evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Creatorul  -  Recreaţia  -  Întâlnirea  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Luminile oraşului XXXI  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Rapsodia  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Cum să te fereşti de urs  -  Dispariţia  -  Mamal - Despărţirea  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Om vs. cyborg  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Poveste cu un zmeu  -  Conştientizarea  -  Fortul  -  Melcul  -  Castravetele  -  Homus trolEIbuzus  -  Între ziduri  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Satiră robotică  -  Luminile oraşului XXIII  -  Greaţă  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Învingătorul ia totul  -  Fanfara municipală  -  Ceaţa  -  Meduza (V)  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Ultima eclipsă (II)  -  Decablat  -  La chambre quotidienne (fr)  -  Atalia  -  Noapte bună, Andrei  -  Comando Fox  -  Secretul  -  Punct. ªi atât  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Valoare reziduală  -  Aedes  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Pierderea  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Vise în adâncuri de stâncă


Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)

Paul Boncuţiu



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      Jhon ajunse în biroul lui şi îi chemă pe cei doi agenţi care mai devreme se ocupaseră de corpul inconştient al lui Kim.

      - Găsiţi-l pe Arian urgent! le spuse el pe un ton autoritar.

      - Îl căutăm, domnule, de mai bine de o zi, dar nu l-am găsit. Nava lui a fost detectată în zona oraşului din România în care şi-a petrecut ultimii ani. Apoi am detectat cu ajutorul sateliţilor noştri energia degajată de navă la trecerea într-o altă dimensiune. De atunci scanarea continuă pe toată suprafaţa Pământului, dar nicio asemenea degajare de energie nu a mai fost anunţată.

      - La dracu! Jhon bătu revoltat cu pumnul în masă. Trebuia să fie la mine în birou de mai bine de două ore. Până acum totul a mers conform planului, dar fără Arian nu o să putem să continuăm. Trimiteţi-l la mine pe ofiţerul cu relaţiile comerciale şi am nevoie urgent de raportul despre Zona 51! le făcu celor doi semn cu mâna că sunt liberi să plece şi se lăsă pe spătarul scaunului aprinzându-şi un trabuc. Îşi turnă puţin whiscky pe fundul unui pahar de cristal şi începu să îi savureze aroma minunată combinată cu mirosul tutunului.

      În pragul uşii apăru un tânăr ce nu părea să aibă mai mult de douazecisicinci de ani. Jhon îl observă şi îl invită să ia loc pe scaunul din faţa lui. Îl analiză puţin, parcă nici lui nevenindu-i să creadă că îşi pune încrederea în acest puşti, dar apoi îşi aduse aminte cât de talentat este şi cât de bine îşi cunoaşte meseria.

      - Suntem pe punctul de a porni afacerea, Lewis, începu Jhon parcă spunând o poveste. Din acest moment ai exact până la ora 12 să închei toate contractele. Crezi că poţi să o faci?

      - Nu am nevoie de atâta timp, domnule, zâmbi Lewis pe sub cele câteva fire răzleţe de mustaţă. Contractele sunt pregătite, trebuie doar completate ora şi durata. Acum le cunoaştem pe amândouă, aşa că nu mai e nicio problemă. În ceea ce priveşte legătura cu companiile, am lăsat câte un om la toate cele zece companii pentru a fi tot timpul în contact cu ce se întâmplă la sediile lor. Valorile sunt uriaşe aşa că am ales să mergem pe cincizeci la sută înainte şi restul ulterior.

      - E bine aşa, bine gândit! S-au încheiat negocierile şi cu celealte trusturi de presă? Am auzit că au existat câteva accidente stupide ieri şi azi ce s-au soldat cu moartea a câtorva CEO al unora dintre trusturi! Jhon ştia clar despre ce vorbeşte, şi încă o dată aruncă o privire mirată înspre acel copil ce părea o stâncă.

      - Aveţi dreptate, un singur trust ne mai stă în cale, un om ce nu poate fi convins într-un timp atât de scurt...

      - Să-l ia naiba de nenorocit bătrân şi schizofrenic! Jhon interveni lovind biroul cu pumnul încleştat. O să îl demolez, rânji el având în ochi o privire ce îi dădu lui Lewis un fior pe şira spinării. O să îl fac să îşi dorească să nu se fi născut pe lumea aceasta! Bun! Ai verde de la mine să începi să semnezi contractele şi până la ora zece dimineaţa vreau să fie de la toate companiile partea de cincizeci la sută în cont. Apoi vei cumpăra cu banii aceştia toate trusturile şi tot ce există televiziune şi radio în ţara aceasta. O să îi arăt eu nemernicului cine e cel mai puternic!

      - Totul este pregătit, domnule Jhon, aşteptam doar acordul dumneavoastră. Până la ora 11 veţi avea puterea asupra a mai mult de şaptezeci la sută din drepturile de televiziune la nivel naţional. Am anunţat şi televiziunile importante şi toţi îşi doresc drepturi de televizare iar preţul pe care l-am cerut nu i-a speriat pe niciunul, comparativ cu promisiunea că ceea ce o să cumpere, le va aduce mai mulţi bani decât ar fi visat vreodată.

      - Foarte bine, foarte bine! Jhon îşi freca satisfăcut palmele şi îşi şterse fruntea transpirată cu un şerveţel. Acum ne mai rămâne doar să urmărim evoluţia acţiunilor la bursă după ce se vor anunţa toate aceste achiziţii.

      Jhon îşi aduse aminte de Kim, şi regretă că a fost nevoit să o arunce în temniţă, poate i-ar fi fost mai de folos aici, lângă el. Dar acum era prea târziu şi deşi cunoştintele ei în domeniu l-ar fi putut ajuta, gândul că mai trebuia să împartă cu cineva puterea îl făcu să o lase pe Kim acolo unde era: în celula ei, încătuşată, murdară, şi înfometată.

      - De asemenea vreau să vinzi cinci participaţii de câte un miliard de dolari fiecare în momentul în care capitalizarea corporaţiei noastre pe bursă va depăşi valoarea de zece miliarde.

      - Dar domnule, acum abia dacă avem cinci sute de milioane capitalizare! Credeţi că va creşte atâta? Lewis părea puţin şocat, dar ştia şi el că e destul de probabil că acest lucru să se întâmple.

      - Nu doar cred Lewis, sunt convins de asta! spuse Jhon, din nou satisfăcut de ceea ce realizase şi de planul său. Un singur lucru vreau din partea voastră, a tuturor! Jhon făcu o pauză puţin mai lungă înainte să continue pentru a amplifica importanţa a ceea ce urma să spună. Arian nu trebuie să afle nimic din ceea ce se întâmplă şi ceea ce facem noi aici!

      - Este foarte probabil să afle, o să audă din presă despre această mişcare importantă de forţe pe domeniul media, sugeră Lewis.

      - Da, poate să afle, dar nu are cum să facă legătura cu noi, nu are de unde să ştie că noi suntem cei care am pus la cale acest complot! Voi ajunge preşedinte în scurt timp, Lewis, şi ar fi bine să fii pe aproape când se va întâmpla lucrul acesta, Jhon se ridică de pe scaun şi se îndreptă către steagul Americii, ce era ţinut pe un piedestal într-un suport frumos ornamentat, într-un colţ al camerei.

      Lewis se ridică şi el şi se întoarse să plece, spunându-şi că a auzit destul. Îl speria gândul că Arian nu ştie ce se întâmplă. Dacă cumva ar afla despre acest complot, Lewis era sigur că nici unul dintre ei nu ar mai exista pe Pământ, sau dacă ar mai fi, şi-ar duce existenţa la fel ca şi Kim acum. Din nou acel fior rece pe şira spinării şi simţi cum îi transpiră palmele. „Nu e deloc un semn bun” îşi spuse el.

      - Lewis! strigă Jhon după el chiar înainte să părăsească biroul. Lewis, Jhon se apropie de el şi îi puse o mână pe umăr, privindu-l părinteşte în ochi, îmi place de tine şi te consider ca şi copilul meu, dar nu mă face să mă îndoiesc în privinţa ta!

      Deşi chipul îi rămase calm, şi un zâmbet îi încerca figura, Lewis îşi simţea palmele transpirând şi mai tare, dar se ţinea bine. Se întoarse la fel de calm şi plecă să rezolve problemele care le mai stăteau în cale. Se opri doi paşi mai încolo şi se întoarse către Jhon:

      - Am uitat să vă spun! Am creat o corporaţie nouă ca şi acoperire pentru contractele cu restul ţărilor din lumea întreagă. În acest fel posibilitatea de a descoperi cine se află în spatele acestei afaceri devine aproape imposibilă. Restul tranzacţiilor se vor face pe compania mamă.

      Jhon îl privea acum cu admiraţie pe acest tânăr şi nu îşi putu suprima un zâmbet de satisfacţie.

      - Foarte bine ai făcut! Să îmi spui doar cum se numeşte şi unde e locaţia ei!

      - Numele nu contează prea mult, iar locaţia este în statul Delaware, la parterul unui bloc pe o stradă de la periferie. E cel mai bun paradis fiscal din lume, domnule Jhon, şi alegerea acestei locaţii îmi aparţine.

      - Mă bucur sincer că eşti lângă mine, Lewis! Ai să vezi că puterile tale vor fi nelimitate. Dar acum haide să ne ocupam de contracte şi să vedem ce pretenţii mai au „Ei”.

      De data aceasta Lewis se întoarse şi se îndepărtă de Jhon, permiţându-şi un zâmbet discret, o infimă exteriorizare a ceea ce simţea acum.

      În uşa lui Jhon apăruseră din nou cei doi agenţi. Erau la fel ca şi doi siamezi, niciodată despărţiţi, niciodată separaţi.

      - Am adus raportul despre ce s-a întâmplat în Zona 51 în ultimele douazecispatru de ore, domnule! unul dintre ei vorbea, iar celălalt îi înmână dosarul, apoi se întoarseră şi dispărură din cadrul uşii.

      Jhon începu să răsfoiască dosarul, dar în curând se plictisi pentru că nu conţinea nicio informaţie preţioasă. Acelaşi lucru pe care îl ştia de ceva vreme, adică faptul că „Ei” au luat controlul bazei şi pe lângă asta, totuşi, a aflat un amănunt destul de ciudat. Arian a luat legătura cu Zonă 51 înainte de a dispărea. Din păcate, nu avea cum să asculte înregistrarea pentru că era encriptata doar pentru sistemele din bază 51.

      Apăsa pe butonul de la speaker-ul de pe birou şi îi ceru secretarei să îl găsească şi să îl trimită la el pe generalul Clove, şeful departamentului de contraspionaj. Era şi el implicat în această goană după putere şi îşi avea rolul lui. Acum era momentul în care putea să vadă dacă generalul este sau nu de partea lui. Implicarea generalului însemna că a început o altă etapă a planului său.

      În mai puţin de jumătate de oră, timp în care Jhon a mai aruncat o privire peste dosarul despre Zona 51, a apărut şi generalul. Acesta era îmbrăcat într-o ţinută lejeră, nimic care să arate faptul ca e unul dintre cei mai influenţi oameni din ţară. Deoarece deţinea cele mai multe informaţii, aceasta îi conferea şi o putere de manipulare extraordinară.

      - Generale, mă bucur că ai venit într-un timp atât de scurt! Jhon îi făcu semn să ia un loc, dar generalul preferă să rămână în picioare, era mult mai demn pentru el fiind în faţa unui superior. A venit vremea în care loialitatea ta trebuie demonstrată, generale. Trebuie să acţionăm conform planului elaborat şi pentru ca acest lucru să se întâmple, următoarea mişcare îţi aparţine.

      Generalul Clove scoase dintr-o mapă un minidisk pe care îl înmână lui Jhon. Din nou Jhon îşi frecă satisfăcut mâinile şi luă minidisk-ul introducandu-l în unitatea de citit. Pe ecranul din faţa sa apăru un reportaj în exclusivitate, datat cu ziua de azi. Postul de televiziune aparţinea trustului care avea să îl transforme în cel mai puternic om din lume.

      - Frumos, întradevăr, o operă magnifică! şoptea Jhon doar pentru el, jubilând de fericire.

      Privea mai departe atent la imaginile transmise în direct dintr-un oraş al Americii unde nave ca şi cea a lui Arian apăreau din neant, luptându-se cu armata americană. Soldaţii americani cădeau răpuşi de luminiţele albastre ce plecau din nave şi se transformau într-un val acid la atingerea pământului, ucigând tot ce le stătea în cale pe o distanţă de peste douăzeci de metri. Apoi o navă a fost doborâtă şi din ea soldaţii au scos câţiva „Ei”, pe care i-au executat cu sânge rece. În momentul în care acei extratereştrii au fost scoşi din navă, reporterul care prezenta agitat împreună cu cameramanul care filma pelicula în timp ce mergea, au trecut pe un alt spectru de vedere ce permitea să se vadă activitatea cerebrală enormă pe care „Ei” o aveau. A urmat dispariţia activităţii cerebrale în momentul în care cei doi „Ei” au fost executaţi cu câte un glonte în cap, după care câteva cuvinte agitate şi speriate ale reporterului de la sol şi încheierea transmisiei.

      - Frumos, frumos, spuse din nou Jhon. Excelentă reprezentaţie, şi o abordare foarte bună, Generale. Ţin să te felicit şi mă bucur că ai decis să ni te alături.

      - Jhon, nu ştiu ce să zic în privinţa acestui truc! dacă o să afle „Ei” şi întradevăr vor declanşa un război împotriva noastră? Ştii bine că un glonte nu i-ar putea omorî niciodată!

      - Eu ştiu asta, tu ştii asta, dar restul oamenilor nu ştiu asta! Nu considera acest lucru un impediment.

      - Dar John, e un lucru imoral...

      - Ascultă-mă! tună din nou Jhon şi îl văzu pe general cum îi dispare paloarea din obraji. Nu te-am chemat ca să îţi cer părerea! dacă vrei să îţi mai păstrezi postul şi dacă vrei să mai exişti pe lumea această, ar fi bine să mă asculţi şi să faci ceea ce îţi spun acum. Am avut o înţelegere, adu-ţi aminte! Voi aţi fost cei care aţi falsificat aselenizarea în 1961, nu-i aşa? Stai să îmi aduc aminte, şi Jhon mima că gândeşte profund, chiar tatăl tău a fost cel care a coordonat toată această înşelătorie!

      - Ok, Jhon, am făcut aşa cum ai cerut, ţi-am adus filmuleţul. Ce am spus mai devreme a fost doar o supoziţie, la urma urmei încă mai sunt şeful departamentul de contraspionaj şi e de datoria mea să mă gândesc şi la lucrurile acestea negative! generalul a cedat foarte uşor, apăsat de amintirea groaznică a celei mai mari înşelătorii a tuturor timpurilor. Mai mult decât atât, aceasta a fost coordonată chiar de tatăl său! Ştia că dezvăluirea acestor fapte, iar în acest moment Jhon avea toate dovezile şi toate filmuleţele pentru a o putea face, avea să îl denigreze instantaneu.

      - Dacă nu mai ai altceva de adăugat, şi Jhon spuse aceste cuvinte pe un ton cât se poate de acru, poţi să pleci şi vreau câte un raport al activităţii tale de două ori pe zi.

      Generalul salută foarte milităros deşi nu era îmbrăcat în ţinuta de serviciu, apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi din biroul întunecat înjurând în gând situaţia în care a fost obligat să intre. Nu ştia unde avea să ducă tot planul acesta, dar ştia că sunt oameni mari şi influenţi implicaţi. „De fapt ce naiba”, gândea el, „si eu sunt unul dintre ei!”. Doar că acum simţea apaseara faptei tatălui său mai mult ca niciodată, mai ales că reportajul pe care i l-a dat lui Jhon reprezenta doar o altă înşelătorie, mult mai complexă de data aceasta datorită tehnicii utilizate. „Poate că aceasta este moştenirea tatălui meu către mine! Şi acum eu trebuie să o duc mai departe!” gândurile sale îl obligară să se aşeze obosit pe o bancă înainte de ieşirea din sediul GOA. Îşi luă capul în mâini, şi cu ochii aproape în lacrimi, se întrebă: „Ce am făcut! Tată, ce am făcut?”.

      Înapoi în biroul său, Jhon revedea satisfăcut reportajul. A fost întrerupt de către cei doi agenţi care îl anunţară că au reperat energia produsă de nava lui Arian în apropiere de casa lui din Aspen.

      - Ce naiba face acolo? în loc să vină la mine să îmi raporteze! Vreau să îl văd imediat, le spuse agenţilor.

     

     



     

      Arian răsuflă uşurat când navă lor trecu cu bine în partea cealaltă a găurii de vierme, o trecere destul de bruscă de la un război la pacea calmă şi liniştea oferită de munţii ce înconjurau cabana din Aspen. Zăpada era spulberată şi măturată de nava ce ateriză pe platforma din faţa cabanei. Toţi erau bucuroşi că au scăpat din acel război ce nici măcar nu le aparţinea.

      - Sper că de data aceasta suntem în dimensiunea corectă, spuse Liu destul de neîncrezătoare.

      Arian îi răspunse cu un zâmbet şi deschise trapa navei pentru a coborî.

      - Arian, strigă George în urma lui, eşti căutat pe frecvenţa Camerei de Control.

      Un gest de lehamite făcut din mână şi Arian îşi continuă coborârea fără să se mai întoarcă. Îl auzea pe George în schimb în spatele lui cum răspunde la apel şi cum dădea explicaţii în legătură cu activitatea lui Arian. Acesta simţea nevoia să spargă câteva capete în zona de vârf a politicii sau să îi trimită pe ei pe câmpul de luptă, şi să îl lase în pace. Vroia să aibă câteva minute de linişte după care avea să pornească mai departe în misiunea sa.

      - Jhon parcă a înnebunit, îi spuse George care alergase să îl prindă din urmă. Vrea cu orice preţ să discute cu tine şi a recurs chiar la ameninţări, atât la adresa ta cât şi la adresa mea şi a echipajului meu.

      - E în regulă, George, am să îi scot eu în curând toată nebunia din cap şi lui Jhon, dar acum nu am timp să mă ocup de el. Contactează-l şi transmite-i că o să iau eu legătura cu el atunci când o să pot, şi că până atunci tu vei fi legătura noastră. Să îţi transmită ţie orice cerere ar avea! Pe lângă asta am să te rog să te ocupi de plasarea unui dispozitiv de urmărire asupra lui Liu. Vreau să ştiu în orice moment unde este.

      George se simţea privilegiat să audă asemenea lucruri din partea lui Arian, demonstrându-i încă o dată că avea încredere în el şi în capacităţile sale. Încântat, se întoarse înapoi către navă pentru a îndeplini ordinele primite.

      - Şi George, după ce aranjaţi cu nava, să intraţi să mâncaţi şi voi ceva, ar trebui să fim în siguranţă aici o perioadă de timp.

      Ceasul arăta ora opt dimineaţa. Asta însemna că trecuseră exact zece ore de când „Ei” au lansat ameninţarea cu eliberarea Bombei Atemporale. „Daca nu au făcut-o până acum, înseamnă că mai avem o şansă de a scăpa teferi” îşi spuse el. „Dar de ce nu s-au ţinut de cuvânt? Ce s-a întâmplat? Trebuie sa iau legătura cu ei să văd care le este poziţia!”

      Se îndreptă către Liu şi o prinse de mână întorcând-o către el:

      - Liu, îmi pare rău să zic asta, dar din acest moment eşti liberă să pleci! Noi mai rămânem puţin aici, mai am câteva probleme de rezolvat, şi apoi ne vom îndreptă către Washington DC. Dacă crezi că putem să te lăsăm pe undeva, să îmi spui.

      Liu a văzut în ochii lui că despărţirea aceasta nu îi creea deloc plăcere şi şi-a dat seama că o durea şi pe ea faptul că nu îl mai avea în preajmă. A realizat atunci că percepţia timpului din dimensiunea cealaltă a avut ca efect dispariţia sentimentelor pentru tot ceea ce înseamnă casă şi pământ. Îi era greu acum să găsească sentimentele şi emoţiile pe care le-a lăsat vii cu atâta timp în urmă.

      - Da, o să te rog dacă poţi să ocoleşti până în Miami, am să mă duc la părinţii mei să îi vizitez.

      - Hmm....nu avem timp pentru un asemenea ocol, dar am să îl rog pe George să te ducă acum până acolo, nu ar trebui să dureze mai mult de câteva minute. Şi Liu, încă ceva! Arian părea fâstâcit în faţa ei în aceste momente, mă bucur pentru ce s-a întâmplat între noi!

      Liu îi zâmbi frumos, şi se ridică pe vârfuri pentru a-l săruta pe colţul gurii, atingându-i cu mâna faţa. Nici nu bănuia că Arian ştia despre existenţa prietenului ei şi că avea să se reîntâlnească mult prea repede. Se întoarse apoi şi porni către navă, iar Arian rămase pe loc până când nava se ridică şi dispăru în înaltul cerului. Era mulţumit pentru că ştia că Liu merge să se întâlnească cu Cel ce se Luptă cu Umbrele, deoarece ea nu avea părinţi pe care să îi poată vizita. „Perfect, eu mă pot ocupa de „Ei” aici, în timp ce George îi va plasa dispozitivul de urmărire şi în mai puţin de jumătate de oră vom pleca să ne întâlnim cu prietenul ei” un zâmbet îşi permise Arian în urma acestui gând, umbrit imediat de discuţia ce avea să o poarte cu „Ei”.

     

      Calculatorul îi stabilise legătura pe aceeaşi frecvenţă pe care o făcuse din maşină pentru a evita intercepţiile eventualilor indiscreţi. Se afla în biroul lui din cabana imensă, cu privire înspre pârtiile de ski de pe partea această a versantului. Zăpada era perfectă pentru o tură cu skiurile, ceea ce îl făcu să îşi doreasc să le încerce o dată înainte de a pleca mai departe deşi ştia că nu avea timp pentru aşa ceva. Îşi promise că acesta avea să fie primul lucru pe care îl va face când toate acestea se vor fi terminat. Cu gândurile înfipte în zăpada de pe muntele din faţa lui, nu realiză când o faţă descompusă şi hidoasă apăru pe ecranul tridimensional. Vocea acestuia îl trezi din visare şi îl făcu să revină cu picioarele pe pământ:

      - Arian, în sfârşit! Te-ai gândit că poate ar fi timpul să discutăm, nu-i aşa? spuse Prozon pe un ton puţin ironic.

      - Da, Prozon, Arian renunţă la ideea de a-l enerva pe „El” pentru că avea nevoie de cât mai multe informaţii. Ascultă-mă, spune-mi şi mie care este motivul pentru care faceţi voi toate acestea? Care este scopul vostru, pentru că văd că timpul încă este la fel cum îl ştiu eu de multă vreme, nu v-aţi jucat cu el. Arian continuă să joace rolul unui necunoscător, la fel ca şi în prima discuţie, unde s-a prefăcut că nu ştie nimic despre posibilitatea manipulării timpului.

      - Ultima discuţie s-a terminat brusc, spuse Prozon, fără ca măcar să reuşim să îţi expunem situaţia actuală şi ceea ce dorim de la voi.

      - Da, sunt curios ce v-am putea noi oferi, fără ca voi să fiţi capabili să vă luaţi singuri! lui Arian îi părea rău că a încheiat prea repede discuţia din maşină pentru că ar fi aflat mai devreme motivele ce au stat la baza atacului asupra Zonei 51.

      - În primul rând o vrem pe cea pe care voi o numiţi Maria şi care din informaţiile noastre a fost protejata ta pentru o perioadă destul de mare de timp.

      Pentru Arian, auzul acestei cereri nu era un şoc prea mare, şi chiar în aceste momente se bucura că au nevoie de Maria. Acest lucru însemna că s-au înşelat şi „Ei” asupra ei la fel cum s-a înşelat şi el. De fapt nu de Maria au nevoie, ci de Robert!

      - Aşa...foarte bine, o să o aveţi pe Maria! dacă mai aveţi şi alte cereri... Dar înainte mă consider îndreptăţit să pun şi eu câteva întrebări, acum că eu v-am satisfăcut una dintre cereri.

      - Am să îţi răspund la o singură întrebare, Arian, aşa că ai grijă ce întrebare pui! Arian vedea chipul lui Prozon cum se descompune şi nu îşi pută explica de ce. Îşi dorea să întrebe ce se întâmplă cu chipul lui, dar îşi spuse că sunt lucruri mai importante pe care trebuie să le afle.

      - Cum aţi hotărât să distrugeţi rasa umană? era cea mai simplă întrebare pentru situaţia dată.

      Prozon simulă ceea ce ar fi vrut să însemne un râs în hohote, dar care din păcate se transformă într-un maxilar rupt ce atârna grotesc pe faţa lui. Dinţii se desprindeau unul câte unul, iar pielea se descompunea.

      - Pot să îţi spun că în mare parte vă veţi distruge singuri, noi doar v-am oferit motivul şi vă vom ajuta să finalizaţi. Nu are să fie un efort prea mare din partea noastră, dar voi, voi vă puteţi blama de pe acum pentru extincţia speciei voastre.

      Arian rămase mut de uimire la auzul acestei veşti şi nu ştia ce să creadă, unde vroia să ajungă Prozon cu aceste afirmaţii!

      - Dar...atunci înseamnă că ameninţările şi evoluţia voastră în ultimele zile au fost doar un joc de culise?

      - Ajunge! Nu vei mai afla nimic în acest moment, vocea lui Prozon până în acest moment calmă şi inexpresivă, a devenit acum parcă temătoare. Ai o jumătate de oră să ne-o înmânezi pe Maria, altfel ne vedem obligaţi să ne ţinem de cuvânt în ceea ce priveşte timpul. Trebuie să o aduci personal în Zona 51.

      - Când o vom avea pe Maria, continuă Prozon, vom discuta şi următorii paşi, adică despre Maşină! şi cred că ştii foarte bine, Arian, că acesta este de fapt scopul existenţei noastre pe acest pământ.

      Arian închise transmisia pentru că ştia că nu are să afle mai multe de la Prozon. Era mulţumit deoarece încă se pare că nu au aflat despre dispariţia celui pe care Arian l-a omorât pentru a-i luat Cubul. Dar nu ştia ce să creadă în privinţa faptului că lumea se va distruge singură şi că „Ei” doar au dat o mână de ajutor pentru ca acest lucru să se întâmple. Apoi ce se întâmpla cu faţa lui, de ce se descompunea aşa? „Trebuie să îl găsesc pe Cel care se Luptă cu Umbrele, e unica şansă de a afla ce înseamnă conspiraţia aceasta despre care se vorbeşte!” Ieşi din birou setându-şi cronometrul ceasului pentru o jumătate de oră. Spera ca între timp George să se fi întors, iar Liu să îşi fi regăsit iubirea.

      - Maria, trebuie să vii cu mine! i se adresă el fetei, care stătea necăjită şi obosită pe o canapea, alături de fratele ei. Robert am să te rog să rămâi şi să monitorizezi activităţile din întreaga lume. Vreau să ştiu dacă ceva suspect se întâmplă!

      - Suspect în ce sens? Trebuie să fii puţin mai specific, ca să ştiu înspre ce să mă îndrept!

      - Suspect în sensul unui eveniment care să conducă înspre exterminarea speciei noastre. O activitate produsă de către om! nici el nu ştia exact la ce ar trebui să se refere când vorbea despre a căuta ceva suspect, dar avea încredere în capacitatea lui Robert.

      - Da, încălzirea globală, distrugerea pădurilor, poluarea! îi enumeră Robert câteva elemente ce întradevăr aveau să ducă înspre distrugerea planetei.

      Arian nu mai continuă, presupuse că Robert a înţeles ceea ce i s-a cerut, aşa că o luă pe Maria şi se îndreptă cu ea înspre ieşire. După toate prin câte trecuse, Maria nu mai avea puterea să lupte, se simţea obosită şi vroia ca toate acestea să se termine mai repede. Nici nu o interesa unde o ducea Arian.

      George tocmai ce aterizase şi se pregătea să oprească nava, când îl văzu pe Arian ieşind din casă Un semn scurt din mână al acestuia îl făcu pe George să înţeleagă că vor porni din nou la drum.

      - Vezi locaţia lui Liu? îl întrebă Arian pe George. George a dat din cap în semn că da şi îi arătă un ecran pe care Liu era ţinută sub urmărire de peste douăzeci de sateliţi. Informaţiile primite erau în timp real şi imaginea era foarte bună.

      - Pare că aşteaptă pe cineva! comentă George imaginile primite, şi da, acum se întâlneşte cu un bărbat! Se săruta! Arian veni lângă el uitându-se atent la acel bărbat. Nu părea să fie un inamic de temut, dar ştia că de cele mai multe ori imaginea exterioară înşeală ochiul aşa că îşi spuse că e mai bine să fie prudent. Cei doi se îndreptară înspre o biserică ce se afla peste drum de ei şi intrară înăuntru.

      - Repede, George, trebuie să ajungem la biserică aceea, avem nevoie de băiatul acesta! Arian îşi aruncă ochii pe ceasul de la mână şi îşi spuse că cele două ore rămase până la începerea conferinţei ar trebui să fie mai mult decât suficient.

      George se folosi de tun pentru a creea gaura de vierme care avea să îi transpună instantaneu în faţa bisericii unde au intrat cei doi. Arian coborî din nava urmat de George, Maria şi încă doi soldaţi. Mai aveau doi paşi până la gardul ce împrejmuia biserica, când un geam se sparse iar uşa a fost trântită de perete. Lumea se îmbulzea să iasă afară speriată şi îngrozită. Arian se aruncă agil înspre fereastra spartă şi intră înăuntru. În biserică îl văzu pe Cel care se Luptă cu Umbrele înconjurat şi lovit de şase „Ei”, iar un altul se târa pe jos lângă geamul spart. Cel care se Luptă cu Umbrele era la pământ, acoperindu-şi faţa şi mâinile de loviturile puternice ale „Lor”. Arian scoase arma şi trase câteva gloanţe în direcţia lor. Atunci şi-a dat seama că „Ei” sunt într-o altă dimensiune deoarece gloanţele treceau prin „Ei”, oprindu-se în altarul bisericii. Putea să îi vadă pe „Ei” la fel cum îi vedea şi Cel care se Luptă cu Umbrele. Se aruncă în mijlocul lor aplicându-le cu o agilitate de felină lovituri în zonele cele mai dureroase ale corpului. Având şi ei corp uman, Arian ştia din timpurile Intermediarilor că punctele slabe ale corpului lor sunt aceleaşi ca şi al oricărui alt pământean. Se ferea de loviturile lor şi para lovituri ce îi erau adresate Celui care se Luptă cu Umbrele. A reuşit să rupă mâna unuia dintre „Ei” şi piciorul în două locuri la altul, astfel că cei doi au fost scoşi din luptă, iar ceilalţi, la vederea semenilor lor la pământ urlând de durere au făcut primul pas în spate. Arian îl ajută pe Cel care se Luptă cu Umbrele să se ridice, privind cu coada ochilor mişcările adversarilor săi. Aceştia îşi pregăteau ultimul atac şi au făcut-o în următorul moment, aruncându-se efectiv asupra celor doi. Dar Arian deja avea pregătite loviturile cu care intenţiona să mai scoată cel puţin încă doi dintre „Ei” din joc. O lovitură dată cu podul palmei la baza nasului, deasupra buzei superioare îl lăsă aproape inconştient şi cu ochii în lacrimi pe primul oponent, pentru următorul fiindu-i adresată o lovitură în zona ficatului având ca finalitate două coaste rupte şi o fisură puternică a ficatului. Durerea a explodat în capul adversarului care se aruncă la pământ capitulând în faţa unei forţe ca a lui Arian. Ceilalţi doi au fost luat în primire de către Cel care se Luptă cu Umbrele, eliminând şi el pe unul dintre „Ei”. Arian îi blocă acestuia atacul asupra ultimului adversar rămas în picioare şi se îndreptă către el.

      - Spune-mi care este motivul pentru care îl păstraţi pe, şi aici Arian neştiind cum îl cunosc „Ei” pe Cel care se Luptă cu Umbrele arătă cu degetul către acesta. Pe el, aici, între aceste două lumi? văzând că se teme, Arian continuă îndreptându-se ameninţător către „El”.

      - Prietenii tăi suferă îngrozitor acum, îi spuse Arian uitându-se la ceilalţi care se târau pe jos cu chipurile schimonosite de durere. Dar ceea ce vei suferi tu dacă nu îmi răspunzi la întrebare nici nu o să îi putem găsi un termen de comparaţie faţă de ceea ce vezi tu acum în jurul tău. Am nevoie de un răspuns simplu şi apoi puteţi să plecaţi, iar în cazul în care mai reveniţi...

      - Bine, bine! Am priceput ideea, scuipă celălalt vorbele.

      George, Maria, Liu şi cei doi soldaţi s-au uitat înmărmuriţi la acea demonstraţie de forţă pe care Arian o arătase, „Dar împotriva cui?” se întrebau ei. Nu vedeau pe nimeni acolo, era ca şi când cei doi mimau o luptă, diferenţa făcând-o sângele de pe faţa Celui care se Luptă cu Umbrele. Apoi l-au văzut pe Arian vorbind şi gesticulând către cineva pe care din nou ei nu puteau să îl vadă sau să îl perceapă.

      - „Omul”! zicând aceasta, îndreptă degetul către Cel care se Luptă cu Umbrele. „Omul” reprezintă liantul existenţei noastre pe acest pământ. Creierul lui menţine deschisă dimensiunea prin care putem să accesăm lumea voastră, putem să punem stăpânire pe trupurile voastre, pentru ca apoi să putem coexista cu voi.

      - Pe Arian l-a surprins puţin auzul acestei afirmaţii şi abia atunci a realizat importanţa pe care Cel care se Luptă cu Umbrele o are în acest război. Moartea lui ar fi însemnat închiderea porţii către dimeniunea de unde veneau ei, dar însemna totodată şi blocarea celor care existau deja pe pământ. Îi obliga pe aceştia să rămână pe pământ până se găsea o altă modalitate de a intra în lumea aceasta. Arian era nedumerit totuşi într-o privinţă:

      - Mai spune-mi atunci, dacă el reprezintă acum poarta către dimensiunea voastră, atunci cine reprezenta cheia intrării în lumea noastră pe timpul existenţei Intermediarilor?

      - Nu ştiu cine eşti tu, şi de unde ştii despre existenţa Intermediarilor, dar pentru că ai pus această întrebare, sunt chiar fericit să îţi ofer răspunsul. În prima parte a timpurilor Conducătorul nostru Suprem a reuşit să menţină deschisă mereu câte o poartă către toate planetele pe care le invadaserăm şi pe care am construit viaţă. Reuşea acest lucru doar prin puterea minţii lui. Cu timpul însă, a obosit şi a preferat să ofere fiecărei lumi câte un specimen care să ţină loc de poartă. Pe planeta voastră, a fost creat cel care se numea Arian, şi deoarece lumea voastră era atât de avansată şi apropiată de a noastră, a fost unicul creat prin contopirea Conducătorului nostru cu o persoană feminină intermediară. Cu toate acestea, inteligenţa intermediarilor a reuşit să îl scoată pe Arian de sub influenţa Conducătorului nostru printr-o greşeală. Apoi a urmat descoperirea şi construirea Maşinii care a dus inevitabil la distrugerea speciei voastre, având ca efect dispariţia lumii într-o dimensiune pe care abia de ceva vreme am reuşit să o regăsim, după îndelungate căutări.

      - Ce s-a întâmplat cu Conducătorul Suprem? întrebă Arian dându-şi seama că nu ştia nimic despre aceste lucruri.

      - Nu ştim! A dispărut la scurt timp după ce a fost creat Arian. Multă vreme l-am considerat pe Arian răspunzător pentru asta, dar cu timpul, ne-am obişnuit cu ideea şi cu Prozon ca şi conducător.

      - Acum o întrebare puţin mai delicată şi care merită un răspuns pe măsură! Arian spera că va mai afla câteva răspunsuri la întrebări. Ce ştii despre o conspiraţie venită din partea speciei umane pentru distrugerea acesteia? Oamenii se împing singuri către exterminare, ce înseamnă acest lucru?

      Un uşor zâmbet apăru pe chipul acelui „El” şi se pregătea să înceapă să vorbească, când aruncă o privire speriată în faţă ca şi când ar fi văzut ceva îngrozitor acolo. Arian se întoarse şi el să vadă ce e acolo, dar nu putea să observe nimic iar pe când se întoarse toată lumea dispăruse, iar legătura a fost ruptă. Se aruncă asupra Celui care se Luptă cu Umbrele, scuturându-l şi strigând la el să refacă legătura.

      - Nu pot să refac legătura, ei apar când vor, nu pot să îi controlez, îmi pare rău! şi căzu la pământ în genunchi aproape fără suflare.

      - Asta nu are să rămână aşa, îi şopti la ureche Arian aplecat asupra lui. O să te învăţ cum să îţi controlezi gândurile şi cum să controlezi legăturile cu „Ei” şi cu dimensiunea lor. Am nevoie de tine acum să intri în echipa mea pentru a salva lumea!

      Liu alergase şi ea lângă ei când a văzut ca prietenul ei este la pământ. Îi efectuă în viteză câteva analize pentru a vedea cât de gravă este starea lui. Dar după câteva minute, şi o injecţie cu adrenalină, acesta îşi reveni şi se ridică în picioare. Arian îi mulţumi din mers lui Liu, o mulţumire pe care Liu nu ştia cum să o interpreteze şi pentru ce era adusă.

      - M-ai adus direct la el, Liu, o lămuri Arian văzând că nu înţelegea de ce îi mulţumea.

      - Asta înseamnă că te-ai folosit de mine! Eşti un nenorocit, Arian!

      - Liu! strigă Arian în urma ei, am nevoie de tine să vii înapoi, de data aceasta poţi să ai grijă şi de prietenul tău, va veni şi el! Trebuie să îl ajutăm, trebuie să îl legăm la Maşină!

      - Se numeşte Abel şi este de origine cehă, spre satisfacerea curiozităţii tale, îi aruncă Liu din mers lui Arian.

      Arian rămase puţin gânditor în urmă, analizând ceea ce tocmai aflase de la acel „El”. Ce i se părea straniu era faptul că deşi în mod normal ar fi trebuit să aibă pe timpul Intermediarilor o atitudine la fel ca şi Abel, el nu a simţit niciodată existenţa lor în jurul lui sau apariţia lor prin intermediul lui. Acum însă, când aflase aceste lucruri şi a realizat că din nou a contribuit la distrugerea Intermediarilor, era mai hotărât decât niciodată să elimine această specie, în frunte cu Conducătorul lor Suprem, adică tatăl lui. Se poate ca memoria să îi joace feste, sau imaginile să fie estompate de trecerea timpului. „Hmmm...un lucru interesant! Se pare că mai sunt câteva discontinuităţi în memorie, câteva întreruperi! Cea pe care am recuperat-o din cubul luptătorului din Ohems nu era singura care îmi lipsea! Interesant!”

      „Totusi,” îşi spuse el, „au trecut peste un milion de ani de când am apărut pe acest pământ! Se poate să fi uitat mare parte din cele ce s-au întâmplat în primii ani ai existenţei mele. Trebuie să citesc cartea Legendei Maşinii, va trebui să descifrez ce spune...sigur e ceva ce mie îmi scapă şi acolo voi găsi răspunsuri!”

      George se apropie de Arian, şi îi spuse că Jhon aşteaptă de ceva vreme să vorbească cu el.

      - E puţin cam irascibil! îi şopti George la ureche.

      Arian nu avea dispoziţia necesară pentru a primi ordine de la un om care nu are nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmpla, dar deoarece acest om este totdata şi finanţatorul său mai trebuia să îi acorde puţină atenţie din când în când. Se îndreptă către navă, cerându-le tuturor să îi acorde un minut pentru a putea comunica cu Ministrul Apărării.

     

      În ecran apăru chipul vizibil iritat al lui Jhon. În colţul gurii ţinea un trabuc care din cauza nervilor era tot muşcat. Părea nerăbdător şi îşi privea nemulţumit ceasul, iar Arian se întreba ce anume ar fi putut să îi provoace starea aceasta.

      - Îmi pare bine că îmi acorzi puţină atenţie, scuipă Jhon cuvintele cu o vădită ironie în glas. Te aştept să apari pe planeta aceasta de mai bine de trei ore, iar când binevoieşti să apari, te prefaci că nu ne cunoşti şi îţi vezi de ale tale.

      - Jhon, vorbeşti în totală necunoştinţă de cauză! comparativ cu Jhon, Arian era calm şi calculat. Vezi tu, din câte ţin eu minte, noi doi am avut o înţelegere. Tu îmi dai misiunile, misiuni pe care toată armata ta nu e capabilă să le rezolve, şi mă plăteşti pentru ele. Şi pe lângă aceasta am mai convenit ca tu să nu îţi bagi nasul în felul în care îţi rezolv ţie misiunile decât la cererea mea expresă, pentru a şterge urmele sau pentru a oferi un ajutor. Te rog exprimă-te frumos în continuare şi ţine minte ce ţi-am spus acum, pentru că nu o să mai repet încă o dată.

      Jhon îi aruncă o privire de gheaţă ştiind că se află la mâna lui Arian şi că doar Arian mai putea să stea în calea planului său. Tocmai din această cauză trebuie să se asigure că Arian avea să dispară definitiv din peisaj. Deocamdată se hotărâ că cea mai bună decizie e să îi facă jocul acestuia.

      - Iartă-mă Arian, dar treburile au început să miroase pe aici!

      - Tot timpul au mirosit a putrefacţie, Jhon, tot timpul miroase aşa în zona voastră pe acolo! nu se abţinu Arian să nu comenteze.

      - Da, dar de data aceasta a ajuns mirosul prea sus. Preşedintele e ameninţat cu divulgarea în presă a unui război ireal cu „Ei” şi eliminarea lui Kim!

      - Pfuu! lui Arian nu-i venea să creadă ce auzea. Preşedintele încă mai e cu curva aia bătrână? şi Arian începu să radă cu poftă. Nu e indicat ca lumea să afle despre existenţa „Lor”, nu acum, încă nu sunt pregătiţi, continuă Arian redevenind serios.

      - Credem că e o conspiraţie la mijloc. La ora doisprezece fix, Preşedintele trebuie să iasă să dea o declaraţie despre existenţa „Lor”. Deoarece conspiratorii au spus că vor anunţa războiul doar dacă după declaraţie lumea nu va fi făcută să creadă în existenţa „lor”, trebuie să facem în aşa fel încât Preşedintele să pară credibil. Avem nevoie de un „El” viu şi dispus să dea mâna cu Preşedintele în faţa întregii lumi.

      - Ai înnebunit, Jhon? Arian a devenit impacientat. Cum naiba să îţi aduc un extraterestru acum, când „Ei” mai au puţin şi ne distrug lumea. Cred că ţie îţi arde de glume, Jhon! Nu am timp de asemenea prostii, şi Arian se întoarse să încheie transmisia.

      - Arian! Dacă nu respectăm condiţiile lor, au zis că deţin metode prin care să declanşeze războiul cu „Ei”. Nu cred că e un lucru indicat în aceste momente delicate.

      Arian a stat puţin pe gânduri, după care se întoarse către Jhon şi îi spuse:

      - Nu ştiu ce lucraţi voi acolo, conspiraţii, uneltiri şi scrisori aruncate de la unul la altul! Dar Jhon, roagă-te să nu aflu ce se întâmplă, pentru că o să îmi dedic tot timpul pentru a transforma mirosul putred în miros de petale de trandafiri, Arian era calm când zicea toate acestea dar Jhon ştia cu cine are de a face şi îi veni în minte chipul lui Arian din înregistrarea cu uciderea acelui „El”.

      - O să îţi aduc un „El”, Jhon, la doisprăzece fără zece minute îl vei avea! Arian se aplecă aproape de ecran şi se uită în ochii lui Jhon. Tu miroşi a putrefacţie, Jhon, pot să îţi simt mirosul infect de aici! Arian închise transmisia şi se lăsă pe spătarul scaunului pilotului.

      „Ce naiba se întâmplă şi aici? Nu e de ajuns o luptă, mai trebuie să ne jucăm şi prin culise? Nenorociţi!”

      Arian se uită la ceas. Mai aveau două minute pentru a o duce pe Maria la „Ei”, şi ea încă nu ştia nimic, nu ştia ce o aşteaptă. „La naiba! Iarăşi trebuie să dau explicaţii şi să curgă lacrimi!” Arian ar fi vrut să o teleporteze direct în braţele „Lor” dar ştia că e necesar să fie de faţă pentru a afla ce intenţii au cu ea şi ce intenţii de viitor au „Ei”. Îi chemă pe toţi în navă şi îi spuse lui George să îi ducă în Zona 51. George introdu-se coordonatele şi în următoarea secundă se aflau deasupra unei platforme, în dreptul unui hangar. În faţa lor se pierdea în deşertul salin pista de decolare lungă de peste cinci kilometri.

      - Maria, vino cu mine, restul rămâneţi aici şi mă aşteptaţi! Arian întinse mâna să o ia pe Maria, dar aceasta se trase mai în spate.

      - Ce se întâmplă, Arian? Unde mă duci? De ce numai eu? Maria simţea că ceva nu e bine.

      - Pentru că pe tine te vor, Maria, dar nu am acum timp să îţi explic! Vino, nu mai avem mult timp la dispoziţie! Arian continua să ţină mâna întinsă.

      - Nu merg niciunde până nu îmi spui de ce mă vor pe mine! Maria începu să plângă, speriată de ceea ce auzea.

      Arian îi făcu un semn discret lui Liu, care se apropie grijulie de Maria arătând compasiune şi tendinţa de a o consola. Maria simţi o împunsătură în umăr, pentru ca în următorul moment ochii să i se înceţoşeze şi să îi simtă grei. A adormit aproape instantaneu. Arian se aruncă asupra ei, o luă în braţe şi coborî din navă îndreptându-se către hangar. Imediat după ce a închis uşa hangarului, prin crăpăturile hangarului şi la îmbinarea neetanşă între uşă şi perete, cei din navă au putut să vadă o lumină puternică, un flash. Apoi nimic, linişte.

     

     


     

      Jhon răspunse la telefonul la al cărui capăt era Preşedintele:

      - Da, Alex, sunt aici, cu ce te pot ajuta? Jhon juca rolul celui mai bun confident şi consilier al Preşedintelui.

      - Jhon, mai avem două ore până la declaraţia în presă, pe vocea Preşedintelui se citea impacientarea şi neliniştea. Eu nu am niciun discurs, nu ştim încă cine va difuza această declaraţie, ofiţerul meu cu relaţiile cu presa nu ştie absolut nimic!

      - Linişteşte-te, Alex, toate se vor afla într-un timp util. Cu atât mai bine că nu ştie nimeni despre această declaraţie pentru că astfel nu pot să existe scurgeri de informaţii. Gândeşte-te la un discurs convingător, Alex, trebuie să îi faci pe oameni să creadă că „Ei” ne sunt prieteni, nu duşmani. Dacă reuşeşti să faci asta, sunt sigur că vom putea evita extincţia omenirii! nici el nu credea ce spunea, dar trebuia să îl menţină speriat pe Preşedinte.

      - Bine, Jhon, şi îţi mulţumesc pentru acel ecran! Am reuşit să aflu mai multe despre comportamentul lor, şi se pare că colaborează bine cu oamenii, deşi am văzut la un moment dat un grup de soldaţi închişi şi doctori speriaţi alergând. Vroiam să te întreb ce înseamnă acest lucru?

      - E doar un experiment social! Jhon jubila în sinea lui. Calculează modul de interacţionare între cele două specii şi legăturile neuronale care se stabilesc între ei în diferite ipostaze. Una dintre ipostaze este şi frica. Au trebuit să inducă oamenilor frica pentru a putea calcula factorul de necesitate socială a participanţilor.

      - Nu înţeleg mai nimic, dar am încredere în tine. O să continui să-i urmăresc să văd ce se mai întâmplă şi aşteptăm declaraţia.

      Preşedintele închise telefonul şi Jhon rămase surprins cu receptorul la ureche. „Una rece, una caldă, una rece, una caldă!” se gândea el.

      - Nu îmi vine să cred cât de uşor de manipulat e acest măscărici care deţine titulatura de Preşedinte. L-am făcut să creadă că ceea ce a văzut el la Zona 51 este doar un joc, nimic real. Incredibil! Jhon vorbea cu el însuşi dar de data aceasta cu voce tare.

      Îşi sună secretara şi o rugă să îl cheme rapid la el pe Lewis. „Daca toate merg conform planului, nu o să avem nevoie de planul de rezervă şi o să fie totul terminat la jumătate de oră după ce Preşedintele va da declaraţia.” Din nou Jhon îşi frecă satisfăcut mâinile, în aşteptarea lui Lewis, care nu întârzie să apară.

      - Hei, fiule, ce veşti îmi aduci? Lewis rămase puţin surprins în dreptul uşii pentru că nu îl mai văzuse niciodată pe Jhon atât de fericit.

      - Banii pentru publicitatea în timpul de emisie al declaraţiei sunt virtual în cont, ceea ce înseamnă că putem să dispunem de ei, dacă vom atinge ratingul promis! în momentul în care cifrele de rating vor arăta cincisute de milioane de utilizatori unici în această perioadă, banii se vor debloca automat şi vor cădea în conturile noastre. Până atunci nu avem niciun drept asupra lor.

      Jhon se întunecă la faţă când auzi acest lucru, şi se pregătea să înceapă să urle la Lewis, dar acesta ridică tacticos o mână cu toate degetele răsfirate.

      - Lasă-mă să continui, Jhon! Cred că îţi va plăcea ce vei auzi mai departe.

      Jhon alese să facă un simplu gest cu mâna care îi dădea posibilitatea lui Lewis să spună mai departe.

      - Nu avem drept de uzufruct asupra lor, Jhon, dar asta nu înseamnă că nu îi vedem în cont! Pentru a perfecta celelalte achiziţii, trebuie să demonstrăm că avem aceşti bani în cont, ori în momentul de faţă suntem mai bogaţi cu aproape opt miliarde de dolari, Jhon! Bursa încă nu a aflat despre intenţia de a achiziţiona atâtea trusturi, dar în momentul în care vor afla, acţiunile noastre vor înregistra un tsunami! şi deoarece în piaţă suntem limitaţi zilnic la o anumită creştere, am ales să trecem la licitaţie cu strigare în afara pieţei pentru cele cinci pachete de acţiuni.

      Lewis privea faţa lui Jhon cum se luminează din nou şi cum îşi recapătă acel zâmbet straniu ce îi dădea fiori, dar continuă cu prezentarea:

      - Iar cele cinci pachete de acţiuni nu vor fi vândute la preţul la care ai spus tu, ci licitaţia va începe de la acel preţ! Sper că mă urmăreşti, Jhon! Pentru fiecare pachet scos în piaţă am creat câte o firmă care să liciteze împotriva celorlalţi posibili cumpărători pentru a ridica preţul. Gândeşte-te la aceste firme ca la nişte iepuri într-o cursă de alergare de zece mii de metri. Ei sunt cei care dau tonul şi lansează posibilitatea unei lupte!

      - Genial, genial, Lewis, Jhon bătea copilăreşte din palme! Nimeni nu s-ar fi gândit mai bine decât tine la aceste lucruri. Încă o dată Lewis, bine jucat, felicitări!

      - Îţi mulţumesc, Jhon, dar mai bine aşteptăm finalul. Şi oricum, nu aş fi reuşit fără ajutorul şi nenumăratele tale legături şi oameni care îţi sunt datori. Crede-mă că m-am folosit de fiecare dintre ei pentru a reuşi să fac acest lucru posibil!

      Acestea fiind zise, Lewis se retrase cu acelaşi fior pe şira spinării pe care îl simţise şi data trecută, doar că de data aceasta nu era frică, ci exaltare. Pe Jhon îl lăsase în al nouălea cer, ceea ce nu îi făcea de loc plăcere. Lewis era un om cerebral, iar vederea unei exuberanţe atât de copilăreşti la un om care este Ministrul Apărării i se părea un lucru de neconceput. Ministrul Apărării avea şi el meritele lui, dar munca dificilă îi stătea lui în spate şi nu mai vroia să o ducă mult timp. Cu gândurile acestea în cap şi cu un zâmbet pe chip, se îndreptă să rezolve ultimele detalii legate de achiziţiile ce urmau a fi făcute.

     

     


     

      În hangar îi aşteptau doi „Ei” care urmau să le arate drumul. Maria îşi reveni din starea de inconştienţă la timp pentru a-i vedea pe cei doi în faţa ei. Reacţia a fost una normală pentru ea...îşi duse mâna la gură, înnăbuşindu-şi un sentiment de greaţă la vederea celor doi. Erau la fel de descompuşi şi desfiguraţi ca şi Prozon, iar Arian nu înţelegea de ce arătau atât de rău. „O să încerc să aflu cât mai multe despre ce se petrece aici” îşi spuse el şi se îndreptă către cei doi, trăgând-o de mână pe Maria care încerca să se opună. Îşi blocă orice gând care putea să îi transforme compasiunea faţă de Maria într-o dorinţă arzătoare de a o feri de ceea ce avea să se întâmple.

      - O să vă ducem la Măreţul Prozon, spuse unul dintre cei doi după ce Arian şi Maria se opriseră în faţa lor. Vă rugăm să nu vă împotriviţi, destinul vostru este scris!

      - De unde ştii tu ce destin avem noi? strigă Maria revoltată pentru că nu ştia ce se petrece şi care e rolul ei în această poveste.

      - E menirea noastră să ştim! Dar acum trebuie să mergem, Măreţul Prozon aşteaptă! dacă mai aveţi alte întrebări, el o să vă lămurească!

      Unul dintre ei înaintă şi întinse mâinile, apoi le depărtă ca şi când ar fi vrut să dea la o parte o perdea. Puterea minţii lui a făcut ca particulele ionizate din zona în care a întins mâinile să intre în contact cu pielea lui, transmiţându-i impulsuri către creier. Aceste impulsuri erau preluate şi retrimise imediat înapoi sub formă de descărcări electromagnetice care dispersa particulele ionizate şi creea o fisură în continuitatea timp-spaţiu, ducând la apariţia unei mici găuri de vierme. Pe măsură ce primea impulsuri de la particule, creierul lui trimitea informaţie găurii de vierme în legătură cu coordonatele destinaţiei lor. Le-a făcut semn celor doi să păşească cu încredere în gaura de vierme, ceea ce şi făcură, Arian nedorind să se împotrivească. Închiderea găurii de vierme a produs lumina puternică văzută de cei din navă.

      Gaura de vierme se deschise chiar în faţa lui Prozon şi cei patru au ieşit din ea unul după celălalt. Prozon arăta chiar mai rău decât înainte cu jumătate de oră când Arian vorbise cu el. Aşteptă până ce gaura de vierme se închise şi abia apoi îi adresă lui Prozon prima întrebare:

      - Ce se întâmplă cu voi toţi? De ce arătaţi aşa de rău?

      - Un salut probabil că ar fi fost mai indicat, Arian, dar necioplit mereu! aşa te cunoaştem! faţa lui Prozon din nou nu indica nimic, dar în voce i se putea simţi scârba cu care vorbeşte.

      Îşi îndreptă privirea către Maria, şi o măsură din cap până în picioare, ignorandu-l complet pe Arian. Se uită îndelung la ea, în timp ce Maria îi arunca priviri întrebătoare lui Arian. Maria se enervă şi mai tare şi intră într-o stare de agitaţie când îl văzu pe Arian zâmbind:

      - Chiar nu e momentul să râzi, nenorocitule! îi spuse ea printre dinţi.

      - Ea este! spuse satisfăcut Prozon către Arian. Sincer să fiu, continuă el, nu mă aşteptam să te conformezi atât de repede. Se pare că semenii tăi contează mai mult pentru tine decât orice altceva. E bine de ştiut că cel mai puternic om are şi puncte slabe!

      - Nu te încrede prea mult în ce zici, Prozon! Arian îi tăie elanul fără niciun resentiment. Mă mir să te aud spunând că nu aveai încredere că îţi aduc marfa pe care ai comandat-o!

      - Marfă? Eu sunt o marfă pentru tine? Nesimţitule! Maria sări ca arsă când a auzit cum se discută despre ea. Nu ştiu cum am putut să cred că între noi mai poate fi ceva! şi se lăsă să cadă în genunchi.

      - Acum spune-mi, Prozon, ce se întâmplă cu voi? Arian continuă mimând indiferenţă şi o degajare totală faţă de scena făcută de Maria. De ce arătaţi în halul ăsta?

      Prozon îşi duse o mână la faţă, şi cu un deget îşi apăsă obrazul. Degetul intră cu totul în obraz, de parcă ar fi fost gelatină, şi întradevăr, când l-a scos afară, nu a curs niciun strop de sânge, ci doar o substanţă gelatinoasă de culoare roşie. „Ce naiba e aia?” Arian aşteptă ca Prozon să termine demonstraţia şi să îl lămurească despre situaţia în care erau.

      - După cum vezi, corpurile surogat nu ne mai suportă! A intervenit o reacţie la nivel celular despre care nu ştim de unde provine. Acesta este unul dintre motivele pentru care am luat controlul asupra bazei 51. Aici sunt singurii oameni de ştiinţă care ar putea să descopere fenomenul. Dar ei încă nu au fost capabili să ne ajute, astfel că după cum vezi legătura cu corpurile surogat se distruge. O să devenim în curând „Noi”, cei care suntem cu adevărat şi o să vedeţi adevărata noastră formă dacă această descompunere nu va înceta.

      - Şi scopul pentru care Maria se află aici, este...? Arian a lansat această întrebare, deşi Maria se afla lângă el şi îl putea auzi. Trebuia să afle până la urmă care îi este poziţia în această luptă.

      - Maria este aici pentru mine, Arian. Corpul meu va intra în corpul Mariei şi îşi va lăsa amprenta genetică asupra a ceea ce urmează să crească în pântecul ei. Mai exact , particula corpului meu se va contopi cu genele copilului. Tu va trebui să completezi acest procedeu! Din reuniunea noastră va apărea cel care va conduce lumile, Stăpânul Nostru de mult apus!

      - Adică va trebui să port în pântece copilul vostru? îngăimă Maria printre lacrimi.

      - Taci, femeie! tună Prozon, într-un mod bizar, deoarece chipul lui nu arăta nimic, niciun muşchi nu se clinti pe faţa lui. Corpul tău Maria, conţine genomul uman perfect, iar Arian conţine genele combinate cu particula Conducătorului Suprem! lui Arian nu îi venea să creadă că Prozon ştia despre provenienţa lui.

      - Da Arian, ştiu despre apariţia ta, ştiu că tu eşti cel care a apărut pe timpul Intermediarilor! Dar acum, pentru a salva lumea ta de la extincţie, trebuie să mi te supui! îţi cer doar să procreezi cu Maria! Sămânţa pe care o vei depune va fi combinată cu particula pe care o voi lasă eu în corpul ei!

      - Eşti nebun! Vrei să îl dai jos de la putere pe Conducătorul vostru Suprem! O să te distrugă...

      - El nu mai există de mult, Arian, şi acum dacă nu facem ceva, o să pierdem toate porţile către lumile pe care le-am creat, pentru că eu nu am puterea necesară de a-i controla pe toţi cei care deţin porţile. Trebuie să creez pe cineva mai puternic, care să continue opera începută de Conducătorul Suprem!

      - De unde ai aflat despre existenţa mea? Arian nu se putea gândi decât la Abel, singurul care a avut legătură cu dimensiunea cealaltă prin intermediul lui Liu. Şi „Ei” au avut o legătură strânsă cu Abel, controlându-i mintea!

      - De la cel care reprezintă Poarta către lumea voastră, Arian. Nu are rost să îţi explic pentru că pierdem timpul! Nasul lui Prozon se desprinse şi pica încet susţinut de un fir din acea gelatină roşiatică.

      Arian preferă să nu zică nimic şi îi părea bine că Prozon nu putea să îi citească mintea, iar Maria nu ştia mai nimic despre Abel. Dacă Prozon nu ştie că ei îl au pe Abel, adică Poarta „Lor”, atunci trebuie să menţină acest statut cât mai mult timp şi să îl facă pe Prozon în continuare să creadă că nu ştie nimic despre Abel.

      - A găsit înregistrările cu anii apariţiei tale, Arian, şi mai mult, a descoperit locaţia aproximativă a Maşinii!

      - Nu se poate! Arian se prefăcu şocat şi în acel moment creierul lui aruncă asupra Mariei o pânză neuronală de protecţie, care avea să îi protejeze acesteia creierul de eventualele incursiuni ale lui Prozon în memoriile ei. Nu se poate să fi descoperit Maşina...era atât de bine ascunsă! continuă Arian teatrul.

      - Ba da, se poate! şi chiar în timp ce noi discutăm, toţi cei din bază lucrează la descoperirea locaţiei exacte în care se află Maşina. Au estimat că în cel mult câteva zile o vor descoperi! Dar acum, i se adresă Prozon lui Arian, acum trebuie să ajungem la motivul vizitei voastre aici. Vă invit să începeţi procreerea pentru că nu avem mult timp la dispoziţie.

      - Ce? Maria îşi recăpătă vocea, aşa că zbiera cu putere. Vreţi să vă folosiţi de noi acum? Mai bine mor decât să duc acest monstru în pântece.

      Prozon îi făcu un semn lui Arian, care se îndreptă către Maria şi încercă să o potolească. Dar acesta se zbătea înfricoşată în braţele lui Arian care îi şoptea cuvinte liniştitoare la ureche. Din păcate nu aveau niciun efect, iar Arian presat din nou de trecerea nemiloasă a timpului, o lovi puternic pe Maria peste faţă. Intenţia a fost ca Maria să nu fie conştientă în timp ce atât el cât şi Prozon vor profita de ea. Corpul Mariei atârna inert în braţele lui Arian şi doar suflul încet demonstra existenţa vieţii. Arian o întinse pe unul dintre birourile care mobilau încăperea ce părea a fi sediul central a lui Prozon. O dezbrăcă încet, aducându-şi aminte de clipele în care făceau dragoste şi momentele în care se iubeau. Pe măsură ce îi dădea jos câte o haină, pe Arian îl copleşeau amintiri, amintiri legate de fiecare părticică din corpul Mariei. „Nu pot să fac aşa ceva! Nu pot!” şi se retrase în spate doi paşi, cu ochii aţintiţi asupra corpului ei aproape gol.

      - Să înţeleg că nu vrei să duci la îndeplinire menirea ta? Nu înţelegi, Arian, acesta îţi este destinul! Prozon se aplecă puţin către Arian de parcă ar fi vrut să se facă mi bine înţeles. Am să îţi arăt care îţi este destinul, Arian!

      Prozon transmise un mesaj telepatic, care a fost imediat recepţionat de către toată specia, având în vedere faptul că deţin o gândire colectivă. Fiecare poate să audă în orice moment ceea ce se întâmplă la nivelul întregii lor specii. Singura problemă e că doar cei aleşi conducători au capacitatea de a menţine tot timpul deschis acest tip de comunicare, acesta fiind principalul factor care stătea la baza unei astfel de alegeri. Un „El” aparţinând nivelurilor de jos a societăţii, era capabil să recepţioneze gândurile a cel mult o mie de alţi „Ei”. În rest, oricare are posibilitatea de a bloca atât gândurile lor către alţii, cât şi gândurile altora către ei. Singurul Conducătorul are capacitatea mentală de a sparge orice barieră impusă de gândurile celorlalţi şi de a transmite un mesaj către toată specia, sau de a primi şi a asculta tot timpul gândurile şi mesajele celorlalţi. A asculta şi a înţelege fiecare gând în parte a miliarde de specimene, era ceva ce pe oricine ar fi speriat. Prozon din fericire nu avea această capacitate, ceea ce nu îl făcea cu adevărat Conducător. Putea să transmită un mesaj către toată specia, dar nu era capabil să asculte simultan gândurile atâtor miliarde de indivizi. Arian ştia despre toate acestea de la acel „El” pe care l-a omorât cu câteva zile înainte. Ştia că Prozon pregătea ceva pentru a deveni Conducătorul Suprem şi abia acum a realizat că acest copil pe care şi-l doreşte va fi ochii şi urechile sale în această lume. Împreună aveau să poată să conducă întreaga specie.

      Prozon îi făcu un semn lui Arian să privească într-un ecran aflat pe unul dintre birouri. Pe ecran apăruse o imagine a uneia dintre camerele de luat vederi din incintă. Se vedeau acolo o mulţime de aproape douăzeci de oameni, în general soldaţi şi câţiva oameni de ştiinţă sau doctori judecând după halatele lor albe. Erau înconjuraţi de câţiva „Ei” şi păreau foarte speriaţi şi agitaţi.

      - Priveşte-i Arian bine şi deschide-ţi mintea pentru a-i şi auzi! îi şopti Prozon apropiindu-se de urechea lui. Arian îl ascultă şi îşi focusa creierul asupra acelei încăperi, căutând-o în întreaga incintă. După ce o identifică, creierul lui capta toate informaţiile emise de gândurile acelora care erau în încăpere şi rămase surprins să audă din partea multora rugăciuni!

      - Se roagă! continuă Prozon. La cine se roagă? La Dumnezeu? Spune-mi Arian, ştii cine este Dumnezeu?

      - Voi sunteţi!

      - Ai dreptate, Arian! Prozon continuă satisfăcut. Noi am creat mitul, noi am fost consideraţi de diferitele culturi ale lumii voastre drept creatorii lumii. Noi suntem zeii, noi suntem Buddha, noi suntem Allah, noi suntem Dumnezeu! Am cultivat pe rând imaginea aceasta pentru că am considerat social etic ca omul să conţină un surplus mintal spiritual. E singura lume în care am introdus acest gen de judecată, am creat un mare experiment social, şi priveşte Arian! Priveşte cât de mult am avansat! Nici acum, când sunt în pragul dispariţiei, lumea nu poate să realizeze că a fost creată după chipul şi asemănarea...lui Dumnezeu! Adică după forma fizică pe care am ales-o noi acum multe miliarde de ani!

      - Dar voi a-ţi apărut pe pământ abia în momentul în care l-aţi găsit pe Abel! Cum poţi să vii să îmi spui acum că voi aţi introdus acest mit? Arian simţea că ceva nu se leagă, ori a greşit el undeva în raţionament, ori aceşti „Ei” îşi conferă mult prea multe merite.

      - Da, aşa e! Dar Arian, la fel cum tu datezi de atâtea milioane de ani, ce te face să crezi că specia noastră nu a putut regăsi pământul acum zece mii de ani? Abel a fost găsit atunci, şi deşi profeţia spune că a fost omorât de fratele său, Cain, nu e adevărat! în acel moment existau cel mult un milion de oameni pe pământ, apăruţi doar din cauza ta şi a Maşinii!

      Arian îşi lasă capul în pământ şi îşi aduse aminte de momentele ce au urmat după Bomba Atemporală. El reîntors pe noul pământ, unde totul era curat şi verde, dar care după o primă scanare nu părea a fi populat de loc. Ştiind că apariţia oamenilor depinde de el, s-a întors în dimensiunea unde a ascuns Maşina şi cu ajutorul acesteia a creeat două persoane. Dar nu le-a oferit genele cu multă informaţie, ci i-a lăsat să evolueze singuri, preferând să stea deoparte şi să îi urmărească.

      - Da, Arian! Prozon era mulţumit de efectul pe care această discuţie îl lăsase asupra lui Arian. Deşi noi am creat această lume, oamenii şi implicit pe tine, responsabil pentru această ultimă parte a existenţei voastre eşti tu, Arian! Tu reprezinţi Dumnezeul lor pentru aceşti ultimi zece mii de ani.

      - Şi în aceste condiţii cum s-a putut întâmpla să nu ne lovim unii de alţii? Cum de nu am aflat despre existenţa voastră? De atâta timp....

      - Pentru că am ales să păstrăm tăcerea şi să stăm cât mai ascunşi. Căutam Maşina, Arian, ori lumea nu era pregătită să ne primească şi nici să ne ajute. Abel a apărut ca şi o anomalie genetică rezultată din activarea unui cod ADN pe care tu în momentul în care i-ai creat pe primii oameni ai încercat să îl ascunzi, codificandu-l. Ei bine, acest cod s-a activat şi a apărut Abel pentru ca imediat să apărem şi noi! Pentru ca nimeni să nu bănuiască nimic despre această activare şi despre posibila noastră apariţie, am ales să înscenăm moartea lui Abel şi am aruncat vinovăţia în spatele fratelui său, Cain.

      - Dar toate acestea le-am aflat şi noi de curând, inclusiv descifrarea codului ADN al lui Abel, cu ajutorul savanţilor voştri. Doar aşa am putut să aflăm adevărul despre ultima voastră apariţie, aşa am găsit codul tău în spatele codului lor. Aşa am descoperit existenţa particulei Conducătorului Suprem în codul tău, Arian şi astfel, o dată cu găsirea ta, specia noastră îşi poate relua cursul.

      Prozon termină discursul, satisfăcut de tot ceea ce a realizat în ultima vreme şi de tot ceea ce a aflat şi a descoperit. Îl invită din nou pe Arian să privească mai departe şi să asculte oamenii din cameră.

      - Uite unde va ajunge frumoasa ta creaţie, Arian, dacă nu mi te supui! Prozon transmise un nou ordin către acei „Ei” care erau în cameră.

      Arian a văzut atunci din nou imaginea ce nu o mai văzuse de pe vremea intermediarilor, imaginea „Lor” reală. Toţi acei „Ei” din cameră îşi părăsiseră corpurile intrate în descompunere şi se îndreptau acum către oamenii ce priveau stupefiaţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cuburile care făceau legătura cu corpul uman părăseau creierul şi toate legăturile cu acesta erau întrerupte. Surogatul pică la pământ, mort! Cuburile împreună cu acel mananunchi de fire care pornea din ele, formau acum un fel de pelerină transparenta care se mişca în continuu şi încărcată cu reţele neuronale care transmiteau informaţia şi o procesau pentru ca apoi să o ducă înspre cub. Cubul avea puterea a câtorva mii de procesoare de ultimă generaţie produse de către om. La contactul cu pielea umană, cubul fura informaţia şi se dematerializa, intrând în creierul uman prin foliculii din piele. Se poziţiona în creier unde pelerina revenea din nou la acel mănunchi de fire care preluau controlul persoanei respective prin legăturile neuronale pe care le realiza.

      Se putea întâmpla situaţia în care cubul considera că persoana era incompatibilă. În acest caz făcea legăturile dintre sinapse, fura toată informaţia deţinută de persoană şi ieşea. Persoana atacată astfel murea, deoarece toate sinapsele îi erau rupte în momentul în care mănunchiul de fire se desprindea pentru a ieşi. Acum toate acele forme se îndreptau înspre oamenii speriaţi căutând fiecare surogatul compatibil. Arian privea, ştiind că nu mai poate nimeni să îi oprească în a-şi găsi surogatul, privea cum se apropiau de un om, intrau în el şi apoi ieşeau doar pentru a intra în următoarea victimă. Trebuia să privească, trebuia să vadă ceea ce pot să facă aceşti monştri doar pentru a putea să revină să îi înfrunte ulterior. Creierul lui primea acum şi informaţii vizuale din cameră, nu doar gândurile persoanelor de acolo. Următorul pas a fost transpunerea lui în cameră, undeva lângă un perete de unde putea să observe întreaga scenă, dar fără să aibă putere să intervină. Vedea acum toate conexiunile pe care acele cuburi le făceau în creierul fiecărui posibil surogat. Vedea fluxul de energie transmis în corpul victimelor care cobora până la punctele extreme ale nervilor la care se făcuse legătura şi care transmiteau înapoi informaţia. Odată ce fluxul de energie străbătea lungimea sistemului neuronal al victimei, acesta era impregnat cu codul sursă al cubului, care în ochii lui Arian reprezenta o lumina fluorescentă albă. Vedea legăturile dintre cub şi victimă sub forma întregului sistem neuronal fluorescent. Apoi vedea cum cubul iasă din corpul victimei pentru a urmări o alta, iar în momentul ruperii legăturii, a sinapselor, lumina fluorescentă se stingea începând din zona creierului către extremităţi. Victima pica cu întreg sistemul neuronal distrus, ars, deoarece nu suporta suprascrierea cu codul sursă fără susţinerea din partea cubului.

      - Asta se va întâmpla cu întreaga rasă umană, Arian! Nu mai avem nevoie de Bomba Atemporală, de dilatarea timpului! Prozon din nou părea mulţumit de ceea ce a reuşit să îndeplinească şi de descoperirile făcute.

      - Nu puteţi să faceţi aşa ceva! Arian îşi reveni din şoc, şi mintea lui începea să lucreze pentru a construi un plan.

      - Acum, dacă vrei să îi opresc din a mai face mai multe victime, te rog să continui ce ai început! Prozon ştia că dacă Arian va accepta această situaţie, atunci războiul lui cu lumea e pe jumătate câştigat.

      Arian i-a făcut un semn din cap, un semn de supunere, iar Prozon i-a oprit pe cei cinci „Ei” care deja omorâseră aproape douăzeci de oameni din acea încăpere, majoritatea soldaţi. Fiecare a rămas legat la victima în care erau când Prozon le-a transmis să se oprească. „Curios lucru” îşi spuse Arian „asta înseamnă că totuşi, nu ţine de compatibilitate cub-surogat! Pot să aleagă pe oricine!”. S-a îndreptat docil către biroul pe care Maria încă inconştientă şi goală îl aştepta. Intră în ea rugându-se să termine cât mai repede, să nu mai prelungească acest chin mult timp. Prozon aştepta liniştit momentul în care aura lui Arian va deveni strălucitoare, semn că finalul era aproape. Acesta nu întârzie să apară, şi în curând Arian îşi lăsa toată sămânţa în interiorul cald al Mariei.

      - Foarte bine, foarte bine! Prozon îşi frecă mâinile şi corpul lui pică la pământ, inert în momentul în care cubul ieşi din creierul surogatului.

      Arian era încă în interiorul Mariei când l-a văzut pe Prozon cum atinge doar cubul de fruntea Mariei, fără a intra în ea. În schimb pelerina înregistra o activitate mult mai intensă decât de obicei, adunând un flux mare de energie în partea de jos a acesteia, parte care în curând se contopi cu corpul Mariei. Imediat a ieşit afară iar activitatea neuronală a pelerinei a revenit la un flux normal. Creierul lui Arian din nou înregistra informaţii legate de sistemul neuronal de data aceasta al Mariei şi a văzut un intens flux de energie străbătându-i tot corpul şi adunându-se în zona inghinală în apropierea uterului. Acolo s-a creat uniunea dintre cele trei forme de viaţă, ovulul Mariei, sămânţa lui Arian şi particula lui Prozon, rezultând o celulă a cărui ritm de creştere era mult superior unei gestante normale. Arian a estimat perioada de gestanţă la două zile, ceea ce însemna că avea două zile să salveze populaţia acestui pământ!

      Prozon nu a mai putut să intre în corpul vechi, deoarece întregul sistem neuronal al acestuia era ars, ceea ce îl făcu să înceapă să îşi caute o victimă.

      - Faci o greşeală, Prozon! spuse Arian la vederea cubului apropiindu-se de el, cu vădita intenţie de a-i ataca sistemul nervos.

      Prozon se apropie de fruntea lui Arian, încercând să acceseze informaţii despre creierul acestuia. În momentul în care un colţ al cubului s-a apropiat la câţiva milimetri de fruntea lui Arian, acesta a eliberat o cantitate atât de mare de energie încât l-a trântit pe Prozon de peretele ce se afla la câţiva metri depărtare. Rămase puţin acolo uitându-se la pelerina transparentă a lui Prozon...jumătate era arsă! Activitatea neuronală a pelerinei începea să revină şi să prindă contur din nou, dar deocamdată mult mai slab decât înainte.

      - Jumătate dintre echipele din fiecare încăpere vreau să îi găsiţi pe Arian şi pe Maria. Vă uploadez informaţia acum! Prozon transmitea această comunicaţie către toţi „Ei” din incinta Zonei 51. Îşi revenea cu greu din şocul de mai devreme şi aproape nici nu ştia ce s-a întâmplat cu el. A vrut să îşi ducă mâna la frunte, dar nu mai era în niciun corp, şi îl percepea pe Arian ca şi un flux imens de energie! Nu a mai văzut niciodată pe cineva să emane un asemenea flux...poate doar pe Conducătorul Suprem. I-a atras atenţia şi fluxul de energie emise de uterul Mariei, în care se dezvolta ceea ce avea să fie viitorul stăpân al Universului.

      Arian se aruncă asupra Mariei, o ridică în braţe şi ieşi cu ea afară din încăpere. Se afla la capătul unui hol lung, de-a lungul căruia se aflau o mulţime de uşi şi intersecţii cu holuri la fel de lungi. Nu avea nici cea mai mică idee unde se află, deoarece au fost aduşi acolo prin comprimarea spaţiului şi a timpului.

      Maria începea să dea semne că devine conştientă, iar Arian simţea energia degajată de apropierea unor „Ei”. Le simţea până şi undele de comunicare dintre ei, la fel cum mai devreme a simţit transmisia efectuată de Prozon.

      - Ceva s-a schimbat! spuse Arian. Până acum nu simţeam aceste unde, dar acum...pot să îi văd! şi întradevăr, Arian se uită în sus şi în jos şi vedea mai departe de pereţii şi holurile lungi care îi înconjura. Îi vedea pe ei, vedea fluxurile de energie, vedea undele transmise de la unul la altul pentru a comunica, îi percepea sub forma unor sisteme neuronale. Le vedea cubul.

      A început să alerge, cu Maria în braţe, urmărind zonele în care nu există niciun „El”. Aruncă o privire la ceas şi a văzut că mai are jumătate de oră ca să îi ducă lui Jhon un „El”. „Sa-l ia naiba şi pe Jhon! Nu ştiu ce are de gând să facă, dar sper ca Robert să fi aflat ceva. Acum trebuie să mă concentrez să găsesc o ieşire din bază!”

      Privirea lui Arian a rămas puţin aţintită asupra unei locaţii aflate la aproape un kilometru depărtare de locul unde se afla el, la acelaşi nivel! Era un spaţiu imens, gol, semănând cu un hangar. Spera ca acolo să găsească ceva util pentru a scăpa din această Zonă şi din labirinturile de coridoare. Maria îşi revenise aproape complet şi acum îl ţinea puternic în braţe, în timp ce el alerga cu corpul aplecat puţin înspre în faţă către zona liberă pe care o văzuse mai devreme.

      - Ce s-a întâmplat? De ce fugim? reuşi ea să articuleze câteva cuvinte.

      - O să îţi spun mai încolo, acum trebuie să găsim o metodă să ieşim de aici! Arian alerga ca şi când nu ar fi avut niciun surplus de greutate în braţe, ca şi când Maria nu ar fi existat.

      - Dar unde suntem? mai întrebă ea pentru ca apoi să se strâmbe de durere resimţind lovitura primită de la Arian în tâmplă şi acum amplificată de fuga lui Arian.

      - Nenorocitule! şi începu să îl lovească cu palmele şi să dea din picioare până ce îl obligă pe Arian să încetinească şi să se oprească.

      Ştia că Maria îşi recăpătase memoria şi că îşi aducea aminte despre ultimele cuvinte pe care le auzise înainte ca Arian să o lase inconştientă. Dar cu toate acestea, nu avea timp acum de explicaţii. Se uită în jurul lui la o mulţime de „Ei” care erau din ce în ce mai aproape. Lui Arian i se păru că aceştia nu respectă trasee drepte şi nu i-au colţurile de la intersecţia holurilor ci foloseau încăperile pentru a comunica cu holul următor, astfel că îi vedea mergând în zig-zag sau în diagonală chiar. Mai aveau aproximativ cincisute de metri până la hangar şi ceva îi atrăgea pe „Ei” exact către locaţia lor. Arian se uită în pântecele Mariei şi văzu fluxul de energie degajat de către fătul care creştea acolo.

      - De ce mă simt atât de...şi Maria îşi duse mâinile la burtă, simţind cum i se umflă şi cum starea ei se schimbă, metabolismul ei se modificându-se în fiecare clipă.

      Arian nu mai putea să aştepte şi nici să dea explicaţii. Îi aplică Mariei presiune pe un punct din zona gâtului în apropiere de jugulară, împreună cu acţionarea unui nerv din zona lombară a coloanei care au avut ca efect provocarea unui leşin acesteia. O luă din nou în braţe şi începu să alerge, chinuindu-şi creierul să arunce un scut peste emisia de energie oferită de făt. Energia îi atrăgea pe acei „Ei”, care îşi trimiteau undele pentru a o găsi. Dar chiar şi pentru el era prea mult. Puterea fătului era mult prea mare şi creştea mult prea repede pentru a-i putea face faţă şi pentru a-l mai putea ascunde. Trebuia să se preocupe să observe continuu locaţia „Lor”, să acopere creierul Măriei pentru a nu mai permite niciunui „El” să îi modifice destinul şi să alerge cu surplusul de greutate în braţe, pe care, în mod ciudat pentru Arian, începea să îl simtă. Nu s-a mai simţit niciodată obosit, dar acum, datorită efortului depus de către creierul sau, muşchii săi au emis mult mai multe enzime necesare alimentării creierului decât în mod obişnuit. Mai avea de alergat două sute de metri până la acel hangar, şi primii „Ei” apăruseră în urma lui, iar viteza lui a început să scadă considerabil.

      - Suntem pe urmele tale, Arian! era vocea lui Prozon pe care o simţea aproape în spatele lui. Aruncă o privire peste umăr şi a văzut un „El” descompus, cu o faţă căreia îi lipsea un ochi, buza de sus şi obrazul îi atârna sărind hidos în sus şi în jos după cum alerga. Picioarele şi mâinile păreau a se ţine într-un fir de aţă. Cu toate acestea, era la aproape doi metri în spatele său şi a întins mâna pentru a-l prinde. Arian s-a oprit brusc din alergat şi s-a întors aplicându-i o secerare de picior la nivelul genunchilor acelui „El”. Ambele picioare i-au fost amputate şi „El” s-a trezit aruncat pe burtă. Arian şi-a continuat mişcarea de rotaţie pornind în alergare din nou când a ajuns să îndeplinească cele treisuteşaizeci de grade.

      La următoarea intersecţie de holuri îl aşteptau deja alţi doi „Ei”, la fel de hidoşi şi descompuşi, cu mâinile întinse către el. Încercau să îi pătrundă în minte şi să îi atace gândurile, dar Arian preferă să îşi apere creierul decât să îşi menajeze muşchii. Încercările lor de a lovi creierul lui Arian cu emisii de fluxuri de energie s-a dovedit inutilă. Următoarea mişcare logică pe care Arian a reuşit să o anticipeze, era ieşirea cubului din corpul surogatilor pentru a încerca să intre în corpul lui. Arian spera să mai aibă destulă putere în el pentru a elibera cantitatea necesară de energie pentru a-i prăji pe cei doi oponenţi. A strâns-o puternic pe Maria în braţe şi s-a aruncat înspre cei doi, observând periferic alţi doi „Ei” venind către ei pe holul din dreapta şi încă trei pe holul din stânga.

      O privire aruncată în urma sa, şi i-a văzut pe toţi, o mulţime de „Ei” opriţi şi uitându-se după el. A ajuns aproape de uşa de la intrarea în hangar, când creierul său l-a atenţionat despre o altă mulţime de „Ei” care îl aşteptau în hangar. Arian deschise uşa şi mulţumi în gând pentru ce a văzut în interior. În centrul hangarului trona o navă imensă, înconjurată de oameni în alb care munceau frenetic şi printre ei, purtându-se perfect natural, peste o sută de „Ei”. O singură privire asupra navei îi fusese îndeajuns pentru a-şi aduce aminte că aparţinea unei lumi la fel ca şi a lor. Era doar o altă specie controlată de către „Ei” şi care încerca să se salveze. Au venit pe pământ pentru a-i anunţa pe oameni despre acest pericol, dar oamenii i-au atacat şi le-au doborât nava. „Nici nu e de mirare că în toate poveştile, corpurile extraterestre sunt tot timpul umanoide! Doar toţi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea „Lor” îşi spuse Arian aducându-şi aminte că a încercat să le explice oamenilor ce se întâmplă de fapt. Dar aceştia, printre care şi Jhon, pe atunci un tânăr dornic de afirmare, au efectuat experimente pe cei care ramasesra în viaţă după prăbuşirea navei. În scurt timp i-au omorât pe toţi. Explicaţia lor a fost că au încercat să afle informaţii de la ei, dar că din păcate cererile lor au fost prost percepute.

      Arian ştia să piloteze acea navă, o făcuse pe timpul Intermediarilor, timp în care păstrau legături strânse cu multe planete, acordându-şi ajutor reciproc şi făcând comerţ. Îşi adună ultimele puteri şi se îndreptă liniştit către liftul care avea să îi ducă în mijlocul acelei mulţimi combinate de oameni şi „Ei”. O ţinea în continuare în braţe pe Maria, într-un mod protectiv.

      - Am să vă distrug pe toţi! le transmise Arian o undă celor de jos în timp ce liftul îl cobora către ei. Creierul lui se adapta foarte repede, astfel că a reuşit să înveţe să comunice cu ei în doar câteva minute, mai exact de când l-a prăjit pe Prozon. Renunţaţi şi plecaţi dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă şi nu vreţi să vă irosiţi milioanele de ani pe care i-aţi trăit până acum! continuă el pe un ton ameninţător.

      Uşile se deschiseră, dar nici unul nu părea să aibă de gând să renunţe, din contră, se adunaseră în semicerc în faţa uşilor, aşteptându-l. Arian îşi concentră forţele asupra lor şi creierul lui transmise o undă de energie către ei arzându-le la toţi sistemele neuronale. Se uita la ei cum pică la pământ, dar nu a fost îndeajuns. Unda nu i-a distrus pe toţi, ci doar pe cei aflaţi pe o rază de câţiva metri. Eliberarea unei asemenea cantităţi de energie l-a secat de putere pe Arian care a căzut într-un genunchi, împovărat de greutatea Mariei. Se ridică cu greu, şi înainta împleticindu-se, încercând să îşi trimită impulsuri către muşchi. Savanţii se dădeau la o parte din faţa lui, făcându-le loc să treacă înspre navă. Dar printre ei se aflau şi „Ei”. Aceştia încercau să se apropie de Arian, dar creierul lui încă reacţiona instinctiv şi reuşea să mai emită câte un impuls de energie care să ardă circuitele neuronale ale „Lor”.

      - Unde mă duci? Maria i-a văzut chipul schimonosit de durere, urâţit, parcă nu mai era el.

      - Trebuie să ajungem la navă! spuse cu greu Arian ridicând ochii tocmai la timp pentru a vedea o lovitură venind către el. Se lăsă să cadă în faţă pentru a evita impactul cu ceea ce părea a fi o bâtă de baseball, şi căzu peste Maria.

      - Ce se întâmplă cu tine? Nu ai fost niciodată aşa! Maria încerca să înţeleagă unde se află şi ce e cu mulţimea aceea de oameni care îi înconjura.

      - Sunt slăbit...am pierdut energie...trebuie să te protejez! Arian se chinuia să vorbească, în timp ce creierul lui menţinea funcţiile vitale operative.

      - Dar nu ziceai că nanoboţii sunt cei care te protejează? Cum poţi să fii slăbit? fără să îşi dea seama, Maria tocmai i-a oferit salvarea lor.

      „Nanoboti! De ce nu m-am gândit eu până acum la asta? De ce nu au intrat în funcţiune până acum? Probabil i-am dezactivat la primul contact cu Prozon!”. Îşi apăsă câteva puncte de pe suprafaţa corpului şi toţi nanoboţii au revenit la viaţă. Pielea lui Arian era protejată acum, funcţiile vitale au fost preluate de către ei ca să dea posibiliate creierului să se reîncarce şi să pornească ofensiva.

      Arian se ridică de la pământ, luă un halat de pe un doctor şi o îmbrăcă pe Maria. Apoi o ridică de jos, şi începu să răspundă atacurilor acelor „Ei”, rotindu-se în cerc în jurul Mariei, părând, lovind şi prajind cuburile celor care se încumetau să îi atace. Arian simţea energia eliberată de prezenţa lui Prozon prin preajmă. Asta însemna că aşteaptă să intre în creierul Mariei...”Trebuie să găsesc o soluţie!”. Se învârtea protectiv în jurul Mariei şi arunca priviri rapide acelor „Ei” care strângeau cercul în jurul lor ameninţător.

      - Pe „Ei”, băieţi! se auzi un strigăt de undeva din spate, urmat de un urlet războinic venit din piepturile a peste o sută de oameni.

      Acei „Ei” care se adunaseră în jurul lor reprezentau ultimii care mai păzeau acea sală imensă, şi se pare că toţi uitaseră să se mai preocupe de existenţa prizonierilor umani. Savanţii s-au aruncat asupra „Lor” cu orice aveau la îndemână, fiindu-le relativ uşor să îi doboare datorită stadiului avansat de descompunere în care se aflau.

      - Haide, o luă Arian de mână pe Maria şi o trase după el. Nu avem timp, trebuie să ajungem la navă! era necesar să profite de momentul de nedumerire şi de surprindere al „Lor” înregistrat în urma atacului oamenilor.

      Au început să alerge, făcându-şi loc prin mulţimea care se lupta acolo, Arian protejând-o continuu pe Maria. Ieşirea din mulţimea revoltată împotriva „Lor” a însemnat câţiva metri până la navă. În spatele lor, savanţii erau înrobiţi, transformaţi în „Ei” pe măsură ce câte un alt „El” era ucis şi cubul îl părăsea pentru a intra în creierul altui om, apoi în altul, şi în altul până ce îşi găseau gazda potrivită.

      - Cum naiba intrăm în nava asta? Maria se uita neputincioasă la forma de farfurie a navei, arătând la fel ca în multele poveşti auzite cu şi despre extratereştrii. Era susţinută de un picior central care arată ca un cilindru cu capetele lărgite sub formă de pâlnie. Arian se îndreptă sigur către piciorul acela şi îi activă un panou de comandă.

      - Ar fi bine să te grăbeşti Arian! Se pare că vin după noi şi nu sunt fericiţi deloc...

      Nu mai apucă Maria să termine propoziţia pentru că s-a trezit înhăţată şi trasă din faţa „Lor”, intrând în următorul moment în navă. În interior, Maria a găsit doar o imensă cameră goală.

      - Ce e asta? E o glumă sau au furat tot ce era în navă? Nu o să putem să plecăm niciodată de aici! Maria aproape că plângea, iar Arian încercă să pună această slăbiciune pe seama a ceea ce s-a întâmplat în ultimele minute.

      - Ascultă-mă! şi Arian a fost nevoit să o zdruncine puţin ca să îşi revină. Vezi toate cadranele acestea? atunci abia a observat Maria că toată podeaua navei era împărţită în cadrane delimitate de canale ce emanau o lumină verzuie. Eu o să mă duc la comanda navei, ca să ieşim de aici, şi Arian arată cu mâna un punct unde Maria din nou nu a văzut nimic, era gol.

      - Dar nu înţeleg...ce comandă, ce cadrane! Arian, nava e goală!

      Arian o împinse aproape brutal în primul cadran. Imediat cadranul se umplu de gândurile Mariei, deloc frumoase...o înconjurau din nou acei „Ei”, aşa că Maria începu să ţipe speriată. Imediat Arian intră în cadranul ei şi controla imaginile, ducând-o pe Maria pe nisipul fierbinte de la malul unui ocean luînd-o în braţe în încercarea de a o linişti.

      - În aceste cadrane poţi să creezi ce vrei tu, creierul tău le controlează. Uite, dacă vrei mergem în vârf la Himalaya! în următorul moment Maria tremura de frig pe un vârf de munte, pentru ca imediat să revină înapoi la ocean.

      - Ai văzut? Nu e chiar aşa de greu! Haide, încearcă şi tu, Arian vorbea cu ea ca şi cu un copil mic.

      Maria a început cu imagini haotice, până când încet, încet şi-a canalizat gândirea către un singur punct, împinsă de glasul lui Arian care îi spunea ce să facă. A reuşit astfel să rămână mai mult timp la o singură imagine. Arian i-a arătat că putea inclusiv să pună mâna pe un obiect pe care să îl simtă ca fiind real. Maria a luat o piatră de pe jos, a pipăit-o mirându-se de înregistrările pe care i le transmitea pielea la atingerea acelei pietre. Creierul ştia că nu e reală, dar mâna îi spunea cu totul altceva. Se năştea astfel un conflict care a avut ca şi finalitate aruncarea pietrei în depărtare. Piatra a lovit apa lacului la zece metri de locul unde stăteau ei, stârnind numeroase valuri şi implicit un zgomot destul de familiar. Un nou conflict apărea. Cadranele nu aveau mai mult de patru metri pătraţi, şi totuşi chiar dacă ar fi fost vorba despre o hologramă, atunci cum poate să îi manipuleze simţurile astfel încât să o facă să simtă ceea ce se întâmplă în jurul ei?

      - Te las să găseşti mai multe răspunsuri, îi şopti Arian amuzat de comportamentul Mariei. Eu o să mă duc să pilotez nava pentru că trebuie să şi plecăm de aici!

      Maria se uita pierdută în ochii lui, ţinându-se cu mână de burta care crescuse vizibil.

      - Ce mi-ai făcut? Ce am în mine? Maria îl prinse de mână şi se rugă acum pentru nişte răspunsuri.

      - Acesta îţi este destinul, pentru acest lucru ai fost creată, Maria! Nimic în lumea aceasta nu e întâmplător...e doar menirea ta! şi Arian ieşi din cadran, îndreptându-se către un alt cadran mai mic, din centrul navei.

      O vedea pe Maria cum priveşte fascinată în jurul ei, cum construieşte şi îşi foloseşte mintea pentru a descoperi funcţionalitatea cadranelor. El intră în cadranul acela mic, unde creierul i se conecta la sistemele de control ale navei, imaginile pe care le dorea umplând cadranul la 360 de grade în jurul lui. Erau imagini din exteriorul navei, precum şi o mulţime de alte informaţii. Un fotoliu pentru pilotaj acoperit cu touchscreen-uri a apărut din neant, şi deşi din exterior nu se vedea decât Arian şi nimic altceva, în interiorul cadranului acesta se aşeza confortabil pe scaun. Din exterior privit, Arian stătea suspendat, fără să fie susţinut de nimic.

      - Să-i prăjim puţin pe nemernicii aceştia! spuse Arian, aruncând o privire sub el şi uitându-se la toţi acei „Ei” care priveau momentan neputincioşi cum nava începuse să se rotească.

      Mişcarea de rotaţie a părţii de jos a navei era cea care îi imprima mişcarea de înaintare precum şi evoluţia acesteia în timpul zborului. Deşi imperceptibilă, toată partea de jos era mobilă, şi odată începută mişcarea de rotaţie, viteza pe care o dezvolta nu permitea ochiului să observe mişcarea pe toate cele trei axe. Controlul zborului îl deţinea pilotul care era de ajuns să se gândească la traiectoria navei, pentru ca aceasta să răspundă cerinţelor. Singurele momente în care era necesară intervenţia manuală era doar pentru selectarea altor tipuri de date, şi pentru a trece nava pe diferite moduri, cum ar fi modul de luptă. Dar şi acest lucru se făcea de pe fotoliul de pilotaj.

      Odată ce creierul lui Arian s-a conectat la sistemele navei, acesta a trecut nava pe modul de atac şi a armat un impuls ce trimitea electroni în formă pură către ţintă. Electronii se descărcau în ţintă şi încărcau toate moleculele din care era formată materia cu energie, transformând molecula într-o mininovă. Căldura şi energia emanată se disipa într-o secundă şi din ţintă nu mai rămânea decât un nor de fum. La acest impuls Arian a uploadat energie direct de la creierul sau, energie ce avea să atace mult mai eficient sistemele nervoase ale „Lor”.

      Prozon privea neputincios cum viitorul Conducător Suprem le era furat împreună cu nava de care aveau atât de disperat nevoie. Apoi semnele că nava se pregăteşte de atac l-au făcut să îşi spună că i-a ajuns şi că s-a săturat de Arian şi de existenţa lui. A văzut fascicolul ce a plecat din lateralul navei, din îmbinarea celor două farfurii. A reuşit să îşi creeze un câmp de forţă în jurul său care să îl protejeze de orice ar fi fost acea armă. Scutul l-a protejat pe deplin, dar Prozon se uită la ceilalţi „Ei” cum se transformă rând pe rând în mininove, pentru ca în următorul moment să dispară cu tot cu corpurile surogat.

      - E prea mult! lui Prozon nu-i venea să creadă cât de avansat era Arian. Ştia că mai există şi pe celelalte lumi câte o anomalie de genul lui Arian, dar niciunul nu era atât de puternic ca şi acesta. Ştia că în timp au fost nevoiţi să se lupte cu multe dintre aceste anomalii, dar de fiecare dată au învins! Dar de data aceasta a trebuit să stea să privească cum mai bine de douăzeci de „Ei” au fost distruşi de un singur om într-o secundă.

      Cuburile lor nu se puteau conecta la creierul lui Arian şi chiar el a văzut ce a păţit dacă a încercat să intre în mintea lui. Ştia că aceasta nu e o soluţie. „Trebuie să ne recuperăm Conducătorul Suprem”, îşi spuse Prozon, înainte de a efectua o ultimă încercare de conectare cu creierul Mariei. Arian îi proteja în continuare creierul, ceea ce făcea imposibil accesul în mintea acesteia.

      Arian a văzut câmpul de forţă creat de Prozon în jurul lui, şi şi-a dat seama că nu a reuşit să îl atingă. În schimb era sigur că l-a pus pe gânduri în legătură cu distrugerea atâtor „Ei”. Un zâmbet îi lumina faţa lui Arian. „Nu le-am mai produs atâtea avarii de pe vremea Intermediarilor! Am şi uitat cât de bine mă simt când văd cum pică atâţia „Ei” deodata”. Aruncă o privire asupra Mariei şi o văzu cum stătea şi ea întinsă la aproape un metru deasupra podelei, fără a avea nicio susţinere. „Ma întreb ce a creat acolo? Săraca de ea, nici nu ştie ce o aşteaptă şi în ce a intrat!”. Cu aceste lucruri în minte, Arian a comandat navei să deschidă drumul de acces către exterior. O rachetă armată cu ceea ce păreau a fi nanoboţi iubitori de metale a fost lansată înspre tavan, care în curând s-a dovedit a fi de fapt o poartă către un tunel ce avea să îi arunce în exterior. Niciodată nu i-au plăcut navele acestea lui Arian, deoarece nu îi ofereau nicio senzaţie de zbor. Se simţea la comanda navigaţiei navei ca şi în faţa plasmei de pe peretele casei sale jucându-se. Cadranele se roteau şi ele pe toate cele trei axe, dar tot timpul în sens opus mişcărilor navei. Absorbţia avansată a şocurilor, a vitezei, a oricărui tip de mişcare, lăsa impresia că nava nu se deplasa. Maria nu ştia că au ieşit la suprafaţă şi că executau tonouri la viteze ce depăşeau Mach 5.

      Un kilometru în spatele lor a văzut nava în care George şi restul echipei îl aşteptau. A marcat nava şi a transmis o cerere de acceptare a frecvenţei.

      - George! se auzi vocea lui Arian în toată nava după ce George a acceptat acea bizară cerere. Sunt chiar în faţa voastră, în farfuria zburătoare! toţi au ieşit afară, sau la geam, pentru a vedea ceea ce doar în teoriile conspiraţiei auziseră.

      - Dar nu se poate...astea sunt mituri, teorii! George, deşi deţinea un grad mare de acceptabilitate, de data aceasta îi era foarte greu să creadă ceea ce vedea.

      - Şi pe ce bază crezi că se creează orice mit, orice teorie, George? Acceptă adevărul şi poate o să vă iau să facem o tură cu această frumuseţe. Sau poate chiar o să v-o împrumut, deoarece mie nu îmi place!

      George nu ştia ce să zică, era încă speriat de ceea ce tocmai vedea.

      - Ascultă-mă, şi în următorul moment George a primit şi semnal video. Îl vedea pe Arian nemişcat, suspendat în aer şi având o poziţie de parcă ar sta pe un fotoliu, într-o cameră mare şi goală!

      - Îţi baţi joc de mine, Arian? George se simţea fraierit şi umilit.

      - George, de câte ori te-am rugat să ai încredere în mine? Sunt o mulţime de lucruri care va depăşesc imaginaţia şi gândirea, motivul fiind creierul vostru care a fost creat pentru un singur scop: de a servi în cel mai bun mod interesele acestor „Ei”. Control total! Aceasta se întâmplă, asta vor acum. Nu avem timp de aşa ceva, George, acceptă realitatea şi ascultă ce vreau de la tine.

      - Ok, a fost tot ce George a putut să îngaime înainte de a începe să îşi pună creierul să lucreze pentru a accepta realitatea oferită de Arian.

      - Punct de întâlnire, cabana din Aspen! Timpul estimat, două minute! George, acum! Arian se răsti la el, pentru că avea încă imagini cu echipă lui afară, privind uimiţi la farfurie.

     

     


     

      Cu coada ochilor i-a văzut pe cei doi inseparabili stând în uşa biroului, aşteptând să fie chemaţi înăuntru. Jhon nu îşi aducea aminte să îi fi chemat, şi ştia că ei nu vin de capul lor decât dacă ceva important s-a întâmplat. Le făcu semn cu mâna să intre şi să vorbească.

      - Avem probleme, domnule! spuse unul dintre ei, în timp ce celălalt îi înmână un raport de două pagini, iar pe ultima pagină era şi o imagine de tip video, un ecran la fel ca şi cel primit de către preşedinte.

      - Da, bănuiam! Voi nu puteţi niciodată să veniţi aici şi să îmi daţi o veste bună! când vă văd aşa, ca mai devreme, simt că aş vrea să vă trag câte un glonţ în cap şi apoi să îmi trag şi mie unul! Jhon era întradevăr pe atât de supărat pe cât de mortuară a însemnat ameninţarea către cei doi.

      Aruncase o privire pe înregistrarea video şi apoi peste raport. De data aceasta era nervos!

      - Vreţi să spuneţi că Arian a furat nava din Zona 51 şi împreună cu nava lor sunt acum pe platforma din faţa cabanei lui din Aspen? ultimele cuvinte au fost un urlet sugrumat de lipsă aerului. Omul ăsta e nebun? Cum poate să parcheze o farfurie zburătoare în faţa cabanei lui din Aspen? Cuuum? se ridică şi îl luă pe unul dintre ei de guler.

      - Vreau să vorbesc cu Arian, acum! se uită la ceas şi continuă, mai are exact douăzeci de minute până la conferinţa de presă unde trebuie să aducă un „El”. Mai bine nu! se răzgândi Jhon, mai bine nu! Tu! şi întinse degetul către cel care vorbea de obicei dintre cei doi. Tu îl suni şi îi transmiţi că Ministrul Apărării speră că în farfuria aceea extraterestră nenorocită să fie un „El” că altfel...

      - Domnule, în raportul ce vi l-am înmânat scrie că am luat deja legătura cu el! şi ne-a transmis că a omorât, mă scuzaţi, „a prajit”, acestea au fost cuvintele lui exacte, o mulţime dintre „Ei” în Zona 51, dar nu are nici unul cu el. De asemenea spune că ar fi bine să vă calmaţi, înainte să păţiţi vre-un infarct. Apoi mai spune că va ajunge la timp, să nu vă faceţi prea multe probleme!

      Lui Jhon nu îi venea să creadă ceea ce tocmai auzea. Nu putea să înţeleagă cum un angajat, căci până la urmă şi Arian este tot un angajat, poate să vorbească cu el aşa. Dar ce îl deranja cel mai tare era modul în care acesta i se adresa, fără niciun pic de respect, fără niciun pic de teamă, fără să îi pese de nimic.

      - Am să îl „prajesc” eu pe el cât de curând! Cu mine nu vorbeşte nimeni aşa, s-a înţeles? Jhon urlă isteric în încăpere justificându-se în faţa celor doi.

      - Domnule, noi suntem doar mesageri! Raportul de pe masă vă poate spune mai multe! amândoi erau în picioare şi se uitau pe jumătate speriaţi şi pe jumătate amuzaţi la reacţiile lui Jhon.

      - Ieşiţi afară! Vreau să vorbesc cu Kim, aduceţi-o imediat aici! abia se mai putea controla, îşi simţea inima că explodează, aşa că se aşeză şi încercă să se calmeze.

      Kim apăru în câteva minute în cadrul uşii, şifonată, cu urme roşii pe gât şi cu părul nearanjat. A constatat cu plăcere că şi aşa arată incredibil de provocator şi de bine. Îi făcu semn să ia loc, în timp ce el îşi turnă un pahar de whisky, ronţăind capătul unui trabuc. Era cea mai bună terapie pentru menţinerea nervilor la un nivel scăzut. Kim îi arată cu degetele nivelul de whisky în paharul dedicat ei, şi Jhon se conformă.

      „Se pare că încă are nevoie de mine! E un prost, exact aşa cum am bănuit!” Kim îşi aplică pe faţă un zâmbet dedicat în totalitate lui Jhon, deşi gândea cu totul altceva. ”Dar cu toate acestea trebuie să mă folosesc de şansa ce mi se oferă şi să obţin cât mai multe!”

      - Te pot ajuta cu ceva, Jhon? sparse ea gheaţa care încinsese atmosfera. Mă gândesc că nu m-ai violat şi apoi m-ai aruncat într-o celulă doar pentru a-ţi satisface o dorinţă pur masculină!

      Singurul lucru ce îl ştia Jhon în acest moment, e că va trebui să plătească cu vârf şi îndesat reactivarea lui Kim. Era un gând care îl măcina.

      - Spune-mi care îţi sunt cerinţele dacă te chem să revii în joc?

      - Nu poţi să întrebi aşa ceva, Jhon! E lipsit de bun simţ! îşi permitea să îşi bată joc de Jhon. „Am să te fac să îmi mănânci din palmă şi apoi o să te distrug!” gândi ea din nou cu zâmbetul pe buze. Dar dacă tot ai întrebat, continuă ea, vreau să revin ca şi CEO al trustului tău media şi vreau jumătate din tot ceea ce se va câştiga...jumătate Jhon!

      - Ai înnebunit, femeie? sări Jhon ca şi ars de pe scaun. Cum crezi că îţi voi da jumătate şi să te mai numesc şi CEO! Jhon părea foarte surprins şi controversat.

      Kim se ridică elegant de pe scaun şi îi făcu cu mâna în timp ce se îndrepta către uşă, legănându-şi şoldurile ce formau un posterior superb.

      - Puteţi să mă duceţi înapoi în celulă mea, băieţi! se adresă ea celor doi agenţi care aşteptau la ieşirea din birou. Se pare că am terminat negocierile aici! Fără niciun rezultat! şi a oftat prelung.

      - Aşteaptă o secundă! lui Jhon nu îi venea să creadă cât de folosit era şi cât de manipulat, dar nu avea ce să facă şi nici arme cu care să contracareze. Sunt de acord cu cererile tale! Numirea va fi anunţată după conferinţa de presă ce va avea loc în mai puţin de cincisprezece minute. Ocupă-te imediat de organizarea conferinţei, eu o să îl anunţ pe Preşedinte când şi unde va avea loc.

      Kim zâmbea satisfăcută...a obţinut tot ce şi-a dorit!

      - Bun, mă bucur să văd că ai devenit un tip raţional, Jhon, spuse ea întorcăndu-se către el. Ţine minte că preşedintele nu trebuie să afle nimic despre faptul că am revenit şi că nu mai sunt prin nu ştiu ce închisori, cel puţin nu acum, înainte de conferinţă.

      - Trimite un echipaj pregătit pentru înregistrare şi transmitere live a conferinţei! Jhon era evident grăbit. Vreau să fie acolo în zece minute, altfel capul tău va fi pe o tavă.

      - Lasă ameninţările, Jhon! se îndreptă ea către el arătând ameninţător cu degetul. ştiu foarte bine ce trebuie să fac! Amândoi am pus planul ăsta la cale, asta până când ai încercat să mă dai de-oparte. Tu fă-ţi partea ta de treabă, şi lasă în seama mea restul! O să ai totul pregătit în zece minute, dar cu condiţia să terminăm odată discuţia asta.

      Jhon nu a mai zis nimic, se simţea deja faptul că îl intimida prezenţa lui Kim în încăpere. Deborda de putere şi inteligenţă femeia asta, de fapt acestea au fost şi motivele pentru care a încercat să scape de ea. I-a fost frică să nu încerce ea prima dată să îi aplice acelaşi tratament.

      Se întoarse şi se grăbi să meargă către pasajul subteran pentru a ajunge la Preşedinte. Cei doi agenţi îi înmânară un plic din mers şi îl urmară la fel ca doi câini credincioşi.

     

      Preşedintele aştepta agitat şi pregătit începerea acelei conferinţe care pentru el putea să însemne un total dezastru. Putea să ducă la încheierea carierei sale, la eliberarea din funcţie, asta în cazul în care lumea va reuşi să scape din mâna acestor nenorociţi de extratereştrii. Un gând nu îl lăsa în pace şi o imagine îi tot revenea în minte. Jhon deschise uşa şi Preşedintele sări pe el:

      - Jhon ce s-a întâmplat în Zona 51? Am văzut multă agitaţie şi deşi camerele nu acoperă întreg perimetrul, s-a putut vedea cum oameni erau omorâţi. Nu ştiu dacă mai e cineva în viaţă acolo, Jhon! Mi-ai spus că e un experiment social.

      - D-nule Preşedinte, tocmai ce am aflat că suntem în război cu „Ei”. Jhon aştepta liniştit ca Preşedintele să realizeze ceea ce tocmai a aflat şi apoi continuă. Am primit un reportaj într-un orăşel din America, numit Drummhe, cu scene de cruzime şi multe împuşcături. Au atacat localnicii, am trimis armata să ia măsuri de protecţie dar după cum o să puteţi vedea şi dumneavoastră, armele noastre nu au niciun efect asupra „Lor”. Nu suntem eficienţi de loc, şi nu asta ne dorim în aceste momente.

      - Ce vrei să îmi spui, Jhon? că totul s-a transformat dintr-o dată în război? Vrei să anunţ lumii întregi existenţa unui război cu o specie extraterestră? Asta vrei? Poţi să realizezi ce impact poate avea asupra lumii acest anunţ?

      - Da, Alex, asta vreau! Vreau ca tu să convingi lumea, că ceea ce s-a întâmplat acolo este doar un caz izolat, şi că avem controlul total asupra zonei. De asemenea vei avea lângă tine un „El”, care va demonstra că suntem în relaţii paşnice cu „Ei”. Sper că te-ai documentat şi că ţi-ai făcut temele.

      Preşedintele arătă cu o mână înspre dosarul gros, făcând un gest de lehamite.

      - Era să uit, spuse Jhon de parcă ar fi fost cel mai neînsemnat lucru. Uite aici condiţiile de desfăşurare a conferinţei, se întinse şi îi înmână plicul ce îl primise mai devreme de la cei doi agenţi. Încă nu am aflat cine e ascuns în spatele acestui complot, dar nu va mai dura mult. Conferinţa va avea loc în aproximativ cinci minute, aici, în biroul tău.

      - Perfect, dar nu trebuia să mai fie lângă noi şi un „El”? şi apropos, Jhon, cine este acest Arian? preşedintele a fost mirat de reacţia lui Jhon la auzul acestui nume şi acum aştepta nerăbdător răspunsul.

      - Aaaa, nimeni important, Alex! Doar un agent de teren, unul dintre cei mai buni, de altfel, dar din păcate începe să dea semne de oboseală şi face greşeli. Nu o să îl mai ţinem activ pentru mult timp! Nu e timpul să te preocupi pentru această persoană, ai acum alte gânduri de care trebuie să ţii cont, Alex.

      Jhon se îndreptă către uşă la timp pentru a deschide unui reporter şi cameramanului său care se pregăteau să bată. Le aruncă o privire destul de urâtă care ar fi vrut să zică „Daca o daţi în bară sunteţi morţi, amândoi!” şi ieşi pe hol.

      - De la ce post de televiziune sunteţi? îi întrebă Preşedintele pe cei doi reporteri.

      - Suntem de la Ktech1, spuse reporterul în timp ce cameramanul îşi instala aparatura.

      - Postul acesta nu aparţine de trustul media Big Four? Preşedintele începea să fie frustrat pentru că pune el întrebările şi nu unul dintre oamenii lui.

      - Din păcate nu, domnule Preşedinte, postul nostru împreună cu alte două tocmai ce au fost achiziţionate de către concurenţă, trustul VisionSlim! Preşedintele atâta a vrut să audă.

      - Nenorocitul, murmură el, bătrânul acela! Trebuia să mă aştept la aşa ceva din partea lui.

      Afară, Jhon le dădea indicaţii clare celor doi agenţi să ia legătura cu Arian cât mai repede, mai erau câteva minute până când începea conferinţa.

      - Mai vreau şi o confirmare urgentă din parte lui Lewis şi Kim că toate sunt în ordine şi că banii sunt în cont iar aparatele pregătite pentru măsurarea audienţei...Jhon se opri pentru că îl văzu pe Ministrul Finanţelor cum se îndreaptă grăbit către ei şi bate la uşa biroului Preşedintelui. Jhon intră după el să vadă ce se întâmplă.

      - D-nule Millway, vreau să ştiu care sunt datoriile pe care imperiul media a lui Christian le are către visteriile statului?

      - S-au cumulat mai bine de zece miliarde de dolari, domnule Preşedinte, şi suntem în punctul elaborării unui amendament prin care să îl absolvim de la plata acestor datorii în schimbul anumitor servicii către patria sa.

      - Vreau în acest moment să fie înştiinţat că are douăzeci şi patru de ore ca să îşi plătească datoriile, în caz contrar o să procedăm la lichidarea companiei sale şi la distrugerea sa! tună Preşedintele şi Millway se făcu mic în faţa sa, în timp ce Jhon jubila. Nimeni, şi când spun nimeni, chiar mă refer la nimeni, continuă preşedintele, nu o să îmi distrugă reputaţia, să îmi terfelească numele sau să îmi distrugă integritatea doar pentru a câştiga mai mulţi bani! îl vreau pe tavă până mâine la amiază, ai înţeles? Preşedintele îşi pierduse cumpătul şi mai aveau doar câteva minute până intrau în emisie.

      - De ce să continui conferinţa aceasta, Jhon? Am descoperit cine e în spatele acestei ticăloşii, Preşedintele părea obosit şi se lăsă să alunece în scaun, ducându-şi o mână la frunte.

      - Pentru că din contră, lumea are nevoie de dumneavoastră, domnule Preşedinte. Pentru că „Ei” încă sunt acolo, afară, undeva şi aşteaptă să ne extermine. Pentru că dumneavoastră sunteţi cel mai mare conducător şi aveţi puterea să vă faceţi ascultat peste tot în lume. Nu uitaţi, e o transmisie live, în toată lumea, pe toate posturile de televiziune.

      - Da, se ridică Preşedintele, trebuie să mă fac auzit! Lumea trebuie să fie prevenită în legătură cu ceea ce se întâmplă.

      - Asta e atitudinea pe care trebuie să o aibă Preşedintele Americii! şi Jhon era cu adevărat mândru...încă un pas al grandiosului său plan a fost dus la îndeplinire.

     

     


     

      Arian ieşi din piciorul navei cu Maria în braţe. George, Liu şi restul echipei se uitau nedumeriţi la Maria. Aceasta avea doar un halat pe ea, era transpirată şi tremura. Liu se aruncă asupra ei controlându-i funcţiile vitale şi punându-i lui Arian o mulţime de întrebări în legătură cu ce s-a întâmplat şi starea acesteia.

      - Liu, termină cu întrebările acum. Trebuie să ajungem dincolo imediat! George, astea sunt coordonatele, spuse Arian şi îi înmână stick-ul. Cineva să îl cheme pe Robert, am nevoie de el!

      Robert apăru în pragul uşii şi rămase cu gura căscată când a văzut noua achiziţie zburătoare a lui Arian. Fluieră lung, şi îşi duse mâna la ceafă.

      - Cred ca visez...şi nu vreau să mă trezesc! Arian, spune-mi că nu e ceea ce cred că e, i se adresă el lui Arian.

      - E exact ceea ce crezi că e, dar o să ai timp să o admiri mai târziu, acum trebuie să mergem. Spune-mi ce ai reuşit să afli despre ceea ce te-am rugat.

      Robert continua să privească uimit la nava de pe platformă. Arian apăsă un buton de pe un stâlp ce părea a fi menit să lumineze platforma. Întreagă platformă a început să se pună în mişcare, coborând cu tot cu navă la subsol. Ajunsă la un nivel inferior nava a început să ruleze de pe platformă şi să fie poziţionată separat în ceea ce părea a fi un hangar. După această mişcare, platforma revenea la poziţia iniţială.

      Arian aruncă o privire către poziţia Mariei, apoi îl văzut pe Abel ieşit din navă, uitându-se către vârful muntelui. A început să alerge către el, simţind o modificare în ceea ce definea spaţiul ca fiind o realitate improbabilă. „Ei” au reuşit să îl găsească pe Abel şi acum deschideau o nouă poartă către lumea lor, probabil în încercarea de a aduce cât mai mulţi dintre „Ei” pe Pământ. Liu a observat agitaţia şi şi-a aruncat privirea asupra lui Arian care mai avea doar doi metri până la Abel. I-a văzut pumnul încleştat şi pregătit să lovească, neavând de unde să ştie motivul pentru care făcea acest lucru.

      - Nuuu! un strigăt lung ieşi din pieptul lui Liu, iar Abel se întoarse către ea exact în momentul în care Arian se aruncă asupra lui.

      Abel a văzut pumnul cum trece prin faţă ochilor săi, simţindu-i forţa incredibilă pe care o emana. Şi-a dat seama că dacă acel pumn l-ar fi lovit, dacă nu ar fi fost ţipătul lui Liu şi eschivarea la timp, acum probabil că ar fi fost întins pe jos într-o baltă de sânge cu ţeasta spartă, mort.

      - Nu eşti tu cel care să mă omoare pe mine! strigă el la Arian sărind asupra adversarului său.

      Arian simţea tot mai puternic fluxul de energie emis de creierul lui Abel. Ar fi putut să îl prăjească dar nu îşi dorea aceasta pentru că rolul lui Abel în această luptă era printre cele mai importante. A rămas în picioare doar o singură opţiune şi anume: aceea de a-l omorî. Un gând hilar îi străbătu creierul în timp ce îşi planifica mişcările pe care avea să le facă. „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor? Oare ce ar zice?”. Ştia exact cum avea să o facă încă de când creierul său a înregistrat eşecul pumnului devastator. În timpul în care pumnul trecea prin faţa ochilor lui Abel, Arian a construit un nou atac în totalitate, dar unul foarte scurt pentru că nu avea timp de pierdut. Acest ultim plan a trebuit să fie modificat deoarece nu a anticipat reacţia lui Abel. Atunci i-a venit ideea cu intrebatul.

      - Crezi că eşti de acord să mori? Ai încredere că o să te readuc la viaţă? strigă Arian, în timp ce Abel sărea peste el.

      - Nu eşti tu cel care o să mă omoare! repetă Abel răspunsul.

      Arian era cu faţa la Abel când acesta şi-a aruncat pumnul către el. O lovitură rapidă şi scurtă la încheietura mâinii cu pumnul strâns a fost de ajuns pentru a scoate din luptă definitiv acea mână. A urcat apoi pe aceeaşi mână, lovind bicepsul din interiorul mâinii, sub muşchi. Această lovitură a fost dată cu palma deschisă şi cu degetele întinse. De fapt degetele intrau sub muşchi, ceea ce provocau o durere oribilă, deoarece scoteau practic muşchiul de pe os dacă era aplicată forţa necesară. Arian nu a vrut să îi provoace mai multe pagube pentru că asta ar însemna să dureze prea mult reparaţia şi implicit recuperarea. În aceste condiţii, o lovitură de picior la genunchiul drept l-a făcut pe Abel să îngenuncheze, cu capul pregătit la nivelul şi poziţia pe care şi-o dorea Arian.

      - Arian, nuuu! un nou ţipăt al lui Liu, în timp ce craniul lui Abel era zdrobit de forţa nimicitoare a pumnului lui Arian. Abel a căzut într-o baltă de sânge, mort, exact cum prevăzuse cu câteva secunde în urmă.

      Toţi se uitau muţi de uimire, neştiind ce să creadă, ce s-a întâmplat şi dacă ar fi trebuit să intervină sau nu. Oricum, reacţiile lor ar fi fost mult prea târzii ca să facă vreo diferenţă. Finalul ar fi fost acelaşi, inevitabil, moartea lui Abel. Ce îi nedumerea pe toţi era motivul pentru care Arian a fost împins să facă această oribilă crimă.

      - De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.

      Arian a căutat existenţa vreunui alt flux de energie, dar nu a mai găsit nici unul. Nu l-a mai simţit din momentul în care l-a omorât pe Abel. Îşi ridică privirea către ceilalalti din echipă întrebându-se dacă trebuie sau nu să le transmită ceva. A preferat să păstreze tăcerea pentru că în final faptele lui aveau să fie înţelese şi justificate.

      - George, urcă pe toată lumea în navă, plecăm acum! strigă Arian la George. Acesta le făcu semn tuturor să intre, au luat-o şi pe Maria pe o targă pentru că nu mai era capabilă să umble din cauza modificărilor survenite în metabolismul ei.

      Când toţi se aflau în navă, Arian se aplecă şi îl ridică pe Abel. Îl duse la navă şi urcă cu el acolo, lăsând în spatele lui o dâră de sânge.

      - Să mergem! Arian susţinea în continuare privirile tuturor aţintite asupra lui, fără să spună nimic.

      În următorul moment se aflau pe platforma de pe terasa castelului său din pădure. Erau în cealaltă dimensiune.

      - George, ţine motoarele pornite, în zece minute am plecat înapoi! Dă-mi stick-ul ca să pot să uploadez următoarele coordonate. Robert, tu vii cu mine, Liu te duci şi ai grijă de Maria. Am nevoie de ea să fie sănătoasă. Am nevoie de tine să ai grijă de copil!

      Toţi ochii de pe platformă s-au îndreptat asupra lui, şi apoi asupra Mariei.

      - Doamne! Liu îşi duse mâna la gură. E însărcinată! Păi nu puteai să zici aşa de la început, aş fi ştiut şi eu cu ce am de-a face! Dar cum, raţiona ea, nu e posibil aşa ceva!

      - Liu, speram să îţi dai tu seama ce are, nu să îţi spun eu! Acum că ştii, îţi mai spun doar că am estimat că în patruzeci şi opt de ore se va produce naşterea. Vreau să fii pregătită pentru acest lucru.

      Liu a dat din cap în semn că da şi îşi îndreptă toată atenţia asupra Mariei.

      - George, pune pe cineva să cureţe mizeria de aici, spuse Arian ridicând piciorul din sângele lui Abel scurs pe podeaua navei. Robert, tu vii cu mine!

      Au coborât din navă şi s-a îndreptat fiecare înspre îndeplinirea misiunilor primite. Arian cu Robert pe urme şi cu Abel în braţe s-au îndreptat înspre unul dintre lifturile ce aveau să îi ducă la subsol.

      - La naiba! înjură Arian. Maşina nu e aici! George, strigă Arian întorcându-se pe terasă, o vreau pe Andreea înapoi în navă în cinci minute, ai înţeles?

      - Am înţeles, o să o aduc aici, indiferent de condiţia ei! din nou George se simţea frustrat de faptul că nu ştia ce se petrece aici, care e scopul şi motivul. „Ne cere să avem o încredere oarbă în el, dar îl omoară pe unul dintre ai noştri cu sânge rece!”, gândurile lui George erau gândurile tuturor celor care participaseră la scena de mai devreme.

      Arian a simţit aceste emisii de unde cerebrale negative din partea tuturor şi şi-a dat seama cam ce gândesc, dar a preferat din nou să nu zică nimic. Îi făcu semn lui Robert să se apropie.

      - Pune-mi mâna pe umăr! îi spuse el lui Robert iar în momentul în care acesta l-a atins, s-a trezit într-o cameră închisă, fără uşă, doar un singur hublou, ca un fel de buncăr. În mijlocul acelei camere trona Maşina.

      Arian se îndreptă către Maşină şi apăsă butonul pentru pornire. Deşi nu părea să fie legată la nicio sursă de energie, Maşina a pornit şi laserele au împânzit toate firişoarele ce străbăteau interiorul. Îl aruncă imediat pe Abel în păienjenişul de lasere care l-au prins la fel cum pânza de păianjen prinde următoarea victimă.

      - Robert, până ce setez Maşina pentru a-l reconfigura pe Abel, te rog să îmi spui dacă ai descoperit ceva interesant! Arian începu să se joace cu simbolurile şi cuburile de pe panoul de comandă, părând a fi foarte concentrat asupra lor.

      - Da, am reuşit să descopăr câte ceva! Robert era puţin încurcat şi se gândea dacă să continue sau nu, pentru că părea că Arian nici nu îl aude.

      - Continuă Robert! Configurările pe care le fac sunt foarte dificile, implică setări neuronale menite să blocheze accesul „Lor” în lumea noastră. Pe lângă asta trebuie să repar şi corpul lui Abel, dar te aud foarte bine, aşa că te rog, continuă! Arian nici măcar nu a încetinit ritmul mişcărilor de pe ecranul hologramic în timp ce a vorbit cu Robert.

      - Ei bine, reîncepu Robert, după cum spuneam am descoperit câte ceva. În primul rând am încercat pe vechile căi şi folosind diverse motoare de căutare pentru a găsi ceva relevant în ultimul an. Am pornit de la cuvinte cheie precum „extinctie”, „evolutie”, „control”.

      - De ce te-ai gândit să foloseşti aceste ultime două cuvinte cheie? îl întrerupse Arian uimit de ceea ce auzise şi curios să audă un raţionament.

      - M-am bazat pe faptul că există tot timpul două feţe ale monedei, orice filozof îşi bazează gândirea pe existenţa unei dualităţi! lui Robert părea să îi placă faptul că îi erau cerute raţiunile pe care s-a bazat când a început o acţiune. În aceste condiţii am presupus ca şi dualitate firească evoluţia şi exterminarea sau extincţia. Apoi pentru control m-am bazat pur pe cea mai mare dorinţă şi cel mai mare viciu al omului din toate timpurile.

      - Puterea, completă Arian în continuare aranjând simboluri şi cuburi.

      - Da, puterea, nevoia de putere! Cel mai mare viciu al omenirii, cel mai puternic drog! Deoarece mă aşteptam să nu găsesc prea multe informaţii necesare dacă foloseam ca şi cuvânt cheie „putere”, am ales să folosesc un derivat al acestuia, „control”. Controlul vine o dată cu puterea şi unul fără celălalt nu pot exista.

      - Până aici e foarte bun raţionamentul! Acum spune-mi rezultatele.

      - Folosind „extinctie” nu am găsit nimic important, ci doar articole scrise de fel de fel de ziarişti adepţi ai teoriilor conspirationale, pe care încep să le cred şi eu după câte am văzut în ultimele ore. Pentru „evolutie” am descoperit un lucru care mie mi s-a părut cel puţin ciudat. Un obiect găsit acum câţiva ani, în jurul căruia s-a creat o pânză de mistere şi care până la urmă a fost ales să „dispara” din discuţiile publice. Am reuşit totuşi să identific ultima sa locaţie. Se pare că este bine păzit în clădirea NSA. Primele discuţii legate de acest obiect erau asociate cu apariţia primului om, crearea lui Adam şi a Evei. Se credea că acel obiect care seamănă cu o capsulă şi care se spune că ar conţine secvenţe de ADN foarte bine codificate şi perfect ţinute în viaţă, este fitilul ce a aprins calea evoluţiei noastre. La primele teste a trecut ca fiind în vârstă de câteva milioane de ani! Apoi totul a fost transformat în cenuşă şi ţi-am spus despre acea pânză creată în jurul lui. Asta până acum două zile, când pe site-ul NSA a trecut un mesaj codificat care anunţa faptul că acest obiect a fost furat.

      Arian se opri din mişcările rapide de scriere de cuburi codificate şi se întoarse către Robert aruncându-i o privire nimicitoare.

      - Vreau să ştiu cine şi cum a reuşit să fure acest obiect! Deci despre asta vorbeau ei când spuneau că doar ne ajută să ne distrugem singuri! Arian a uitat pe moment de Abel, concentrându-şi atenţia asupra vorbelor lui Prozon. „Hmm...deci acesta era motivul pe care n-i l-au dat „ei”! Dar trebuie să aflu ce implicaţii ar avea utilizarea codului meu de ADN în acea formă pură asupra rasei umane.” Continuă, te rog! i se adresă el lui Robert, întorcăndu-se impasibil care ecranul hologramic care conţinea deja jumătate din cuburi formate şi aranjate.

      - O să mă ocup de găsirea hoţilor şi având în vedere măsurile de securitate pe care le are sediul NSA, nu o să trebuiască să fie prea greu să dăm de urma „Lor”, Robert îşi frecă mâinile mulţumit. Ştia deja cum are să intre în reţeaua NSA să ia toate informaţiile necesare. În ceea ce priveşte „controlul”, aici sunt mai multe de spus, deşi nu am avut vreme sa verific veridicitatea tuturor informaţiilor.

      - Sunt curios, Robert, cum ai reuşit să aflii atâtea lucruri în mai puţin de o oră?

      - Credeam că te interesează rezultatul, Arian, nu metodele de obţinere! Robert nu mai vroia să îi dezvăluie din modul în care lucra el. Poţi să o consideri magie dacă vrei, poţi să o consideri ştiinţă! Cum vrei tu, Arian!

      - Bun, am înţeles! Poţi să păstrezi pentru tine metodele, nu mă interesează atât de mult acum! un sentiment de curiozitate şi chiar neîncredere a planat puţin în jurul lui Arian, dar l-a îndepărtat rapid.

      - Am aflat despre existenţa unor anumite contracte încheiate toate astăzi până la ora zece. Contracte pe domeniul media. Am rulat un vierme pe care l-am construit acum mai bine de doi ani şi pe care îl ţineam ascuns sub un firewall pe unul dintre serverele destinate transportului de date financiare. Acesta înregistra toate mişcările importante, tot ceea ce trecea de o anumită sumă, el înregistrează. Este vorba despre bănci din întreaga lume, despre operaţii financiare, despre plăţi şi achiziţii online! s-a lăsat luat de val şi a spus unul dintre secretele lui.

      - Stai liniştit, secretul tău e în siguranţă cu mine! şi Arian îşi duse mâna la tâmplă indicând creierul său.

      - Aşa am aflat despre aceste tranzacţii ce erau făcute pentru o singură companie, VisionSlim. Au fost singurele tranzacţii importante din ultimul an şi din această cauză mi-au atras atenţia. Toate tranzacţiile au fost făcute până la oră zece, şi însumau peste opt miliarde de dolari! O mulţime de bani pentru o singură zi, nu ţi se pare? Arian a dat din umeri nepăsător, aşa că Robert continua prezentarea, începând să se mişte în jurul Maşinii. Am săpat mai adânc în legătură cu această corporaţie, şi am descoperit în acţionariatul lor nişte nume foarte sonore! Şi aici cred că are să îţi placă ce ai să auzi, rânji Robert amuzat. Unul dintre aceste nume este Jhon ... Ministrul Apărării! Iar altul este Kim ... care se presupune că este amanta Preşedintelui.

      - Se leagă! spuse Arian. Dar înainte de a face acuzaţii, trebuie să fim siguri de asta! O să îi ducem lui Jhon ce i-am promis!

      - Nu ştiu despre ce vorbeşti! i se adresă Robert în timp ce îl privea contrariat. Oricum, continuă el, am aflat mai departe despre anumite achiziţii pe care vrea să le facă, şi pe care în mod bizar le va finaliaza tot astăzi.

      - Despre ce achiziţii e vorba? Arian îşi spuse că poate merită să intre în acest joc. „Totusi” îşi spuse el,”pana la urmă banii aduc puterea, şi aceasta aduce controlul, aşa că e logic ceea ce se întâmplă deşi improbabil totodată.”

      Robert se uită atent la corpul lui Abel şi la laserele ce au început să se mişte, realizând o atentă reconstrucţie a muşchilor, a sângelui, a pielii. Pânza din lasere ce se formase în jurul capului lui Abel şi care pătrundeau în creierul acestuia îi produseseră lui Robert un frison în tot corpul. Aruncă o privire către Arian care în continuare seta laserele pe ecranul hologramic unde de data aceasta nu mai avea cuburi ci apărea ceva ce semăna cu un sistem nervos. Robert nu putea să înţeleagă de unde ştie Arian ce să facă şi cum să procedeze, i se părea un sistem mult prea complex. Arian ridică o privire asupra lui, întrebându-l parcă de ce s-a oprit, şi invitându-l să continue.

      - Da, îşi reveni Robert ca dintr-un vis. Achiziţii...VisionSlim face achiziţii a tot ceea ce înseamnă reţele de televiziune libere din ţară. Au propus spre cumpărare mai bine de şaptezeci la sută din piaţă. Singurul trust care nu poate fi cumpărat este Big Four. Acesta este deţinut de către Christian. Şi în niciun caz nu o să îl cedeze, nu pe cale legală cel puţin.

      - Da, interesant, spuse Arian şi încheie procesul prin trezirea la viaţă a lui Abel. L-a luat dintre lasere şi a aşteptat până ce plămânii lui au acceptat din nou aer şi corpul i s-a umplut din nou de sânge.

      - Bine ai revenit printre noi! îi ură Arian.

      Închise Maşina, îl luă pe Abel în braţe şi îl invită din nou pe Robert să îl atingă. Robert a deschis ochii pe platforma de pe terasa castelului din pădure. Era exact locul de unde dispăruseră câteva minute mai devreme.

      - George, e toată lumea la bord? îl întrebă Arian.

      Dar Arian, şi la fel şi restul erau prea preocupaţi să se uite la Abel, care în afară de faptul că părea obosit şi extenuat, nu mai avea nicio urmă de lovitură şi cel mai important şi de necrezut lucru e că era în viaţă.

      - Haide, George, revino-ţi! Nu ai mai văzut morţi readuşi la viaţă? E prima dată? Haide că ne grăbim, dă-mi un om care să îl transporte pe Abel în camerele lui Liu, ca să îl ţină sub observaţie. Arian aruncă rapid câteva priviri examinând platforma, părând că urmăreşte ceva:

      - Andreea e la bord?

      George îi făcu semn unui subordonat să îndeplinească ordinul lui Arian şi să se ocupe de Abel. Apoi cu o mână îl invită solemn în navă. Arian a rămas surprins pentru moment în uşa navei, uitându-se lung la frumoasa femeie ce stătea pe una dintre banchete. Era îmbrăcată sumar, ceea ce scotea în evidenţa un corp de zeiţă. Părul lăsat liber şi zâmbetul ştrengăresc pe chip îl făcură pe Arian să se îndrepte către ea şi să o atingă, fascinat de frumuseţea femeii din faţa lui. Se pierdură pentru moment unul în ochii celuilalt până când Andreea sparse tăcerea.

      - Îţi mulţumesc, Arian, îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat!

      - Nu ai de ce! Scopul tău pe acest pământ este unul atât de nobil! îşi simţea vocea copleşită de emoţii. Nu mi-aş fi permis să te las să dispari!

      Andreea îl strânse cu putere în braţe, plină de afecţiune.

      - Să înţeleg că acum pot să particip la misiuni reale? îl întrebă ea, folosindu-şi cel mai frumos zâmbet şi cel mai îngeresc chip pentru a obţine ceea ce îşi dorea de atâta timp.

      - Chiar tu eşti misiunea acum, aşa că da, participi în mod direct la ea! Arian aşteptă o clipă ca să termine Andreea exteriorizarea bucuriei şi continuă. Am să te rog să te comporţi natural şi dacă îţi este pusă vreo întrebare îţi dau căsca aceasta şi am rugămintea să spui exact ceea ce o să auzi în ea. M-ai înţeles?

      - Da, aşa am să fac! Arian, îţi promit că nu o să te dezamăgesc!

      Arian scoase dintr-o cutie sigilată o cască şi un emiţător şi i le înmână Andreei. Când ridică ochii asupra ei, se aruncă în spate şi scoase un sunet de uimire. O vedea pe Andreea sângerând, cu coloana ruptă, figura desfigurată mâinile şi picioarele rupte, oasele sfărâmate şi pline de sânge. Se târa un metru mai în spate când o văzu că începe să se mişte şi întinde mâna către el, o mână ce îi atârna cu osul antebraţului rupt. O vedea că încearcă să zică ceva, dar un dinte îi căzu din gură şi maxilarul rupt scotea şi mai hidos în evidenţă obrazul intrat în cutia craniană! O imagine oribilă avea în faţă şi închise ochii nedorind să o mai vadă. În următorul moment auzi vocea Andreei şi a simţit răsuflarea ei caldă asupra lui. Simţea mâna cum îl atinge şi deschise încet un ochi. Răsuflă uşurat când o văzu pe Andreea în toată splendoarea ei în faţa lui.

      - Ce naiba s-a întâmplat? l-a întrebat ea. Chiar aşa de groaznic arăt?

      - Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar tocmai te-am văzut din nou în halul în care erai când te-am scos din maşină! Cred că îmi joacă creierul feste! Scuză-mă, continuă Arian incercan să respire normal, sper să nu se mai repete, o să încerc să controlez această eroare.

      Andreea nu mai zis nimic şi se pregătiră pentru saltul în cealaltă dimensiune. Arian îi înmânase stick-ul lui George pe care se găseau tot coordonatele casei sale din Aspen, pentru că nu avusese timp să uploadeze alte coordonate, aşa că în următorul moment erau din nou pe platforma ce ascundea sub ea farfuria zburătoare.

      - Robert, aici te lăsăm pe tine! Ştii ce ai de făcut! şi Arian îi întinse o mână în semn de mulţumire pentru ajutorul pe care îl oferea acesta. Robert zâmbi, aruncându-i o privire discretă şi Andreei, plăcut surprins de noua ei înfăţişare.

      Aceasta îi surprinse privirea şi un zâmbet îi teroriza buzele. A ales totuşi să-şi arunce privirea în pământ. După ce Robert coborî, Arian aruncă o privire la ceas. Mai aveau exact două minute ca să ajungă la conferinţă. Creierul lui funcţiona acum la capacitate maximă, mai ales că nu mai trebuia să o protejeze pe Maria, aşa că se hotărî să îi lase pe toţi acolo şi să plece doar el şi cu Andreea la conferinţă.

      - George, voi rămâneţi aici şi te rog să îl protejezi pe Robert, este foarte important pentru misiunea noastră acum! dacă o să avem nevoie de ajutorul vostru, o să vă chem, dar sper ca deocamdată să nu fie cazul!

      - Sigur te descurci singur? încercă George să îl convingă că e mai bine să fie şi ei prin preajmă pentru orice eventualitate.

      Un zâmbet inconfundabil apăru pe chipul lui Arian, iar George îl cunoştea atât de bine încât nu a mai insistat pe acest subiect.

      - Ochii asupra lui Robert, George, asta vreau de la tine acum! se ridică şi îl bătu pe umăr pe George.

      Arian se întoarse către Andreea, o luă de mână şi îi spuse să închidă ochii.

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online