la pregătirea Andreei; nu mai suporta să stea acolo în faţa lui Arian şi să îl privească în ochi fără să nu îşi dorească să îl sechestreze şi să îl folosească pentru îndeplinirea viselor pe care le suprima de atâta vreme. Arian o urmări cu privirea puţin, după care se îndreptă către camera în care îl aştepta Odihnitorul.

      „O plăcere şi o binefacere bine meritata” îşi zise el pe când se întindea în fotoliul atât de comod şi pe bună dreptate denumit „Odihnitorul”. Imediat ce îşi relaxă muşchii şi îşi lăsă capul pe spate, simţi cum o mulţime de ace îi străpung pielea pentru nicio fracţiune de secundă, timp în care nu a avut timp nici să reacţioneze. Fotoliul îi găsea toate terminaţiile nervoase şi descărca asupra lor o cantitate mică de energie, destul cât să îi producă un impuls care era transmis către creier. Creierul era la rândul său complet impregnat cu acele ieşite din fotoliu şi legate la sinapsele cele mai importante ce se realizau în creierul său. De acolo preluau impulsurile trimise către creier şi le stocau în porţiunile creierului care păreau a fi cele mai uzate, cele mai obosite. Aceasta făcea ca în scurt timp, cantitatea de energie de care creierul avea nevoie pentru a funcţiona în parametrii optimi să fie refăcută şi pe lângă aceasta şi o cantitate de rezervă stocată în zona talamusului, undeva între cortex şi cerebel. A urmat apoi scanarea întregului corp în căutarea de nereguli la nivel celular. Unde apăreau celule sau ţesut moarte sau cu anomalii, acestea erau distruse şi locul lor era luat de un nanobot care prelua toate funcţiile respectivei celule. A urmat apoi verificarea integrităţii softului nanobotilor ce coexistau în corpul lui Arian. Era necesară verificarea datorită capacităţii nanobotilor de a acoperii mai multe tipuri de celule. Dacă se întâmpla ca o anumită parte din corp să fie rănită şi să aibă nevoie de asistentă urgentă, nanoboţi care în cazuri normale asigurau anumite funcţii vitale, preluau funcţiile celulelor rănite modificându-şi softul în concordanţă cu necesităţile momentului. Verificarea softurilor acestora nu făcea altceva decât să reseteze şi să marcheze locurile părăsite de către nanoboţi, locuri care ulterior aveau să fie din nou populate cu celulele artificiale. În tot acest timp, impulsurile electrice continuau să fie trimise către terminaţiile nervoase, şi la o frecvenţă înaltă aveau rolul de a relaxa fiecare muşchi, ceea ce permite acestuia să elibereze o cantitate de enzime echivalentă cu cea eliberată în condiţiile unui somn profund şi de durată. De asemenea fibrele colagene din piele erau refăcute şi întărite, iar pielea lui Arian, formată în compoziţie cu o structură de tip XX, tehnologie total nouă pentru protecţie corporală, îi transformau pielea într-o adevărată armură. Apăsarea succesivă a anumitor puncte cheie din corpul acestuia, un cod pe care doar Arian îl cunoştea, dezactiva armură de nanoboţi, permiţând eventualelor intervenţii în interiorul corpului acestuia. Pericolul unei asemenea expuneri era anihilat de protecţia pe care oamenii de genul lui George i-o ofereau, şi pe care tocmai din aceste motive îi ţinea în jurul lui. Ora petrecută sub acţiunea Odihnitorului trecuse ca o secundă în mintea lui Arian, şi visul care i-a fost oferit l-a satisfăcut în întregime. Când s-a ridicat din Odihnitor, o văzu pe Maria cum moţăia şi se chinuia să doarmă pe un scaun lângă el. Nu îşi aducea aminte să o fi rugat să vină să îi supravegheze somnul, dar probabil ca i-a făcut plăcere, aşa că se decise să o lase să mai moţăie până ce avea să pregătească el totul. Dar nu îşi termină bine gândul că sunetul strident al unei alarme o trezi brusc pe Maria, făcând ca scaunul de sub ea să alunece. A căzut speriată la podea dând semne că nu realizează unde se află şi ce caută acolo.

      - Computer, motivul pentru care a pornit alarma este...? Arian era chiar curios să vadă cum se descurcă toate sistemele din casă într-un caz real, fără să pară că îi păsa de Măria care era încă la podea. Nu părea a fi prea speriat de faptul că cineva ar fi încercat să treacă de sistemele de securitate pentru a fura ceva.

      - Seiful din biroul dumneavoastră a fost spart, se auzi vocea plăcută, feminină, a computerului. Va redăm imaginile acum.

      Pe peretele din faţa lor un tablou se transformă într-un ecran tridimensional, împărţit în 128 de cadrane, fiecare reprezentând imagini în timp real al diferitelor colţuri ale casei. Arian se apropie şi fără să ezite, localiză un grup de cadrane pe care cu o mişcare rapidă şi circulară a mâinii le izola de celelalte, iar apoi încă o mişcare a mâinii ce semăna mai mult cu o chemare, le aduse în prim plan. Aceleaşi mişcări le execută până când se opri asupra unei singure imagini ce reprezenta biroul în care el şi Maria au stat mai devreme. Ducând mâna înspre stânga, imaginea începu să se deruleze înapoi. Cu cât ducea mai mult mâna în stânga, cu atât imaginea se derula mai repede. În curând în imagine apăru o persoană. Arian opri imaginea şi ceru computerului să îi redea imaginea hologramic din momentul în care persoana a intrat în birou pentru a sparge seiful şi până când a ieşit. Un moment de magie şi camera în care erau se transformă în biroul lui Arian. Acesta o trase pe Maria lângă el şi se retraseră într-un colţ, de unde se putea vedea seiful. Uşa biroului se deschise şi Maria îşi innabusi un ţipăt, ca şi când i-ar fi fost frică să nu o audă persoana respectivă. Dar persoana înainta imperturbabilă către seif, şi Arian a recunoascut un personaj de care uitase că există cu toată agitaţia prin care trecuseră. Se uitau cum personajul scoate un mic palm pad din buzunar, în care introduse mufa unui cablu ce avea la celalat capăt o ventuză. Ventuza o lipi pe uşa seifului şi porni palmul. Arian se apropie de el şi se uită peste umăr la programul ce rula pe palm. La Maria nu îi venea să creadă că Arian priveşte şi zâmbeşte.

      - Ce e chiar aşa de amuzant? Nu înţeleg, tocmai eşti pe cale să fii jefuit!

      - Mă bucur să văd că e cineva capabil să treacă de sistemele mele de siguranţă, şi pe lângă asta, cine a făcut programul ce rulează acum e întradevăr un geniu. Se pare că trimite impulsuri la frecvenţe înalte, ceea ce face ca uşa seifului să vibreze şi astfel îi oferă o scanare completă a acesteia. Programul o interpretează şi o transformă într-o imagine tridimensională, şi îi izolează locurile fierbinţi! Arian chiar era încântat de ceea ce vedea.

      - Locurile fierbinţi? Nu mai înţeleg nimic... Maria părea a fi depăşită de situaţie, iar Arian nu a putut să nu observe acest lucru, şi să nu se întrebe „pentru a câta oară e depăşită de situaţie?”

      - Adică punctele acelea pe care trebuie pusă o anumită presiune pentru a putea fi eliberate contactele ce ţin uşa blocată. Ei bine, programul acesta, după ce localizează punctele, le calculează presiunea ce trebuie aplicată pe fiecare şi cu ajutorul ventuzei trimite impulsuri mai mari sau mai mici şi le canalizează către fiecare punct în parte până când contactul este eliberat. După cum vezi, deja a deschis uşa...drace, la programul ăsta nici cel mai performant seif nu i-ar sta în cale! Arian începu deja să se gândească la o uşă ce nu poate fi spartă de programul minune.

      - Să te ia naiba, Robert, am să te omor! De data aceasta, Arian nu mai era deloc încântat. Lângă el, imaginea hologramica îl arăta pe Robert cu cartea Legendei Maşinii în mână, mângâind-o ca şi când ar fi ştiut ce reprezintă!

      - Te rog să nu îl ameninţi pe fratele meu! Maria se sperie de privirea pe care nu o mai văzuse niciodată pe chipul lui Arian şi care în momentul acesta era aţintită asupra ei...”parca e privirea unui nebun” se gândi ea speriată, dându-se un pas mai în spate.

      Arian se întoarse complet către ea, cu aceeaşi privire nebună în ochi şi cu un rânjet dement pe faţă. Maria se sperie şi mai făcu un pas înapoi, în timp ce Arian făcu un pas către ea. În spatele lui, în hologramă, Robert se îndreptă către uşă, punând cartea într-un rucsac mulat pe coloană. Când degetele lui Arian se încleştau în jurul gâtului fragil al Mariei, Robert trântea uşa şi camera hologramica dispărea, totul în jurul lor revenind la normal.

      - Tu mai trăieşti doar pentru că vreau eu să trăieşti, şi până acum ai trăit pentru că au vrut alţii să trăieşti! îi spuse Arian păstrându-şi aceeaşi privire nebună pe chip. Dacă fratele tău...Maria nu mai putea să scoată decât un horcăit în acest moment, dacă fratele tău nu se va răzgândi în cel mai scurt timp, şi aici va trebui să intervii şi tu, am să vă arunc pe amândoi într-o buclă temporală unde nu veţi mai ştii toată viaţa voastră dacă timpul care a trecut a fost un an sau o secundă, dacă mori azi sau mâine te naşti, dacă trăieşti sau dacă doar ai impresia că o faci!

      Îi eliberă gâtul fără prea mare plăcere, la fel ca un drogat care se desparte de doză lui zilnică. Maria se prăbuşi la pământ chinuindu-se să găsească o gură de aer. Inima îi bătea îngrozitor şi încerca din răsputeri să îi pompeze cât mai mult sânge către creier, privat mai devreme de acest privilegiu. Arian se aplecă asupra ei, o ridică de jos şi o întinse pe fotoliul Odihnitorului, luându-i tandru o şuviţă de păr ce îi acoperea ridicol de frumos faţa. Se îndreptă apoi grăbit către uşă în timp ce îi cerea computerului să îi facă legătura cu George şi să localizeze poziţia lui Robert.

      - A fost din interior, Arian! se auzi vocea lui George venind parcă din toate colţurile camerei. Aici totul e în regulă, dar stai! Se pare că tocmai ce a părăsit perimetrul o masinărie care arată ca un animal de pradă. Şi, şi..., lui George îi era greu să spună ceea ce vedea, şi se pare că cineva o călăreşte!

      - Ataşează-i un localizator, George, e singura şansă să mai dăm de el! Grăbeşte-te! Arian se îndreptă către garaj, unde se urcă pe placa pe care mai devreme o admirase Maria.

      - L-am lovit cu raze alfa, astfel că îl putem localiza după emisia de raze pe care le va lăsa în urma lui de acum încolo. Trebuie să îţi activezi în cască vederea pentru a intercepta razele alfa.

      - Am făcut-o deja George, am să mă întorc imediat. De fapt, în caz că se întâmplă ceva, loveşte-mă şi pe mine cu raze şi dacă nu mă întorc în jumătate de oră, porniţi pe urma mea! şi să o supravegheaţi pe Maria, e în camera Odihnitorului!

      Arian deja ajunsese la limita emisiei radio, iar în cască nu mai auzea decât interferenţe, aşa că preferă să urmărească raza lăsată de Fbot, şi să rumege puţin ce s-a întâmplat în ultimele zece minute. „Ce rol are Robert în toată această poveste?” începură gândurile să îşi facă loc în creierul lui, „de ce a apărut acolo în Cluj, chiar în acel moment, chiar acolo? De ce a dispărut în momentul în care au aterizat pe casă lui şi de unde ştia despre carte? Aici ceva îmi scapă, ceva nu se leagă. Ce vrea să facă el cu cartea, pentru că oricum nu poate să o descifreze ! Nu se poate! dacă a fost capabil să realizeze programul cu care a spart seiful, atunci sigur ar putea să realizeze un program care să îi descifreze cartea. Doar savanţii mei au reuşit până la urma să desluşească o mică parte din ea! Nu, nu poate să pună mâna pe Maşină, pur şi simplu nu poate!” în faţa lui Arian apăru Fbotul, mânuit cu dexteritate de Robert, încă un lucru uimitor la băiatul acesta. „Nu înţeleg, ce vrea Robert? Pentru cine lucrează? Cine are nevoie de carte şi care dintre savanţii mei a reuşit să ia legătură cu exteriorul pentru a furniza informaţiile legate de carte?” o mulţime de întrebări îi măcinau creierul. „Nu-i nimic, o să mă ocup de asta mai târziu, acum trebuie să îl prind pe Robert, şi să îmi recuperez cartea.” Robert se îndrepta în partea opusă exploziei de mai devreme, astfel că norul de radiaţii era lăsat în spatele lor. Deoarece placa lui Arian nu trebuia să proceseze şi informaţiile legate de relieful înconjurător, şi nici nu realiza în mod continuu analize spectrale ale configurării solului, putea să dezvolte viteze mai mari decât o făcea Fbotul. Din această cauză, în curând Arian se afla la mai puţin de doi metri în spatele lui Robert.

      Robert îşi întoarse capul simţind în ceafă zumzetul făcut de către placa lui Arian, şi văzând că acesta e atât de aproape, îşi îndreptă Fbotul către o grotă pe care o văzuse mai devreme într-un munte. Spera că Arian cu placa lui să aibă probleme în urcarea pe verticală, deoarce grota se afla la o înălţime destul de mare şi la capătul unui perete vertical. Spera că odată ajunşi în întunericul grotei, să poată găsi o ascunzătoare pentru el şi Fbot. Arian, care nu folosise până atunci consolă decât pentru a conduce placa, acum, dându-şi seamă de intenţiile pe care le avea Robert, începu să lucreze febril cu o mână pe panoul de comandă, căutând o altă rută care să îl ducă şi pe el în interiorul grotei. În câteva secunde, pe Robert era aruncată o ţintă, astfel că pe un perimetru de aproape douăzeci de kilometri, consolă îl putea localiza cu o eroare de câţiva centimetri. Tot în acest interval, Arian a reuşit să folosească toate hărţile disponibile ale zonei respective, a suprapus cele de suprafaţă cu cele ale subsolului, şi a descoperit toate ramificaţiile pe care grota spre care se îndrepta Robert le avea. A identificat rapid o intrare separată şi mult mai uşor accesibilă, înspre care îşi îndreptă placa fără nicio ezitare, nemaiţinând cont de Robert şi de direcţia de mers a acestuia.

      Aproape în acelaşi timp au accesat fiecare câte o intrare separată a grotei şi se îndreptau unul către celalalalt. Dar o alertă la bordul consolelor îi atenţiona pe amândoi în acelaşi timp că sub ei, se află un gol imens, şi mai mult decât atât, în acel spaţiu se găsea viaţă din belşug! Robert nu a mai stat pe gânduri şi s-a îndreptat către intrarea în acel gol, iar Arian, urmărindu-i mişcările datorită ţintei pe care o aruncase asupra lui, îl urmă către intrarea în gol. Ambii au văzut lumina ce străpungea întunericul ca o suliţă la început, pentru ca pe măsură ce înaintau înspre ea să se mărească, devenind o rază, apoi un felinar, pentru ca într-un final să vadă ceea ce părea a fi intrarea în acel spaţiu. Aparatele lor indicau existenţa unui ecosistem natural cu o biodiversitate incredibilă. Părea a fi o lume întreagă inserată în interiorul unei alte lumi. Arian analiză rapid datele oferite de către consolă, dându-şi seama că ecosistemul din faţa lui acceptă corpul uman şi oferea acestuia condiţiile necesare pentru existentă. Ceea ce l-a derutat a fost greutatea aerului şi densitatea acestuia. Se părea că era rarefiat, la fel cum ar fi la o altitudine de câţiva mii de metri, dar cu o greutate mult mai mare decât aerul obişnuit. O singură explicaţie îi venea în minte în aceste momente, dar nu vroia să ţină cont de ea, era prea futuristă. Creierul lui funcţiona la viteză maximă, astfel că imediat un semnal de alarmă îi străbătu creierul pentru a-l atenţiona de faptul că Robert era fumător, ceea ce însemna că plămânii lui nu erau pregătiţi pentru aerul atât de rarefiat şi atât de greu de aici. Putea să facă un şoc pulmonar în momentul în care plămânii lui primeau aerul acela greu. Şi apoi explicaţia pe care nu vroise să o accepte mai devreme era imponderabilitatea. Datorită aerului greu, aveau să aibă şi ei o greutate diferită faţă de cea pe care o au pe pământ, iar corpurile lor se vor comporta la fel ca şi în imponderabilitate, deoarece greutatea lor nu substituia greutatea aerului. Acesta avea să îi ţină suspendaţi atâta timp cât respiră regulat, dar în momentul în care îşi vor ţine respiraţia, umplându-şi plămânii cu aerul greu, aveau să coboare datorită greutăţii suplimentare adusă de aer în plămâni. Trebuiau să folosească principiul submersibilelor, care înmagazinau apa din mediul înconjurător pentru a coborâ în adâncuri şi o eliminau pentru a urca la suprafaţă. Era sigur că Robert nu avea de unde să presupună sau să ştie toate acestea, doar dacă avea să îşi folosească panoul de comandă la capacitate maximă. Spera să îl găsească înainte să intre în şoc pulmonar şi să îşi umple plămânii cu aerul greu ce avea să îi asigure o cădere liberă cu o acceleraţie aproape asemănătoare cu cea de pe pământ.

      Robert simţi contactul cu pământul atât de dur, la câţiva metri doar de lumina ce acum părea a fi lumina veşnică, sau într-un mod ironic se gândi el, luminiţa de la capătul tunelului. „Oare să fie adevărat? Sunt chiar mort şi acum mă trezesc? Nu se poate....ce naiba s-a întâmplat cu mine? Ultima data ştiam că eram pe pisica acea robotică, pentru ca în următorul moment să mă trezesc la pământ.” îşi mişcă puţin capul şi atunci a văzut că şi pisica era lângă el, în picioare, nemişcată. Şi-a adus aminte că ultimul lucru pe care l-a văzut a fost un întuneric total al pisicii, ca şi când cineva ar fi scos-o din priză, şi toate luminiţele s-au stins. „Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat! Uite un înger!” şi începu să râdă nevrotic, „e bine totuşi că sunt în rai şi nu am ajuns în altă parte...deci până la urmă am murit! E trist.” Robert se uită către lumină şi ceea ce la început părea a fi o formă mai mult diformă, acum se contura într-o persoană ce înainta către el în acea lumină puternică. Nu putea să îşi dea seama cine e persoana, şi pe lângă asta se simţea atât de obosit, vroia doar să meargă acolo unde credea că e, vroia să dea mâna cu un înger! Persoana se apleca peste el şi întinse mâna pentru a-i verifica pulsul probabil, în timp ce Robert încerca să îşi adapteze ochii pentru a vedea formă întunecată ce era aplecată peste el. Lumina ce îl înconjura era prea puternică pentru a distinge vreo trăsătură distinctă. Mai mult decât atât, efortul pe care l-a depus a fost prea mare, pentru că în următorul moment creierul lui încetă să mai răspundă la comenzi, şi îşi pierdu cunoştinţa pentru ceea ce lui i se păru a fi o secundă.

      - Unde naiba mă aflu? Mă simt de parcă plutesc!

      - Exact asta şi faci! Te rog să nu intri în panică şi să nu îţi dai jos nasul artificial de pe faţă. În cazul în care simţi dureri în piept, să nu te sperii, este doar aerul pe care îl respiri şi plămânii tăi distruşi din cauza tutunului! Arian plutea şi el lângă Robert şi îl ţinea de mână pentru a-i simţi pulsul în mod continuu.

      - Dar unde suntem? şi cum e posibil să plutim? Robert aruncă o privire în jos şi văzu întradevăr cum la sute de metri sub el se derulau câmpii, dealuri, ape, împreună cu fauna şi flora lor. Te rog spune-mi că am murit, şi acum sunt în drum spre rai!

      - Aş vrea să îţi spun asta, dar din fericire trăieşti, şi mă bucur pentru asta pentru că am câteva întrebări la care aş vrea să răspunzi... sincer dacă se poate! se aştepta ca răspunsurile să fie greu de obţinut

      Cu glasul încă stins, Robert şopti:

      - Nu am nimic de ascuns...întreabă-mă ce vrei tu...o să încerc să îţi răspund cu acurateţe. Chipul lui Robert se schimonosi de durere, îşi simţea pieptul presat de o greutate foarte mare ce nu îl lăsa să respire. Pulsul îi crescuse, dar Arian, îi ridică nasul artificial de pe faţă şi îl lasă să expire aerul greu pe care plămânii nu îl acceptau. O dată cu aerul expirat de către Robert, Arian s-a văzut nevoit să inspire mai mult aer pentru a compensa lipsa din plămânii lui Robert. Acest lucru le permitea să coboare către pământ la o viteză acceptabilă şi controlabilă totodată.

      - Respiră normal, o să încerc să menţin o viteză constantă de coborâre!

      - Am câteva întrebări să îţi pun, continuă el în timp ce învăţa să controleze aerul acela dens. în primul rând, aş vrea să ştiu de unde ai ştiut despre carte?

      Ar fi vrut să aştepte să vorbească cu Robert când aveau să ajungă pe pământ dar, deşi coborau cu o viteză considerabilă, avea totuşi senzaţia că distanţa care îi separă de solul de sub ei nu scădea de loc. Instinctiv se gândi că percepţia îi joacă feste datorită schimbărilor climatice, aşa că renunţă să se mai gândească pe moment la coborâre, ci să se concentreze la ceea ce urma să se întâmple.

      - Unul dintre savanţii tăi a vândut o informaţie către unul dintre contractorii mei! Spunea că ceea ce ar însemna sfârşitul dominaţiei extraterestre şi eliberarea rasei umane se găseşte în această carte. Drept urmare am fost trimis să o caut şi să o găsesc. Şi bănuiesc că cu asta ţi-am răspuns şi la următoarea întrebare...acum ştii că nu a fost nicio conicidenta faptul că mă aflam pe aceeaşi terasă cu tine!

      - Bănuiesc că nu ştii cine a fost savantul acela?

      Un zâmbet se întinse pe faţa lui Robert care deoarece expirase aerul greu, părea să înceapă să îşi revină:

      - Nu înţeleg Arian, de ce mă întrebi ca şi când nu ai afla răspunsurile? Nu am nimic de ascuns, aşa că îţi voi răspunde la orice întrebare cât de bine pot! ştiu cine a fost savantul şi da, am să îţi spun cine e : Doctorul Liu!

      - Da, mă aşteptam să zici asta, dar îmi pare rău să aud asta! Cred că îmi doream să nu fie ea cea implicată...

      - A făcut-o pentru tine, Arian, şi pentru rasa umană, adică pentru noi! Ea consideră că şi-a reparat prin acest fapt toate greşelile, greşeli ce au adus-o aici, unde o ţii de aproape un mileniu!

      - Dar cum a reuşit să comunice cu exteriorul?

      - Ea nu a reuşit...nu a făcut niciun efort ca să comunice cu exteriorul. A fost contactată, cineva din exterior a contactat-o...

      - Nu se poate! Bariera pe care am creat-o nu poate fi trecută, şi pe lângă asta nimeni nu ştie coordonatele acestei locaţii, nici în spaţiu şi nici în timp.

      - Dar cine a zis ceva de spaţiu şi timp, îl întrerupse Robert, cine a vorbit de coodonate? Adu-ţi aminte că i-ai ţinut aici pentru aproape un mileniu, dar în timpul real nu a trecut nici măcar un an! şi în final de unde i-ai adus? Tot de pe planeta mamă, abia acum un an...

      - Dar nu are nicio relevanţă faptul că i-am adus acum un an sau acum o mie de ani, tot nu ar trebui să poată să comunice cu exteriorul, pentru Arian, acest schimb de cuvinte îi puse în mişcare toate sinapsele şi toţi neuronii începură să îi lucreze frebil

      - Mă miră faptul ca nu reuşeşti să priveşti mai departe de nişte graniţe mai mult sau mai puţin prestabilite, Robert ştia foarte bine că nu era nicio fărâmă de adevăr în afirmaţia lui, dar vroia să îl tachineze pe Arian, şi-a dat seama că se simţea bine când o făcea. Înainte de a-i aduce aici, fiecare dintre savanţii tăi aveau o viaţă a lor, fiecare se simţea viu, fiecare avea un ideal, un scop. Scopul doctorului Liu a fost unul demn de o persoană ca şi ea, demn de profesia ei, dar mai puţin demn sau benefic mai bine zis pentru sentimentele ei. Vezi tu, Arian, oricât de inteligent ai fi, oricât de frumo sau de deştept, în momentul în care iubeşti...iubeşti, nu faci nimic altceva decât să iubeşti. Iubeşti cu fiecare răsuflare, iubeşti cu fiecare unghie, cu fiecare răsărit, cu fiecare fir de păr. Aşa iubea şi ea, dar iubea un om ce era mai mult decât un om!

      - Lasă-mă să ghicesc, acel om e chiar contractorul tău!

      - Ai o minte întradevăr sclipitoare, Arian! Robert anticipase că avea să primească răspunsul corect, şi mai ştia că dacă Arian nu ştie totul, atunci cel puţin scenariul pe care şi l-a construit nu e prea departe de adevăr. Lasă-mă te rog să continui, şi vei vedea dacă raţionamentul pe care sunt sigur că l-ai construit deja e cel corect sau nu. Acel om avea o capacitate deosebită, un dar sau un blestem, depinde cum îl priveşti şi mai ales din ce punct al timpului îl priveşti. Atunci era un blestem, şi deoarece era considerat de către unii o boală, şi acel om a fost considerat un pericol pentru societatea în care trăia. În consecinţă, a fost capturat şi închis pentru o lungă perioadă de timp.

      - Şi presupun că doctorul Liu s-a ocupat personal de boala lui, Arian nu se putea abţine să nu intervină

      - Aşa e, din nou ai dreptate. S-a ocupat de boala lui pe parcursul a mai mulţi ani, timp în care se părea că boala a intrat în regres, accesele devenind din ce în ce mai rare, şi pentru aproape un an de zile acel om s-a considerat un om normal cu o viaţă normală. Atunci, în acea perioadă, cei doi au deveniţi iubiţi, şi crede-mă, nu am văzut în viaţa mea oameni mai îndrăgostiţi decât ei doi. Din fericire, acesta a fost şi antidotul la boala lui, pentru că a reuşit să îşi dezvolte capacităţile şi să descopere puteri nebănuite în el. Credea la un moment dat că putea să îşi controleze accesele, dar în final a fost doborât de ele. Asta s-a întâmplat după ce i-ai răpit-o tu pe Liu...s-a chinuit câteva luni bune să accepte plecarea lui Liu şi distanţa care îl separa de aceasta. Pe lângă asta trebuia în mod constant să îşi controleze mintea. În final a fost doborât de amândouă, după cum spuneam.

      - Ce fel de boală era?

      - Nu e neapărat o boală, mie personal îmi place să îl numesc dar, respectiv blestem în acest moment. Este vorba de mintea lui care e prinsă undeva între două lumi. A reuşit să le accepte pe amândouă, dar fizic nu ar trebui să poată să trăiască decât într-o singură lume. Problema e ca lumea cealalalta este lumea „Lor”, şi „Ei” îl văd că trăieşte printre ei. De cele mai multe ori aleg să îl ignore, dar atunci când întâlneşte câte unul mai revoltat, de obicei se ajunge la o luptă în toată regula, cel puţin asta e explicaţia care ne-a oferit-o el. Şi atunci oriunde se află, zona respectivă se transformă într-un câmp de luptă în care el se luptă cu fantome, pentru că niciun alt pământean nu e capabil să vadă ce vede el. Nimeni nu poate să îi vadă oponenţii. Tot ce se poate vedea sunt mişcările nebuneşti pe care le face şi sângele care curge atunci când nu reuşeşte să scape. Dar toate aceste încercări i-au adus o anumită dexteritate, astfel că a reuşit să ajungă un luptător de temut, şi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu el.

      - Acum înţeleg, este vorba despre Cel care se luptă cu umbrele! Andreea mi-a spus despre el, dar până acum nu i-am văzut rolul în povestea noastră şi nici nu am ştiut despre relaţia lui cu Liu. Şi pe lângă asta, Liu singură s-a oferit voluntară pe perioada unui an contra unei importante sume de bani. În momentul în care a semnat contractul, ştia toate condiţiile în care lucrează acum, nu i-am ascuns nimic şi nici nu am obligat-o să vină aici. A fost încântată când a auzit că are la dispoziţie un capital imens pentru dezvoltare, plus aparatură de ultima generaţie şi puterea de a face aproape ce vrea. Aveam nevoie de ei, aveam nevoie de ea, pentru a dezvolta facilitatea pe care o am acum aici, singur nu aş fi reuşit. Dar oricum, nu ştiu de ce îţi spun ţie toate acestea, tu eşti doar hoţul, tu acum trebuie să îmi răspunzi la inrebari. Aşa că te rog să îmi spui cum au reuşit cei doi să comunice în tot acest timp? Altfel nu îmi explic cum a reuşit Cel care se luptă cu Umbrele să afle despre carte.

      - Aici intervine acel an în care cei doi au avut o relaţie foarte strânsă, Robert îşi revenise complet între timp şi ajutat de nasul artificial şi susţinut în continuare de Arian, se îndreptă şi el în timpul zborului, descoperind totodată că aerul acela greu îl susţinea chiar şi în poziţia în picioare, deşi plutea în continuare. Ţi-am spus mai devreme că în timpul relaţiei lor, a reuşit să scape de existenţa în cele două lumi, dar şi-a dezvoltat alte capacităţi. Una dintre aceste capacităţi era să construiască o lume paralelă cu alte persoane, nu doar cu „Ei”. Prima lume paralelă a fost construită chiar cu iubită lui, Liu!

      - Nici nu e de mirare, acum se explică totul! Arian se lovi cu palmă peste frunte, dându-şi seama cât de important e să îl găsească pe Cel care se Luptă cu Umbrele. Asta înseamnă că în tot acest timp, iubitul lui Liu a fost mereu cu ea, mereu în contact, şi în consecinţă ştie tot ce s-a întâmplat aici. Trebuie să mă duci la el, trebuie să îl găsesc! Robert, e necesar să ştiu ce urmăreşte!

      - Aici aş putea eu să îţi dau câteva indicii, printre care şi faptul că sunt sigur că nu îţi vrea răul, nici ţie şi nici rasei umane. Dovada stă în anii îndelungaţi petrecuţi în compania celeilalte lumi paralele, şi a nenumăratelor lupte cu „Ei”. Nu ştiu să îţi spun ce vrea să facă cu cartea, dar ştiu că avea nevoie de un programator, şi m-a găsit pe mine.

      - Deci tu ai realizat programul prin care ai spart seiful! Arian ar fi trebuit să pară uimit, dar se aştepta la asta. Robert, simt nevoia să te laud...acel program este opera unui geniu!

      - Îţi mulţumesc, dar să revenim, nu despre mine este vorba aici! Robert se simţea uimitor de bine şi de încântat că Arian i-a făcut un asemena compliment. Liu i-a furnizat toate informaţiile necesare în tot acest timp, iar din câte ştiu eu, Cel care se Luptă cu Umbrele vrea să pornească o vendetă împotrivă „lor”.

      - Ei bine, singur nu va putea, dar poate reuşim să îl ajutăm, sunt singur că vom putea avea o colaborare fructuoasă.

      Arian începea să vadă utilitatea unei eventuale relaţii între el şi Cel care se Luptă cu Umbrele. Se puteau ajuta reciproc. Acest nou partener putea să modifice substanţial balanţa de forţe şi la fel şi regulile jocului.

      - Acum, revenind la tine, tu de ce ai acceptat această provocare?

      - Pentru că am aflat cine eşti cu adevărat, am văzut o poză cu tine şi mi-am dat seama că aventura cu sora mea a fost doar o farsă! La un moment dat am vrut să mă răzbun, dar de când am ajuns aici şi toate câte s-au întâmplat în ultima vreme, m-au făcut să îmi schimb poziţia, astfel că acum vreau să mă implic şi eu şi să îmi pun la dispoziţie toate cunoştinţele pentru a schimba ceva!

      Arian aşteptă câteva secunde , timp în care îi analiză lui Robert pulsul, pupilele, culoarea tenului, tot ce ar putea indica existenţa unor inadvertenţe între spusele acestuia şi dorinţele lui reale. Concluzia a fost că Robert nu minte şi însemna că întradevăr îşi doreşte cu adevărat să schimbe ceva. Totuşi îşi propuse să ţină un ochi mereu deschis pentru ceea ce însemna Robert în momentul acesta.

      - După cum vezi, Robert, avem nevoie de toate forţele pentru a scăpa pentru totdeauna de „Ei”! aşa că îţi doresc bun venit în echipă, şi sper să nu mă înşel în privinţa ta...apropos, cred că nu are rost să îţi mai menţionez faptul că dacă reuşeşti să îmi trădezi aşteptările, nu voi ezita nicio clipă să te omor!

      Robert îi aruncă un zâmbet ce însemna mai mult decât orice răspuns, şi îi întinse mâna. Arian o strânse puternic în a lui, şi tocmai se pregătea să mai zică ceva, când un sunet asurzitor dispersă toate particulele de aer greu din jurul lor, antrenandu-i într-o cădere ameţitoare.

      - Ce naiba e asta? Robert se ţinea strâns de mâna lui Arian, care încerca să expire cât mai mult aer, dar fără niciun efect vizibil.

      Deşi plămânii lui erau goi de aerul ce îl inspirase, căderea părea a nu fi încetinită deloc. Sunetul asurzitor continuă să le facă urechile să îi doară, şi aerul din jurul lor să fie disipat. Se apropiau cu viteză de pământ, şi amândoi căutau febril o metodă de scăpa din asurzitoarea cursă. Arian scoase pistolul şi începu să tragă înspre pământul de sub ei, unde deocamdată nu reuşeau să distingă existenţa vreunui element care să provoace acel sunet. Arian trăgea în continuare mizând pe faptul că au avut o cădere verticală, ceea ce înseamnă că tunelul sunetului era perpendicular cu suprafaţa pământului. Ori dacă e produs de un element, de o armă, aceasta nu putea să fie decât la capătul tunelului,chiar sub ei, aşa că spera ca în curând să aibă şi contact vizual. Ii părea rău că şi-a aruncat casca după ce Robert a picat de pe Fbot şi nu şi-a mai ridicat-o, pentru că l-ar fi ajutat enorm în aceste momente informaţiile pe care le-ar fi primit de la ea. Acum trebuia să se bazeze pe vederea lui foarte bună şi intuiţie. Trebuia să existe ceva acolo jos care să producă acest sunet, şi dacă reuşea să îl elimine, ar putea să intre din nou în starea de levitaţie datorită aerului greu şi bineînţeles, ar fi evitat un contact brutal cu pământul. El ar fi scăpat, datorită nanobotilor din care era formată suprafaţa pielii lui, dar Robert sigur ar fi murit, şi nu îşi permitea în momentul de faţă să îl piardă, de abia îl recrutase. La viteza aceasta de coborâre, Arian calculă mai puţin de douăzeci de secunde rămase, înainte să urmeze contactul cu pământul, ceea ce însemna că mai avea doar aproximativ cincisprezece secunde să localizeze ţinta şi să o distrugă. Şi întradevăr nu termină gândul bine, că sub el un punct albastru începea să crească în mărime şi imediat observă şi undele sonice produse de el. Atunci a realizat că nu contactul cu pământul avea să îi distrugă, ci puterea sunetului, care la bază spărgea bariera sunetului. Îşi simţea corpul că explodează şi urechile îl dureau îngrozitor. Nanoboţii au intrat în funcţiune protejându-i urechile lui Arian, disipând energia. La fel şi pielea, sub acţiunea nanobotilor care îi protejau restul corpului, ceea ce făcea ca Arian să nu mai simtă nicio durere. Acest lucru îi permitea să gândească o strategie pentru a-l salva pe Robert care în acest moment era expus în totalitate. Apoi trebuia să se gandeascu cum să scape şi el din această situaţie dificilă. Robert avea faţa tumefiată de la presiunea pe care sunetul o exercita asupra urechilor şi asupra creierului, sângele îi curgea din urechi şi din nas , iar nasul artificial era inutil în aceste momente. Arian nu a mai stat pe gânduri şi a comutat pistolul pe impuls electromagnetic. Era singura cale de a trece de bariera sunetului, gloanţele neputând înainta în acele unde. Un led verde aprins în partea dreaptă a pistolului îl anunţă că pulsul electromagnetic e încărcat şi pregătit, şi fără nicio ezitare a apăsat pe trăgaci. Mai avea zece secunde până la impact, şi pulsul electromagnetic nu a avut niciun efect! „Nu se poate!” dar nu mai avea timp să se gândească la altceva.

      - E naturală chestia de mai jos! urlă el la Robert, trebuie să te salvez, ţine-te bine, am să te scot din tunel, şi atâta timp cât nu tragi aer în piept, vei fi bine, vei pluti! în timp ce îi spunea aceste cuvinte, Arian îşi comută pistolul pe unde de şoc, şi îl îndreptă către pieptul lui Robert.

      Robert se simţi lovit în mai puţin de o miime de secundă de două ori. O dată şocul produs de pistolul lui Arian, şi apoi trecerea prin zidul tunelului din nou în imponderabilitate. Durerea simţită îl făcu să deschidă ochii, îndeajuns pentru a vedea cum Arian dispare cu o viteza uluitoare către acea formă naturală. A mai observat şi forma de pâlnie a tunelului, semănând cu o tornadă, doar că în loc de spirale, aici tunelul era format din inele provocate de undele sonice. În următorul moment îşi pierdu cunoştinţa şi începu să cadă şi el cu o viteză considerabil mai scăzută decât a lui Arian. Îşi pierduse nasul artificial la impactul cu zidul sonic al tunelului. Nu a mai reuşit să apuce să vadă cum tunelul a dispărut, şi o dată cu el şi sunetul acela asurzitor, iar Arian a fost oprit la câţiva metri de de acel punct albastru. între timp devenise o cuvă plină cu apă albastră care nu era deranjată de nici cel mai mic val. Părea din sticlă. În jurul acelui bazin, o faună şi floră mai puţin cunoscută ascundea sute de fiinţe ce păreau a demonstra inteligenţă. O singură privire asupra uneia dintre acele fiinţe care stătea cu câţiva păşi în faţă celorlalţi, ţinând impunător în mână un fel de toiag, a fost de ajuns pentru a realiză că acela e conducătorul lor. Semănau cu oamenii, dar nu putea să îşi dea seamă dacă erau oameni din trecut sau cei din viitor. Toţi se uitau undeva deasupra lui, aşa că îşi întoarse capul, bănuind că e vorba despre Robert, dar uimit să vadă că şi acesta cobora cu destul de mare viteză către pământ. Avea să se lovească de apa aceea ca de sticlă, şi mai mult ca sigur îşi va găsi sfârşitul acolo. Un val porni de la cel ce părea a fi conducătorul către celelalte fiinţe. Valul s-a propagat până la ultima fiinţă şi apoi a început să revină, de data aceasta având o formă cu totul schimbată. Se formase o cupolă care se închidea la treisutesaizeci de grade. Centrul cupolei a luat forma unei plase concave, şi imediat ce se închise, Robert a fost prins în acea plasă şi lăsat uşor la pământ. Apoi din nou valul se retrase înspre fiinţele care erau cele mai în spate, şi începu să revină din nou către conducător. Arian oberva că doar conducătorul nu îşi schimbase formă, în rest, toată populaţia se contopise într-o formă comună pentru a conduce înspre salvarea lui Robert. Un nou val porni din partea conducătorului, dar de data aceasta nu se întâmplă nimic, valul nu a mai revenit. Arian nu a putut decât să presupună că în acest fel comunicau. Şi întradevăr începu să vadă sute de mici astfel de valuri, care se propagau chiar şi doar între două fiinţe. Conducătorul începu să se mişte înspre el, o mişcare lină şi bipeda, dar fără ca picioarele lui să pară a face vreo mişcare. Atunci observă Arian că picioarele lor se terminau unite pe o placă organică sub care se putea observa o cuvă albastră la fel ca şi cea deasupra căreia plutea acum. Cuva îi susţinea la o distanţă de câţiva centimetri deasupra pământului. Făcea parte din corpul lor, aşa că înaintarea sub această formă nu avea cum să le creeze niciun fel de probleme. Arian începu şi el să coboare şi deoarece nu mai avea impuls, se văzu obligat să atingă suprafaţa aceea netedă şi albastră pentru a înainta şi el către conducătorul acelor fiinţe. Un nou val, de data aceasta însoţit de o mişcare rapidă a mâinii în care ţinea toiagul conducătorul îl atenţionă că nu era cea mai bună idee să atingă acea suprafaţă. În consecinţă se opri şi aştepta să se apropie conducătorul de el. Din nou înjură în gând lipsa căştii pe care o lăsase la intrarea în peşteră. De data aceasta ştia că informaţiile pe care le-ar fi putut primi de la cască i-ar fi conferit un avantaj net faţă de acele fiinţe, şi pe lângă aceasta nu ştia încă dacă avea să poată să comunice cu ele.

      - Arian! conducătorul avea o voce ca un cântec, minunată şi melodioasă, auzeai în sunetul ei vocile a tuturor acelor fiinţe din jurul lui. Te aşteptam, Arian!

      Un nou val porni de la conducător, şi din nou se formă cupola aceea de mai devreme, dar de data aceasta având două ochiuri de plasă, ce se închiseră sub picioarele lui Arian şi sub placa organică a Conducătorului, ridicându-i pe amândoi înspre înaltul cerului. Arian preferă să aştepte şi să asculte ce are Conducătorul de spus. Trecuseră secunde bune până când Conducătorul începu din nou să vorbească pe tonul său melodios, timp în care amândoi se studiaseră reciproc:

      - Profeţia ne-a spus că viitorul nostru va depinde de cel care va coborî din ceruri şi va distruge bazinul albastru. Noi nu am fi putut să ne salvăm altfel, doarece nu ne puteam apropia de bazin. De câte ori încercam să îl distrugem, acesta îşi cobora asupra noastră sunetele şi puţini reuşeau să supravieţuiască. Eram o rasă numeroasă, dar am mai rămas doar cei pe care îi vezi aici. Ne numim Sorg şi deoarece ne-ai salvat de la extincţie, îţi datorăm totul! dacă vreodată vei avea nevoie de ajutorul nostru, ştii unde ne găseşti. Acum, dacă mai doreşti să afli altceva de la noi, îţi suntem la dispoziţie!

      Arian îl privi cu atenţie, încercând să surprindă elemente ce l-ar putea ajuta în aflarea a cât mai multor informaţii în legătură cu aceste fiinţe. Apoi se adresă către Conducător cu o voce fermă şi sigur pe el.

      - Aş dori să îmi răspundeţi la o singură întrebare: Cine a realizat Profeţia?

      - Ştiam ca asta vei întreba, chiar Profeţia a spus-o! încă o dovadă care atestă faptul că tu eşti cel despre care vorbeşte. Oricine altcineva ar fi avut o mie de întrebări, şi poate, din greşeală, una dintre ele ar fi fost asta! Dar nu tu! Tu ai pus o singură întrebare, dar aceasta e întrebarea care îţi aduce răspunsul la toate celelalte o mie.

      - Vă mulţumesc pentru apreciere, dar aş vrea să îmi răspundeţi la întrebare!

      - Profeţia eşti tu, Arian! Tu ne-ai spus că ai să revii şi ai să ne salvezi acum multe mii de ani. Am avut momente în care poporul nostru şi-a pierdut speranţa, modul în care Bazinul Albastru distrugea semeni de-ai noştri ne-a făcut să credem că existenţa ta este doar un mit, şi că nu se va mai întâmpla niciodată ceea ce s-a întâmplat acum. Eram pe punctul de a lansa un atac final cu ultimele noastre forţe asupra Bazinului Albastru în momentul în care ai apărut tu, atac care probabil ar fi însemnat exterminarea definitivă a speciei noastre. Am trăit până acum înconjuraţi de sfaturile şi învăţăturile tale, şi acum avem onoarea şi fericirea de a te avea în faţa noastră, în cel mai crucial moment al existenţei noastre. După cum spuneam, tu ne-ai învăţat tot ce ştim acum, inclusiv limbajul acesta ciudat, care din păcate s-a pierdut de-a lungul timpului. Sunt doar câţiva dintre noi, cei mai bătrâni care ştim limbajul tău şi care ne numim Păstrătorii Profeţiei. Tot noi suntem cei care transmitem mai departe toate cunoştinţele noastre către cei care ne vor urma în păstrarea Profeţiei.

      - Dar nu înţeleg...eu de ce nu îmi aduc aminte de voi? dacă eu sunt cel care a scris Profeţia, atunci cum de nu am nicio amintire legată de aceste lucruri?

      - Pentru că tu ai ales să nu ştii! Pentru că te aşteptai ca „Ei” să afle marele tău secret, şi să te distrugă, împreună cu noi...dar asta nu avea să se întâmple deoarece ai ales să îţi ştergi memoria în ceea ce priveşte locul acesta şi să ne-o laşi nouă în păstrare, împreună cu Maşina, până când momentul în care vei avea nevoie de amintiri va veni. Atunci doar vei putea să ştii ce s-a întâmplat cu adevărat aici. Noi nu putem să îţi spunem, pentru că nici noi nu ştim! Ne-ai lăsat în Profeţie doar ceea ce trebuia să auzim şi să ştim, dar mai este o parte pe care nu ne-ai împărtăşit-o, o parte care este doar pentru tine, şi ne gândim că partea aceea reprezintă memoria ta din perioada respectivă.

      - Maşina? Ce ştiţi voi despre Maşină?

      - Profeţia spune că tu ai apărut în mijlocul poporului nostru coborând din ceruri şi aducând cu tine ceea ce numeşti a fi Maşina! Probabil te întrebi de ce Maşina nu e cu noi...teritoriul nostru a fost mult mai mare şi mai extins, dar cu timpul, Maşina a rămas ascunsă la locul ei, acolo unde tu ai lăsat-o, dar noi ne-am retras către locul în care Ohems-ul a început să se dezvolte! Am primit instrucţiuni clare din partea ta că Maşina să nu fie mişcată, regulă respectată până în ultima clipă. Strămoşii noştrii au considerat ca este destul de bine ascunsă în adâncul pământului pentru a nu putea fi găsită de către nimeni, ceea ce a dus la retragerea lor către actualul nostru cămin, Conducătorul Sorg arătă mândru către imensul Ohems.

      - Pe lângă aceasta, continuă el explicaţiile, în mod regulat erau trimişi câte doi reprezentaţi pregătiţi aproape un ciclu complet pentru a verifica existenţa Maşinii. În acest mod am reuşit să păstrăm contactul cu Maşina şi să ne asigurăm de existenţa ei. Dar din păcate, de când a apărut Bazinul Albastru, a început exterminarea speciei noastre, iar cei care trebuiau să fie trimişi să verifice existenţa Maşinii au preferat să rămână să lupte alături de semenii lor. Din această cauză, timpul îndelungat trecut şi lupta pentru supravieţuire pe parcursul atâtor generaţii au estompat existenţa Profeţiei, şi doar câţiva dintre noi, cei bătrâni mai menţinem contactul cu ea.

      - Unde se află Profeţia? şi cum pot să îmi recapăt memoria?

      - Pentru ca acest lucru să se întâmple...va trebui să treci un test! vocea melodioasă a Sorg-ului conducător era plină de inflexiuni şi Arian nu putea să citească nimic în ea.

      - Tind să cred că tot eu am înfiinţat testul acesta, ca să fiu sigur că eu sunt adevăratul Arian, nu?

      - Da, ai dreptate! Dar după părerea noastră, este un test simplu şi uşor de trecut, aceasta bineînţeles în condiţiile în care tu eşti cu adevărat acel Arian! Conducătorul îşi aruncă privirea înspre înaltul cerului că şi când ar fi spus că doar un singur om ar putea să coboare de acolo

      - În ce constă testul acesta? nu termină bine întrebarea că simţi cum cupola începe să se pună în mişcare şi în curând rulau cu o viteză considerabilă. Unde ne deplasăm?

      - Profeţia a lăsat pentru tine criogenizat un specimen ce se pare că a fost creat special pentru acest lucru. Arian profetul, a folosit Maşina pentru a crea acest specimen, şi i-a oferit toate capacităţile pentru a te înfrunta. Da, Arian, conducătorul observă uimire pe faţa lui Arian, va trebui să câştigi o luptă cu un umanoid special creat pentru a lupta împotriva ta doar pentru a demonstra că tu eşti cu adevărat Profetul!

      - Să zicem că e aşa cum susţii tu, dar oricine s-ar putea lupta cu acest umanoid...nu? Arian îşi dăduse seama că întrebarea aceasta era la urma urmei îndeajuns de stupidă şi nelalocul ei.

      Conducătorul nu avea de unde să ştie mai multe informaţii, şi acest lucru îl dovedise pe parcursul discuţiei. Se resemnă şi îşi spuse că trebuie să se relaxeze puţin pentru a gândi corect următoarele mişcări ce avea să le facă.

      - Nu ştiu răspunsul la această întrebare! Arian se aştepta la răspunsul acesta, dar sperăm că îl vom afla în curând, continuă Sorg-ul. Ştiu doar să te anunţ că în acest moment, umanoidul este trezit şi pregătit pentru luptă, aşa că te sfătuiesc să faci şi tu acelaşi lucru!

      Arian preferă să nu mai zică nimic, şi se cufundă într-o analiză a tot ceea ce s-a întâmplat în ultima oră. „Doar o oră a trecut!” Nici lui nu îi venea să creadă că timpul este câteodată atât de liniştit şi de încet, şi câteodată atât de volatil. Uităm că noi suntem cei care modelează timpul, ca urmare a percepţiei noastre, timpul se creează şi se formează şi se conturează după necesităţile noastre. La fel şi acum, toate acţiunile s-au petrecut cu o viteză... Şi doar timpul este cel ce atestă faptul că lucrurile de mai devreme au avut loc întradevăr.

     

     

      În curând a simţit cum viteza cupolei scade, până ce în final s-au oprit şi cupola a început să coboare, lăsându-i pe amândoi la pământ. Apoi din nou acel val de retragere, prin care cupola a dispărut, apărând în locul ei o mulţime de Sorgi. Abia atunci a reuşit Arian să observe că se aflau într-o altă peşteră, la rândul ei imensă, în care nu se mai simţea imponderabilitatea atât de puternic, dar în schimb simţea o adiere de vânt fierbinte. Se gândi că singură posibilitate este ca acest loc să fie situat aproape de mantaua superioară a structurii terestre, formată în mare parte din magna. Acest lucru ar putea să explice şi existenţa aerului greu, datorită polarizării excesive. Imediat ce corpul se obişnui cu noile condiţii, şi ochii începură să străpungă semiobscuritatea peşterii, un sentiment de deja-vu îi cuprinse simţurile. În faţa lui se ridica o construcţie atât de familiară, o clădire imensă, cu o înălţime de peste două sute de metri din câte a putut să estimeze, şi o suprafaţă ce acoperea peste zece hectare de pământ. Dar nu mărimea era ceea ce impresiona, ci faptul că întreaga clădire îşi schimba forma în mod continuu, transformându-se ca şi când ar fi fost vie. Un robot complex, care putea să se adapteze şi să se repare, care asigură toate necesităţile traiului şi care îşi extindea în mod continuu baza, oferindu-şi noi funcţionalităţi şi răspunzând cererilor locatarilor săi. Arian îşi aduse aminte cu plăcere despre perioada Intermediarilor când asemenea construcţii integral robotizate luptau alături de oameni pentru a contracara atacurile necontenite ale „Lor”. Ştia că el a avut un aport important la dezvoltarea acestor construcţii gigant integral robotizate prin realizarea unor codificări transpuse la nivelul mainframe-ului fiecare maşini în stadiul incipient. În momentul în care construcţia manuală atingea un anumit punct de dezvoltare şi asigura viitoarea construcţie cu necesarul pentru dezvoltarea ulterioară, maşina prelua singură activitatea de dezvoltare prin activarea softului conceput de Arian. Din acel moment, maşina se putea întreţine singură, se repara singură, şi susţinea viaţa umană la cele mai bune standarde, oferind atât protecţie, cât şi condiţii prielnice pentru trai. Oamenii care trăiau în interiorul construcţiei, puteau să execute mici modificări în cod, astfel că dacă doreau o casă normală, puteau să oprească dezvoltarea şi să menţină în funcţiune doar capacitatea de reparare şi mentenanţă. La fel, dacă doreau să cultive pământul, sau să exploateze minerale, sau să facă sport, puteau să seteze maşina să se dezvolte pe domeniul dorit. A însemnat o minune a tehnologiei la vremea respectivă. Din păcate, în ultimele momente ale existenţei Intermediarilor, „Ei” au reuşit să realizeze şi să strecoare un virus în reţea, virus ce conţinea secvenţe de cod ce odată inserate în codul sursă, au setat maşinile pentru autodistrugerea lor şi distrugerea specimenelor umanoide existente pe teritoriul în care maşinile îşi dezvoltau activitatea. Arian îşi amintea cum vedea maşinile distrugându-se, şi cu toate că a încercat să intervină, nu a mai reuşit să facă nimic. S-a învinuit mult timp pentru această pierdere, şi deşi ştia că nu acest lucru a cauzat exterminarea Intermediarilor, totuşi au fost pierderi omeneşti uriaşe. Iar acum stătea în faţa unei maşini din timpul Intermediarilor, ce se pare că a scăpat de virusul ucigaş, dar nu îşi putea da seama deocamdată cum a reuşit să facă acest lucru.

      - Ştii cumva cum a ajuns maşina această aici? se adresă Arian conducătorului.

      - Ştim doar că tu ai realizat-o, dar Profeţia nu ne-a zis cum. Generaţii întregi au fost martore la dezvoltarea continuua a ceea ce tu ne-ai spus că se numeşte „Ohems”. Din ceea ce înseamnă o casă simplă, a ajuns ceea ce vezi acum. Înainte era şi mai mare, dar în timp, deoarece populaţia noastră a fost vădit micşorată, mare parte din ea nu şi-a mai dovedit utilitatea, astfel că ea singură a recurs la distrugerea şi reconstrucţia unor părţi din ea. Înăuntru vei găsi atât Profeţia, cât şi amintirile tale, precum şi testul pe care trebuie să îl treci! Te invit să intrăm, pentru că ştim că timpul este cel care în acest moment îţi creează probleme.

      Arian se uită la conducător ca şi când atunci s-ar fi trezit dintr-un vis. Sentimentul de mai devreme, acel plăcut deja-vu se estompase acum, lăsând în urmă lui un gol pe care Arian se chinuia să îl umple cu altceva. Mintea lui căuta un motiv pentru care să intre în acest joc, şi îl găsi în curând, nu unul, ci chiar două. Primul motiv veni cu o întrebare către conducător:

      - Cum se face că am fost de atâta timp atât de aproape de voi, şi totuşi să nu ştiu despre existenţa voastră? ştiu că am scanat toată planeta, înainte de a mă hotărâ să mă stabilesc în această dimnesiune, tocmai bazându-mă pe faptul că planeta este goală şi nu mă poate deranja nimeni.

      - Dar noi am ştiut tot timpul despre existenţa ta pe acest pământ, dar nu ştiam cine eşti! Am presupus că dacă nu vom interacţiona, şansele de a descoperi existenţa Maşinii ar fi minime, exceptând posibilitatea ca cineva să se fi stabilit în această zonă doar pentru a căuta Maşina. Se pare că ne-am înşelat, şi că tu ai venit aici special pentru a fi aproape de Maşină. Dar după cum ţi-am spus şi mai devreme, lupta noastră pentru păstrarea speciei, şi nevoia de a distruge Bazinul Albastru ne-au făcut să ne îndepărtăm privirile de la apărarea Maşinii! glasul conducătorului, deşi melodios, căpătă o intonaţie baritonală ceea ce denota părere de rău şi conştientizarea greşelii făcute faţă de rugămintea lui Arian.

      Arian alese să nu mai continue discuţia, atâta timp cât din nou Conducătorul nu mai părea a fi capabil de a oferi răspunsuri concrete. Ajunseseră între timp la intrarea în Ohems, intrare păzită de doi ochi mobili situaţi în partea de sus a zidului, deasupra cărora tronau două arme de mici dimensiuni. A urmat o scanare cu laser a întregului corp, şi Arian înţelese uitându-se în ochii Conducătorului şi văzând privirile uimite ale mulţimii că această scanare avea să spună adevărul despre el, avea să scoată la iveală dacă el este cel aşteptat de Profeţie sau nu.

      - Se pare că nu ne-am înşelat! Conducătorul era fericit, drept dovadă trilul intonat pe cuvintele rostite.

      Şi întradevăr, imediat uşa se deschise creând o intrare înspre ceea ce însemna mii de tone de fier şi cabluri, constituind cea mai mare maşină creată vreodată. Paşii lui Arian se îndreptau calmi pe holurile lungi, fără să ceară nicio explicaţie, nicio direcţie. În spatele lui, Conducătorul îl urma, pe când restul populaţiei dispărea în grupuri pe celelalte holuri ce intersectau direcţia de mers a lui Arian. Cu mâinile împreunate la spate, fruntea puţin aplecată, dar ochii observând în detaliu tot ce îl înconjura, Arian îşi continuă drumul, în curând urmat doar de Conducător.

      - Se pare că ştii să te îndrepţi singur înspre Profeţie! Conducătorul părea puţin uimit, dar era conştient că Arian deţinea o explicaţie logică

      - Adu-ţi aminte că eu am construit aceste maşini, eu le-am integrat softul pentru dezvoltare! intonaţia era plină de durere, durerea cumulată a milioanelor de suflete ce îşi găsiseră sfârşitul între fiarele creaţiei lui. Şi cu ele mi-am distrus specia!

      Al doilea motiv pentru care îşi dorise mai devreme să rămână era găsirea amintirilor pierdute şi o dată cu ele aflarea motivului pentru care acest Ohems există aici. Se opri în faţa unui panou de control, şi începu să se joace cu softul acestuia, aceleaşi cuburi ce reprezentau encriptari la fel ca şi la Maşină. Conducătorul privea uimit la zecile de cuburi şi inscripţiile de pe ele şi încerca să înţeleagă ce vrea Arian să facă. În curând simţi cum toată Ohems începe să tremure şi să se mişte.

      - Ce se întâmplă? întrebă Conducătorul vădit speriat

      - Aduc Camera de Control la noi. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Ohems trebuie să fie reconfigurat şi să îşi modifice structura interioară. Stai liniştit, nici unul dintre semenii tăi nu are să păţească nimic. Am codificat foarte bine softul, şi l-am pregătit pentru tot ceea ce avea să urmeze, inclusiv pentru decimarea populaţiei voastre...Arian aruncă o privire Conducătorului, care încurcat de cele ce auzea ridică din umeri în semn de neputinţă.

      - De unde am ştiut eu ce are să se întâmple? spera să nu fie ceea ce îi trecea acum prin cap.

      Partea de hol din faţa lor se rupse de la jumătate şi începuse să îşi modifice structura, transformând totul într-o cameră care necesita o parolă. Arian nu mai pierdu timpul ştiind că nu are de unde să ştie parola, aşa că din nou începu să se joace cu cuburile şi cu simbolurile indescifrabile pe care le forma. Luă un cub, extrăgea un simbol din el, după care trăgea simbolul peste alte cuburi. Din cuburile peste care a trecut erau extrase un set de alte simboluri ce se alăturau primului. Dintre aceste ultime simboluri, Arian extrăgea doar două pe care la alătura primului, pe restul eliminându-le. Cu cele trei simboluri obţinute, forma un cub, pe ale cărui feţe se puteau vedea cele trei simboluri. Restul feţelor erau goale. Cubul format îl arunca înapoi în mijlocul celorlalte, şi apoi singur, revenea în centrul ecranului, dar de data aceasta cu toate feţele acoperite. A repetat de câteva ori mişcarea, alegând de fiecare dată cu grijă simbolurile iniţiale. Aceste prime simboluri formau linii de cod în care informaţia era deţinută. Fiecare curbă, colţ sau linie a simbolului reprezenta o encriptare, astfel ca simbolul întreg era un conglomerat de informaţii. Simbolul corect ales, aruncat printre celelalte, extrăgea informaţia legată de ceea ce se dorea. Cubul reprezenta amestecarea informaţiei iniţial, pentru ca ulterior să formeze punţile de legătură şi nodurile din circuitul logic. Pentru Arian citirea simbolurilor era o joacă de copil, atâta timp cât o mare parte din secvenţele de cod păstrau amprenta geniului lui. În curând uşa era deschisă şi Arian urmat îndeaproape de Conducător, care încă era uimit de cele ce a văzut, păşiră înăuntru. Centrul de Control era plin de ecrane hologramice şi despărţit printr-un geam gros de ceea ce părea a fi o arenă. La vederea arenei, Arian încercă să îşi reprime un nou gând dureros. Dar acesta reuşi să iasă la iveală, aducându-i în minte nenumăratele lupte pe care le-a dus în astfel de arene pe parcursul Intermediarilor împotrivă „Lor”. Reuşi să îşi scoată din minte crimele aduse de arenele ce existau în fiecare astfel de casă în perioadă Intermediarilor, şi încercă să se concentreze mai departe la găsirea amintirilor. Arian se întoarse către Conducător în speranţa că avea să îi poată răspundă la următoarea întrebare:

      - Oare are vre-un sens să te întreb dacă ştii unde îmi găsesc amintirile?

      - Profeţia a spus că trebuie să treci testul, nu ştiu mai mult de atât! Profeţia se află chiar în faţa ta, Arian! Conducătorul se apropie de unul dintre ecrane şi apăsă un cub hologramic. Chipul lui Arian invadă ecranul şi începu să vorbească, dar după doar câteva minute, Arian şi-a dat seama că ar asculta fără niciun sens monologul interactiv al celuilalt Arian. Era dedicat în mare măsură Sorgilor.

      - Nu se poate! Trebuie să fie ceva lăsat aici doar pentru mine! era puţin exasperat datorită timpului pe care îl pierdea cu căutările în codificare, dar se părea că nu are altă alternativă.

      - Pot să te ajut cu citirea mai rapidă a mesajului, Conducătorul părea a fi o persoană foarte sociabilă

      - Dacă îmi spui ce înseamnă acel „mai rapid”, atunci o să îţi spun dacă merită sau nu! Arian se aştepta la orice din partea Sorgilor acum.

      - O atingere, doar atât are să dureze, o atingere, Conducătorul întinse mâna înspre fruntea lui Arian, ca şi când ar fi vrut să exemplifice ce înseamnă o atingere.

      - În cazul acesta, chiar te rog! după cum spuneam şi mai devreme, timpul nu e chiar prietenul meu cel mai bun în aceste momente.

      Conducătorul aruncă în spatele său acel val prin care ei comunicau. În câteva secunde îşi făcu apariţia în uşă un copil destul de plăpând şi cu o privire blândă şi înţelegătoare. Copilul se apropie de Arian, puse mâna pe cubul hologramic pe care mai devreme apăsase Conducătorul, şi întinse mâna cealalalta către fruntea lui Arian. Acesta a închis ochii pentru o clipă, acceptând atingerea, pentru ca în următorul moment, să îi arunce Conducătorului o privire plină de mulţumire. Se întoarse către ecrane şi privi în jos înspre arenă. Manevră rapid câteva cuburi şi o uşă se deschise sub el concomitent cu o alta în cealaltă parte a arenei. Pe acea uşă se năpusti un corp ciudat, părând a fi umanoid, fără niciun fir de păr pe el, plin de cicatrici, de lovituri şi sânge din câte putea să îşi dea seama Arian de la distanţa aceea. Corpul părea a fi format din mai multe elemente adunate parcă în grabă, unite în şi mai mare grabă şi total disproporţionale. Nu părea a deţine vreun strop de inteligenţă, drept dovadă modul hilar aproape în care îşi mişca picioarele, ca şi când nu l-ar fi învăţat nimeni să umble în modul biped. Arian se îndreptă şi el către usa ce permitea intrarea în arenă. Pe măsură ce se apropia de acel corp îi vedea ochii injectaţi şi gura plină de sânge, mâinile la fel, cu nişte unghii groase, murdare şi ascuţite la fiecare deget, nişte veritabile arme. Arian nu a stat pe gânduri niciun moment şi înainta către el, pregătindu-se pentru ceea ce va urma. La mai puţin de trei metri de acel corp, scoase pistolul şi îi descărcă în zona inimii două cartuşe. Oponentul hidos căzu la pământ instantaneu, fără nici cea mai mică urmă de reflex. Arian se apropie şi se aplecă peste el, dar în următorul moment, unghiile acelea murdare se înfipseră în gâtul lui, deschizându-i nişte răni adânci. Doi stropi de sânge se prelinseră pe faţa hidoasă a oponentului, stârnindu-i acestuia nişte accese ce îl făceau să se contorsioneze, dar fără să slăbească strânsoarea. Încerca din răsputeri să îşi apropie colţii de faţa şi gâtul lui Arian, încercând să îl muşte. Ochii injectaţi şi privirea nebună a acestuia, cu pupilele dilatate arătau dependenţa, probabil dependenţa la mirosul cărnii umane sau la gustul sângelui. Arian îi simţea respriatia oribilă pe faţa lui şi îşi spuse că prea mult i-a permis acelui corp diform să se apropie de el, aşa că îi aplică două lovituri în zona axială, care la prima vedere păreau să nu aibă niciun efect vizibil. Nu a mai stat mult pe gânduri şi cu pumnul încleştat îi mai aplică o lovitură în care a pus mare parte din forţa imensă pe care o deţinea. Lovitura a avut efectul scontat, adică şi-a lăsat oponentul cu capul într-o baltă de sânge, şi cu o gaură începând din zona gurii până în ceafă. Incă o lovitură aplicată în zona frunţii, o nouă gaură în capul oponentului. De data aceasta, scoase din creierul acestuia un mic cub, aproape la fel cu cel pe care i l-a inserat Andreei.

      - În sfârşit, toată această mizerie începea să devină ridicolă! Arian, se ridică şi se îndreptă către uşa de la Centrul de Control. Acolo, îl aştepta Conducătorul, într-o poziţie aplecată, pe cât îi permitea stabilitatea cuvei. La fel în spatele lui, în număr mare veniţi să observe lupta lui Arian o mulţime de Sorgi, care la vederea lui Arian, se aplecaseră şi ei.

      - Ce se întâmplă, ridică-te, de ce vă închinaţi? Arian nu era deloc fericit de ipostaza în care era pus.

      Conducătorul îşi ridică puţin privirea din pământ şi îi spuse:

      - Mărite Conducător, noi suntem doar nişte sclavi în faţa Măriei tale, poţi să dispui de noi cum crezi de cuviinţă. Vom face tot ce doreşti, şi promitem obedienţă şi respect faţă de Înaltul nostru Conducător, Marele Arian!

      - Ce naiba se petrece aici, e vreo glumă sau altceva? lui Arian nu îi venea să creadă ceea ce vedea. „Nu am acum timp de prostii dintre acestea, dar totuşi se pare că nu o să scap de ei prea curând, aşa că poate ar fi mai bine să le fac jocul” se gândi Arian şi îi prinse foarte bine această idee.

      În curând era din nou pe cupolă, de data aceasta singur, Conducătorul fiind undeva în mulţime, nu mai vroia să urce alături de el. Se îndreptau spre locul unde îl lăsase pe Robert, lângă Bazinul Albastru. Robert îl aştepta liniştit, păzit de câţiva Sorgi care ramasesra acolo cu el. Rămase mirat când Arian a fost lăsat jos de acea cupolă imensă, şi care imediat dispăru, lăsând în locul ei o mulţime de Sorgi. Nu se simţea în stare să găsească sau chiar să ceară explicaţii, încă nu se obişnuise cu aerul greu şi plămânii lui plângeau după oxigen. Arian se îndreptă către el, ţinând în mâna acoperită de sânge închegat un mănunchi de fire, şi avându-l alături pe unul dintre Sorgi. „Acesta probabil e conducătorul lor” îşi spuse Robert.

      - Robert, mă bucur să văd că eşti în regulă! Se pare că nu mai ai probleme cu aerul, Arian chiar se bucură să îl găsească teafăr.

      - Da, întradevăr, sunt mai bine! nu ştia ce să facă, să ceară mai multe explicaţii, sau să aibă răbdare până va găsi Arian că e necesar să i se confeseze. Pot să ştiu şi eu ce s-a întâmplat şi cine sunteţi voi? înjură în gând faptul că nu s-a putut abţine, dar acum gata, întrebarea a fost lansată.

      - E poveste lungă, dar am să ţi-o spun pe drum, acum trebuie să plecăm de aici cât mai repede! Am aflat tot ce trebuia să aflăm, şi ne-am ales şi cu nişte aliaţi de nădejde! Arian se întoarse şi întinse mâna către Conducător, care la vederea mâinii întinse se aruncă din nou în poziţia aceea serviabilă, şi după el toţi Sorgii.

      - Ridică-te, Mare Conducător, i se adresă Arian pe un ton autoritar. Din acest moment, te proclam Conducătorul tuturor Sorgilor iar un Conducător ca şi tine nu trebuie să se aplece în faţa mea. Ridică-te, deci, şi ai grijă de semenii tăi!

      Un freamăt şi mii de valuri traversară mulţimea de Sorgi, iar Conducătorul lor se ridica în faţa lui Arian, îşi aruncă o privire către mulţimea din spatele lui, apoi pentru un moment îşi pierdu privirile în adâncul Bazinului Albastru, parcă nevenindu-i să creadă că războiul s-a terminat. Pe când îi poposiră ochii pe Arian, aceştia îi erau înlăcrimaţi, şi fericiţi în acelaşi timp.

      - Încă o dată, poporul Sorg îţi mulţumeşte, Mare Arian! Sperăm să te revedem în curând. Acum că nu mai avem niciun război de dus, am avea nevoie de nişte sfaturi pe care să ne fundamentăm viitoarea structură socială şi economică.

      - Nu cred ca mai aveţi nevoie de mine pentru acest lucru, deşi Arian se simţea împlinit că îi putea ajuta, ştia că nu mai are cu ce. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru voi este numirea ta în fruntea poporului tău. Am încredere că sub mâna ta, vei dezvolta şi îţi vei conduce poporul înspre un trai liniştit şi în perfectă comuniune cu tot ce vă înconjoară.

      Conducătorul nu mai zise nimic, dar se întoarse către poporul său, şi le transmise un val nou. Din exterior se formă cupola, dar de data aceasta împreună cu un freamăt la început, pentru ca apoi freamătul să se transforme în zumzet, zumzetul în versuri şi versurile într-o melodioasă înşiruire de cuvinte. Cupola formă trei plase de data aceasta atât pentru Conducător cât şi pentru Robert. Imediat ce toţi trei erau la locul lor, cupola începu să se înalţe, urcând în înaltul cerului, acompaniată de melodia ce nu încetase niciun moment. În curând începură să vadă partea de sus a peşterii. Conducătorul privea melancolic înspre tunelul ce se apropia şi avea să îi ia pe cei doi, rămânând în schimb cu părerea de rău, că aveau să rămână în continuare închişi într-o lume limitată! A privit atent cum Robert şi Arian erau lăsaţi din plasele lor pe pământul tunelului, în timp ce o senzaţie că avea să îi revadă pe cei doi mai repede decât se aştepta îi punea stăpânire pe tot corpul. O dată cu acea senzaţie, şi privind în ochii lui Arian pentru ultima dată înainte ca cei doi să dispară în întunericul tunelului, îşi dădu seama că sunt liberi, că nu mai au cu cine să se războiască şi moartea nu mai are ce căuta între ei. „Trebuie să ieşim din această lume, trebuie să explorăm, trebuie să ne dezvoltăm, trebuie să trăim!” era prima hotărâre pe care o luă ca şi Conducător al poporului Sorg.

      Arian mai aruncă o privire peste umăr la Conducător şi văzu în ochii lui acea hotărâre şi determinare pe care o vezi la un om care operat de cancer, s-a vindecat, oferindu-i-se o a doua şansă la viaţă. Ar fi vrut să îi spună că nu are de ce să îşi facă grija, are să se descurce, dar nu mai era necesar, a văzut mai mult dect trebuia în ochii Conducătorului. Se îndreptă cu Robert către Fbotul ce îl trântise mai devreme pe acesta la pământ şi îi introduse un cod care îl readuse la viaţă. Abia acum şi-a dat seama Robert că Arian a fost cel care mai devreme îi scurtcircuitase Fbotul cu ajutorul consolei plăcii lui.

      - Mă duc în partea cealaltă să îmi iau placa şi ne vedem la ieşire. Să nu te duci singur către casă, s-ar putea să te elimine George! Aşteaptă-mă afară. Arian se întoarse şi o luă la fugă către marginea tunelului şi se aruncă în aerul greu ce îl purtă către intrarea unde îşi lăsase placa mai devreme.

      În curând amândoi se aflau în drum către casă, fiecare aruncat în gândurile sale; Arian rumegând întâlnirea cu poporul Sorg şi Robert încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat acolo jos şi cine erau umanoizii aceia ce păreau să îl venereze pe Arian. Respira cu plăcere aerul nemaisimtind în plămâni nici o durere, dar cu gândul la renunţarea la acel viciu deloc productiv, fumatul. Numai gândul că ar fi putut să moară acolo daca ar mai fi respirat mult timp aerul acela greu şi dacă nu era Arian, îl determină să ia o decizie ce probabil că nu o va regreta, deşi ştia că îi va fi foarte greu să ducă la bun sfârşit acest lucru. Îşi aduse aminte cât de greu a respirat în primele clipe în dimensiunea aceasta. Era din cauză că aerul este atât de pur, fără nici cea mai mică urmă de poluare. Plămânii lui parcă nu erau pregătiţi să accepte existenţa unui aer curat, fără niciun gram de toxine în el, ei fiind obişnuiţi cu o mulţime de elemente poluante, cu un regim dur de întreţinere, şi într-un stadiu avansat de necrofilie. Se întreba oare cât mai avea până ce un cancer îl dobora, sau până ce un infarct punea stăpânire pe inima lui datorită vaselor de sânge îngroşate din cauza nicotinei şi a dioxidului de carbon. „Nu, nu se poate, dacă nici acum nu am găsit motivele şi exemplele necesare pentru a renunţa la viciul acesta tâmpit, atunci nu ştiu când am să o mai fac!”. Îşi promise că va face tot posibilul pentru a păstra vii în amintire momentele de mai devreme astfel că de fiecare dată când dependenţa îl va îndemna să îşi aprindă o ţigară, el să aibă o armă împotriva ei. Spera să meargă, şi în acelaşi timp un sentiment de exaltare îl cuprinse şi o senzaţie de putere şi de confort psihic că a reuşit să îşi arunce din minte dependenţa de ţigări. Ii venea să strige de bucurie, dar pentru că trebuia să se abţină, se îndreptă doar de spate şi îşi permise un zâmbet larg şi lung, ce se termină în momentul în care Fbotul se opri în faţa garajului casei lui Arian, înconjurat de oamenii lui George.

      - Lăsaţi armele jos! strigă Arian la ei venind în viteză pe placă.

      George rămase puţin surprins, dar îl ascultă şi le făcu semn subordonaţilor săi să asculte de Arian şi să nu mai ţină armele îndreptate înspre Robert.

      - George, în jumătate de oră vreau să fie toată lumea pregătită de plecare.

      Intră în casă, urmat de Robert şi se îndreptă înspre liftul ascuns în perete. Ţinea într-o mână cartea şi în cealalalta mână cubul extras din capul acelui hidos specimen. Opri liftul doar în apropierea camerei Maşinii. Aruncă o privire către Robert, care spre deosebire de sora lui, părea că e familiarizat cu locurile acestea.

      - Ai reuşit să ajungi şi aici, nu? Arian se gândea că Robert a spart şi sistemele de siguranţă şi a intrat în toate zonele, umblând nestingherit, probabil observând ce s-a întâmplat cu Andreea şi cu Maşina.

      - Da, nu pot să zic că a fost uşor, dar nici extraordinar de dificil. Cred că sistemele tale de siguranţă pot fi îmbunătăţite, şi te-aş ajuta cu plăcere să o faci, nu ar dura mult, probabil câteva zile, Robert se bucură că îi putea fi de ajutor şi că în sfârşit există un om care vedea în el potenţialul pe care îl deţinea şi ce abia aştepta să fie exploatat.

      Arian îi aruncă o privire ce părea să îi zică „Esti nebun? Crezi că ne permitem să pierdem câteva zile? Poate dacă cereai câteva ore sau minute....dar nu zile!”. Apoi îşi întoarse privirile căutând pe cineva. Se îndreptă către un panou de pe perete şi ceru calculatorului să o găsească pe doctorul Liu şi să îi transmită că vrea să o vadă în cel mai scurt timp în camera Maşinii.

      - Aşteaptă-mă te rog afară, îi spuse el lui Robert şi acesta ascultă fără să mai pună nicio întrebare. Era curios să vadă cum funcţiona sistemul logic al Maşinii şi acele simboluri. La urma urmei era un programator!

      Arian se întoarse către panoul de control al Maşinii unde după o singură atingere apăru acel ecran hologramic de mai devreme. Se urcă în interiorul Maşinii unde mai devreme a stat Andreea, şi începu să manevreze de acolo simbolurile şi cuburile de pe ecran. Poziţionă cubul în centrul Maşinii, undeva chiar în spatele sau, şi îl lasă pe mână laserelor care la fel ca în cazul Andreei începură să despartă fiecare fir din mănunchi. Doctorul Liu intră în camera Maşinii, destul de bulversată să îl vadă pe Arian manevrând din nou Maşina.

      - Am înţeles că ai vrut să mă vezi, se adresă ea pe acelaşi ton încântător lui Arian.

      - Da, vreau să îţi spun că misiunea ta în cadrul acestui complex s-a încheiat conform contractului! Nu intenţionez să te ţin mai mult aici, cred că ai făcut o treabă excelentă, dar e timpul să ne despărţim! Arian îi spuse toate acestea fără că măcar să se uite la ea, ci din contră se juca în continuare cu ecranul

      Lui Liu îi dispăru orice zâmbet de pe faţă şi dintr-o dată izbucni:

      - Ce vrei să spui, că mă concediezi? era efectiv un urlet, la auzul caruia Arian îşi ridică ochii din ecran, se uită atent la ea şi îi spuse:

      - Nu te concediez, ţi-a expirat contractul şi nu mai am nevoie de serviciile tale!

      - Eşti un nenorocit! Adică vrei să îmi iei toată munca pe care am depus-o aici, toate descoperirile şi să le dai la nu ştiu ce alt nenorocit de doctor? Asta vrei? şi mai ai şi tupeul să vii să îmi spui că mi-a expirat contractul! Din câte ştiu eu, contractul l-am făcut pentru un an de zile, şi la ultima mea verificare, adică acum două zile, sunt aici de exact 983 de ani şapte luni şi două zile! şi tu vii acum să îmi spui că mi-a expirat contractul?!? era foarte frumoasă în ipostaza aceasta nervoasă, şi fără să îşi dea seama, cuvintele ieşeau atât în engleză, cât şi în chineză. Pentru Arian nu asta era o problemă, pentru că oricum înţelegea şi vorbea fluent o mulţime de limbi, problema e că nu şi-a dat seamă că a trecut chiar atât de mult timp aici.

      - Ei bine, continuă el ca şi când Liu nu ar fi zis nimic mai devreme, contractul tău era semnat pentru un an de zile din lumea de unde ai venit. Ei bine, azi, în acea lume, te vei întoarce exact după un an de zile după ce am semnat contractul. Ai uitat că aici suntem într-o altă dimensiune? Aici a trecut mult mai mult timp, dar pe Pământ nu a trecut decât un singur an!

      - Vrei să îmi spui, că toţi prietenii mei, părinţii, rudele, toată lumea trăieşte, şi că sunt doar cu un an mai bătrâni decât atunci când am semnat contractul? Scuză-mă Arian, dar sunt confuză...eu am măsurat aici anii pe care ţi i-am spus mai sus, şi acum tu vii şi îmi spui ceva imposibil..., Liu simţi nevoia să se aşeze, căci picioarele îi tremurau.

      - Ar trebui să îţi vezi faţa, Arian zâmbea la vederea stării de spirit a doctorului! Aici v-a fost afectată percepţia asupra trecerii timpului, şi pe lângă asta, aerul pe care îl respiraţi este un aer special, format în mare parte din nişte toxine ce se găsesc din belşug în plantele ce cresc deasupra noastră. Aceste toxine acţionează asupra tuturor celulelor din corp, suprascriindu-le la nivelul la care le-au găsit. Asta înseamnă că dacă respiri tot timpul acest aer, celulele tale îşi vor păstra nivelul şi construcţia celor pe care le aveai la prima inspirare a aerului. Acest lucru înseamnă pentru corpul tău că nu va suferi nicio modificare...vei rămâne veşnic tânără! Mă mir că încă nu aţi reuşit să descoperiţi această toxină din aer, deşi aţi făcut o mulţime de teste!

      - Deşi sunt om de ştiinţă, Arian, şi pentru mine orice lucru are o explicaţie empirică, de data aceasta simt că îţi baţi joc de mine şi de tot ceea ce înseamnă ştiinţă! Liu părea furioasă, şi Arian era sigur că dacă ar fi avut o armă la îndemână l-ar fi atacat fără să mai gândească nicio secundă. Vrei să îmi spui că aerul pe care îl respirăm este Elixirul Tinereţii?

      - Da, poţi să îi spui şi aşa, eu încă nu m-am gândit să îi dau o denumire. Vezi tu, aşa a fost posibilă şi existenţa mea atâta timp pe Pământul acesta şi nu numai în această dimensiune, ci chiar în dimensiunea noastră, unde eram privat de această toxină... corpul meu produce această toxină, astfel că eu nu am nevoie să respir aerul acesta ca să rămân la acelaşi nivel. Scuză-mă te rog un minut!

      Terminase de manevrat simbolurile şi cuburile şi acum laserele îi imobilizaseră capul. Liu se apropie de el, şi abia atunci observă cubul ce era susţinut de lasere care începură să conducă firele înspre zona în care se găsea hipocampusul. Această zonă era chiar sub lobul temporal, astfel că toate firele trebuiau să pătrundă până stabileau o conexiune cu reţelele neuronale din hipocampus. Liu nu avea de unde să ştie în ce zonă a creierului aveau să fie trimise firele, dar bănuia că avea ceva de a face cu memoria, datorită zonei înspre care se îndreptau laserele.

      Întregul proces, nu dură mai mult de un minut, şi la final, firele au fost scoase, laserele oprite, şi Arian se prăbuşi la pământ încercând să tragă aer în piept din răsputeri. Liu se repezi asupra lui şi îi luă capul în mâini, punându-l în poziţia culcat, unde îi era mai uşor să respire, îi verifică răspunsul pupilelor la stimul luminos şi pulsul. Toate erau în regulă şi în câteva minute Arian îşi reveni complet, dar pe chip i se citea nemulţumire şi nedumerire.

      - Ce a fost asta? Liu era curioasă ce putea să îl afecteze aşa de tare pe Arian.

      - O amintire uitată, ascunsă şi regăsită! şi acum sunt fascinat de ceea ce tocmai am aflat şi de ceea ce mi-am adus aminte. Pregăteşte-te te rog, o să plecăm în curând, se apropie de ea, îi luă capul în mâini şi o sărută pe buzele roşii şi supărate. Nu îmi doresc să pleci, continuă el, dar nu mai permit să stai aici, nu mai eşti în siguranţă! Arian se întoarse către Maşină pentru a o închide, dar Liu îl prinse de mână, îl întoarse înapoi către ea şi se aruncă înspre buzele lui, pornind un sărut nebunesc şi excitant.

      - Te vreau, Arian, te vreau de atâţia ani...am uitat ce am avut acasă, am ales să trăiesc doar ca să te văd pe tine, şi îmi pare rău că niciodată nu am avut curajul să fac ce fac acum! Liu nu mai ţinea cont că poate o vede cineva, că în camera de lângă ei încă mai erau savanţi ce monitorizau procesele prin care a trecut Maşina şi Arian.

      - Computer, sigilează camera, fonic, vizual, lumina la treizeci la sută şi lansează modul exterior. O ridică pe Liu în braţe, în timp ce Computerul transforma camera în pădurea de afară, dar lăsând-o fără nicio cumunicatie cu exteriorul. Arian o aşeză pe Liu pe suportul Maşinii şi se aplecă asupra ei, uitându-se pentru câteva momente atent în ochii ei frumoşi, în timp ce îi mângâia umărul, urcând uşor pe gât şi apoi pe chipul ei de o frumuseţe sălbatică. Pereţii camerei acum procesau imaginile din afara casei, oferindu-le senzaţia că se aflau în exteriorul casei, liberi şi nestingheriţi de nimeni, în acel decor format din fauna şi flora atât de sălbatică şi virgină. Liu a vrut să spună ceva, dar un deget al lui Arian peste buzele ei îi opri orice intenţie de a ruina momentul din cauza câtorva cuvinte. Uşor, Arian începu să o descheie la nasturii halatului alb, şi în curând, Liu se găsea goală şi splendidă în faţa lui, uitându-se la el ca şi o virgină ce experimentează gustul fructului interzis pentru prima dată. Urmă ea să îi dea jos hainele de pe el, cu grijă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Deşi nu era prima dată când îl vedea pe Arian dezbrăcat, era la fel de surprinsă ca de fiecare data de perfecţiunea corpului lui, de muşchii puternic reliefati şi de o simetrie extraordinară. Nu se putu abţine să nu îi mângâie pielea tânără şi întinsă pe muşchii ieşiţi în evidenţă, o piele puţin închisă la culoare, ce scotea şi mai mult în evidenţă corpul parcă sculptat al lui Arian. Acesta o împinse în spate uşor, până ce Liu se afla întinsă pe spate, începând să o sărute pe buze, pe ochi, pe frunte, nas, urechi, gât, se opri puţin mai mult asupra frumoşilor ei sâni pentru ca apoi să coboare către zona fierbinte dintre picioarele ei. Un geamăt la început timid, pentru ca imediat Liu să se lase purtată pe nişte valuri imense, un tsunami simţind că trece prin corpul ei. Închise ochii iar când îi deschise, Arian era întins lângă ea, susţinându-şi capul într-o mână şi uitându-se cu un zâmbet ştrengăresc la ea. Cu cealaltă mână îi mângâia uşor sânul. Se întinse către ea, o sărută pe vârful nasului, şi apoi se ridică şi începu să se îmbrace.

      - Ce mi-ai făcut? Liu era confuză, nu îşi aducea aminte nimic, simţea doar acea senzaţie de plăcere imensă şi urmele unui orgasm ale cărui valuri încă mai circulau prin venele ei, trimiţându-i semnale electrice către creier.

      - Îmi pare rău, dar nu aveam timp pentru aşa ceva, aşa că am comprimat timpul. Ceea ce s-a întâmplat în două ore, în realitate a fost doar o secundă! Nu te speria, în câteva minute vei avea memoria la loc...sper doar că o să rememorezi cu plăcere orele de mai devreme! Arian era îmbrăcat şi pregătit de plecare, când un prim flashback îi apăru în minte lui Liu. Se îmbujoră toată şi începu să gâfâie în timp ce îşi recăpăta memoria.

      - Da, ai tendinţa să retrăieşti pentru scurt timp ceea ce s-a întâmplat în perioadă aceea! Arian zâmbea văzând-o cum resimte un orgasm intens, pentru ca apoi să deschidă ochii, să îl privească şi să îi şoptească „Multumesc!”. Sper să îţi mai aduci aminte din când în când şi de mine după ce vei pleca în cealaltă dimensiune, continuă el mai mult ironic.

      - Nu fii rău, Arian, bineînţeles că o să ne mai întâlnim atâta timp cât îţi doreşti şi tu lucrul acesta! Liu abia reuşea să articuleze cuvintele, dar încet, începuse să se îmbrace şi ea, încă afectată de imaginile din creierul ei care îi arătau ceea ce s-a întâmplat mai devreme. Simţea un deja-vu, dar se simţea excelent, că şi când ar fi trăit de două ori acele senzaţii extraordinare.

      - Haide, trebuie să plecăm! spuse Arian şi se opri să o privească pe Liu în timp ce îşi acoperea corpul frumos cu câte un inutil obiect vestimentar.

      Comandă computerului să revină la camera iniţială, indiferenţi la discuţiile şi privirile pe care doctorii din camera alăturată le aruncau, Arian o mai sărută încă o dată pe Liu înainte să iasă din cameră. O trimise apoi să îşi pregătească lucrurile pentru că aveau să plece în jumătate de oră. Se îndreptă către Robert care muncea ceva la un calculator

      - Haide, Robert, trebuie să punem cartea din nou în seif! Ce lucrezi acolo? Arian îşi aruncă o privire peste umărul lui Robert şi văzu că acesta verifica sistemele de securitate, şi după expresia de pe faţa lui nu părea deloc satisfăcut.

      - Am aruncat o privire la modul în care ai configurat sistemele! Sunt bune, dar nu foarte bune! Adică eu, continuă Robert, dacă le studiez puţin, aş putea să le sparg pe toate! Poate dacă m-ai lasă puţin timp cu ele, aş putea să le rescriu şi să le fac imbatabile.

      - Nu acum, nu avem acum timp pentru aşa ceva! Trebuie să plecăm, dar am sentimentul că vom reveni în curând aici şi atunci ai să ai timp să te ocupi de ele. Acum dă-mi cartea şi du-te să o aduci pe sora ta. Va veni şi ea cu noi! Arian luă cartea din mână lui Robert şi cu mână cealaltă se întinse şi îl prinse pe Robert de ceafă lovindu-l violent cu capul de masă.

      - Ce dracu! reuşi să îngâne Robert ridicându-şi capul cu nasul şi gura pline de sânge. De ce ai făcut asta? părea a nu conştientiza situaţia în care era pus şi nici motivul. Savanţii din cameră se retraseră într-un colţ aşteptând să vadă urmarea, nici unul dintre ei neavând puterea să intervină.

      - Lipseşte o pagină din carte, ce ai făcut cu ea? simţurile dezvoltate ale lui Arian coroborate cu informaţiile primite de la milioanele de nanoboţi ce îi acopereau corpul îl anunţaseră despre o diferenţă în greutatea cărţii, chiar dacă aproape insesizabilă. Cel ce se Luptă cu Umbrele este în legătură şi cu tine, nu-i aşa? urlă Arian la Robert

      Privirea lui Robert coborâ încet către pământ, şi nu a mai fost nevoie de nimic altceva pentru a continuă conversaţia. Arian se prăbuşi pe un scaun şi îşi luă capul în mâini. „Nu se poate să fiu înconjurat numai de oameni care urmăresc cu totul alte scopuri sau de trădători. Ar trebui să dau un exemplu, dar nu am timp acum...niciodată nu am timp pentru aşa ceva! Am să îi fac jocul Celui ce se Luptă cu Umbrele până la capăt, am să observ loialitatea lui Robert faţă de el şi apoi am să iau o decizie în privinţa lui Robert.”

      - Ridică-te! Arian aproape îi smulse braţul din umăr lui Robert forţându-l să se ridice de pe scaun. Vreau să ştiu de ce nu mi-ai spus că Cel ce se Luptă cu Umbrele a stabilit o conexiune şi cu creierul tău? şi de ce ţi-a spus să rupi foaia aceea?

      - Nu ştiu de ce mi-a spus să rup foaia, dar ştiu unde am pus-o! şi în legătură cu conexiunea, când acesta face o conexiune cu cineva, respectiva persoană nu e neapărat obligată să ştie că cineva vede acelaşi lucru...doar dacă el îţi spune, ori nici mie, şi nici lui Liu nu ne-a spus că a fost stabilită conexiunea. Despre pagina lipsă, îţi spun că este la mine, este în perfectă stare de funcţionare, şi se poate citi totul de pe ea...era îndeajuns să o ceri! Robert se aşeză din nou pe scaun, simţindu-se obosit şi pe de-o parte depăşit de toate aceste situaţii. Ideea era să intru în sistemele tale de securitate, să le sparg, şi apoi să te conving că trebuie refăcute şi întărite şi că doar eu pot să fac acest lucru. Dacă te convingeam, urmă să pun o secvenţă de cod, ce mi-ar fi permis la o dată ulterioară să vin şi să am acces oricând în incintă, la orice nivel, şi fără niciun fel de constrângeri.

      - Te omor! Arian avea pe faţă din nou expresia aceea de nebunie, îşi pierduse din nou cumpătul. Robert observă pumnul încleştat şi simţi că e la o distanţă de doi paşi de moarte, aşa că închise ochii!

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Comentarii (1)  
Gogu
Duminică, 24 Octombrie 2010, ora 20:08

Nivelul de detalii da dovada de o imaginaite bogata si o minte creativa si captiveaza cititorul chiar din primele randuri parcurse.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online