evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Mesajul  -  Întunericul vieţii  -  Atingeri sensibile  -  Duhovnicul  -  Jocul  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Luminile oraşului XXIII  -  Gustul libertăţii  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Marea Neagră. Iulie  -  Aether pro narcosi  -  Epsilon  -  Fata din vis  -  Necunoscutul intrigant  -  Praf minune (II)  -  Hoţul de timp  -  Poporul perfect  -  Taxi  -  Război total  -  Luminile oraşului IV  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Gândacul  -  Almateea  -  Cristerra  -  Puroi I  -  Ambiguitate clinică  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Peştele albastru  -  Vizita  -  Aripile din cer  -  System Error  -  Aici şi acum  -  Gondolierul  -  Dependent TV  -  Elixirul vieţii  -  Jocul  -  Casa de la marginea pădurii  -  Iza  -  Cap de listă  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Pierderea  -  O noapte într-un ceas  -  Himera  -  Păsări de pradă  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Pescăruşul  -  Echilibrul  -  Războiul lumilor  -  Umbra


Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)

Paul Boncuţiu



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      După ce se îmbrăcă, Liu ieşi din camera Maşinii şi nemaiavând putere să dea ochii cu restul savanţilor din încăpere, foşti colegi atâţia ani de zile, porni în cealaltă direcţie, către încăperile personalului. Pe drum începu să se gândească la tot ce i-a spus Arian înainte de a face dragoste. Se gândea că avea să plece acasă, şi că acolo încă îi va găsi pe cei dragi, îl va găsi pe EL. Timpul a estompat frumoasa lor poveste de iubire şi lupta ce au dat-o amândoi pentru a încerca să îl scape de acea boală nimicitoare. Apoi, când a luat decizia de a munci pentru Arian, a trebuit să renunţe la el pentru un an de zile, dar ştia că avea să se întoarcă şi dacă ar fi vrut, cu banii pe care i-ar fi câştigat pe contractul oferit de Arian avea să poată să trăiască toată viaţa în lux, fără să fie obligată să mai muncească niciodată. Îşi dorea linişte financiară, şi îşi dorea pentru copiii ei să nu fie obligaţi să treacă prin neajunsurile şi mizeriile prin care a trecut ea în copilărie. Împreună cu el a luat decizia de a pleca şi au fost de acord că un an de zile nu e mult. Apoi îşi aduse aminte că a trecut primul an aici şi cum Arian a venit şi le-a prelungit contractul pentru o perioadă nedeterminată, oferindu-le în fiecare an o mulţime de motive ştiinţifice pentru care să rămână. În timp, au uitat de existenţa altei vieţi decât cea de aici, şi aici credea Liu că au intrat în joc şi câteva neurotoxine probabil administrate regulat de către Arian pentru a estompa aceste dureri şi a uita trecerea timpului. Arian i-a ţinut captivi aici, dar cu toate astea nu era supărată pe el. Nu era şi nici nu avea de ce să fie, pentru că dacă Arian are dreptate şi în exterior, în cealaltă dimensiune nu a trecut decât un an de zile, atunci toată această aşteptare şi muncă nu s-a dovedit a fi în van. Pe lângă acest aspect, cunoştinţele acumulate în cei aproape o mie de ani de existenţă în această incintă, şi descoperirea existenţei tinereţii veşnice, înseamnă un pas uriaş pentru omenire. „Trebuie să iau o specie de plantă pentru a demonstra lumii despre existenţa acestei posibilitati” îşi spuse ea. Atunci un semnal de alarmă îi se aprinse în creier, şi îşi aduse aminte de discuţia avută cu Arian şi de faptul că acesta a zis că lui îi produce corpul această toxină a tinereţii veşnice. „Dar cum pot să aflu oare care este plantă aceea şi cum de ne-a scăpat un asemenea aspect după toate testele pe care le-am făcut pe corpul lui Arian de-a lungul timpului. „Nu se poate! Trebuie să o fi găsit, dar”...îşi duse mâna la gură, şi aproape că se prăbuşi la pământ : „Masina! să fiu a naibii!” îşi aduse aminte că în timp ce Andreea era modificată de către Maşină, a observat o fluctuaţie neobişnuită de substanţe plecând de la Maşină către cortexul Andreei şi apoi răspândite de acesta în tot corpul, oferind o luminozitate neobişnuită a întregului corp. În acel moment, deoarece activitatea cerebrală rămăsese aproape nemodificată, pulsul şi funcţiile vitale fiind la un nivel excelent, a trecut cu vederea acea anomalie. Dar acum, privind în retrospectivă, era gata să bage mâna în foc că acela a fost momentul în care cortexul a fost încărcat cu substanţele al căror nume nu şi le aducea aminte acum, dar putea să revadă oricând înregistrările cu desfăşurarea modificărilor Andreei. „Trebuie să îi fac o scanare Andreei, să mă conving că întradevăr am dreptate, şi atunci misterul este rezolvat, înseamnă că şi Arian, tot de la Maşină deţine această importantă descoperire. Asta înseamnă că nu plantele produc această toxină, plantele fiind doar o diversiune!” îşi îndreptă atentă paşii înspre zona de recuperare în care Andreea era ţinută pentru a-şi reface corpul şi creierul, fiind pregătită pentru contactul cu exteriorul. Trebuia să treacă printr-o serie de teste, inclusiv lupte corp la corp, teste de inteligenţă, tactice şi psihologice. Aşa că acum nu i-ar fi greu să îi spună că are nevoie de o scanare pentru pregătirea unui test. Ajunse la uşa ce o despărţea de Andreea şi privi prin geamul pe jumătate mat. Andreea dormea liniştită. „Nu are de ce să fie un lucru ieşit din comun!” se încurajă Liu. Bătu încet la uşă şi intră în încăpere.

      - Bună Andreea! aceasta se întoarse către Liu şi se uită mirată la ea, cu ochii încă umpluţi cu cearcăne şi încă evident obosită după chinurile la care creierul şi corpul i-a fost supus.

      - Doctore Liu! Mă bucur că aţi venit, şi mă mir totodată. Se zvoneşte că Arian v-ar fi cerut să plecaţi.

      - Este doar o neînţelegere, te asigur, Andreea! Liu încerca să nu schimbe nimic din poziţia feţei, sau din zâmbetul ei nelipsit, pentru că ştia că mai ales acum, după ce a trecut prin Maşină, Andreea, la fel ca şi Arian era capabilă să miroase de la distanţă o minciună. Am venit să îţi fac o scanare pentru că o să începem în curând testele finale. Nu o să dureze mult.

      - Mă mir să aud că m-am înşelat, dar presupun că poate fi ca şi efect al modificărilor Maşinii.

      - Se poate ca încă să nu fii obişnuită cu schimbările din corpul tău, dar tocmai din cauza aceasta trebuie să rulăm testele, ca să putem să îţi spunem ce s-a modificat şi ce nu. Acum, dacă nu te superi, am să te rog să te relaxezi şi să te întinzi pe spate. Liu începu să aibă încredere mai mare în ea, mai ales că a văzut-o pe Andreea cum o ascultă fără să comenteze nimic. Îşi luă aparatul care semăna cu un playstation, cu un ecran mare în centru şi câteva butoane pe laterale. A ataşat de la aparat două fire în zona cortexului Andreei. Apoi puse aparatul pe pieptul Andreei şi apăsă unul dintre butoane. Ceea ce părea a fi ecranul aparatului era de fapt un ecran hologramic care odată pornit, începu să transmită o imagine la jumătate de metru deasupra corpului Andreei, reprezentând corpul acesteia pe o scară de unu la unu. Astfel că Liu avea acces la tot corpul acesteia şi la toate modificările aduse, depinzând de selecţia pe care o făcea din butoanele de pe aparat. Funcţie de opţiunile pe care le alegea, acea hologramă se transforma, aducând doar sistemul muscular dacă asta se dorea sau doar sitemul osos, sau doar cel limfatic. Putea de asemenea să selecteze o vedere la nivel celular sau doar terminaţiile nervoase. Dar Liu a delimitat doar zona din cortex care a fost impregnată cu acele substanţe şi a cerut să afişeze principalele sinapse din acea zonă. Astfel a observat că una dintre sinapse crea o legătură la nivel celular cu toate celulele corpului, controlând nivelul de alimentare cu impulsuri electrice a acestora. Acea sinapsă semăna cu un aparat de măsurat voltajul bateriilor. A selectat doar acea sinapsă şi a observat că întradevăr avea dreptate...se dădu doi paşi mai în spate şi se uită la hologramă corpului Andreei, în care apăreau toate celulele din corpul ei, absolut toate. Vedea clar cum din acea sinapsă pleca la fiecare inspiraţie câte un val de energie care modificau structura celulelor suprascriind informaţia cu informaţia memorată la ultima inspiraţie. În acest fel, celula rămânea mereu la acelaşi nivel ca şi la ultima inspiraţie. Liu selectă o zonă a corpului, apoi o mări până ajunse la nivel celular, şi se opri când în locul corpului hologramic, se aflau doar câteva celule.

      - Te rog să inspiri şi să ţii aerul în tine până când îţi spun eu să îi dai drumul! din nou Liu a fost bucuroasă să observe că Andreea o ascultă fără să pună întrebări.

      - Poţi să respiri acum!

      Liu observă modificările apărute la celulele afişate, iar una dintre ele, din lipsă de oxigen, chiar muri. În momentul în care Andreea inspiră, celulele au revenit la nivelul de mai devreme, inclusiv cea care murise, acum fiind din nou vie şi nevătămată.

      - Incredibil! Liu scăpă această remarcă şi Andreea realiză că scopul vizitei era cu totul altul decât pregătirea testelor.

      Un şoc trecu prin corpul Andreei, aceasta îşi dădu ochii peste cap de câteva ori, dar îşi reveni înainte ca Liu să aibă timp să intervină. I se adresă lui Liu ca şi când nu ar fi păţit nimic, dar totuşi cu o privire destul de impacientată şi foarte obosită.

      - Doctore Liu, dacă nu mă înşel, în acest moment Arian este pregătit să îl omoare pe Robert! Ai la dispoziţie mai puţin de un minut să o găseşti pe sora lui, Maria şi să îl salvezi din mâinile lui Arian! Te rog, fă-o, Robert nu trebuie să moară, este foarte necesar să trăiască! Andreea o privi cu ochii stinşi şi obosiţi. Du-te!

      Liu o luă la fugă pe coridor, mulţumind în gând că încăperea în care era închisă Maria era chiar lângă cea de recuperare a Andreei. Pe Maria o găsise într-o stare de agitaţie, lovind cu pumnii uşa şi urlând că trebuie să iasă, strigând că simte că ceva rău se va întâmpla!

      - Haide, repede, Arian vrea să îl omoare pe fratele tău! Nu prea mai avem timp, e în camera de control, fugi! Liu alerga în spatele ei, gândindu-se la legătura care trebuie să existe între Maria şi Robert, cei doi fiind fraţi gemeni. Maria a simţit pericolul în care era pus fratele său şi plângea pentru că nu putea să facă nimic să îl salveze.

      Liu se opri la câţiva metri de camera de control şi îl văzu pe Arian prin geam cum îşi aruncă pumnul către capul lui Robert, acel pumn care putea să distrugă un perete de beton. Ştia că în faţa acelei forţe, ţeasta lui Robert nu era altceva deca o bucată de spumă poliuretanică, avea să îl străpungă mai puternic decât un glonţ, şi avea să îl omoare. Îşi duse mâinile la ochi şi nu auzi decât urletul lui Maria, şi biroul cum trosneşte rupându-se sub puterea loviturii.

     

     



     

      - Arian, nu! în încăpere intră Maria alergând, şi ţipă la Arian care lansase deja pumnul înspre ţeasta lui Robert, te rog, nu fă asta! continuă Maria, izbucnind în plâns. Arian se trezi parcă dintr-un somn adânc, şi dându-şi seama ce face, reuşi să schimbe traiectoria pumnului, astfel că lovi masa şi tastatura biroului rupându-le în două. Robert îi văzu chipul calm al lui Arian, o diferenţă imensă faţă de faţa pe care o avusese mai devreme şi realiză că e în siguranţă. Maria se aruncă la gâtul fratelui său, plângând. Ai înnebunit? De ce ai vrut să îl omori? strigă ea uitându-se speriată la Arian.

      Arian se uită nedumerit la cei doi, strânse cartea în mână, se întoarse şi plecă uitându-se atent la reacţiile îngrozite ale savanţilor şi apoi la privirea plină de compasiune a lui Liu. „Ce se întâmplă cu mine? De ce îmi pierd controlul atât de des? Înainte aveam câte un acces de acest gen o dată la un secol sau chiar mai rar, dar acum...am avut deja trei într-o săptămână! Ceva s-a modificat în sistemul meu, şi o să aflu ce!” Cu gânduri de acest gen în minte, se îndreptă către biroul său, unde ascunse din nou în seif cartea împreună cu cubul din care extrase amintirile lipsă. Apoi rescrise codul de securitate pentru a preveni o altă eventuală spargere a seifului, bazându-se pe impulsurile sonice pe care le-a folosit Robert ca să treacă de sistem. După ce închise seiful, a folosit staţia de emisie-recepţie ca să îl anunţe pe George că în câteva minute vor pleca.

      - Suntem pregătiţi de plecare, Arian, dar poate că ar fi bine să vii să vezi ce se întâmplă aici sus...s-a înnegrit tot cerul! Ar trebui să ne pregătim şi pentru altceva în afară de plecare?

      - Da, pregătiţi-va de luptă, s-ar putea să ne fi fost descoperită poziţia! George, că să câştigăm timp, în cazul în care întradevăr suntem invadaţi, anunţă-mă şi voi camufla întreaga zonă. Ne va ajuta să mai câştigă ceva timp înainte să ne găsească.

      - Cine să ne găsească Arian? dacă ştii, spune-mi şi mie, ca să ştiu pentru ce să îi pregătesc pe băieţii mei! George trebuia să afle cât mai multe detalii, cu riscul de a-l supăra pe Arian, dar altfel nu îşi putea pregăti apărarea.

      - „Ei”! Doar „Ei” ne pot găsi în această dimensiune, pentru că doar „Ei” au tehnologia necesară să sară dintr-o dimensiune în alta.

      Afară, toţi se cutremurară la auzul acestei veşti. Adică s-ar putea să fie „Ei”, cei de care se povestea atâta, cei care îşi doresc dispariţia omenirii atât de mult. Lui George îi luă ceva timp să îşi revină, dar în curând, vocea lui răsuna autoritar pe suprafaţa din zona navei, dând ordine şi pregătind armele disponibile pentru a face faţă unui eventual atac. Trebuia de asemenea să se asigure că soldaţii lui erau pregătiţi să dea ochii cu „Ei”, deşi nici el nu era sigur că e capabil de aşa ceva. Arian apăru în curând pe platformă, uitându-se spre cerul întunecat unde norii formaseră o spirală paralelă cu curbura pământului. O singură privire a fost de ajuns pentru ca Arian să îşi dea seama că nu sunt în pericol.

      - Pregătiţi-vă de plecare, nu suntem în pericol, ne-au ratat de data aceasta! Au trecut la câteva minute depărtare de noi. Arian se gândea cine ar fi putut să le transmită locaţia lor, chiar dacă nu atât de exactă, dar îndeajuns încât „Ei” să poată face încercări de a o găsi. Se pare că sunt chiar foarte aproape de a reuşi. „E doar o chestiune de timp până când vor găsi breşa şi dimensiunea cuantică corectă. Trebuie să plecăm de aici şi să le-o luăm înainte!” Se gândi la cei patru dinozauri care ar fi avut timpul necesar să transmită măcar o parte din informaţia pe care au furat-o din Arian, înainte de a-i distruge. Sau ar fi putut fi Cel care se Luptă cu Umbrele, care a reuşit să stabilească o legătură cu două persoane din această dimensiune. Poate are o metodă de calcul a distanţei legăturii sau o metodă de localizare a spaţiului în care îşi duceau activitatea conexiunile sale. Se poate ca „Ei”, fiind atâta timp în contact cu el, să îi monitorizeze activitatea cerebrală şi astfel să descopere unde erau aruncate impulsurile electrice din creierul lui. Nu avea de unde să ştie acest lucru până nu avea să îl cunoască pe Cel care se Luptă cu Umbrele, şi să îl citească. Ca să facă acest lucru, trebuia mai întâi să îl găsească. Dacă totuşi nu era el, cel care oferea informaţii „Lor”, atunci înseamnă că e cineva din interiorul incintei, unul dintre savanţi, care a reuşit cumva să transmită informaţii în cealaltă dimensiune. Îşi spuse că se va întoarce curând aici şi va găsi trădătorul dacă e unul dintre savanţi. „Dar acum trebuie să fac ceva mult mai important decât să găsesc trădătorul....trebuie din nou să ascund Maşina!”. Alergă până la lift, apoi în camera Maşinii, unde câţiva savanţi se învârteau în jurul ei, făcând diferite măsurători.

      - Plecaţi de lângă Maşină! strigă Arian la ei. Ieşiţi din cameră, altfel va aşteaptă o moarte deloc plăcută. Arian din nou văzu pe feţele lor acea groază, o frică faţă de el, şi nu înţelegea de ce sunt în ultima vreme atât de îngroziţi de apariţia lui prin zonă. „Sigur e din cauza acceselor mele din ultima vreme, dar prea puţin contează ce cred ei în aceste momente”, îşi spuse Arian şi se urcă pe piedestalul Maşinii, ridicându-şi mâinile şi atingând partea superioară a cupolei. Apoi închise ochii.

      Savanţii din cameră de control au asistat cu stupoare cum în faţa lor, în camera Maşinii spaţiul şi timpul putea să fie manipulat de către un om. Acum realiza fiecare dintre ei de ce Arian este atât de respectat şi motivele luptei pe care o ducea. Toată lupta era dusă pentru ca ei să poată să îşi revadă familiile, să aibă la cine să se întoarcă acasă, să aibă un pământ pe care să calce fără să le fie teamă că mâine nu vor mai exista.

      În jurul lui Arian se creă un câmp de forţe asemănător unui uragan, dar care în exteriorul său nu mişcă absolut niciun fir de păr. Această mişcare rapidă a particulelor de aer din jurul lui Arian, dilata timpul şi spaţiul şi cuantifica materia într-un alt timp şi în alt spaţiu. Reuşea până într-acolo încât să stabilească el unde şi când avea să se transpună.

      Când deschise ochii se afla în ceea ce părea a fi o încăpere fără nicio uşă, dar cu câteva hublouri. Prin hublouri se vedea fundul unui ocean împreună cu o bogată faună şi floră marină. „Locul perfect!” îşi zise Arian, care a creat acest buncăr cu multe mii de ani în urmă, ca şi plan de rezervă pentru sitautii ca şi ceea ce s-a întâmplat azi. Era cea mai bună ascunzătoare, în cel mai adânc punct al oceanului, undeva la peste douăzeci de kilometri adâncime, şi din nou într-un timp şi spaţiu diferit. Buncărul menţinea nivelul radiaţiilor emise de către Maşină la un nivel apropiat de zero, şi pe lângă aceasta, undeva la doisprezece kilometri adâncime a lansat o pânză hologramica ce denatura adâncimea reală a acelei zone prin imitarea solului marin. De asemenea, pânză ecranează orice undă transmisă din exterior, ceea ce ar face imposibilă orice scanare venită din exterior. O ascunzătoare perfectă. Arian lasă Maşina acolo în acel buncăr, şi se întoarse înapoi în camera de control.

      - Anunţaţi-o pe Liu că plecăm în momentul acesta, strigă Arian la savanţi şi se îndreptă către Robert şi Maria, care stăteau pe câte un scaun şi se ţineau de mâini. Maria încă avea ochii innecati în lacrimi.

      - Haideţi, trebuie să plecăm, nu mai putem pierde niciun minut. O să vă lămuriţi voi la un moment dat despre ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar acum am nevoie de ajutorul vostru! nu prea îi convenea să zică asta, dar trebuia să îi convingă cumva că nu el este cel de care trebuie să le fie frică.

      Cei doi se ridicară de pe scaun, şi îl urmară pe Arian în lift, apoi pe platformă. Liu era deja acolo, pregătită pentru plecare. Arian aruncă o privire scurtă către George, care îi confirmă dintr-o mişcare de sus în jos a capului că nu s-a întâmplat nimic deosebit şi că pot pleca oricând doresc.

      - Să mergem atunci! Arian se opri pe scara navei, se întoarse către toţi cei adunaţi pe platformă şi le adresă câteva cuvinte: Vreau să vă atenţionez înainte de a pleca despre posibilitatea ca în lumea noastră, în cealalalta dimensiune să fi început războiul. De asemenea ne-ar putea aştepta intrarea direct într-un val de bucle atemporale, asta în cazul în care „Ei” s-au ţinut de cuvânt şi au declanşat din nou bomba atemporală. Atâta timp cât santem împreună nu are de ce să vă fie frică. În schimb, dacă e linişte şi încă nu s-a întâmplat nimic pe pământ, am să vă rog să rămânem împreună şi să ne rugăm că vom reuşi să oprim la timp distrugerea rasei umane. În ambele cazuri, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de mine şi pentru că aţi dat dovadă de curaj şi loialitate, privirea lui se opri puţin mai mult asupra lui Robert şi Maria. Iar unii dintre voi trebuie să conştientizaţi că victoria în lupta ce urmează să se dea, stă în mâinile voastre! de data aceasta se opri cu privirea asupra lui Liu.

      - Trebuie să plecăm, avem o specie de salvat!

      Imediat ce toată lumea se afla în navă, trapa se închise, George ridică naveta, şi Arian îi dădu din nou acel card care de data aceasta conţinea coordonatele pentru a se întoarce pe pământ. Tunul era armat şi trase la câţiva metri în faţa lor, formând acea gaură neagră prin care avea să îi ducă înspre noile coordonate. Toată lumea închise ochii în aşteptarea apariţiei pământului.

     

     


     

      Jhon aproape alergă pe coridoarele înguste ce făceau legătura dintre zona subterană, zonă ce asigura transportul şi legătura dintre toate instituţiile importante ale Washingtonului cu Casa Albă. În curând se îndrepta înspre etajele superioare ale Casei Albe. Ştia că îşi aduse aportul la dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi la micşorarea timpului de răspuns în ceea ce priveşte mijloacele de transport către Casa Albă. Ştia că timpul preşedintelui este foarte preţios, şi includerea în acesta a întârzierilor consilierilor săi din cauza traficului sau alte motive ar însemna să întârzie luarea unor decizii, ceea ce ar putea duce la un efect de domino asupra tuturor instituţiilor sau ramurilor sociale implicate în respectivul proiect. Din această cauză a venit cu mai bine de treizeci de ani în urmă cu propunerea construirii unor reţele subterane complexe pentru a asigura transportul rapid atât a preşedintelui, cât şi a celor cu care urma să se întâlnească preşedintele. În timp, au dezvoltat atât de bine aceste reţele, încât din orice punct al oraşului s-ar pleca, nu durează mai mult de cinci minute pentru a apărea în apropierea preşedintelui. Dar nu doar pentru acest lucru era Jhon atât de apreciat în cadrul demnitarilor de la Casa Albă, ci mai mult pentru dovada de imparţialitate şi capacitatea acestuia de a gândi analitic orice problemă.

      Acum alerga către birourile preşedintelui, cu un plic în mână calculând din mers riscurile la care era supus planul său. Ceea ce făcuse mai devreme cu Kim nu a însemnat decât prima parte a planului său. Se săturase să ascundă toate mârşăviile tuturor, şi să fie de fiecare dată pus în situaţia de a oferi declaraţii false, dovezi false. „E timpul meu acum, am tăcut destul şi am înghiţit destule! E rândul meu!”, cu gândul acesta în cap, deschise uşa de la biroul preşedintelui.

      Preşedintele stătea liniştit pe scaunul său din Camera Ovală, şi savura un trabuc, unica lui plăcere, deoarece soţia lui nu îi dădea voie să pufăie trabuc în altă parte.

      - Intră Jhon, te aşteptam să mă lămureşti ce e atât de urgent şi de ce îmi spui că mai avem o săptămână! Preşedintele părea a fi neîncrezător în ceea ce îi spusese Jhon la telefon mai devreme.

      - Alex, Jhon îşi permitea să vorbească la persoana întâi cu Preşedintele, astfel că atunci când erau doar ei doi i se adresa cu o formă prescurtată a prenumelui său Alexander, Alexander Smith. Nu are niciun sens să îţi explic deocamdată, îţi înmânez dosarul acesta şi plicul, şi mai bine îmi pui tu întrebări pe măsură ce le studiezi! Jhon se lăsă să alunece într-un fotoliu foarte comfortabil din faţa biroului şi începu să îi studieze lui Alex mişcările.

      Preşedintele deschise prima dată plicul, în care erau puse pozele de mai devreme.

      - Ce naiba e asta? E....e... Kim! Cine i-a făcut aşa ceva? Vreau să îi găseşti şi să îi execuţi! Preşedintele aproape urlă la Jhon, privirea lui întunecându-se pe măsură ce se uita la următoarea poză, apoi la următoarea.

      - Calmează-te, Alex, se pare că pozele au fost făcute cu voinţa lui Kim, şi cei care ne-au trimis pozele, sunt aproape sigur că aparţin de administraţie! ştiu că eşti ataşat foarte mult de ea, ştiu că îţi este amantă de atâta vreme, ştiu că ai de gând ca după ce se încheie mandatul să îţi părăseşti soţia şi să rămâi cu Kim. Din păcate acest lucru nu mai e posibil. Tot ce pot să îţi spun acum, şi după cum vezi şi în ultimele poze, este undeva închisă şi ţinută în lanţuri, după ce a căzut în cursa lor de bunăvoie. Scrisoarea care încheie acest şir de poze îţi explică mai multe despre ce se întâmplă!

      Preşedintele despătura foaia de hârtie ce însemna scrisoarea de la cei care o ţin pe Kim şi începu să citească cu fruntea încruntată şi aproape negru de furie:

     

      „ Doamna Kim este în custodia noastră, domnule Ministru al Apărării, ceea ce înseamnă că vrem să ajungem direct la Preşedinte. După cum cred că ţi-ai dat seama, ştim despre legătura dintre Preşedinte şi doamna Kim, astfel că cererile noastre aveţi să le găsiţi destul de pertinente. În primul rând ţin să precizez faptul că doamna Kim a aderat de ceva vreme la organizaţia noastră, astfel că primele poze, cele care o înfăţişează în ipostazele acelea mai mult decât vulgare nu au fost făcute cu acordul dânsei, dar partida de sex da, a fost cu acordul ei. Aceasta a venit ca urmare a anumitor dezacorduri în ceea ce priveşte politicile media şi anumite ramuri ale organizaţiei noastre. Sunteţi de acord cu mine că nu vă putem divulga date exacte, pentru că ar însemna să ne distrugem imunitatea actuală. Cererile noastre sunt simple şi uşor de îndeplinit. Prima cerere este să îl anunţaţi pe Preşedinte cu privire la situaţia doamnei Kim. Iar a doua cerere este ca Preşedintele să fie înştiinţat în privinţa „Lor”, să fie înştiinţat despre existenţa Centrului de Comandă.

      Dacă doriţi să o mai vedeţi pe doamna Kim în viaţă, va trebui să faceţi publice toate datele în legătură cu existenţa „Lor”. Prin public înseamnă un unic post de televiziune, pe care îl veţi afla ulterior, după ce vă hotărâţi să organizaţi declaraţia. În cazul în care nu respectaţi înţelegerea şi informaţiile apar pe alte posturi, tot acest joc are să se termine deloc plăcut pentru Preşedinte. Aveţi la dispoziţie o zi din momentul în care aţi deschis plicul cu pozele.

      Vă mulţumesc pentru atenţia acordată şi sper ca termenii menţionaţi mai sus să fie respectaţi, în caz contrar, nu doar că doamna Kim va dispărea, dar le vom da şi „Lor” tot sprijinul pentru a declanşa ultima ofensivă împotriva rasei umane.”

     

      Preşedintele lăsă să îi scape din mână foaia, îşi puse coatele pe birou şi îşi luă capul în mâini. A stat aşa aproape un minut, după care revenind în poziţia iniţială, spuse calm:

      - Când ai deschis plicul Jhon?

      - Cu aproape jumătate de oră în urmă, Alex. Am pregătit deja o echipă care mă aşteaptă cu indicaţiile pe care mi le vei dat. Vrem să descoperim cine a trimis plicul, ca să putem să organizăm o misiune de salvare a doamnei Kim.

      - Lasă-mă cu asta, Jhon! tună preşedintele şi bătu cu pumnul în masă. Spune-mi cine sunt aceşti „Ei” sau „Lor”, sau cum le zice. Despre ce naiba vorbea nebunul acesta în scrisoare. Poţi să îmi spui acest lucru, Jhon? Pentru că mi se pare că eu sunt singurul din lumea aceasta care nu ştie un lucru de o asemenea importanţă.

      - Da, Alex, îţi spun tot! Jhon începu să îi explice despre existenţa „Lor” pe pământ şi faptul că în acest moment au preluat controlul Zonei 51. Ii spuse şi despre existenţa lui Arian şi îl rugă să studieze dosarul acela gros, pentru că acolo avea să afle toate detaliile legate de „Ei”. Nimeni nu mai ştie despre existenţa lor, Alex, concluzionă Jhon. Cei care muncesc în Zona 51, sunt oameni care nu vor spune niciodată ce s-a întâmplat acolo, şi asta pot să ţi-o garantez, aducându-ţi mai multe dovezi. Doar GOA ştia despre existenţa lor, şi acum aţi aflat şi dumneavoastră. Dar se pare că mai e cineva care a aflat şi care doreşte să publice întreaga poveste, dar din păcate încă nu am reuşit să ne dăm seama ce urmăreşte. Un lucru e clar, că în momentul în care va scoate la iveală existenţa lor, întreaga lume va putea fi manipulată, după cum doreşte presa. Trebuie să înţelegi un lucru, Alex, singurul lor scop este exterminarea rasei umane, şi acest lucru a început de acum mai bine de două zile.

      - Şi tu doar acum vii să îmi spui ca s-ar putea ca într-o săptămână să nu mai existăm pe pământul acesta? Jhon, începi să mă dezamăgeşti! Preşedintele făcu un gest de lehamite din mână şi se lăsă pe spătarul scaunului ergonomic.

      - Ascultă-mă Alex, nu mă acuza pe nedrept! Jhon se ridică ameninţător în picioare. Nu te-am anunţat pentru simplul motiv că instaurarea haosului prin cultivarea cultului legii marţiale nu ar fi făcut decât rău, şi ar fi grăbit distrugerea noastră. Nu te-am anunţat pentru că lucrăm de ceva timp la o metodă de a contracara atacul acestora şi chiar în acest moment aştept să se întoarcă Arian, dintr-o altă dimensiune. El ar putea să deţină cheia la ceea ce ar însemnă salvarea noastră. Înţelege, te rog, că armele noastre nu au nicio putere asupra lor, lupta cu ei se duce la alt nivel. Nu ai să vezi un război cu oameni pe front căzuţi şi mamele şi soţiile îndurerate plângându-şi fii şi bărbaţii. Nu!

      - Şi ce propui atunci, Jhon, ce vrei să fac? Preşedintele privea exasperat undeva adânc în ochii lui Jhon. Tu îmi propui să stau cu mâinile în sân şi să nu fac nimic, în timp ce numărătoarea inversă a început şi s-ar putea ca într-o săptămână să nu mai existăm?

      - Exact! deşi acum că a apărut această ameninţare, totuşi va trebui să anunţăm lumea despre existenţa „Lor”. Asta o veţi face dumneavoastră, dar în niciun caz nu avem să le dăm satisfacţie prin acceptarea provocării făcute. Vom anunţa lumea despre existenţa acestor fiinţe, ca aliaţii noştri, ca prietenii noştri. Dacă vă veţi uita în dosarul pe care vi l-am adus, veţi vedea că forma lor este una umanoidă, ceea ce îi face aproape imposibil de detectat. Singura metodă de a-i detecta este activitatea lor cerebrală intensă şi scanarea creierului, care conţine un cub legat la creierul unui corp uman. Din aceasa cauză, credibilitatea dumneavoastră în faţa oamenilor va face ca existenţa acestor extratereştrii să fie acceptată şi oamenii să creadă că suntem în cele mai bune relaţii cu ei.

      - Dar cum să facem asta, Jhon... oamenii nu vor vrea să vadă o dovadă? Tu mi-ai zis că nu suntem deloc în relaţii bune cu ei, ceea ce înseamnă că...

      - Lasă asta pe seama mea, Alex. Problema e că au cerut un singur post de televiziune, ceea ce mă face să cred că există anumite raţiuni economice. O să verificăm posturile importante şi acţionarii acestora să vedem care dintre ei ar putea să tindă înspre o asemenea ameninţare. Sperăm să îi găsim înainte ca anunţul să fie făcut public, în caz contrar, s-ar putea să ne fi semnat condamnarea la moarte! Jhon îşi făcu o cruce, şi aştepta o dovadă de receptivitate din partea preşedintelui.

      - La ora doisprezece fix vom organiza conferinţa şi vom prezenta lumii întregi prima colaborare cu o specie extraterestră. Îţi mulţumesc Jhon, că eşti aproape de mine şi că îţi aperi ţara, am să ţin cont de acest lucru, preşedintele se ridică între timp şi depăşi biroul, oprindu-se în faţa lui Jhon. A întins mâna acestuia care a refuzat, luându-l în schimb în braţe pe Alex.

      - Dumnezeu să ne ajute, Jhon! ochii preşedintelui erau în lacrimi

      - Nu există Dumnezeu, Alex! încă îl strângea pe Preşedinte în braţe. Dumnezeu sunt „Ei”, „Ei” ne-au creat, ei ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Şi acum, noi trebuie să ne luptăm cu chiar creatorii noştri, Alex. Avem o misiune foarte dificilă, şi sper să realizezi şi tu acest lucru. Incă o dată îţi spun că toate detaliile le găseşti în dosarul pe care l-am pregătit pentru tine. Trebuie să plec acum, pentru că am de pregătit o luptă împotriva lor şi vreau să aflăm ceva şi despre cei care ne obligă să facem declaraţia. Iţi promit că o vom readuce pe Kim, Alex, dar acum trebuie să fii tare, trebuie să îţi dai seama că ţara are nevoie de tine mai mult ca oricând. Declaraţia ta de mâine va modifca starea de spirit nu numai a SUA, ci a întregii lumi.

      Jhon se întoarse şi ieşi din birou, lăsându-l pe Alex căzut într-un fotoliu, fără vlagă, fără măcar să denote că el ar fi preşedintele suprem. „Imi este scârbă de omul acesta. Trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini, că m-a atins!” Jhon era acum mai mult decât sigur că nimeni nu merită să fie respectat mai mult decât el. Dacă planul lui va fi dus la îndeplinire, şi acum Jhon îşi frecă fericit mâinile, pentru că primele două mutări au decurs perfect, dacă totul va fi bine, atunci va primi răsplata pe care şi-o dorea de atâta timp!

      Jhon se îndreptă din nou înspre culoarele strâmte ce aveau să îl scoată la reţeaua subterană care îl va duce în mai puţin de cinci minute la biroul lui din sediul GOA.

      Rămas în birou, Preşedintele se aruncă asupra dosarului şi începu să îl citească agitat pagină cu pagină. Era un dosar gros de mai bine de cinci sute de pagini. Cu toate acestea, acolo existau şi înregistrări, poze, stenograme, tot ce era necesar şi util pentru a înţelege ceea ce înseamnă „Ei”. La final, pe ultima pagină, îi atrase atenţia imaginea din centru, care în mod aproape incredibil, se mişca. Era o înregistrare video. Preşedintele scoase foaia din dosar şi o ridică, o întoarse pe toate părţile, o pipăi, dar nici pe departe nu arăta ca un ecran. Şi cu toate acestea, imaginea continua să fi e vie, derulandu-se mai departe. Îşi spuse că are să afle până la urmă ce înseamnă asta, are să îl întrebe pe Jhon. O privire mai atentă aruncată pe suprafaţa paginii şi atenţia i-a fost acaparată de notiţele de pe margine care indicau faptul că acea înregistrare era mai mult decât o înregistrare. Era o transmisie în timp real a ceea ce părea să fie Zona 51, imagine transmisă de camerele de luat vederi din incintă. Astfel că Preşedintele a putut să realizeze primul contact cu cei care se intitulau „Ei”, îi putea privi, îi putea analiza, putea să audă limba „Lor” ciudată.

      - Îţi mulţumesc, Jhon! preşedintele simţea că ar putea să reuşească cumva să salveze omenirea de la acest pericol, doar că încă nu ştia exact cum avea să facă acest lucru. A început să se simtă dintr-o dată foarte obosit, aşa că se lăsă pe spătarul fotoliului imens, îşi aruncă picioarele pe birou şi închise ochii...

     


     

      O lovitură puternică le făcu nava să se clatine, toţi cei din interior fiind aruncaţi unii în alţii. Cei doi piloţi îşi duseră mâna deasupra ochilor când două flash-uri puternice au umplut cabina cu o lumină albă. Imediat un tunet asurzitor a făcu ca nava să fie zguduită din nou. George şi Arian s-au aruncat amândoi către scaunele piloţilor pentru a vedea ce se întâmplă. Sub ei se întindea un ocean învolburat pe suprafaţa căruia se vedeau pe alocuri pete roşiatice, iar deasupra lor, cerul era împânzit cu o mulţime de nave ce păreau a zbura în sincron. Dar toate acestea doar pentru o miime de secundă, pentru că de fapt sincronul reprezenta o formaţie de luptă iar aparent, duşmanul era oceanul.

      - Cred că am nimerit exact în mijlocul unui război! zise unul dintre piloţi, ridicându-şi privirea în încercarea de a cuprinde o porţiune cât mai mare din cer. Da, priviţi, sunt şi deasupra noastră! Sunt peste tot! vocea pilotului era schimonosită de frică.

      Arian privea şi el gânditor, încercând să înţeleagă ce a mers prost şi unde se aflau acum.

      - Acelea sunt nave de luptă...şi cred că se pregătesc pentru un atac asupra oceanului de sub noi sau împotriva a ceea ce găzduieşte oceanul acesta. Pregătiţi-vă pentru un nou salt, urgent, înainte să declanşeze atacul! strigă Arian la piloţi şi se întinse peste ei, dezechilibrând puţin nava. Tastă pe panoul de control în grabă câteva coordonate şi apăsă butonul pentru armarea tunului.

      Un sunet puternic îi prinse la mijloc, sunet venit din oceanul ce acum părea că s-a rupt în două. Sunetul era amplificat de miile de nave de luptă ce îşi antrenară motoarele în cădere către ciudăţenia ce ieşise din apă. Tunul navei lor trase şi deschise gaura de vierme ce avea să îi scoată din nenorocita aceea de luptă ce nici măcar nu le aparţinea, nici măcar nu ştiau cine contra cui se luptă. Arian împinse cu putere manşa înspre înainte, pentru a intra cât mai repede în gaura de vierme, dar navele de deasupra lor probabil speriate de apariţia găurii de vierme au deschis focul asupra ei. Absorbţia şocurilor produse de proiectilele ce loveau şi explodau pe suprafaţa exterioară a găurii au disipat imediat învelişul de materie ce susţinea forma acesteia. La câţiva metri în faţa lor, Arian a văzut cum gaura de vierme se închide şi dispare, înainte ca ei să poată trece. În schimb au intrat chiar sub tirul nemilos al navelor de deasupra, care încă trăgeau după gaura de vierme.

      - Ţineţi-vă bine, ne prăbuşim! strigă Arian la cei din spatele său, şi îl dădu la o parte pe unul dintre piloţi, punându-se în locul lui. Nava era zdruncinată de loviturile pe care le încasa, dar încă rezista, datorită scutului electromagnetic pe care cercurile concentrice îl produceau. Cu toate acestea, chiar dacă nu a suferit daune majore şi aparent fără niciun motiv, nava se afla în picaj.

      - Ce naiba se întâmplă? Arian se uita la toate indicatoarele care arătau mici defecţiuni, dar niciunul îndeajuns de mare ca să provoace acest picaj. Motoarele funcţionează, nu? întrebă el pe pilotul rămas lângă el.

      - Toate funcţionează normal, nu pot să îmi dau seama de ce picam cu asemenea viteză, pilotul era la fel de nedumerit ca şi Arian. Şi dacă nu facem nimic, în curând o să ne lovim de structura aceea imensă ce a ieşit de sub apă, vocea lor era tremurată şi mişcările din ce în ce mai grele, datorită forţelor la care îi supunea viteza cu care cădeau.

      - S-ar părea că nu! Arian arătă cu mâna un punct luminos sub ei, care creştea în intensitate şi în mărime. S-ar putea ca ei să să fie cei ce ne provoacă această cădere, şi poate că acesta e şi motivul pentru care navele de mai sus stau la o înălţime atât de mare. Nava lor continua să fie lovită de o mulţime de proiectile, care spre satisfacţia lui Arian nu păreau să afecteze cu nimic structura exterioară, ceea ce era bine, pentru că îi demonstra capacităţile de apărare ale navei. Cu toate acestea, nava era zdruncinată puternic atât din cauza proiectilelor cât şi din cauza vitezei cu care cădeau.

      Pe măsură ce se apropiau de construcţia de sub ei, o trapă începuse să se deschidă în structura în care aveau să intre. Imediat ce au trecut de trapă, viteza lor a scăzut considerabil şi nava a fost repusă pe orizontală, ceea ce acum le conferea o anumită libertate de mişcare. Arian se ridică de la locul lui şi îl luă pe George deoparte.

      - Ascultă-mă George, nu avem timp pentru evenimente de genul acesta. Trebuie să ieşim de aici în mai puţin de jumătate de oră. Nu ştiu cum s-a întâmplat şi ce eroare a intervenit astfel că am ajuns aici, dar vreau să ştiu dacă sunteţi pregătiţi să atacăm nava aceasta? Arian emana o asemenea determinare şi o siguranţă încât George părea o furnică în calea lui în aceste momente.

      - Da, Arian, avem puterea de foc necesară, dar gândeşte-te că nici măcar nu ştim cu cine avem de a face, care e tehnologia de care dispun şi la ce să ne aşteptăm din partea lor. Poate nu au vrut decât să ne salveze din mijlocul acelei lupte...

      - Dar asta nu ai de unde să ştii, nu-i aşa? îl întrerupse nerăbdător Arian. Ascultă-mă bine, George, şi te rog să nu îmi mai conteşti modul în care gândesc de acum înainte. Am să îţi explic raţionamentul, dar să fie pentru ultima data când mă contrazici. În oricare dintre cazurile pe care le-ai menţionat mai sus, fie că ne sunt prieteni, fie că ne sunt duşmani, în ambele vom avea o mulţime de timp de pierdut. În prima ipostază o să pierdem timp până probabil vom reuşi să comunicăm, iar dacă reuşim să comunicăm va trebui să le observăm obiceiurile. Probabil că nu ne vor lăsa să plecăm până ce nu ne vor fi auzit povestea şi până ce nu au făcut pe gazdele ospitaliere. În cel de-al doilea caz vom ajunge într-o temniţă de unde nu vom scăpa decât prin forţă sau prin judecată. Ori dacă va trebui să aşteptăm judecata...o să dureze o veşnicie. În ambele cazuri, timpul nu e de partea noastră, George, şi trebuie să vezi asta. În schimb, dacă îi atacăm de cum ne coborâm din nava, şi luăm controlul navei lor, vom putea să ieşim de aici în maxim jumătate de oră.

      „Esti nebun!” asta îşi spunea George în timp ce Arian îi derula şirul întâmplărilor. „Nu pot să cred că fac asta dar sper, sper să nu se înşele!”

      - Am înţeles ideea, Arian, aşa o să facem! Se întoarse către subordonaţii lui, cinci la număr, îşi făcu cruce, şi le ordonă să se pregătească pentru luptă. Le explică în câteva cuvinte ce aveau de făcut, adică pe scurt, să tragă în oricine le apare în cale.

      - Oameni buni! strigă pilotul rămas în cabină, cred că ar fi bine să vedeţi asta!

      Toată lumea întoarse capul către el şi se uitau cum hangarul în care se aflau se umplea cu apa. În curând se aflau în totalitate sub apă. Apa era aproape incoloră, datorită luminii albe ce se propaga atât de clar din toate zonele hangarului. De undeva de jos, de sub ei, începea să se vadă puţin mişcare, semn că cineva se va ocupa de ei în curând. Întradevăr, o formă ce se unduia în apă executând mişcări largi de innot, se îndrepta rapid către ei. În capul fiecăruia se conturase deja forma ihtiofila a corpului de mai jos ce înainta rapid, cu corpul fără niciun fir de păr, degetele lipite cu un fel de membrane, corpul alungit, alunecos şi acoperit cu o mucoasă ce îi micşora frecarea cu apa, favorizându-i o viteză de înaintare superioară. Dar imaginea din capul lor reprezenta imaginea omului derivat din peşte, imagine prezentată, văzută şi acceptată în numeroase filme şi ilustraţii. În curând corpul ce înainta înspre ei se transformă într-un corp uman, la fel ca şi oricare dintre ei. În fiecare nară avea câte un dispozitiv al cărui rol era să extragă oxigenul din apă, oferindu-l înspre utilizare. Din acele dispozitive porneau două tuburi, care se uneau cu alte două tuburi ce ieşeau din masca ce îi acoperea gura. Tuburile îi înconjurau corpul până la tălpi. Se părea că aceste tuburi aveau rolul de a transporta hidrogenul rămas după extragerea oxigenului şi utilizarea acestuia sub formă de combustibil ce îi oferea utilizatorului un surplus de viteză. Labele picioarelor aveau acele extensii pe care le folosesc scafandrii pentru a manipula mai bine apa, iar zona inghinală îi era acoperită vederii de un material ce permitea o frecare slabă cu apa. Corpul acestui om era unul de invidiat, chiar şi Arian se întreba dacă nu cumva arată mai bine decât corpul lui. „E o tâmpenie, la ce pot să mă gândesc eu în aceste momente...dacă arată mai bine decât mine sau nu!” şi se întoarse către doctorul Liu.

      - Liu, te rog scanează-l rapid şi spune-mi tot ce trebuie să ştiu despre construcţia lor. S-ar putea să fie unica şansă de a obţine astfel de informaţii despre ei.

      Liu îl ascultă, îşi scoase imediat „playstation-ul” începând să îl scaneze.

      - E uman, Arian, are construcţia la fel ca şi a noastră, chiar identică. E genom uman, dar, stai! Liu apăsă câteva butoane, şi în faţa lor apăru corpul hologramic al omului de afară. Priviţi aici! şi arătă către mâna dreaptă a acestuia, cum cumulează un nivel foarte mare de energie şi creierul transmite impulsuri doar în acel sens, aproape ignorând celelalte funcţionalităţi ale corpului. E ca şi când ar vrea să îşi transpună tot corpul în mâna dreaptă, îngăimă Liu.

      - Priviţi! strigă dintr-o dată Maria.

      Când se întoarseră către om, acesta plutea în faţa lor conferindu-le un sentiment de real. Cu toate acestea, el se afla în exterior dar cu mâna dreaptă lipită de geam.

      - Asta este! spuse Liu. Energia şi informaţia ce ajunsese în mână a făcut posibilă transpunerea corpului sau în partea aceasta a geamului. Cu toate acestea bănuiesc că dacă îl atingem nu este decât tot un altfel de hologramă, şi Liu întinse mâna să îl atingă dar se dădu doi paşi înapoi speriată. E...e...e real, îngăimă ea, nu se poate aşa ceva!

      - Omul deschise ochii şi întinse mâna înspre ei. Toţi se retraseră mai în spate.

      - Se poate, spuse el cu o voce foarte umană. Avem capacitatea de a ne dematerializa o parte din corp sau tot corpul şi de a-l trimite oriunde vrem pentru a extrage informaţii. Dacă mă veţi omorâ aici, toată informaţia va rămâne stocată în cel de dincolo, eu aş dispărea. Aş apărea din nou în el, aşa că vă anunţ că nu are niciun sens să vă chinuiţi să mă omorâţi. Puteţi să mă consideraţi o unică celulă din corpul lui, dealtfel chiar asta sunt, o celulă din corpul lui. Restul până la forma actuală e doar manipularea materiei din jurul vostru.

      - Ce doreşti? Şi de ce ne-aţi forţat să coborâm aici? întrebă Arian pe un ton autoritar.

      - Înainte de toate aş vrea să ne cunoaştem! vocea îi era calmă şi îşi aruncă privirea asupra fiecăruia în parte, până ajunse la Arian, care rânjea satisfăcut.

      - Vrei să ne cunoaştem, nu-i aşa? Nenorocitule! Poate ca de la „Ei” ai reuşit să afli câte ceva, dar ca să reuşeşti să intri în capul meu, îţi trebuie mai mult decât atât! Arian a fost atenţionat de toate fibrele din corpul lui şi mai ales de cele nanobotice despre tentativa de furt informaţional, ceea ce îl făcu să le blocheze pe toate în timp util. „Oricum” se gândi el „acesta e mult mai slab decât Cei Patru! şi pe lângă aceasta, Cei Patru i-au furat întreg codul genetic împreună cu toată informaţia deţinută, pe când acesta vrea să ajungă direct la cortex.” Spera să nu fie nevoit să îi distrugă şi pe aceştia la fel cum a făcut cu Cei Patru.

      - Tu eşti un specimen interesant, se adresă el lui Arian, informaţiile ce le deţii asupra ta nu pot fi decriptate. Mă numesc Atehoo, şi reprezint rasa umană de pe planeta Isphor. Mai marele nostru îmi transmite că doreşte să te vadă şi vrea să poarte o discuţie cu...

      - Transmite-i mai marelui tău să ia discuţia şi să şi-o bage în fundul lui mare, noi trebuie să plecăm de aici, şi aş vrea să văd că încercaţi să ne o... Arian căzu ca secerat la pământ. Într-un moment de neatenţie, Atehoo i-a atins mâna şi Arian se materializă de partea cealalalta a geamului în apa limpede ca şi cristalul.

      - Ce îi faceţi? îl omorâţi! El nu poate să respire ca şi voi! Liu se zbătea să scape din mâinile lui George.

      - O să îl aducem înapoi teafăr şi neavatamat! Avem nevoie de el. Corpul lui Atehoo se dematerializa revenind în corpul din apă, luându-şi acum mâna de pe geam, semn că „transmisia” era încheiată.

      Toţi cei rămaşi în navă se întrebau ce avea să se întâmple, şi cel mai important lucru, cum ar putea să îl salveze pe Arian şi cum ar putea să reuşească să plece de aici fără să mai piardă prea mult timp. Dar cu Arian întins la podea, nu prea aveau ce să facă şi nici nu ştiau cum să îl aducă înapoi. În primul rând nu aveau cum să părăsească nava deoarece dacă ar deschide uşa, toată nava ar fi fost inundată iar măştile de oxigen nu ar face mult timp faţă. Apoi mai era problema innotului. Au văzut agilitatea cu care aceşti oameni ai oceanului innotau şi au conştientizat că nu ar fi putut să le facă faţă în cazul unei lupte sub apă. Pe lângă acest lucru, încă tot nu ştiau care era capacitatea şi metoda de a se apăra a acelor oameni.

      - Propun să aşteptăm o oră, se ridică Robert în picioare şi luă cuvântul. O oră e de ajuns pentru Arian să rezolve orice problemă cu oricine, chiar dacă acest oricine înseamnă o specie întreagă. În cazul în care nu se întoarce într-o oră, putem să ieşim să încercăm un atac asupra lor. Am observat că în momentul în care au coborât cu el înspre ceea ce pare o intrare luminată acolo jos, şi Robert se apropie de geam încercând să străpungă cu privirea apa ce îl înconjura, nu i-au dat lui Arian niciun dispozitiv pentru a respira. Acest lucru mă face să cred ori că nu aveau la ei, lucru destul de improbabil, dar valid, ori că acolo jos, undeva, nu mai este apă ci aer. Acolo, Arian nu ar mai fi avut nevoie de dispozitive pentru respirat artificiale.

      - Eu sunt alături de tine, interveni George, dar atâta timp cât nu punem în pericol siguranţa tuturor celor din navă. Consider că e imprudent să presupunem că vom găsi aer acolo jos. În cazul în care nu vom găsi, ce facem? Murim în cel mult o oră asfixiaţi! George dorea şi el să îl salveze pe Arian, dar nu putea să se gândească doar la el şi să nu ia în considerare celelalte persoane din navă. Dacă ar deschide trapa, ar fi foarte probabil că vor muri toţi. Nu putea să permită aşa ceva.

      Robert se aşeză la locul lui şi cântărea opţiunile pe care le aveau în momentul de faţă. Clătină din cap spunându-şi că nu sunt chiar cele mai bune.

     

      Arian deschise ochii şi începu să tuşească violent, simţindu-şi plămânii plini de apă. Se chinuia să elimine apa şi să găsească o gură proaspătă de oxigen, care nu întârzie să apară. Un înger era aplecat asupra lui, preocupat cu readucerea lui la viaţă. Buzele îngerului blond se apropiară de buzele lui Arian, oferindu-i un val de aer cald în tot corpul, împreună cu un frison şi un fad sentiment de excitare. Vederea începea să îi funcţioneze mai bine, în curând fiind în parametrii optimi, aşteptând cu nerăbdare să privească îngerul în ochi şi să îi mulţumească. Se uită la ea, o zeitate coborâtă pe pământ pentru a-l salva de la innec. Perfecţiunea era definită folosind persoana care stătea în faţa lui şi care acum manevra câteva aparate. Din câte putea să observe se aflau la infirmerie, lumina albă, aparatele cu suntele lor constante şi curăţenia specifică acestor locuri întărindu-i această presupunere. Apoi mai era ea, îngerul, cea care îmbrăcată în totalitate în alb, cu părul prins în coadă şi acum cu gura acoperită de o mască, ea, cea care îl salvase de la o moarte cruntă.

      - Bine ai revenit printre noi, Arian! îi şopti ea la ureche, aruncând către el un parfum dulce şi îndeajuns de incitant încât să îţi doreşti să îl mai simţi încă odată şi încă odată şi încă odată. Ar fi fost păcat să fie pierdut un specimen ca şi tine, continuă ea pe acelaşi ton şmecheresc. Dacă nu am ştii că vii de pe altă planetă, aş fi crezut că eşti unul dintre ai noştri...te trădează corpul!

      Lui Arian îi era încă greu să vorbească, la prima încercare se inneca din nou şi începu să tuşească convulsiv, eliminând apa ce îi mai rămăsese în plămâni. Ce i se părea ciudat, era faptul că nanoboţii nu au intrat până acum în funcţiune, şi că plămânii îl dureau. Ar fi trebuit să îşi revină complet până în acest moment, corpul lui să reacţioneze singur la apa aflată încă în plămâni şi să o elimine din sistem. Nu îşi putea da seama de ce nu s-a întâmplat acest lucru.

      O durere intensă în creierul lui Arian îl făcu să se chircească pe masă de durere, pentru ca în următoarea secundă, durerea să dispară la fel de brutal cum şi apăruse. În urma sa, însă activitatea neuronală a crescut simţitor şi Arian a început să aibă flashback-uri cu ceea ce în curând a realizat că ar fi această nouă specie peste care au dat acum. Cumva, şi încă nu ştia cum, cineva i-a oferit tot necesarul de informaţie pentru a şti cu cine avea de a face. Acum ştia că nu erau pe Pământ, ci pe o planetă dintr-un alt sistem solar într-un timp nu foarte îndepărtat de cel de pe Pământ. Planeta era aproape în întregime acoperită de ape, şi cei care au populat planeta, sunt imigranţi pământeni. Acum îşi explica de ce nu deţin capacitatea de a respira sub apă. Cu toate acestea, au venit pregătiţi pentru a trăi în acest mediu şi au reuşit ca dintr-o bază iniţială destul de mică, să construiască structuri submerisibile impresionante, printre care aceasta pe care se afla acum. Între timp au descoperit şi „apa”. Arian vedea în minte generaţiile care se dezvoltau şi trăiau în perfectă armonie cu mediul înconjurător, hrana fiind preparată şi dezvoltată bazându-se pe calităţile apei. Deoarece nu doreau distrugerea mediului înconjurător, această populaţie a reuşit să creeze hrana ce avea să acopere necesarul de proteine din corpul omenesc timp de mai bine o săptămână. În acest fel, ei mâncau doar o dată pe săptămână şi nici atunci nu aveau nevoie de mai mult de un bol de mâncare. Comuniunea cu mediul înconjurător, cu speciile care trăiau în apele acelor oceane şi chiar cu indigenii au devenit cele mai importante deziderate ale pământenilor. Protejarea şi slăvirea mediului înconjurător şi a „apei”, care le oferea întreg necesarul existenţial, a devenit misiunea lor primordială. Astfel au ajuns în aceste zile, când atacaţi de către o specie extraterestră, şi-au unit forţele în încercarea de a salva planeta de invazie. Atacatorii erau la fel ca şi primii pământeni care au venit să populeze planeta. Se aflau în căutare de planete vii pe care să le populeze şi ale căror resurse să le utilizeze. Acest lucru nu puteau să îl permită nici unul dintre locuitorii actuali ai planetei. Atât indigenii, care menţineau trăsături umanoide combinate cu trăsături de mamifere acvatice, cât şi oamenii s-au aliat împotriva acestui duşman comun. Lupta era destul de inegală, deoarece invadatorii deţineau o putere de foc mult mai mare decât băştinaşii. Pe lângă puterea de foc mai aveau de partea lor şi strategia, tactica şi experienţa în astfel de războaie.

      - Eşti bine? parcă visezi cu ochii deschişi! se aplecă Eoma asupra lui, atingându-i fruntea cu degetele.

      - Da, Eoma, sunt bine! o văzut pe aceasta cum îşi duce mâna la gură.

      - De unde îmi ştii numele?

      - Nu eşti tu Eoma, fiica lui Strah şi a lui Esher, generaţia a doua din clanul nou format Matoo’, derivat din regatul Ocean? pentru Arian, lucrurile deveniseră foarte clare, şi atunci a fost momentul în care a realizat puterea „apei”. „Apa” a fost cea care i-a invadat corpul şi creierul şi i-a oferit toate aceste informaţii. Acum ştia tot ceea ce s-a întâmplat din momentul venirii primilor oameni şi chiar ce s-a întâmplat înainte de ei. Acum simţea că lumea aceasta era formată dintr-un singur organism. Vedea cum „apa” s-a chinuit ani de-a rândul să accepte mirosurile şi mizeria provocată de existenţa acestor oameni. Dar în final, acest organism a considerat că oamenii merită o şansă, în consecinţă au fost acceptaţi, fiind ulterior consideraţi fii planetei, peştii oceanelor, şi apărătorii acesteia.

      - Uimitor! lui Arian nu îi venea să creadă, parcă totul e ca un vis, dar cu toate acestea, în acest moment, ştia exact ce trebuia să facă, şi mai ales ştia cum aveau să scape de pe planeta aceasta.

      - De unde ştii cine suntem noi? Nu ţin minte să se mai fi povestit vreodată atâta despre alte apariţii de pe ceea ce noi numim...

      - „Pamantul Vechi”! continuă Arian fără să îşi dea seama. Da, ştiu, Eoma! „Apa”, „apa” este de vină, aici aţi greşit voi timp de mulţi ani. Trebuie să vorbesc cu tatăl tău, cu conducătorul clanului Matoo’.

      - Eşti nebun! Cred că moartea clinică în care te-ai aflat atâta timp ţi-a afectat gândurile! îi puse o mână pe piept şi îl apăsă uşor în semn că nu are voie să se ridice. Arian îi înşfăcă mâna, dezechilibrând-o, şi trăgând-o uşor peste el. În următorul moment, feţele lor se aflau la câţiva centimetri unul de altul şi amândoi se priveau adânc în ochi. „E de o frumuseţe rară. Arian, nu fă vreo prostie acum!” dar prea târziu se gândi Arian la aceste lucruri pentru că toate gândurile i se blocară când Eoma îşi aruncă buzele asupra buzelor lui. Se contopiră într-un sărut pentru câteva momente, după care Eoma sări ca arsă şi îi dădu o palmă peste faţă, prefăcându-se exagerat de indignată

      - Să nu mă mai atingi niciodată! Cum îţi permiţi să mă atingi...tu...un om murdar, ce vii din alte timpuri să pui mâna pe mine! Pfoa...un gest de lehamite şi de scârbă destul de teatral făcut de ea, aruncându-şi ochii înspre capătul camerei, la legătura dintre perete şi tavan. Atunci observă Arian firul ce străbătea toată camera, un fir strălucitor ce monitoriza tot ce se întâmplă în cameră şi probabil în întreaga incintă din toate unghiurile posibile. Şi tot atunci îşi aduse aminte că ştia despre această monitorizare. Încă îi era greu să proceseze toate informaţiile pe care le primise în ultimele minute, dar într-o foarte mare măsură se descurca excelent.

      - Îmi pare rău, frumoasă Eoma, la aceste cuvinte Arian o văzut pe Eoma cum pune capul în pământ şi îşi ascunde un zâmbet şi o roşeaţă în obraji. Trebuie urgent să vorbesc cu tatăl tău, altfel soarta voastră pe această planetă se apropie de apus.

      - Ce vrei să spui cu asta? îşi ridică ea ochii speriată.

      - Nu am timp acum, dar vei afla în curând! Anunţă-l te rog pe tatăl tău că sunt în drum către el, şi Arian se ridică în picioare de pe masă, observând cu mirare că este gol.

      - Nu înţeleg....îşi duse el mâna prin păr încurcat, dacă mi-aţi făcut doar resuscitare, ce treabă aţi avut cu partea de jos a corpului meu?

      - Nu mai insistă pe tema asta când o văzu pe Eoma cum roşeşte din nou.

      - Îmi pare rău, spuse ea şi se întoarse cu spatele. Am să îl anunţ pe tatăl meu că vei pleca înspre camerele lui.

      Arian se îndreptă către ieşire, dar îi atrase atenţia un ecran din apa în care informaţia era produsă şi procesată. Câteva flash-uri, puţină căutare în memorie în legătură cu aceste lucruri şi în curând se juca cu ecranul din apă creând anumite valuri care trimiteau cererea pentru ca la întoarcere să aducă informaţia cerută. După niciun minut, Arian se întoarse şi se îndreptă din nou către Eoma, îi puse o mână pe umăr şi o întoarse către el.

      - Ce faci, ai înnebunit? Vrei să ne omoare pe amândoi? şi se trase doi paşi mai în spate. Arian zâmbi şi îi spuse că a dezactivat monitorizarea, aşa că în acest moment nu mai e nimeni care să vadă sau să audă ce se întâmplă acolo.

      - Cum ai făcut aşa ceva? Nici eu nu ştiu, de fapt sunt foarte puţini dintre noi care ştiu să facă asemenea modificări! Cine eşti tu? dar răspunsul nu mai veni pentru că în următorul moment amândoi se luptau unul cu buzele celuilalt într-un sărut plin de viaţă şi de dorinţă. Dar momentul de fericire nu a fost menit să dureze prea mult...în uşa infirmeriei se auzeau bătăi puternice şi voci care o strigau pe Eoma.

      Arian se desprinse din îmbrăţişarea pătimaşă şi alergă înspre un colţ al încăperii în care erau aşezate două cercuri unul peste celălalt. Reacţionând la simplă atingere a lui Arian, cele două cercuri se desprinseră unul de celălalt. Unul urca pe verticală până la nivelul înălţimii lui Arian, iar celălalt coborî până la nivelul podelei. Arian intră între ele şi dispăru aproape instantaneu, în timp ce uşa de sticlă era pulverizată, câţiva soldaţi nervoşi dând buzna în infirmerie.

      - A folosit Dhaka-ul! strigă unul dintre ei la ceilalţi, prinzând momentul în care cele două cercuri reveneau la poziţia iniţială, unul asupra celuilalt. Mă duc după el! şi soldatul se aruncă în urmărirea lui Arian.

      Arian se simţea ameţit la ieşirea din cele două cercuri, dar bănuia că aşa trebuie să se simtă deoarece corpul i-a fost încă o dată dematerilizat şi apoi materializat în altă zonă a acelei structuri. Mulţumea în gând apei care i-a oferit toate aceste informaţii şi creierului său care e capabil să proceseze atât de rapid o cantitate atât de mare de informaţie. În spatele său auzi un fâşâit, şi când se întoarse a văzut activate din nou acele cercuri. „M-au văzut când am intrat în ele” îşi spuse şi se pregăti să îl primească pe cel care are să vină. Spre surprinderea lui, era Eoma!

      - Ce cauţi aici? o întrebă el. Cum m-ai găsit?

      - Ştiu unde să te caut, şi un zâmbet ştrengăresc apăru pe faţa ei frumoasă. Îi prinse capul în mâini, sărutându-l lung şi pasional. Apoi se depărtă un pas spunându-i că trebuie să se grăbească.

      - Te voi duce eu la tatăl meu. Dar trebuie să te anunţ că nu o să fie prea fericit când o să ne vadă! Mai vreau să îmi promiţi ceva...şi făcu o pauză mai lungă aşteptându-l pe Arian să îi acorde atenţia cuvenită. Acesta realiză că e un moment destul de important pentru ea şi se opri din analiza continuă a tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele minute pentru a o asculta.

      - Spune te rog, continuă...

      - Vreau să îmi promiţi că ai să mă iei de aici! Trebuie să fug! Tatăl meu a promis zeilor şi apei că mă va oferi drept ofrandă dacă îl vor ajuta să câştige această bătălie. Vezi tu, eu sunt un om de ştiinţă, sunt medic aici şi am reuşit să fac câteva descopriri destul de importante. Printre altele, am descoperit compoziţia „apei” şi cum aceasta face posibil schimbul de informaţii, sau cum îşi protejează mediul şi structura. Dar această descoperire am înţeles-o cu adevărat abia acum, când te-am întâlnit pe tine şi am văzut că întradevăr această legătură există. Ce nu am înţeles e de ce te-a ales numai pe tine, şi nu şi pe noi. Arian părea destul de surprins să audă acest lucru.

      - Îmi spui că voi nu deţineţi informaţiile pe care le-am primit eu acum? „Apa” nu vă oferă şi vouă aceste informaţii?

      - Nu, nu a oferit la nimeni, doar ştim că există asemenea legături între „apa” şi mediul înconjurător. A fost mai demult un şaman care putea să vadă anumite lucruri. El a observat puterea pe care o are „apa” în acest loc. Din cauza lui am învăţat să respectăm acest loc şi să stabilim o legătură puternică cu natura şi cu ceea ce ne oferă ea, Eoma se lăsă puţin să cadă pe gânduri apoi continuă, nu ştiu de ce te-a ales pe tine, sau ce te face pe tine un om atât de special încât să îţi ofere o asemenea informaţie?

      - Vom vedea! Acum, mă poţi conduce la tatăl tău, te rog? nu cred că mai avem prea mult timp de pierdut. Am văzut ce vă aşteaptă afară şi cred că invadatorii voştri nu au deloc cele mai frumoase gânduri!

      Eoma nu a mai zis nimic şi a ieşit din încăpere, urmată îndeaproape de Arian care a luat din mers un cearşaf pentru a improviza o togă în jurul corpului. Se aflau în încăperile care deserveau necesităţile conducătorului clanului din câte putea să îşi dea seama.

      - Cum e posibil aşa ceva? întrebă Arian, măcinat de curiozitate şi supărat că nu putea să îşi dea el seama ce se întâmplă. Nu am mers până acum deloc regulat sau în linie dreaptă, şi cu toate acestea, în dreapta tot timpul există un hublou cu vedere la ocean.

      - Nu e real! Eoma îşi înnăbuşi un râs plăcut, deşi surprinsă de perspicacitatea de care a dat dovadă Arian. Sunt doar nişte pereţi de apă, un fel de tablouri, în care „apa” îşi adaugă singură forma exterioară pe care a avut-o ultima dată în memorie. Este doar un alt mod de a arăta legătura „apei” cu mediul înconjurător şi capacitatea acesteia de a stoca informaţii şi de a le arăta mai departe.

      Arian se aştepta la acest răspuns şi i-a prins bine confirmarea venită din partea Eomei. Înaintea unei uşi, Eoma se opri şi îi şopti lui Arian:

      - Trebuie să te uiţi în ochii lui, să îl laşi să vorbească şi abia apoi să vorbeşti tu. Te va considerea inferior rasei noastre şi din această cauză îţi va cere să te închini în faţa lui. Dacă nu o faci, s-ar putea să aleagă să te dematerializeze. Nu uita că vrea să mă omoare şi pe mine! acestea au fost ultimele cuvinte înainte ca Eoma să îl mai sărute o dată pe buze şi cu ochii în lacrimi deschise uşa de la ceea ce părea a fi încăperea conducătorului.

      La fel ca şi toţi ceilalalti, Arian observă un corp parcă sculptat, dar lovit de trecerea anilor. Părul îi era alb şi prins într-o coadă lungă, împletită, iar pe frunte ridurile îi arătau trecerea nemiloasă a anilor. Pielea era puţin lăsată dar acest lucru Arian a putut să îl observe doar când se apropie de el. Muşchii în schimb îi erau toţi proeminenţi şi puternici. Chipul avea trăsături colţuroase, dure, cu nasul ascuţit şi ochii puţin intraţi în orbite. Aducea puţin cu chipul frumos al Eomei. În dreapta conducătorului stătea o femeie în vârstă, dar de o frumuseţe rară. Acum a văzut Arian cu cine seamănă întradevăr Eoma. Timp de câteva secunde nu îşi putu dezlipi privirea de la chipul acelei femei, peste ale cărei trăsături timpul nu îşi spuse cuvântul la fel ca şi peste chipul bărbatului ei.

      Arian alese să îngenuncheze singur, pentru că nu mai avea dispoziţia să piardă timpul cu certuri pe teme atât de puerile ca şi: „Eu nu îngenunchez în faţa nimănui!”.

      - Mărite conducător Strah, am venit în faţa ta pentru a-mi oferi cunoştinţele primite de la „Apa” şi pentru a vă ajuta să scăpaţi de invazia ce vă aşteaptă la suprafaţă. De asemenea aş dori ca de îndată ce mă veţi asculta să ne lăsaţi pe mine şi echipajul meu să plecăm deoarece avem o misiune importantă de îndeplinit...

      - Tăcere, sclavule! tună Strah, la auzul căruia Arian abia se abţinu să nu se ridice şi să îl omoare. Cum îţi permiţi să vii în faţa mea şi să îmi vorbeşti Mie, cel care deţine controlul clanului Mahoo’?

      - Tată, interveni şi Eoma în apărarea lui Arian, cred că mai bine l-ai asculta pentru că a primit învăţăturile „Apei”. Acum în el se află toată istoria noastră şi toată istoria lumii în care trăim! Tot ce „Apa” ştie, l-a învăţat şi pe el. Eoma se aplecă umilă şi supusă în faţa tatălui sau în speranţa ca cuvintele ei au fost auzite şi înţelese.

      - Spune-mi de unde vii, sclavule! Strah continuă pe acelaşi ton de parcă nici măcar nu auzise ceea ce Eoma îi spuse mai devreme.

      - Pentru Arian era deja prea mult şi nu neapărat pentru că nu mai putea să îndure cuvintele pe care Strah i le adresa, ci pentru că deja simţea că pierde prea mult timp şi dacă ar mai fi rămas în aceeaşi poziţie cine ştie unde s-ar mai ajunge.

      - Se ridică în picioare şi observă chipul îngâmfat al lui Strah cum rămâne şocat de gestul lui. Se uită fix în ochii lui şi îi spuse:

      - Ascultă-mă bine, pentru că nu o să îţi spun a doua oară! Voi existaţi aici, pentru că aşa vrea planeta aceasta, pentru că aşa vor locuitorii săi, pentru că aşa vrea „Apa”. Aţi fost acceptaţi să coexistaţi pentru că la început le-a fost milă de voi şi de copiii voştri, aşa că v-au oferit adăpost în adâncurile oceanelor. Aţi avut noroc cu faptul că prima voastră construcţie recicla absolut totul, nu aţi eliminat nicio toxină în apă...credeţi-mă când vă spun că dacă aţi fi umplut cu cea mai mică moleculă de toxină apa, aţi fi fost striviţi într-o clipă. Existenţa voastră v-a fost îndelung monitorizată şi shamanul a primit informaţia tocmai pentru a realiza tranziţia în totalitate şi pentru a putea fi acceptaţi ca şi fii planetei, fii oceanelor, fii „Apei”. Problema a fost că el nu a putut să suporte o cantitate prea mare de informaţie, astfel că „Apa” a trebuit să se selecteze cele mai importante lucruri pe care voi trebuie să le ştiţi pentru a coexista în pace. Se pare că acest proiect a fost de bun augur, pentru că în scurt timp aţi fost acceptaţi în sânul familiei.

      - De unde ştii tu toate acestea, sclavule? vocea lui Saher îşi pierduse din aroganţa impunătoare de mai devreme.

      - Dacă îmi mai zici o dată „sclavule”, am să vin lângă tine şi am să îţi rup mână cu care vrei să scoţi acea armă de la brâu, apoi am să îţi rup piciorul de sprijin şi în momentul în care vei fi în genunchi în faţa mea urlând de durere, am să te lovesc în frunte atât de puternic încât mâna mea va intra în cutia ta craniană şi va ieşi de acolo împreună cu creierii tăi gelatinoşi şi albi! Arian a exprimat această ameninţare atât de clar, cu o voce calmă şi cu ochii aţintiţi în ochii conducătorului încât acesta a ales să se prăbuşească pe scaunul său. Părea obosit şi Arian vedea acum pe chipul lui o mulţime de sentimente contradictorii.

      - Bun, mă bucur că ne-am înţeles. Acum planeta vă cere tuturor celor care coabitaţi pe fundurile oceanelor ei să vă ridicaţi şi să luptaţi. Împreună cu ea şi cu locuitorii ei, va trebui să vă apăraţi şi să acceptaţi eventualele pierderi de vieţi omeneşti.

      - Dar noi nu am mai dus un război de atâtea secole! Nu ştim cum să ne apărăm, cum să luptăm! conducătorul îngăimă cu un glas stins aceste cuvinte.

      Arian aruncă o privire către Eoma întrebând-o parcă „Acest om e tatăl tău? Conducătorul întregului clan Mahoo'?”, dar pe chipul ei se vedea aceaşi nedumerire. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce se întâmpla cu tatăl ei.

      - Nu trebuie să ştiţi nimic. Trebuie doar să acceptaţi lupta ce o aveţi în faţă şi pierderile umane. Pentru a scăpa de cei din ceruri, planeta va conlucra cu voi. Distrugerea lor va veni tot din ceruri, voi trebuie doar să urcaţi la suprafaţă şi să folosiţi sistemele de transformare a apei în mâncare sau în alte stări solide. Ideea este că trebuie să evaporati o cantitate destul de mare de apă, pentru a se forma un uragan la nivel planetar. Acest lucru este posibil, pentru că la o încălzire maximă şi continuă a navelor voastre, acest uragan s-ar produce în mai puţin de jumătate de oră. Din momentul producerii lui, voi trebuie doar să menţineţi un nivel ridicat de apă în atmosferă. De distrugerea maşinilor de luptă se va ocupa planeta!

      - De ce nu poate să coexiste şi cu ei la fel cum coexistă cu noi? pe chipul lui Saher se citea spaimă şi o frică aproape copilărească.

      Arian se întoarse către soţia lui Strah, apoi se uită la Eoma.

      - Îmi pare rău, dar nici eu nu am timp pentru aşa ceva, şi nici cei care aşteaptă să vă invadeze nu cred că vor mai aştepta până se va naşte un conducător care să fie cu adevărat conducător, Arian era cu adevărat indignat şi spera să nu fie toată această colonie umană la fel ca şi conducătorul lor. Cu cine trebuie să vorbesc, care să mă înţeleagă şi pe care clanul să îl respecte?

      - Fratele meu, Atehoo, este cel de care ai nevoie, Arian! spuse Eoma şi se îndreptă către un ecran jucându-se puţin cu apa. S-a auzit imediat numele lui Atehoo pe toate punţile platformei anunţat că era chemat în încăperile tatălui său.

      - Vreau să te întreb, Eoma, fratele tău are încredere în tine?

      - Da, are, mă iubeşte mult prea mult şi a înţeles importanţa muncii mele pentru semenii noştri.

      - Atunci vreau să îi explici că trebuie să mă asculte şi să facă ceea ce voi spune. Despre ceea ce am discutat aici cu tatăl tău, o să îi spui tu mai încolo, acum nu mai avem timp ca să mai explic încă odată la altcineva.

      - Nici nu e nevoie să mai repeţi încă o dată, Arian, toată discuţia a fost înregistrată şi începând din acest moment fratele meu poate să o asculte. Eoma era pregătită pentru aproape orice situaţie, lucru care îi plăcea lui Arian, mai ales acum când tatăl ei nu mai avea nicio putere să o ameninţe cu moartea ca şi ofrandă adusă zeilor.

      Se simţea liberă şi exulta de fericire deşi specia ei se afla aproape pe cale de exterminare. Se aruncă în braţele lui Arian şi îl sărută pe acesta înfocată. Părinţii Eomei priveau surprinşi această scenă fără să intervină. În acel moment intră în cameră fratele ei, Atehoo, care la vederea acestei privelişti se aruncă asupra lui Arian, cu vădită intenţie de a-l ucide. Arian îl observă, se retrase la timp ferind-o totodată şi pe Eoma din calea sabiei nesăbuitului ei frate. Apoi cu o mişcare scurtă de picior îi aplică o lovitură în spatele genunchiului care îi biciui muşchiul aproape rupându-l. Atehoo pică la pământ şi îşi trase piciorul lovit sub el, strângând din dinţi de durere.

      - Îţi va trece imediat durerea, Atehoo, spuse Arian. Aş vrea să te ridici, şi să nu mă consideri duşmanul tău. Duşmanul tău e acolo sus, şi Arian ridică mâna cu degetul arătător în sus, arătând înspre cerul ce mai devreme era acoperit de mulţimea navelor inamice. Trebuie să îţi ajuţi planeta mamă, pentru că în aceste momente vă cere ajutorul. Trebuie să evaporati cât mai multă apa în atmosferă, apă pe care planeta urmează să o folosească pentru a forma furtuni de intensitate foarte mare însoţite de descărcări electrice ce vor viza navele inamice . Vântul de asemenea va sufla cu peste douasute de kilometri per oră, astfel că nimic nu va mai sta în calea ucigaşei furtuni. Dar acest lucru trebuie făcut în maxim jumătate de oră, altfel inamicii îşi vor da seama şi vor reuşi să scape, ba mai mult, vor putea chiar să îşi creeze o tactică de apărare împotriva unui asemenea atac.

      Atehoo se ridicase încet de jos şi se uită insistent către sora lui, în timp ce Arian vorbea, întrebând-o parcă „Despre ce naiba vorbeşte nebunul acesta aici?”.

      - Are dreptate, Atehoo, interveni Eoma care observă privirea întrebătoare a fratelui ei. Tatăl nostru, după cum vezi nu vrea să intervină, dar e unica noastră şansă pentru a ne salva pe noi şi planeta în care trăim!

      - Eşti convinsă că ceea ce spune acest străin este calea corectă?

      - Da, a primit lumina „Apei”. Duce cu el darul suprem, conţine toată informaţia planetei noastre, şi poate stabili legătura între noi şi planetă, Atehoo! Eoma era fericită să spună aceste lucruri unui om care o şi asculta.

      - Am încredere în tine, Eoma, şi în faptul că pentru tine ştiinţa este mai presus decât viaţa însăşi. În acest caz, să nu mai pierdem timpul şi să ne recâştigăm dreptul de a locui pe această planetă fără a fi ameninţaţi de alţi invadatori.

      Arian îi aruncă o privire Eomei prin care îi mulţumea pentru ajutor, această primind-o zâmbitoare. Se îndreptară toţi trei către zona de lansare, acolo unde se afla şi nava lui Arian. Până ajunseră acolo, discuţiile continuară:

      - Trebuie să înştiinţăm fiecare platformă că trebuie să urce la suprafaţă. Deoarece ştiu că nu este nicio metodă de a lua legătura cu toate platformele, Arian îi zâmbi lui Atehoo când acesta întoarse capul surprins la auzul acestei informaţii, am să vă ofer eu, adică „Apa” o metodă de a comunica tuturor noile ordine.

      - Putem să ştim şi noi cum vei face acest lucru? întrebă curioasă Eoma.

      - Da, vom ieşi în ocean, eu şi Atehoo şi voi transmite „Apei” decizia pe care aţi luat-o, iar „Apa” se va ocupa de transmiterea informaţiei mai departe la toate celelalte platforme.

      - Bine, am înţeles că „Apa” va transmite, dar cum o va face? Eoma încă simţea că nu aflase totul.

      - Atehoo o va face, el îi va informa pe toţi în acelaşi timp. „Apa” îi va lua celulele şi îi va materializa corpul în fiecare platformă. De acolo depinde doar de el să îi convingă să iasă la suprafaţă.

      - Şi dacă nu o să reuşească să îi convingă? Eoma ştia că era o întrebare mai mult decât tâmpită, dar toată lumea ar fi vrut să afle răspunsul la această întrebare.

      Arian îşi aruncă privirea în spate, uitându-se la tatăl lor, conducătorul care mai devreme tremura de frică, şi care acum îi urma tăcut şi cu privirea în pământ, împreună cu soţia lui.

      - În acest caz veţi ajunge toţi ca el, şi arătă în spate către tatăl lor, poate chiar mai rău! Sunt sigur că veţi ajunge nişte sclavi pentru cei care o să vă cucerească.

      La auzul acestor cuvinte şi mai ales la auzul cuvântului „sclav” , toată lumea începu să murmure şi să vocifereze, iar Eoma îl prinse de mână strângându-l cu putere. Arian a fost satisfăcut de puterea pe care acest cuvânt o are asupra acestor oameni. Ajunseră la ocean unde Arian primi un dispozitiv pentru respirat la fel ca şi ceilalţi. Înainte să iasă în „Apă”, îl prinse de mână pe Atehoo şi îi spuse:

      - Anunţă pe toată lumea că veţi ajunge nişte sclavi dacă nu acceptaţi să vă ridicaţi să luptaţi! Aceasta are să vă fie soarta!

      Cu acestea spuse, Arian se lăsă invadat de apa ce intra prin hublourile deschise. În clipa următoare îl văzu pe Atehoo cum rămâne nemişcat. „Apa” preluase toată informaţia şi trimise corpul lui Atehoo către toate platformele.

     

      Nu trecuse nici jumătate de oră, dar agitaţia cuprinse interiorul navei, toată lumea imaginându-şi diferite scenarii. Sperau că Arian este bine, şi că nu au să fie nevoiţi să deschidă trapa. Ştiau că dacă mai întârzie mult, vor trebui să iasă după el, dar sperau să nu trebuiască să o facă. Descumpănit, Robert se ridică de la locul lui, îşi privi ceasul de la mână şi înaintă către scaunul gol al pilotului care se retrase mai în spate pe o banchetă. Se uita pierdut la pereţii acelei platforme, când o mişcare în partea de jos a bazinului, undeva în zona unde a fost dus Arian îi atrase atenţia.

      Se ridică în picioare şi se aplecă peste consola de bord în exterior, în încercarea de a vedea mai bine ce se întâmplă. Şi-a concentrat privirea până când au început să îl doară ochii, dar a reuşit să distingă un corp ce părea a fi inert şi încă unul care începea să crească înnotând în direcţia lor. Aşteptă puţin pentru a fi sigur că acel corp se îndreaptă întradevar către ei înainte să dea alarma. Îi spuse lui Liu să îşi pregătească scanerul ca să fie pregătită în cazul în care vor fi nevoiţi să se dematerializeze.

      - E Arian! strigă Robert şi nava se dezechilibră când toţi au sărit în picioare la auzul aceste veşti.

      Întradevăr, Arian înnota aproape la fel de agil cum o făcuse mai devreme Atehoo, utilizând dispozitivele lor de respiraţie. Se apropie cu viteză de nava lor şi se opri în faţa geamului, uitându-se la ei rânjind. Îşi puse o mână pe geam, dar nimic nu se întâmplă, nu a reuşit să se dematerializeze şi să treacă în partea cealaltă a geamului. Se gândi că ceva nu a făcut bine şi a mai încercat încă o dată. Acelaşi efect! Apoi realiză că nu a pune mâna pe geam e important, ci creearea unei conexiuni cu „Apa” pentru a-i transmite imaginea dematerializata în punctul în care dorea , materializând-o acolo. Dar cu toate acestea nu a reuşit să se dematerializeze. Închise ochii pentru a căuta în informaţia primită de la „Apă” despre cum poate să obţină capacitatea de dematerializare, când o mână poposi pe umărul său. Se întoarse rapid şi în faţa lui o văzu pe frumoasa Eoma, cu părul unduindu-se în apa clară şi cu ochii ei mari mai frumoşi ca niciodată. Zâmbea, arătându-i cuţitul pe care îl ţinea în mână. Atunci a procesat Arian informaţia primită de la „Apă”, corelată cu imaginea cuţitului. A luat cuţitul şi şi-a crestat puţin pielea, lăsând un strop de sânge să răzbată în apa limpede. ADN-ul i-a fost analizat de către „apă” iar în următorul moment imaginea lui, materializată, a apărut în navă.

      - Arian, ne bucurăm că eşti întreg! Robert nu mai ştia ce să zică, aşa că în numele tuturor a sărit pe el şi l-a luat în braţe. Nici el nu ştia dacă era bucuros pentru că Arian era teafăr şi liber sau din cauză că nu mai era nevoie să deschidă trapă pentru a înota spre a încerca să îl salveze. Urma să venim să te salvăm, continuă el, dar am hotărât să aşteptăm pentru că deschiderea trapei ar fi putut însemna distrugerea navei şi poate chiar şi a noastră. Am decis să îţi dăm o perioadă de o oră pentru a scăpa de acolo. Dacă în acest timp nu apăreai, atunci am fi riscat şi am fi venit după tine.

      - Vă mulţumesc, prieteni, dar nu trebuia să vă gândiţi să deschideţi trapa. Oricum, abia a trecut o jumătate de oră! Arian era impresionat de devotamentul de care au dat dovadă şi mai ales de reacţia lui Robert.

      - Am să vă rog să aşteptaţi, continuă el, mai am câteva lucruri de rezolvat aici. Cei de jos sunt oameni ca şi noi, nu aveţi de ce să vă temeţi, iar cei de sus sunt invadatorii. Nu putem să plecăm fără să îi ajutăm. Mai durează puţin şi am să mă întorc, rugămintea mea e să staţi aici, şi orice s-ar întâmpla, orice auziţi să nu vă mai gândiţi să părăsiţi nava. O să revin şi o să plecăm de aici, vă promit!

      O văzu pe Liu că vrea să zică ceva, o văzu pe Maria că era cu ochii în lacrimi, şi îl văzu pe George cum regretă tot ce a zis mai devreme. Alese să nu mai continue discuţia şi să plece înapoi la Eoma. Dematerializarea şi citirea informaţiei de către corpul rămas inert în exterior se făcu instantaneu şi semăna cu o primă gură de aer după ce îţi ţineai respiraţia o perioadă mai lungă de timp. Eoma era în faţa lui, îi ţinuse corpul inert în braţe tot timpul, şi acum îi mângâia tandru faţa fără să-şi dea seama că atât Liu cât şi Maria se uitau cu ură şi invidie la ea. Arian se lăsă purtat de Eoma înspre partea de jos a hangarului, la intrarea în platformă, unde Atehoo îi aştepta revenit din pelerinajul la celelalte platforme.

      Doar la intrarea în incinta platformei şi doar după ce şi-au dat jos dispozitivele au putut afla cum au decurs întâlnirile cu celelalte platforme şi cu platforma mamă.

      - A fost incredibil, spuse Atehoo vădit încântat de rezultatele pe care le-au avut discuţiile purtate cu fiecare conducător de platformă. La nimeni nu îi venea să creadă că a apărut un nou şaman, dar după ce le-am spus ce eşti capabil să faci, cum m-ai doborât şi cum planeta ne cere ajutorul, toţi au devenit brusc interesaţi! Dar pe toţi i-am convins cu adevărat abia după ce le-am spus despre posibilitatea de a deveni sclavi în propria noastră lume dacă nu ne ridicăm şi luptăm împotriva invadatorilor.

      - Foarte bine ai procedat, Atehoo! Arian îi puse mâna pe umăr în semn de recunoştinţă. Acum, va trebui să ieşim din nou, eu pentru a anunţa „Apa” despre decizia de a o ajuta, şi tu pentru a merge din nou la fiecare şi a-i anunţa despre necesitatea unei sincronizări în evoluţia lor. Trebuie să existe o singură mişcare din partea tuturor, astfel că în aer să fie evaporată cât mai multă apă.

      Cei doi se îndreptară din nou către intrarea în apă, iar Arian după ce oferi noile informaţii „Apei” trase trupul lui Atehoo înăuntrul platformei, aşteptând revenirea lui. Simţi cum platforma începe să vibreze şi să urce înspre suprafaţă. Simţea acest lucru în urechi, cauzate de depresiune, deşi aparatele de compensare a presiunii funcţionau la capacitate maximă. Apoi a urmat o voce ce anunţa în toată platforma că partea superioară a platformei trebuie evacuată, deoarece există posibilitatea să fie avariată. Se dorea limitarea pierderilor de vieţi omeneşti, dar probabil că acest lucru nu avea cum să se întâmple. Erau prea multe nave afară, prea mare puterea de foc şi căldura emanată de platforme nu putea să absoarbă toate şocurile şi energia produse de exploziile de la suprafaţa lor. Astfel că invariabil, aveau să sufere avarii şi implicit pierderi de vieţi omeneşti. Din nou acea voce atât de impasibilă, anunţa acum sigilarea căilor de acces către partea superioară a platformei, pentru a nu fi inundat restul navei în caz de avarie.

      Arian ştia că în momentul în care Atehoo va reveni, va trebui să dispară. Aveau o singură fereastră deschisă înspre a scăpa din această lume.

      Se bucură când mâna Eomei îi atinse capul şi apoi faţa, urmând ca buzele ei să se apropie de ale lui. Un nou sărut ce le tulbură gândirea, le făcea minţile să se revolte şi simţurile să o ia razna.

      - Ştii că trebuie să plec... Îi şopti el uşor.

      - Da, ştiu! Dar nu pot să îmi las poporul, nu acum, când am descoperit atâtea! Nu pot să îmi părăsesc fratele pentru că nu ştiu dacă se va descurca la conducere şi dacă tatăl nostru va accepta să predea conducerea după ce tu nu vei mai fii.

      - O parte din mine îmi spune să lupt pentru tine, şi o parte îmi spune că aparţii acestei lumi şi că îţi este rezervat un viitor strălucit în faţă. În legătură cu ultima parte, cred că „Apa” a vorbit! spuse Arian râzând.

      Eoma îl strânse în braţe şi cu lacrimi în ochi îi spuse:

      - Îmi doresc să te revăd, sper să revii la mine, am să te aştept, Arian! după care un plâns în hohote o cuprinse.

      - Am să revin, îţi promit că o se ne reîntâlnim, poate chiar mai repede decât crezi! Arian simţea nevoia să o consoleze dar nu a mai reuşit pentru că jos, lângă ei, Atehoo prinse viaţă şi se ridica în picioare.

      Îi văzu pe sora lui şi pe Arian prinşi în mirajul şi durerea despărţirii şi renunţă să mai zică ceva. Se retrase câţiva paşi mai încolo, aşteptând liniştit. Simţea şi el o părere de rău după Arian şi faptul că pleca, îi producea un nod în stomac, deoarece avea să trebuiască să ţină piept unui tată dezlănţuit şi lovit în orgoliu. Mai era apoi şi responsabilitatea conducerii unui întreg clan. Arian se îndreptă spre el, lăsând-o pe Eoma plângând în genunchi.

      Pentru cei doi, cuvintele nu mai erau necesare. O strângere puternică de mână şi privirea susţinută cu mândrie în ochii celuilalt denotând o putere fără margini au spus totul. Arian îi luă cuţitul din teacă şi mai aruncă o ultima privire înspre Eoma înainte de a şi-l infinge adânc în inimă. Eoma a scos un ţipăt îngrozită, şi şi-a dus mâna la ochi, izbucnind în plâns.

      Aproape instantaneu, corpul lui Arian se dematerializă şi cuţitul a căzut pe podea sunând asurzitor de dureros atât pentru Atehoo cât şi pentru Eoma. Aceasta deschise ochii la auzul sunetului metalic, privind mirată la locul unde ar fi trebuit sa fie Arian întins, mort. Atehoo se îndreptă către un ecran ce reprezenta un panou de control, iar când platforma ajunse la suprafaţă, dădu comandă pentru a se deschide trapa şi pentru a goli bazinul de apă.

     

      Arian se ridică de jos, trăgând adânc aer în piept. Aşteptă câteva secunde până ce realiză ce se întâmplă şi unde se află. Apoi îi mai trebuiră aproape un minut ca să proceseze toate informaţiile pe care le primise de la „Apa”. Şi-a dat seama că în forma lui actuală, corpul procesa toate aceste informaţii mult mai repede decât corpul materializat. Se îndreptă către scaunele piloţilor şi întinse mâna până ce atinse geamul. Astfel transmise şi ultimele informaţii „Apei”, rugând-o totodată să le dea răgazul să plece din acea zonă.

      Se întoarse către pasagerii navei, care nu scoseseră un cuvânt până atunci şi li se adresă:

      - O să plecăm de aici, Arian nu era deloc fericit când spunea acest lucru, deoarece Eoma exista în fiecare sinapsă din creierul său. Ce o să vedeţi afară s-ar putea să fie puţin cam înfricoşător, dar să sperăm că nu trebuie să ne schimbăm strategia. Ideea e că în momentul în care trapa se va deschide şi apa va fi golită din hangar, avem mai puţin de jumătate de minut ca să ne ridicăm şi să armăm tunul pentru coordonatele de acasă, înainte ca nenorocitele de nave de mai sus să înceapă să tragă.

      „Apa” începea să scadă şi în curând hangarul era gol, ceea ce le-a permis să pornească nava şi să aştepte deschiderea trapei. Arian a introdus de data această manual coordonatele către casă, deoarece din acest punct nu mai era nicio problemă dacă cineva avea să descopere coordonatele. Intenţiona să afle care a fost motivul pentru care stick-ul nu a funcţionat, fiind sigur că l-a configurat pentru întoarcerea acasă. Îşi dorea ca această planetă şi aceste noi coordonate să rămână în log-ul navei. Putea astfel ca mai târziu să se întoarcă să o vadă pe Eoma.

      Un sunet puternic îl trezi din gândurile lui. Îşi aruncă privirea în sus, observând trapa cum începe să se deschidă. Cerul era la fel cum îl lăsaseră, împânzit de nemiloasele nave invadatoare. Trebuia să se ridice cât mai repede deasupra platformei deoarece suprafaţa acesteia deja era de un roşu încins, culoare oferită de apa care se evapora la atingerea platformei, eliberând o cantitate foarte mare de vapori în atmosferă. Toate navele de deasupra şi-au încetat activitatea privind spectacolul oferit de suprafaţa oceanului devenită roşie acum. Aburii produşi prin evaporare începeau să se ridice către înaltul cerului, înspre ele. Arian nu a mai stat să privească şi ei spectacolul vizual impresionant, ci a armat tunul şi a tras cu particulele ionizate la câţiva metri în faţa navei. Ştia că nu o să dureze mult până când navele de deasupra aveau să înceapă din nou atacul. Un nou rând de proiectile le-ar putea distruge pentru totdeauna posibilitatea de a dispărea din acel loc.

      - Dumnezeu să va aibă în pază! le transmise el celor de sub el, o expresie ce a folosit-o instinctiv, în secunda următoare aducându-şi aminte despre inexistenţa acestei zeităţi montată la superlativ în minţile oamenilor. Cu toate acestea era un mod de a exprima dorinţă de a fi salvaţi şi de a scăpa de invadatori.

      Intră în gaura de vierme chiar în momentul în care navele de luptă au apărut la un nivel atât de jos şi atât de aproape de platforme încât proiectilele lansate puteau să provoace daune serioase învelişului exterior al acestora. Dar nu a mai reuşit să vadă urmarea. Îşi imagină doar că tactica folosită era una dintre cele mai bune, planeta obligând navele să coboare la nivelul apei, ceaţa ascunzând privirilor platformele. De la acest nivel nu se vor mai putea ridica deoarece deasupra lor furtuna începuse să se formeze. Totul dispăru în următorul moment.

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online