evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Proprietate cu casă şi pădure  -  Canicula  -  Meduza (IV)  -  Iza  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Aniversarea  -  Poveste de viaţă  -  O nouă zi  -  Iluzia viselor  -  Sharia (fragment)  -  Luminile oraşului XXIII  -  ªarpele de aramă (I)  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Paradox  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Război obişnuit  -  Colecţionarul  -  Jocul Zeilor (II)  -  Lumina neagră  -  Prima pagină  -  Cine sunteţi?  -  Casa galbenă  -  Războiul lumilor  -  Strada inocenţilor  -  Caiet de regie  -  Portiţa  -  Cojocul (Cujuh)  -  Câmpul de luptă  -  Luminile oraşului VI  -  Casa de la marginea pădurii  -  Viziune  -  Pastel  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Locul pierdut  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Labirintul de gheaţă  -  Cruciada bucătarilor  -  De profundis  -  Pânza de paianjen  -  Petrecerea  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Valea blestemată  -  Panica  -  Jurământul  -  Luminile oraşului VII  -  ªarpele Midgardului


Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)

Paul Boncuţiu



Publicat Duminică, 5 Decembrie 2010, ora 10:10

       Toată lumea aştepta apariţia lui Arian împreună cu acel „El”. Jhon vorbea agitat la telefon cu Lewis în timp ce Preşedintele era pregătit pentru intrarea în direct. Un suflu puternic de aer şi o gaură de vierme se deschise în mijlocul Biroului Oval, din care ieşiră Arian şi Andreea. Preşedintele a scăpat discursul pe jos, privind costernat la acea distorsiune spaţiu timp şi la cele două personaje ce au apărut prin ea.

      Prima intenţie a fost să cheme paza, dar Arian s-a îndreptat către el, soptindu-i ceva la ureche. Preşedintele s-a sprijinit de birou şi aşa l-a găsit şi Jhon care a intrat în încăpere chiar în acel moment. Era nervos pentru că mai avea un minut înainte de începerea conferinţei şi Arian tot nu apăruse. A rămas surprins să îi vadă pe cei doi în biroul Preşedintelui, dar se calmă spunându-şi că e acceptabilă apariţia lor cu un minut înainte şi nu îi stricau deloc planurile.

      - Mă bucur că ne-ai onorat cu prezenţa, Arian! Jhon îl ironiza pe Arian, în timp ce Preşedintele făcea ochii mari.

      - Tu eşti Arian? întrebă el. Nici nu e de mirare la ce intrare ţi-ai făcut!

      - Cine e această târfuliţă? continuă Jhon pe acelaşi ton. Acum ce faci? Le promiţi că dacă se culcă cu tine le oferi o vizită la Casa Albă? Credeam că eşti mai bun de atât!

      În următorul moment Jhon s-a trezit cu o mână în gât, ridicat şi trântit de perete, sufocandu-se. Arian îl privea de la câţiva centimetri depărtare cu aceeaşi privire pe care John o văzuse în camera de supraveghere.

      - Încă un cuvânt şi dispari de pe pământul acesta, nenorocitule! Eu şi colegii mei trecem prin iadul de afară ca să îţi îndeplinim cererile şi tu vii şi vorbeşti pe tonul acesta? Să nu te mai aud că mai scoţi un sunet până ce nu se va termina conferinţa! Abia apoi o să îţi acord câteva minute, Arian se uită cu scârbă la el ceea ce nici nu ezită să îi şi spună.

      Reporterii anunţau că în câteva secunde intră în emisie, să fie pregătită toată lumea.

      - „Tarfulita” asta este acel „El” pe care l-ai cerut, tâmpitule! Arian nu era nervos sau supărat de loc, dar cu această atitudine ştia că avea să îl intimideze sau chiar să îl sperie pe Jhon, ceea ce îl va provoca să facă greşeli.

      Preşedintele îşi începu discursul şi liniştea cuprinse biroul.

      Arian îl contactă pe Robert accesând internetul de pe palm-ul său. Îi transmise numele canalului de care aparţineau cei doi reporteri. KBC Prime... Imediat primi răspunsul pe care nu ar fi vrut să îl audă. Da, canalul de televiziune aparţinea trustului media VisionSlim, trustul lui Jhon. Lucrurile începeau să prindă contur în mintea lui Arian. Cu toate acestea, în acest mare complot, nu a înţeles încă ameninţarea cu existenţa unor mijloace de a manipula războiul. Dar şi acest neajuns era pe punctul de a fi desconspirat de mintea perspicace a lui Arian. Mai avea totuşi nevoie de o dovadă.

      Palmul sau începuse să vibreze în buzunar. Un mesaj de la Robert aştepta să fie citit. Arian îşi aruncă privirea pe el şi un sentiment plăcut de satisfacţie îl cuprinse.

      - ...şi acum, adresându-mă către voi, întreaga populaţie a planetei noastre, vreau să va prezint un reprezentant al rasei „Lor”! Preşedintele vorbea emoţionat şi întinse mâna pentru a o aduce pe Andreea în cadru.

      Arian era deja în mişcare. A lovit camera de luat vederi de jos în sus pentru a-i poziţiona imaginea pe tavan, îl lovi cu podul palmei în gât pe cameraman, acesta căzând la pământ sufocat şi îi rupse genunchiul unuia dintre reporteri care se prăbuşi urlând de durere. Se îndreptă apoi către Andreea şi o luă de mână. Aceasta se uita nedumerită la reacţia neaşteptată a lui Arian. Jhon a căzut în genunchi, spunându-şi că visează iar Preşedintele a fost aruncat la pământ de către agenţii de pază care acum ţineau pistoalele îndreptate către Arian.

      - Omorâţi-i pe amândoi! se auzi de undeva de jos vocea lui Jhon. Îi vreau morţi pe amândoi...m-au ruinat! şi începu să plângă, lipindu-şi fruntea de podea.

      Arian îi strânse mâna Andreei, aceasta primind uimită mesajul transmis pe aceleaşi unde pe care le foloseau „Ei”. „Foloseste-te de puterile pe care le ai şi elimină agenţii de pază!” vocea lui Arian îi răsuna în cap Andreei. Fără nicio ezitare, aceasta se aruncă asupra lor, încasând gloanţele în plin dar fără să pară că o deranjează. O singură atingere şi creierul concentrat pe emisia unui flux de energie din cub având menirea de a le prăji sistemul nervos celor cu care intra în contact. Tot ce trebuia să facă era să pună mâna pe fiecare dintre agenţi iar aceştia cădeau seceraţi la pământ. În curând preşedintele era descoperit, nici unul dintre agenţi nemaifiind în viaţă.

      - D-nule Preşedinte....îi întinse mâna Andreea. Nu vă vreau răul, cel puţin nu deocamdată!

      - Ce s-a întâmplat aici, Arian?

      - Războiul a început de multă vreme, d-nule Preşedinte! Nu ne permitem să divulgăm unica noastră şansă de a-l câştiga, şi Arian se opri un moment pentru a se uita către Andreea, doar pentru că un nenorocit ca Ministrul Apărării să câştige o mulţime de bani din drepturile de difuzare.

      - Cum? Jhon? preşedintele îl caută din priviri pe acesta, dar Jhon era deja în drum către sediul GOA.

      - Da, toată această conferinţă a făcut parte dintr-un plan mult mai mare, pe care deşi nu îl ştiu încă în totalitate, se pare că am reuşit să îl oprim. Această conferinţa ar fi declanşat războiul cu victime, nu cel de inteligenţă dat până acum. Aş dori să ştiu dacă am sprijinul dumneavoastră în continuare d-nule Preşedinte?

      - Da, Arian, dacă tot ceea ce spui este adevărat, atunci ai tot sprijinul meu. Cu o singură condiţie: vreau capul lui Jhon.

      - O să îl aveţi, zâmbi Arian, dar deocamdată Jhon o să ne fie de folos în continuarea războiului.

      - Nu înţeleg ceva, Arian. Jhon mi-a arătat un oraş devastat de războiul dintre noi şi „Ei”...

      - Nu există aşa ceva, d-nule Preşedinte. „Ei” nu folosesc arme de foc. Dacă aţi văzut mai devreme, Andreea a reuşit cu mâinile goale să omoare şase dintre cei mai bine pregătit agenţi ai dumneavoastră în două secunde. Războiul nu se va duce pe câmpul de luptă, dar victime vor fi din plin.

      - Bine, Arian! dacă aveţi nevoie de ceva, cereţi!

      - Ar fi ceva de care am avea nevoie, d-nule Preşedinte! Preşedintele făcu ochii mari, neasteptandu-se la o cerere atât de repede. Avem nevoie de un permis liber de acces în NSA. Am motive să cred că şi-a băgat Jhon coada şi pe acolo.

      Preşedintele făcu un semn cu mâna unuia dintre consilieri care ieşi din cameră grăbit.

      - Acum aş dori să vă triplati nivelul de securitate şi agenţii să fie permanent în alertă. Avem nevoie de dumneavoastră să rămâneţi în viaţă, d-nule Preşedinte, continuă Alex.

      Preşedintele a dat din cap în semn de aprob iar Arian se îndreptă către ieşire cu Andreea pe urme. Afară îl aştepta consilierul care le înmână permisele de acces şi care îi privea cu o vădită admiraţie. Gaura de vierme a apărut şi Arian a păşit în ea urmat de Andreea.

     

     



     

      Jhon alergă turbat pe coridoarele ce aveau să îl ducă în biroul său. Cei doi agenţi erau permanent în urma lui. Jhon se opri şi le spuse că vrea să îi vadă pe Lewis şi pe Kim, urgent în biroul lui. Dar aceştia îl aşteptau deja la intrare, amândoi având pe faţă câte o grimasă ce părea a fi mai mult zâmbet, decât disperare.

      - Ce naiba aveţi? Ce e cu zâmbetele astea pe feţele voastre? Nu aţi văzut ce s-a întâmplat?

      Cei doi continuau să zâmbească şi au intrat în birou luând loc fără să mai aştepte să fie invitaţi. Jhon se uită mirat la ei, neştiind ce se întâmplă.

      - Jhon, începu Lewis, cu toate că această conferinţă s-a dovedit a fi un dezastru, limitele de audienţă au fost atinse....toţi banii sunt în cont, Jhon! Lewis a făcut o pauză mai lungă pentru a-l lăsa pe Jhon să rumege cele ce tocmai a auzit.

      - Vrei să spui că aţi reuşit să daţi publicitate înainte de a se încheia conferinţa?

      - Nu Jhon, ce dracu, eşti tâmpit? interveni iritată Kim. După nici cinci minute de la începerea conferinţei, limita de cinci sute de mii de vizitatori a fost atinsă şi banii au intrat în cont. Ei, în momentul în care transmisiunea a fost întreruptă, camera fiind îndreptată către tavan, noi am pus intervalele contractate de publicitate, după care am anunţat probleme tehnice şi ieşirea din emisia live.

      - Acum spune-ne şi nouă ce s-a întâmplat acolo? întrebă Lewis

      - Arian! Jhon îşi incleştă pumnul când spuse numele acesta. Arian a aflat cumva de planul nostru şi nu ştiu cum. A evitat să o arate lumii pe Andreea...m-a nenorocit! Ne-a stricat planurile...

      - Nu, Jhon! Ţie ţi-a stricat planurile, nu nouă! spuse Kim, ridicându-se de pe scaun, Lewis urmând-o şi el.

      Jhon se uită la ei total nedumerit.

      - Ce vreţi să spuneţi? Staţi jos, mă doare capul să mă uit la voi aşa!

      - Da Jhon, ai dat-o în bară, şi acum va trebui să dai explicaţii. Prozon te aşteaptă pe linia sigură. Ai grijă ce spui! Revenim cu discuţia după ce termini cu Prozon. Jocul încă nu s-a terminat! spuse Lewis, afişând o imagine crudă pe chip.

      Jhon din nou se uită mirat către ei în timp ce aceştia se întorceau şi părăseau biroul. Apoi a aşteptat câteva secunde înainte să apese pe butonul ce avea să îl afişeze pe Prozon într-o imagine hologramica chiar în mijlocul camerei. Jhon se aştepta să vadă chipul uman a lui Prozon, dar în schimb în hologramă apărea forma extraterestră a acestuia, formă pe care Jhon nu o mai văzuse niciodată. Se holbă la el câteva momente, înainte ca Prozon să înceapă să vorbească.

      - Am avut o înţelegere, Jhon! Ai respectat-o doar pe jumătate! aş vrea să îţi ofer şansa să găseşti o explicaţie în apărarea ta.

      - Dar vi l-am dat pe Arian! încercă Jhon să se eschiveze.

      - De ce minţi? tună Prozon cuvintele în creierul lui Jhon. Arian a ajuns la noi doar pentru că i-am cerut-o pe Maria şi pentru că aveam nevoie de ea. Eu, eu am nevoie de Arian, am nevoie de corpul lui!

      - Ştiu asta, dar Arian e un om greu de convins! Jhon aproape plângea.

      - M-ai dezamăgit, Jhon! Nu ai respectat termenii înţelegerii, deşi noi ne-am respectat partea noastră de înţelegere. Ce crezi că ar trebui să se întâmple cu tine acum?

      - Să îmi mai dai o şansă..., era mai mult o dorinţă decât o rugăminte.

      - Ai avut o şansă dar ai irosit-o, Jhon. Încapacitatea de a duce sarcinile la bun sfârşit nu trebuie să existe în codul unui Conducător aşa cum susţineai că eşti! Prozon făcu o pauză, timp în care îl studia pe Jhon.

      Jhon era copleşit. Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile se vedea că au pus amprenta asupra lui. Acum avea să îşi găsească sfârşitul, ucis de chiar planul pe care el l-a conceput. „In războaie morţii există tot timpul! Se numesc victime colaterale.” îşi spuse el încercând să se încurajeze.

      - S-ar putea totuşi să mai fii bun la ceva, până la urmă, spuse Prozon. Te invităm la sediul nostru, vreau să am o discuţie faţă în faţă cu tine, Jhon!

      - O să vin imediat! Jhon aproape că a sărit de pe scaun, fericit că mai avea o şansă şi se aruncă în genunchi făcând o plecăciune în faţa lui Prozon. Mărite Prozon, îţi mulţumesc pentru bunătatea de care dai dovadă.

      Jhon nu avea cum să realizeze că a crescut intensitatea activităţii neuronale a lui Prozon, pelerina lui luminându-se considerabil. Era prins cu capul în pământ. Prozon a încheiat transmisia pe când Jhon încă mai era cuprins de lacrimi cu capul în pământ.

      Se ridică într-un final, îşi turnă un pahar de whisky şi îi chemă din nou la el pe Lewis şi Kim. Aceştia erau pregătiţi, aşa că în câteva momente erau la el în birou, aşezaţi pe scaun la fel ca şi mai devreme.

      - Jhon, începu Kim, cred că ar fi cazul să afli adevărul.

      Din nou acea figură nedumerită apau pe chipul lui Jhon, imagine ce începea să îi amuze pe ceilalţi doi interlocutori.

      - Şi acesta ar fi....?

      - Te-am eliminat din planul acesta! Nu ne mai eşti de niciun folos! Jhon se cutremură la auzul acestor vorbe şi începu să se clatine.

      - Nu se poate, nu aveţi cum să faceţi acest lucru! Deţin încă mai bine de jumătate din acţiunile companiei! Nu aveţi cum să mă eliminaţi, şi Jhon începu să râdă nebuneşte, nu aveţi cum!

      - Adu-ţi aminte că ai fost de acord cu organizarea unor licitaţii în afara pieţei prin care se vindeau participaţii de acţiuni. Ei bine, aceasta a fost realizată în ultima jumătate de oră, iar participaţiile vândute au fost şi partea ta de acţionariat. Ai semnat chiar tu dreptul de organizare a licitaţiei, dar ca de obicei, nu ai citit ce ai semnat!

      Jhon a început să transpire şi chipul său deveni în curând roşu. Lewis îi puse pe masă un dosar ce conţinea actele pentru organizarea licitaţiei precum şi ordinele de vânzare semnate de către cumpărători. Preţurile pentru fiecare participaţie licitată au depăşit valoarea de cinci miliarde de dolari, ceea ce însuma peste douăzeci şi cinci miliarde de dolar la care se mai adunau cele opt miliarde din contractele de publicitate.

      - Jhon, te anunţăm că tocmai ai pierdut o avere de cel puţin zece miliarde de dolari, şi asta doar pentru început, îi spuse Kim cu zâmbetul pe buze.

      - Nu aveţi cum, îmi rămân conturile pe care s-au încasat contractele de publicitate...

      - Crezi? Jhon, tu chiar nu îţi dai seama ce se întâmplă? Un om ca şi tine nu merită altceva decât un glonţ în cap, dar acest lucru ar însemna o moarte uşoară, ori tu nu meriţi aşa ceva! Lewis era revoltat de data aceasta. Ne-am folosit de tot ceea ce a însemnat legăturile şi posibilităţile pe care această funcţie pe care o deţii ţi le conferea pentru a construi acest plan. Şi acum tu ne stai în drum. Eşti doar un surplus de greutate, doar un sac de nisip ce ne trage balonul în jos.

      Jhon era prăbuşit, incapabil să mai scoată un sunet. Se uita la cei doi, nevenindu-i să creadă că aşa ceva i se poate întâmpla lui, unul dintre cei mai puternici oameni de pe planeta aceasta. El să fie distrus de către o femeie şi de către un puşti de douazecisicinci de ani...lui Jhon simţea că i se face rău.

      - Ţi-am spus că am creat o corporaţie într-un paradis fiscal, continuă Lewis pe un ton mai calm şi cu o tentă de mândrie în glas. Dar nu ai fost atât de deştept încât să ceri detalii legate de constituire, pe ce nume, cui aparţine. Nu, tu erai orbit de contracte, de bani şi de putere. Ei bine, acea corporaţie în conturile căreia au fost descărcaţi toate cele opt miliarde este doar a mea şi a lui Kim. Tu nu ai nicio părticică, Jhon.

      - Dar mi-ai arătat extrase de cont cu banii care stăteau în aşteptare în conturile companiei VisionSlim...! Jhon abia mai avea putere să vorbească.

      - Da, dar era stipulat că în momentul în care audienţa bătea recordul stabilit, banii se deplasau către conturile corporaţiei, nu cădeau în conturile Companiei tale, Jhon. Aceasta a fost o manevră bine gândită, care ne-a permis să achiziţionăm toate companiile din ţară Jhon... toate!

      - Vrei să spui că bătrânul a cedat? I-aţi cumpărat compania?

      - Acum câteva minute ne-a sunat şi ne-a spus preţul...am fost mai mult decât încântaţi de ceea ce am auzit! spuse Kim. Şi ne-am bucurat din nou că tu nu mai eşti printre noi să ne încurci!

      - Pe scurt, Jhon, ai pierdut! Nu are rost să ne mai întindem la explicaţii şi la alte discuţii inutile, interveni Kim în discuţie.

      Amândoi s-au ridicat şi s-au îndreptat înspre ieşirea din birou, lăsându-l pe Jhon pe fotoliul său cu privirea în gol, faţa transpirată şi tumefiată. Jhon a scos pistolul şi l-a pus tacticos pe masă, păstrându-şi pe chip acea privire pierdută.

      Odată ieşiţi din raza vizuală a lui Jhon, Kim a trebuit să se sprijine de umărul lui Lewis pentru că o lăsaseră picioarele din cauza emoţiilor.

      - Am crezut că nu mai ies odată din biroul acela! Se pare că ne-am descurcat excelent...

      - Da, spuse Lewis zâmbind, bătrânul general a muşcat tot ce i-am dat. Nici mie nu îmi vine să cred că a fost atât de uşor!

      - Acum trebuie să organizăm cât mai repede licitaţia, până nu îşi dă seama că a fost tras pe sfoară, că altfel nimeni nu ne mai salvează! Kim se aşeză pe un scaun de pe hol pentru a-şi reveni. Simţea că nu mai poate umbla şi nici respira ca lumea. Inima ei bătea nebuneşte şi pulsul îi era foarte mare.

      - Mai repede de mâine nu o să pot să o organizez, dar cifrele pe care le-am spus acum cred că nu o să mai corespundă la licitaţie. O să fie mult mai mari, acum cu preluarea companiei Big Four. Mă întreb, continuă Lewis, mă întreb care a fost motivul pentru care a acceptat bătrânul să vîndă? Lewis aruncă o privire întrebătoare către Kim şi aceasta ridica din umeri.

      - Nu am de unde să ştiu, dar cred că vom afla în curând! Kim se ridică parcă revigorata şi îşi continuă drumul înspre biroul ei. Haide să ne punem pe treabă, mai avem o mulţime de rezolvat până mâine, mai ales că nici conferinţa nu a avut chiar efectul scontat.

      Lewis o aprobă şi amândoi se îndreptară către birourile lor, apăsaţi de dorinţa de a depăşi aceste momente şi de a întrezări finalitatea. Din păcate nici unul dintre ei nu putea să pretindă că ştie cum avea să se termine această înşelătorie.

     

     


     

      Arian şi Andreea se întoarseră în acelaşi punct de unde plecaseră mai devreme, lângă cabana lui doar ca să observe că nimeni nu mai era prin preajmă. Era o linişte de mormânt, nu se auzea decât natura în toată splendoarea muntoasă. Simţurile lui Arian începură să se pună în mişcare. Analiza fiecare amănunt din acea zonă pentru a afla cât mai multe răspunsuri despre ce s-ar fi putut întâmpla acolo. Nu se vedea nicio urmă de atac sau vreo luptă, era doar pustiu.

      - Ce naiba s-a întâmplat aici? nu-i plăcea de loc ceea ce vedea. Am lipsit mai puţin de cinci minute şi uite ce se întâmplă! Arian se întoarse către Andreea şi o văzu că zâmbeşte. De ce zâmbeşti? Crezi că e momentul propice?

      - Îmi place când te văd că te agiţi pentru orice lucruşor, eşti un scump când o faci! Andreea se apropie de el, îi prinse obrazul între degete şi îl scutură în semn de afecţiune; un gest demn de o mână părintească pe faţa unui copil de cinci ani.

      - De când m-am trezit, am vrut să îţi spun cât de important este Robert pentru tine în acţiunile următoare! continuă ea schimbând brusc subiectul.

      Arian adulmecă fiecare fir de praf ce a fost mutat de la locul lui în jurul navei părăsite rămânând surprins la afirmaţia făcută de Andreea.

      - Din câte îmi aduc aminte mi se pare că l-ai catalogat ca şi „ţăran urât mirositor” ultima dată când ai vorbit despre el! Acum pari destul de interesată de el... Ce s-a întâmplat?

      - Poate ca mi-am schimbat percepţia despre el între timp, zâmbi ea aruncând din când în când câte o privire către casă. Poate că mă amuză acum modul în care se îmbracă, cum arată, cum se mişcă atunci când vorbeşte, cum gândeşte...apropos, ştiu că a încercat să îţi fure cartea şi ştiu totul despre creierul lui. Am putut să îl citesc, nu ştiu de ce!

      Arian o privea nedumerit şi se întreba ce naiba se întâmplă cu ea. Nu credea că e momentul ca ea să se îndrăgostească acum. Se apropie de ea şi o luă de braţ.

      - Andreea! spuse el apropiindu-şi faţa de chipul ei. Ai o misiune pe care trebuie să o duci la capăt. Nu poţi să te laşi acum influenţată de nişte sentimente care pentru tine încă sunt contradictorii. Poate că sistemul tău a fost puţin modificat şi percepţia ta este alta, dar trebuie să înveţi să îţi controlezi puterile pe care le deţii. În curând ai să coexisti cu „semeni” de-ai tăi, nu am nevoie ca tu să te dai în vileag, expunându-ţi sentimentele pentru Robert.

      - Nu cred că eşti tu în măsură să îmi spui acum de cine şi când să mă îndrăgostesc! se desprinse Andreea din mâna lui Arian şi se îndreptă furioasă către casă.

      - Andreea, nu! Nu te duce acolo, s-ar putea să fie periculos....Arian începu să alerge după ea, când a văzut mişcare în casă pe unul dintre geamuri.

      Abia atunci a înţeles atitudinea Andreei, care îi văzuse de la început pe toţi adunaţi în jurul unui televizor, aşteptând să reînceapă conferinţa. Erau reclame şi Robert îi întreţinea pe toţi, explicându-le ceva. Andreea a fugit în casă şi s-a oprit la intrarea în cameră, admirându-l pe Robert. Acesta nu ştia ce să creadă şi rezultatul a fost o fâstâceală deloc preconizată. George l-a bătut pe umăr şi le-a făcut semn băieţilor lui să îi lase pe cei doi puţin singuri. Dar în uşă apăruse şi Arian care părea puţin cam agitat.

      - George, aceasta e ideea ta de a apăra zona? Suntem afară de câteva minute şi nu ne-a observat nimeni.

      - Am venit doar să vedem conferinţa..., George nu a mai rămas să dea explicaţii lui Arian şi s-a îndreptat către ieşire.

      - Pregăteşte te rog nava, o să plecăm imediat!

      - Am înţeles, Arian! Va fi gata de plecare imediat! George părăsi încăperea urmat de subordonaţii lui.

      Arian se întoarse către Robert pentru nişte răspunsuri, dar se dădu un pas în spate, nevenindu-i să creadă ce vedea. Robert şi Andreea se sărutau cu o pasiune şi atât de intens încât nu credea că avea să îi despartă în curând. A tuşit de câteva ori, l-a strigat pe Robert, dar văzând că nu primeşte niciun răspuns a preferat să se pună la calculator şi să îi lase să se liniştească singuri.

      - Ce naiba a păţit fata asta? se întrebă Arian în timp ce cei doi ajunseseră între timp pe canapea. Ajunge! a spus el ridicându-se de pe scaun. A mers la baie a luat o găleată de apă rece, s-a întors înapoi lângă Robert şi Andreea şi foarte calm, a turnat toată găleata peste ei. Amândoi au sărit de pe canapea înjurând şi Andreea împingându-l brutal pe Robert.

      - I-aţi labele de pe mine! spuse ea jignită. Ce crezi că faci?

      - Dar, dar...Robert nu ştia ce să creadă şi nici ce să zică, aşa că a preferat să se uite înspre Arian în speranţa că acolo va găsi mai multă înţelegere şi o explicaţie.

      - Au început să existe în creierul tău, Andreea! Trebuie să înveţi să îţi controlezi mintea şi gândurile. Acum aparţii unei mentalităţi colective şi cred că e timpul să îţi spun un lucru destul de important: eşti un „El” acum, adică jumătate om, jumătate „El”, prima de acest gen. Andreea îşi duse mâna la gură şocată în timp ce creierul ei primea informaţii de la miliardele de „Ei”. La început a fost o senzaţie de disconfort, dar în câteva secunde creierul a reacţionat şi cubul la fel, astfel că au colaborat pentru a învăţa să accepte şi să discearnă toate comunicaţiile pe care le recepţionau şi care necesitau să fie stocate.

      - Andreea, vreau să te concentrezi asupra a ceea ce se întâmplă în capul tău pentru că trebuie să blochezi anumite gânduri. Nu trebuie nimeni să ştie că eşti aici, Arian îi prinse capul în mâini şi o forţă să se uite în ochii lui. Şi nimeni nu trebuie să ştie că tu eşti jumătate om.

      Arian se întoarse către Robert care în continuare se uita surprins la Andreea. Se vedea că îl durea reacţia pe care aceasta a avut-o, ca şi când ar fi fost un lepros.

      - Robert, până îşi revine Andreea, vreau să ştiu ce ai aflat despre NSA!

      Acesta îi făcu un semn să îl urmeze până la calculator. Acolo îi arată o hartă, o clădire care se lega de Zona 51 printr-un tunel larg cât o autostradă.

      - Am intrat în serverele lor, dar nu am putut să stau prea mult pentru că aparatura pe care o ai aici nu e de ajuns pentru a asigura şi protecţia. Am reuşit să descarc această hartă, care arată atât suprafaţa cât şi subsolul clădirii NSA din Washington, şi după cum vezi, se leagă de Zona 51 prin acest tunel imens.

      - Şi în legătură cu furtul ADN-ului ai aflat ceva?

      - Avem camerele de luat vederi pe care cei de la NSA le-au declarat inutilizabile. Am reuşit să le recuperez şi imaginile arată clar hoţii şi modul în care au operat. A fost o treabă din interior şi nimeni nu s-a sinchisit nici măcar să îşi ascundă feţele.

      - Opreşte imaginea! spuse Arian şi arată cu degetul unul dintre hoţi care părea a fi şi conducătorul lor. Pe „El” l-am omorât pentru a luă cubul pe care îl poartă acum Andreea! Arian înţelegea acum...”Ei” complotează cu oamenii şi aici bănuiesc că e mâna lui Jhon pentru a distruge omenirea. La acest obiect făcea referire Jhon în scrisoarea aceea! în felul acesta „Ei” ajută oamenii să se distrugă singuri!

      - Vrei să spui că „Ei” au furat acel obiect fiind în prealabil contractaţi de către oameni? Robert a aruncat o privire către Andreea care stătea pe canapea luptându-se cu gândurile sale, o privire în care Arian a citit tristeţe, supărare, şi o inimă frântă.

      Arian ar fi vrut să poată să îl ajute cu ceva, dar deocamdată nu vedea cum ar fi putut să o facă. Andreea îşi studia creierul şi trebuia să înveţe să îl folosească repede pentru că în curând va ajunge alături de „Ei” şi va fi expusă în totalitate. Nu mai avea ea acum dispoziţia necesară pentru a filtra cu Robert.

      - Ai răbdare, Robert. Las-o să îşi dea seama ce se întâmplă cu ea, trebuie să se descopere pe ea însăşi înainte de a te descoperi pe tine. Din moment ce a făcut mai devreme ceea ce a făcut, chiar dacă pare a fi doar o anomalie în creierul ei, ar putea să fie în mare parte dorinţă şi plăcere. Aşa că ai şanse mari să o câştigi, dar trebuie să ai răbdare şi să îi arăţi că meriţi să fie a ta!

      Robert lăsă capul în pământ şi Arian îl bătu pe umăr:

      - Haide! Fii bărbat, ce naiba! Revino-ţi cu picioarele pe pământ, pentru că trebuie să plecăm cât mai repede de aici, s-ar putea să fi fost descoperiţi prin Andreea.

      Un glonte trecu printre amândoi şi se opri în perete, urmat de sunetul lui şi de strigăte de comandă din partea lui George. Arian se aruncă înspre uşă, făcându-i un semn lui Robert să o ia pe Andreea. Deasupra cabanei lor, Arian văzu trei nave la fel ca şi a lor şi o farfurie zburătoare deschizând focul asupra lui George şi echipei sale.

      - George, strigă Arian, ridică nava şi încearcă să le ţii piept în aer, o să vin şi eu cu cealaltă să te susţin.

      Arian se întoarse tocmai la timp ca să vadă o gaură de vierme deschisă în mijlocul camerei. Doi mercenari „Ei” pe care îi recunoştea după îmbrăcămintea specifică şi după forma lor au apărut în mijlocul camerei. Erau umanoizi de pe celelalte planete, o specie care a încercat cu milioane de ani în urmă să populeze pământul, dar nu au reuşit datorită diferenţelor de temperatură şi a schimbărilor climatice. Erau nişte exoschelete imense, aproape de două ori înălţimea unui om normal, foarte bine proporţionate şi puternice. Îşi aducea aminte cum un singur pumn de-a lor era de ajuns pentru a provoca fisuri adânci în faliile scoarţei pământului. Era una dintre demonstraţiile lor de forţă cele mai îndrăgite.

      Îi făcu semn lui Robert şi Andreei să plece de acolo, să se retragă undeva. Unul dintre cei doi care au ieşit din gaura de vierme se îndrepta către ei ameninţător. Robert încerca să o protejeze pe Andreea cu corpul său folosindu-l pe post de scut. Arian a văzut pericolul în care erau cei doi, aşa că a pornit în alergare către ei. S-a oprit la timp pentru a face o eschivă şi a se feri de pumnul ce pornise în întâmpinarea lui din partea celuilalt luptător în timp ce cu coada ochiului urmărea mişcările ce se petreceau în colţ. Un nou pumn trimis de adversar, o noua eschivă dar de data aceasta Arian a scos din sacul de golf de lângă perete o crosă şi îl lovi pe adversar peste glezne. Singura reacţie a fost ruperea crosei, lăsându-l pe Arian cu o bucată lungă de aluminiu în mână. Următorul pumn nu întârzie să apară dar de data aceasta Arian îl aştepta liniştit. La jumătate de metru de faţa lui, s-a dat un pas mai în spate şi a ridicat bucata de crosă rămasă. A simţit puţină rezistenţă până ce a trecut de pielea groasă a mâinii acelui specimen. Încă o senzaţie de rezistenţă când a întâlnit osul antebraţului. Dar a trecut şi de această noua piedică şi a împins băţul, ieşindu-i adversarului prin cot. Un ţipăt de durere şi o mână imobilizată i-au oferit destul timp lui Arian pentru a sări către Robert şi Andreea.

      A văzut-o pe Andreea cum îl dă pe Robert la o parte din calea ei, acel imens exemplar pregătindu-şi o lovitură ce avea să îi distrugă pe amândoi.

      - Andreea, nu! a strigat Arian către ea, dar era prea târziu. Din corpul Andreei s-a desprins cubul, a ieşit şi a intrat în corpul oponentului său. Ochii acestuia au început să se mişte haotic şi corpul a început să tremure. Două secunde a durat această luptă interioară, după care imensul specimen a căzut în genunchi iar cubul Andreei a ieşit afară din corpul lui. Arian nu a mai văzut niciodată aşa ceva, o luptă între doi „Ei” dusă în interiorul unui corp surogat. Nu a mai avut timp să se gândească la ce s-a întâmplat pentru că surogatul a început să cadă înspre înainte, acolo unde corpul Andreei era întins la pământ. Arian a sărit peste o masă şi punându-şi toată forţa în piciorul drept, i-a aplicat din alergare o lovitură în stomac surogatului care l-a aruncat peste Robert câţiva metri mai încolo, distrugând totul în calea lui. Şi-a întors privirea către Andreea la timp pentru a vedea cum cubul intră din nou în corpul ei. „Nu se poate aşa ceva! E imposibil, corpul ei e mort, sistemul nervos e prăjit!”

      A vrut să se aplece asupra ei, dar a uitat de celălalt adversar care acum se îndrepta către ei. Supărat, Arian a luat o katana ce trona pe un perete, o scoase din teacă şi cu câteva mişcări sigure şi calme l-a lăsat pe acel „El” fără mâini şi fără picioare. Cu o ultimă mişcare scurtă a secţionat partea de sus a craniului, acolo unde era şi cubul. A văzut cum interiorul cubului se stinge, energia care oferea acea lumină fluorescentă, acum devenea doar o bucată de metal negru. „Imi era dor să omor un „El” prin vechea metodă!” îşi spuse Arian în timp ce privea imaginile din faţa lui.

      Se întoarse către Andreea, dar Robert era deja acolo, ţinând-o în braţe şi mângâind-o. Arian se uită stupefiat cum aceasta deschide ochii şi obosită, ridică o mână şi îi atinge obrazul lui Robert, iar acesta se apleacă asupra ei şi o sărută uşor. „Nu se poate, nu se poate! Ce s-a întâmplat, ce am modificat?” erau întrebări care îl măcinau acum pe Arian, la vederea fenomenului Andreea.

      - Haideţi! le strigă el, haideţi să mergem! Nu mai suntem în siguranţă aici, pot să mai apară şi alţii!

      Se îndreptă către unul dintre pereţi şi deschise o uşă care pentru orice alt ochi era invizibilă. Aşteptă până a trecut Robert care o ducea pe Andreea în braţe şi apoi a închis-o în urma lui. Exact la timp pentru ca alte două specimene, ca şi cele de mai devreme apăruseră printr-o altă gaură de vierme.

     

      George folosea toate armele de foc pe care le aveau pentru a scăpa de inamici. Cu toate acestea, se uitau neputincioşi cum corpurile lovite de gloanţe continuă să înainteze de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

      - Ce naiba sunt ăştia? Zombie? strigă unul dintre băieţii din echipa lui.

      - Încercaţi să tintiti fruntea! şi haideţi să ne îndreptăm către navă, trebuie să evităm o luptă corp la corp, George simţi că îl bate cineva pe mână şi când se întoarse către colegul său îl văzut pe acesta privind înspre cer. Lui George i se puse un nod în stomac când a văzut alte patru nave la fel ca şi a lor coborând către ei. Mai aveau zece metri până la nava lor, dar erau zece metri foarte lungi deoarece cele patru nave deschiseră focul asupra lor. Erau înconjuraţi de o mulţime de „Ei”, care se apropiau ameninţător.

      - Înaintaţi! strigă el celor doi băieţi. Trebuie să ajungem la navă! Au început să alerge, loviţi de pământul care sărea acolo unde gloanţele îl loveau. Ajunseseră la jumătatea distanţei când între ei şi navă au apărut patru specimene imense. George a ordonat să se deschidă focul, dar din nou fără niciun efect. S-a uitat în spate şi unul dintre băieţi lipsea. L-a văzut mai încolo prins de doi „Ei” şi un al treilea care şi-a trecut cubul în corpul lui.

      - Nuu! a strigat George şi a început să tragă în direcţia celor trei. Din nou niciun efect. A aruncat scurt o privire în spate la cei patru umanoizi imenşi înaintând către ei. Obiectivul lor era să mărească distanţa dintre George şi navă.

      George l-a luat de braţ pe subordonatul sau, a scos dintr-un buzunar al echipamentului un puc , îl activă şi îl aruncă la picioarele lor. O gaură de vierme s-a deschis, în care au intrat imediat, pentru a ieşi în acelaşi moment în spatele umanoizilor, la niciun metru de navă. Înainte să reacţioneze acele specimene şi să pornească un nou atac, se aflau deja în aer. Au activat tunul şi au selectat una dintre coordonatele prestabilite. Gaura de vierme deschisă în faţa lor avea să îi scoată din toată nebunia şi din mijlocul acelei lupte, sau cel puţin aşa sperau.

      - Am scăpat! răsuflă uşurat băiatul care mai rămăsese când se văzu trecut în cealaltă parte a găurii de vierme.

      - Am scăpat pe naiba! îi răspunse agitat George şi toate indicatoarele de la bord avertizau existenţa inamicilor în zonă. Ne-au dat de urmă cumva! Trebuie să îi atacăm, dacă vrem să scăpam cu viaţă.

      - Cu ce să îi atacăm? Singura armă pe care o aveam pe navă am folosit-o pentru a-l salva pe Arian mai devreme! spuse băiatul afişând o mină îngrijorată.

      - Ba are, are cea mai periculoasă armă creată vreodată....tunul! continuă George văzând privirea întrebătoare şi mirată a subordonatului său. Tu ştii să pui coordonate, nu?

      - Da, am făcut o mulţime de încercări pe simulator! Pe lângă asta mai am două mii de ore de zbor pe simulator.

      - Foarte bine! în acest caz să nu mai pierdem vremea şi să trecem la atac, înainte să o facă „Ei”!

      George întoarse nava pentru a fi poziţionat cu faţa către adversari. Şi-a scos pistolul şi a tras în geamul ce îi despărţea de exterior. La al patrulea glonţ, acesta a cedat şi s-a transformat într-o mulţime de cioburi. Apoi a luat puşca cu lunetă al cărui stăpân murise mai devreme şi fără să stea pe gânduri fixă ţinta pe capul adversarului său. Ştia că datorită mişcării de rotaţie foarte mari a cercului exterior, nava îşi crea un câmp de forţă care se comportă ca şi un scut, astfel că un glonţ nu putea să treacă nici măcar de câmpul de forţă al navei lor.

      - Introdu coordonatele la un metru şi jumătate în faţa navei lor! spuse George colegului său. Crezi că poţi să faci asta?...exact un metru jumătate, dacă greşeşti şi pui la mai puţin...suntem morţi!

      S-a uitat la băiat cum dă din cap, şi transpirând abundent, a introdus coordonatele. A ezitat o secundă înainte să apese pe butonul care încărca tunul. Când a făcut-o ţinea ochii închişi. Odată intraţi în gaura de vierme deschisă, în partea cealaltă cercul exterior al navei lor a atins cercul exterior al celeilalte nave, unindu-se.

      - Opreşte motorul, acum! urlă George la colegul său. Acesta a oprit motorul exterior şi cercul începea să se oprească, oprind şi cercul celelilalte nave pentru câteva clipe, îndeajuns pentru George ca să ţintească şi să tragă un foc. Pilotul a căzut. Al doilea foc şi încă un „El” se afla la pământ. Din spate a mai apărut încă unul care a avut aceeaşi soartă. Apoi cercurile au început din nou să funcţioneze, nava lor desprinzându-se şi intrând în picaj.

      L-a văzut pe băiat cum se întinde să pornească motorul, dar i-a făcut semn că nu trebuie. Acesta a făcut ochii mari, dar George i-a arătat alte două nave de care trebuiau să scape. Se îndreptau către pământ cu o viteză ameţitoare ceea ce îi convenea de minune lui George.

      - Ştii să setezi tunul să tragă imediat ce am intrat într-o gaură de vierme? George îl văzut că dă din cap. Vreau o gaură la zece metri de pământ, care să ne scoată la cinci metri de sol. Din prima gaură mai formezi încă una care să fie la câţiva metri, nu mă interesează, poate să fie şi la un milimetru, dar să fie! Poţi să faci aşa ceva? băiatul a bâlbâit ceva dar în continuare a dat din cap în semn pozitiv.

      - Bun! Pentru că dacă nu reuşeşti, continuă George pe un ton amuzat, o să ne lovim de pământ cu aşa viteză încât creierul tău va deveni mâncare pentru vulturi! şi George începu să râdă în timp ce colegul său introducea coordonatele pentru prima gaură de vierme şi le pregătea pe cele pentru a doua gaură.

      Se apropiau cu viteză de pământ, şi George se gândea că dacă are dreptate şi celelalte nave pot să vadă unde se creea gaura de vierme, atunci o să intre în aceeaşi gaură de vierme ca şi a lor. Dar pentru a doua nu erau pregătiţi şi aveau să o rateze. Ceea ce s-a şi întâmplat în următoarea secundă. Nava lor a intrat în prima gaură de vierme, apoi s-au văzut la nici doi metri de pământ, pentru ca în următorul moment să apară la peste o mie de metri înălţime. La timp ca să vadă celalalta navă cum ratează a doua gaură de vierme şi îşi găseşte sfârşitul într-o mare bilă de foc.

      - Hai să vedem cum scăpăm de cealaltă navă! spuse George în timp ce pornea motorul şi cercul exterior se punea în mişcare, oprindu-le un nou picaj.

      - Nu cred că mai e cazul, domnule! şi îi arată lui George nava adversarilor care îşi deschise o gaură de vierme şi intră în ea. A luat-o la fugă, domnule! se bucură băiatul.

      - Da, aşa sunt nenorociţii ăştia, nişte fricoşi! Se luptă ca şi lupii, numai în haită, pentru că de unii singuri nu sunt capabili. Haide să ne întoarcem în apropiere de casă să vedem dacă a reuşit Arian să scape.

     

      - Robert ai ocazia să intri într-o farfurie zburătoare! îl anunţă Arian ştiind că îl mai înveselea puţin. Până au ajuns pe platforma unde se găsea farfuria zburătoare, Arian le explică pe scurt despre funcţionalităţile cadranelor. Odată intraţi, nu mai aveau timp de pierdut cu explicaţii.

      Andreea dădea semne că îşi revine pe deplin şi în curând Robert a lăsat-o să meargă pe picioarele ei.

      - Ce am făcut mai devreme a fost destul de şocant! spuse ea sub formă de scuză.

      - Foarte bine ai făcut! o susţinu Arian. Reuşeşti să îţi foloseşti întreaga capacitate şi pe lângă aceasta să aduci inovaţii în ceea ce priveşte relaţia cub-surogat. Mulţumeşte-i Maşinii!

      - Arian, spuse Andreea aproape şoptind, aud tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, şi nu numai! ştiu că există peste o mie de planete ocupate şi controlate de către „Noi”! Pot să văd fiecare destin în parte, pot să aud conversaţii, pot să văd ceea ce fiecare specimen a înregistrat...

      - Da, ştiu Andreea! şi mă bucur că nu te simţi copleşită şi mai mult chiar, mă bucur pentru creierul tău care a acceptat atât de bine aceste modificări! Arian se apropie de ea şi îi luă o şuviţă de pe faţă...Robert dădea semne că nu îi convenea această atingere, dar Andreea se întoarse către el şi îl luă de mână.

      - Îţi mulţumesc că ai fost acolo lângă mine! se uită adânc în ochii lui, îi luă capul în mâini şi îl sărută plină de dorinţă.

      Arian se uită un moment la ei, după care le întrerupse momentul şi îi invită să continue pentru că George sigur avea nevoie de ajutorul lor.

      - Unde mergem acum? întrebă Andreea.

      - Să îţi îndeplineşti misiunea! Trebuie să te apropii cât poţi de mult de Prozon...e singurul care îşi protejează comunicaţiile. Nu poţi să vezi nimic legat de persoana lui, nu-i aşa? şi Andreea dădu din cap afirmativ ca şi răspuns la întrebarea lui Arian. Din această cauză am nevoie de tine să fii în preajma lui. Pentru asta trebuie să te protejezi, trebuie tot timpul să îţi menţii partea umană ascunsă! Ţine minte, nu sunt acolo ca să te pot salva...eşti pe cont propriu! Informaţiile o să mi le trimiţi prin orice mijloace poţi.

      - Mă arunci în gura lupului! concluzionă Andreea într-un mod foarte direct.

      Arian se uită la ea şi nu mai zise nimic. Ajunseseră între timp la nava sub formă de farfurie. Îşi aruncă o privire înspre plafonul platformei şi folosindu-şi emisiile energetice ale creierului a identificat toate fluxurile energetice ale acelor „Ei” care au atacat suprafaţa. Deşi erau dispersaţi, putea să îi distrugă cu o singură rază energetică dacă aveau destulă înălţime.

      - Vreau să ştiu unde este bucata de ADN furată de „Ei” de la NSA? îi ceru el Andreei după care a intrat în piciorul navei împreună cu amândoi.

      Andreea se uită la el, şi începu să caute în cub pentru a da de urma acelui obiect. În navă, Robert a lăsat-o de mână pentru a păşi într-un cadran. Arian îi făcu un semn Andreei să aibă grijă de Robert şi să îi explice ceea ce trebuia să fie ştiut. Aceasta îl prinse de mână pe Arian şi îl trase către ea, spunându-i:

      - Nu ştiu ce se petrece cu mine! când se uită la mine, în ochii mei, simt că mi se înmoaie genunchii, simt că mi se taie respiraţia şi îmi simt inima bătând nebuneşte!

      - E doar dragoste, frumoaso! Eşti doar îndrăgostită! îi spuse Arian zâmbind. Nu e nimic nou!

      - Am găsit! ADN-ul i-a fost înmânat unei femei pe nume Kim ... Aceasta e singură înregistrare pe care am găsit-o despre ADN, exceptând cea în care Prozon le ordonă celor trei să fure ADN-ul.

      - E bine, Andreea, mulţumesc! E o informaţie foarte importantă, spuse Arian încercând să îşi dea seama de ce Kim şi nu Jhon.

      Arian o strânse în braţe, în timp ce Robert încă privea mirat în interiorul unui cadran.

      - Să ai grijă de tine cât eşti pe acolo şi încearcă să îţi înţelegi puterile! Nu o să ai prea mult timp la dispoziţie pentru a înţelege, dar...Arian nu mai continuă, nu mai avea rost şi simţea că devine patetic şi prea protectiv.

      - Vreau şi eu să te rog ceva...

      - Da, o să am grijă de prietenul tău! Poţi să fii liniştită din punctul acesta de vedere. Îţi promit că îl vei găsi teafăr şi nevătămat! Arian se îndreptă înspre centrul navei, în cadranul de control.

      Odată conectat la navă, creierul lui Arian a eliberat o cantitate mare de energie către sistemul de armament al acesteia. Electronii ce aveau să transforme tot ce loveau în mininove au fost upgradati cu fluxul energetic al creierului lui Arian. Apoi Arian a selectat mărimea zonei de impact în aşa fel încât să acopere cu o singură lovitură cel puţin zona casei sale. A ridicat nava la suprafaţă şi a înălţat-o până când lovitura putea să acopere zona de impact. I-a văzut pe toţi acei „Ei” cum urmăreau nava ce se înalţă, fără să ştie ce îi aşteaptă. Lovitura a fost fulgerătoare şi o lumină puternică a cuprins întreaga zonă, lumină ce provenea de la fiecare corp transformat într-o mininova. În câteva secunde nu mai rămăsese acolo nici urmă de vreun „El”.

      Nava lui George apăru printr-o gaură de vierme, în apropiere de ei. Arian îl contactă şi îl trimise în cealaltă dimensiune pentru a-l proteja pe Abel.

      - Dar nu avem coordonatele ca să ne putem mişca acolo, Arian!

      - O să le uploadez pe nava voastră acum, Arian a şi început să le trimită datele. Trebuie doar să apăsaţi butonul care acţionează tunul şi veţi ajunge în cealaltă dimensiune. Nu uita, George, noua ta misiune este să îl protejezi pe Abel cu orice preţ!

      George nu a mai reuşit să spună nimic pentru că Arian a încheiat transmisia şi nava lui s-a pus în mişcare, dispărând în următorul moment din raza vizuală. Acelaşi lucru l-a făcut şi George care a armat tunul pentru a ieşi în cealaltă dimensiune. Mai avea un metru până la gaura de vierme când în faţa lor a apărut o navă inamică.

      - Nuuu! George s-a aruncat asupra comenzii şi a încercat să oprească nava din a intra în gaura de vierme, dar era prea târziu. Erau deja în gaura de vierme.

      Arian a coborât navă în Zona 51, în acelaşi loc de unde a luat-o, şi unde acum nu mai era niciun singur „El”. Înainte de a coborî din navă, creierul său a scanat întreaga zonă pentru a fi sigur că niciun „El” nu vede cadoul pe care avea să îl lase. Andreea îl ţinea de mână pe Robert şi se uită adânc în ochii lui. Era atâta linişte acolo, atâta siguranţă încât nu ar fi vrut să se despartă de ei niciodată. Arian îi puse o mână pe umăr şi îi spuse că a sosit timpul pentru a schimba soarta lumii.

      - ...luptă pentru dragostea pe care o simţi acum, luptă pentru iubirea pe care o doreşti atât şi luptă pentru persoana care ţi le poate oferi pe toate! îşi încheie Arian cuvântarea.

      Robert se ridică în picioare şi o luă pe Andreea în braţe, o Andreea care plângea, care vărsa lacrimi pentru ceea ce ar putea să fie foarte bine ultima îmbrăţişare, ultimul sărut. Arian se retrase oferindu-le un moment de intimitate celor doi. Era impresionat la vederea unor asemenea sentimente.

      - Te vreau înapoi, frumoasa mea doamnă! îi şopti Robert la ureche.

      - Ne aşteaptă un viitor frumos în faţă, îi spuse Andreea uitându-se în ochii lui şi ţinându-l de mână. ştiu asta pentru că respect viitorul, şi te rog şi pe tine să faci acelaşi lucru! ochii Andreei se umplură de lacrimi şi continuă cu o voce stinsă: oricare ar fi viitorul acesta!

      Apoi se întoarse către Arian şi îi făcu semn că e gata de plecare. Acesta coborî cu ea în piciorul navei şi o lasă să iasă.

      - Adu-ţi aminte Andreea, trebuie cu orice preţ să mă contactezi pentru a ne oferi informaţii, iar dacă lucrurile devin prea fierbinţi o să găsim o metodă prin care să te scăpam de acolo. Acum du-te şi să ne revedem cu bine.

      Arian o săruta părinteşte pe frunte şi se întoarse în navă. A pornit nava şi a ridicat-o de la sol când Andreea a picat în genunchi ţinându-se de cap. Arian a văzut acest lucru ca şi o reacţie normală la despărţirea de Robert, aşa că a luat direcţia tunelului ce avea să îi ducă la sediul NSA şi a plecat de acolo.

      Andreea nu a mai putut să reacţioneze la plecarea celor doi şi nici nu avea cum să ia acum legătura cu ei. Creierul lui Arian era protejat de structura exterioară a navei. A primit primele gânduri şi primele informaţii legate de George şi echipa lui, cei care se aflau în dimensiunea cealaltă şi care acum erau atacaţi de către o mulţime de nave şi de „Ei”. Forme şi specimene pe care ea le vedea pentru prima dată erau folosite ca şi corpuri surogat de către „Ei”.

      - Arian! a strigat ea cât a putu, lovind cu pumnii în pământ şi cu ochii în lacrimi. În următorul moment cubul i-a transmis informaţia că nava lui George a fost doborâtă.

      Arian a aterizat pe o platformă din subsolul sediului NSA. A ieşit din navă urmat de Robert, fiind aşteptaţi la intrarea în sediu de o armată de agenţi . Imediat ce s-a deschis trapa din piciorul navei, Arian a îngenuncheat ţinându-se cu mâinile de cap.

      - Ce naiba am făcut? şopti el, după câteva secunde. Repede, trebuie să mergem! îi spuse lui Robert ridicându-se de jos.

      - S-a întâmplat ceva cu Andreea? întrebă acesta speriat.

      - Mai rău...suntem pe punctul de a pierde orice avantaj! Trebuie să plecăm acum!

      Arian a deschis o gaură de vierme chiar acolo, în faţa lor şi s-au aruncat în ea. În cealaltă dimensiune, cerul părea plin de găuri din care ieşeau în continuu nave de luptă. A încărcat arma cu electroni puri, i-a uploadat energie din creierul lui şi a tras înspre casa lui. Toţi acei „Ei” care se năpusteau înspre casă s-au transformat în mininove. L-a văzut pe George urmărit de câţiva „Ei” cum alerga prin pădure înspre casă. Câteva focuri a tras înspre urmăritori, dar de data aceasta doar electroni puri şi doar pentru a-i intimida şi pentru a-i oferi lui George o cale de scăpare. Ştia că nu mai poate să folosească energia creierului său decât cel mult o dată, aşa că era mai bine dacă o folosea cât se poate de înţelept.

      A coborât nava pe platformă în timp ce a luat legătura cu toţi cei din casă pentru a pregăti evacuarea.

      - Robert! Vreau să faci ceva pentru mine! îi spuse Arian. Este dificil ce îţi voi cere, dar numai tu poţi să o duci la îndeplinire.

      - Spune, Arian, orice doreşti dacă stă în puterile mele, o voi face! Robert părea mai determinat ca niciodată.

      - Ia te rog Fbotul, am văzut că îţi place cel mai mult, şi du-te anunţă-i pe Sorgi că Arian este în pericol şi că le cere ajutorul. Adu-i încoace pentru că trebuie să scăpam de aici şi fără ajutorul lor nu putem să facem faţă atacului!

      - Dar putem să rezistăm până ce se urcă toţi la bord şi apoi să facem saltul...

      - Semnalul este bruiat, de fapt orice aparatură care funcţionează pe unde este bruiat, aşa că nu putem să efectuăm saltul pentru că nu avem posibilitatea să încărcăm coordonate. Nu avem timp de explicaţii, Robert, vreau să te duci şi să te întorci cât poţi de repede.

      Robert se îndreptă către ieşire, dar Arian îl strigă. Când se întoarse către Arian, acesta îi aruncă un nas artificial.

      - O să ai nevoie! îi spuse Arian zâmbind.

      A încărcat toate armele de la bordul navei şi a început să tragă asupra navelor inamice. L-a văzut pe Robert cum dispare pe Fbot în pădure şi pe George ieşind din pădure în acelaşi moment. Avea pe urme două specimene umanoide care îşi foloseau corpul, acoperit cu un fel de strat metalic protector, ca şi o bilă. Se rostogoleau în urma adversarului şi dacă nu reuşeau să treacă peste el, atunci reveneau la forma umanoidă pentru a se lupta corp la corp. În timpul luptei mai aveau obiceiul să se arunce din când în când către adversar luând forma bilei, transformând lupta într-o hăituire continuua. Această combinaţie se dovedea a fi eficace de cele mai multe ori. Arian era familiarizat cu modul de luptă al acestor mercenari a căror unică preocupare este războiul. Au fost creaţi de către „Ei” doar pentru acest scop. Le-au oferit cultura necesară pentru a susţine şi a duce războaie, numindu-i Khazeri. Avantajul oferit de Khazeri era că nu trebuiau să fie controlaţi de către „Ei”. Erau răsplătiţi dacă duceau la îndeplinire misiunea oferită. Acesta le era destinul. Acum George încerca să se ferească de două asemenea specimene fugind şi executând eschive la fiecare câţiva metri. Arian a încărcat o armă cu nanoboţi programaţi să atace acel exoschelet, metalul în general, şi a tras asupra lor. Atacul nanobotilor a fost nimicitor, Khazerii rămânând în curând fără exoschelet şi incapabili de a se mai rostogoli. George a văzut acest lucru şi şi-a descărcat pistolul în corpul lor, ţintind în mare parte capul. Un urlet venit din pieptul sutelor de Khazeri care împânzeau zona îl făcu pe George să nu mai piardă vremea uitându-se la cei doi cum pică la pământ morţi. Urletul le era dedicat, semn că fiecare simţea când un frate de-al lor era ucis. Al doilea urlet nu întârzie să apară. George era pe platformă când primii Khazeri au ajuns la marginea pădurii. Arian a activat pânză exterioară de protecţie formată din lasere de putere foarte mare. Primii Khazeri împinşi de ceilalţi au fost obligaţi să treacă prin acea pânză. Corpurile lor au dispărut, fiind pulverizate complet.

      Arian a coborât pe platformă pentru a-i ajuta pe savanţi care încercau să salveze munca lor de câteva sute de ani. Transportau documente şi cutii pline cu date stocate în diferite modalităţi. George ajunse lângă el şi în curând au apărut şi Liu cu Abel. Arian îl trase pe Abel prima dată şi îi spuse să urce rapid în navă pentru că nu trebuie să îl vadă nimeni, apoi restul.

      - Unde a plecat Robert? întrebă George într-un moment mai calm

      - Să aducă ajutoare...

      - Ajutoare? Ce ajutoare? Ziceai că nu mai există nimeni pe planeta această! George era foarte surprins să audă acest lucru.

      - Ai să vezi în curând, sper doar să mai ţină laserele câtva timp! Arian nu termină bine de zis că ceea ce părea a fi un scurtcircuit a permis câtorva dintre Khazeri să intre pe platformă.

      - Ce s-a întâmplat? strigă George în timp ce trăgea către cei care au reuşit să intre.

      - Au un consum foarte mare de energie aceste lasere şi din păcate încă nu am reuşit să le perfecţionez pentru a se autoalimenta. Acum îşi iau energia de la un imens electromagnet care funcţionează pe principiul unui motor cu rotor-stator. Dar acesta foloseşte propria energie produsă pentru a-şi putea mişca rotorul. Ei bine, consumul laserelor fiind foarte mare, energia rămasă pentru generator să imprime mişcarea de rotaţie era mai mică, ceea ce în scurt timp va duce la oprirea definitivă a acestuia.

      - Şi nu avem altă sursă de energie? întrebă George îngrijorat.

      - Ba da, mai avem încă unul de rezervă, dar este pe acelaşi principiu! îl văzu pe George cum scuipă o înjurătură printre dinţi, căutând mai departe o cale de scăpare.

      Navele ce zburau în cerc în jurul lor nu puteau nici ele să îi atace din cauza laserelor, dar în schimb au început să tragă la baza acestora. Aveau intenţia să distrugă aparatura care le producea. Creierul lui Arian îl atenţionă despre existenţa unui flux mare de energie rămas în casă. „La naiba!...Maria” îşi zise el urmând o serie de înjurături. Bănuia că Liu a uitat de Maria deoarece pentru ea era mai important Abel în acest moment.

      - George, trebuie să cobor să o aduc pe Maria, a rămas în clădire! îi strigă el lui George care trăgea către doi Khazeri care apăruseră pe platformă. Arian îşi trecu arma pe încărcătura cu nanoboţi şi o descărcă în cei doi Khazeri în timp ce alerga spre intrarea în casă, după care aruncă arma către George. Pentru George treaba a rămas una uşoară, două gloanţe şi cei doi erau la pământ, nemaifiind protejaţi de exoscheletul metalic.

      - Haideţi! urlă el către cei care au scos două urlete atunci când cei doi semeni ai lor au fost ucişi de către George. Vă aştept nemernicilor, continuă el, ţinând câte un pistol în fiecare mână.

     

      Arian, ghidandu-se după puterea fluxului o căuta pe Maria încercând să afle în ce cameră au dus-o. În curând creierul lui i-a oferit imagini cu locaţia Mariei după energia emanată de copilul care creştea în pântecele ei şi care acum avea aproape o jumătate de metru. Când Arian a ajuns lângă Maria, aceasta părea diformă, cu o burtă imensă, şi care se mişca în continuu. Grimasele de durere şi spasmele arătau chinurile la care era supusă. Era transpirată şi se ruga să scape mai repede. Când îl văzu pe Arian, încercă să zâmbească şi îi spuse:

      - Ce mi-ai făcut? M-ai omorât! Sper că acest copil pe care mă chinui să îl ţin în mine este ceea ce îţi doreşti de la mine şi de la lumea aceasta! cuvintele acestea au fost spuse sacadat şi cu mare greutate, în timp ce spasmele şi contracţiile deveneau din ce în ce mai dese şi mai dureroase.

      Arian lăsă capul în pământ, nemaiputând să o privească în ochi. Se aplecă totuşi deasupra ei şi o mângâie tandru pe frunte:

      - Misiunea ta cred că se încheie aici! Îmi pare rău că trebuie să se termine aşa, o lacrimă s-a scurs pe obrazul lui Arian şi a căzut pe faţa tumefiată a Mariei. Te-am iubit...sper că ştii asta, şi mi-aş fi dorit un copil cu tine! Din păcate a trebuit să fie în condiţiile acestea!

      O sărută pe frunte, după care îi dezlegă mâinile şi picioarele de curelele ce o ţineau legată de pat şi o ridică în braţe. Când a luat-o în braţe i-a transmis prin piele impulsuri electrice care aveau menirea de a-i calma durerile, de a-i transpune creierul într-o stare amorfă pentru câtva timp. Apoi a început să alerge cu ea către ieşire.

      A rămas înţepenit în uşa care dădea către platformă, platformă pe care George ţinea piept urlând la o mulţime de Khazeri care îl înconjurau. S-a pregătit pentru un atac şi îşi făcu un plan cum să ajungă cu Maria la navă fără să fie rănit nici unul dintre ei. Nu putea să creeze o gaură de vierme pentru că nu putea să îi adune pe toţi oamenii la un loc, şi pe lângă aceasta, ar fi putut să o folosească şi Khazerii. Armele de care dispuneau Khazerii nu erau arme de foc, dar nici nu erau rudimentare. Cea mai puternică armă, care de fapt era destul de defensivă, era exoscheletul şi bila. Cu toate acestea, Arian ştia că atâta timp cât nu luau forma bilei, agilitatea lor în luptă era destul de redusă, iar la cât de compacţi erau acum, două focuri cu nanoboţi ar putea să le nimicească la toţi exoscheletul metalic.

      Apariţia lui Arian cu Maria în braţe i-a făcut pe toţi Khazerii de pe platformă să se oprească pentru câteva clipe. Navele de luptă se opriseră şi ele. Nici Arian, nici George nu ştiau ce se întâmplă. Un urlet prelung ieşi din piepturile tuturor Khazerilor şi Arian strigă către George să îi arunce pistolul cu nanoboţi. Arian îl prinse şi îl setă pentru impact cu rază largă. Pe Maria o lăsase jos, în spatele său, şi acum se pregătea să tragă către Khazeri care în continuare nu mai dădeau semne că ar vrea să atace. O navă se apropie deasupra lor şi din ea sări un Khazer între mulţime şi Arian. Din săritură, s-a pus în genunchi, cu capul plecat în faţa lui Arian.

      - Preaslăvit să fie cel care ne-a salvat! urletul încetă şi toţi Khazerii se puseră în genunchi, închinându-se în faţa lui Arian.

      - Ce dracu...! Nu îmi aduc aminte să îi fi salvat pe aceştia vreodată! îi şopti el lui George.

      - Din partea tuturor Khazerilor, ne cerem iertare Preaslăvite! Ni s-a spus că trebuie să atacăm această dimensiune, nimic altceva, continuă acel Khazer care părea să fie conducătorul lor. Iar noi, după cum ştii nu cerem niciodată alte explicaţii!

      - Da, ştiu asta! spuse Arian cu o voce puternică. Ridicaţi-va acum! Sunteţi iertaţi!

      - Ce naiba faci? îl întrebă George, speriat de felul în care se comporta Arian cu aceşti Khazeri.

      - Mă comport aşa cum ar trebui să se comporte un conducător al lor! îi şopti din nou Arian. Sper doar să nu mă confunde cu altcineva.

      Toţi Khazerii se ridicară şi conducătorul lor transmise un ordin navei de deasupra. Această aruncă în faţa lor o imagine care s-a transformat într-o hologramă ce părea a fi Planeta Khazerilor. Stânci enorme, combinate cu dune nesfârşite de nisip. O continuă denivelare, oriunde priveai erau numai pante. Şi peste tot existau piramide. Un conglomerat de piramide, de la piramide de câţiva metri înălţime, până la piramide de sute de metri înălţime. Acestea păreau a fi oraşele lor şi casele lor. Capacitatea exoscheletului de a se transforma în acea bilă le facilita transportul pe dunele de nisip şi în interiorul piramidelor. Piramidele aveau în interior un sistem foarte ingenios de transport. Peste tot erau canale de circulaţie, o mulţime de ramificaţii ale acestora oferind posibilitatea de a se mişca pretutindeni atâta timp cât aveau forma acelei bile. Dar acest lucru se putea întâmpla la coborâre. Pentru urcare, aveau în centrul piramidei de la bază până în vârf un sistem de transport bazat pe fluidele emanate de pielea acestora. Tot ce trebuiau să facă era să se urce pe o pânză şi să pună un deget într-un fel de eprubetă care îşi extrăgea un fluid galben din corpul lor. Acest fluid combinat cu structura cristalină a nisipului care se găsea din belşug oferea o reacţie care dilata spaţiul şi timpul pentru tot ceea ce însemna zona de deasupra pânzei. Astfel că mai trebuia doar să selecteze destinaţia şi în următorul moment pânza împreună cu cel transportat se aflau la destinaţie.

      Dar ce le-a smuls celor doi câte un sunet de uimire a fost construcţia din centrul acelui conglomerat de piramide. Era statuia unui om care avea o carte în mână şi o katana în cealaltă. Cu cât se apropia imaginea mai mult de statuie, cu atât Arian şi George erau mai uimiţi.

      - Da, Preaslăvite! Statuia dăinuieşte între noi, şi fiecare are în casă lui câte un altar pentru ofrandele aduse ţie. Tu eşti cel care ne-ai protejat căminele de atâta timp şi care ne-ai salvat planeta de la pieire. Acum e rândul nostru să te răsplătim pentru ceea ce ai făcut pentru noi. Ne rugăm ţie de când ne naştem şi suntem învăţaţi să trăim în spiritul învăţăturilor tale, Preaslăvite! continuă acel Khazer. Suntem mândri că generaţia noastră este cea care a avut norocul să te întâlnească!

      Arian nu a mai reuşit să spună nimic pentru că din locul unde era, putea să vadă cupola albastră a Sorgilor care venea ameninţător către armata Khazerilor. Robert a reuşit să îi anunţe din timp dar acum trebuia să îi oprească cumva. Khazerii au văzut şi ei ameninţarea şi cei din ultimele rânduri s-au transformat în bile, în aşteptarea atacului Sorgilor. Acesta nu a întârziat să apară, cupola ridicându-se în înaltul cerului, toate cele şase sute de mii de suflete rămase formând un tot. În centrul interior al cupolei se afla un bazin la fel ca şi cel care le ameninţa existenţa, pregătit să arunce sunetul care ar fi distrus totul în calea sa.

      Creierul lui Arian îl căută pe Robert, dar acesta era prea bine protejat de cupolă pentru a putea fi contactat. Ultima şansă a lui Arian a fost să îşi creeze o gaură de vierme pentru a sări pe cupolă în speranţa că acolo îl va găsi pe conducătorul lor. Era ultimul lucru pe care îl dorea Arian, pentru că asta ar însemna să îşi golească creierul de energie, dar era şi unica şansa de a opri o confruntare nedorită.

      - Opriţi atacul! îi strigă el Conducătorului Sorgilor, alături de care se afla şi Robert călare pe Fbot.

      Creierul lui Arian nu a mai putut să susţină gaura de vierme atâta timp cât să treacă dincolo, dar a reuşit să transmită ordinul. Arian a căzut la pământ în faţa tuturor acelor Khazeri.

      - Şi-a dat sufletul pentru a salva încă odată moartea atâtor semeni! spuse conducătorul Khazerilor aruncându-se în genunchi şi începând să urle, urmat imediat de restul Khazerilor.

      George se aruncă asupra lui Arian verificându-i pulsul. A răsuflat uşurat şi o chemă pe Liu să îl consulte. Liu ieşi din navă cu ceva reticenţă văzând acea armată de Khazeri urlând iar în spatele lor o cupolă albastră mişcătoare.

      - Trăieşte, îi spuse George, dar cred că e secătuit de puteri!

      La auzul acestor cuvinte, Khazerii s-au oprit din urlat aşteptând tăcuţi să vadă ce se întâmplă. Conducătorul lor s-a apropiat, l-a luat pe Arian pe braţe şi s-a uitat nedumerit la Liu şi apoi la George. Aceştia i-au deschis calea spre interiorul casei, îndreptându-se înspre lifturile ce aveau să îi ducă la laboratoare. Cupola se întinse asupra tuturor Khazerilor şi i-a lăsat pe Robert şi pe conducătorul Sorg pe platformă. Robert s-a aruncat asupra Mariei speriat de felul în care arăta aceasta. Încercă să o ridice de la pământ dar era prea grea, părea de plumb. Se uită neajutorat la conducătorul Sorg. Acesta o ridică de parcă ar fi fost un fulg, şi se îndreptară şi ei în urma celorlalţi. George reveni pe platformă şi anunţă pe toată lumea că Arian l-a desemnat pe el conducătorul tuturor până când aveau să le revină Conducătorii. Nimeni nu a avut nimic de obiectat, aşa că George a început să dea ordine şi să îi poziţioneze pe toţi pentru a preveni eventualitatea unui nou atac. Orice atac era probabil mai ales acum când locaţia lor a fost descoperită.

      Arian a avut nevoie doar de o oră în Odihnitor pentru a-şi recăpăta forţele şi creierul să i se încarce cu energie. Când a deschis ochii se găsi înconjurat de conducătorii Sorgilor şi a Khazerilor, de Liu şi Robert care o veghea şi pe Maria. Convulsiile puseseră din nou stăpânire pe ea şi Robert se uita în continuare neputincios la durerea acesteia.

      Conducătorul Khazer s-a înclinat la vederea lui Arian care s-a ridicat relaxat din Odihnitor. La fel şi conducătorul Sorg, dar Arian le făcu la amândoi semn să se ridice.

      - Mă bucur că suntem toţi împreună! Scopul pe care îl urmărim este unul comun! toţi vrem să scăpăm de existenţa „Lor” şi de sub controlul acestora. ştiu că pentru Sorgi încă nu a venit timpul acestui control, dar vă spun că dacă nu facem acum ceva ca să ne eliberăm, în curând şi voi o să fiţi ameninţaţi de aceeaşi forţă, le spuse Arian pe un ton grav. Locaţia aceasta a fost compromisă, în concluzie este doar o chestiune de timp până ce Sorgii vor fi descoperiţi, i se adresă Arian conducătorului Sorg.

      - Mărite Conducător, suntem alături de tine, şi te susţinem în orice faci! spuse Sorgul înclinându-se, iar Khazerul în semn de aprobare se înclină şi el.

      - În cazul acesta o să vă ofer câte un mijloc de comunicaţie pentru a putea păstra legătura. Şi acum am să vă rog să vă retrageţi către pământurile voastre şi să vă pregătiţi de război. Aparatele pe care o să vi le dau vă vor anunţa locul şi timpul precum şi coordonatele unde se va duce lupta finală. Am încredere că veţi găsi drumul şi înţelepciunea vă va lumina calea şi mintea.

      Arian se îndreptă înspre un sertar şi scoase două aparate de recepţie. Le efectuă câte un test pentru a verifica dacă funcţionează şi apoi înmână câte unul fiecărui conducător. Aceştia le primiră apoi se închinară din nou şi părăsiră încăperea.

      - Cine sunt specimenele acestea? îl întrebă Robert imediat după ce cei doi părăsiră încăperea.

      - Nu ştiu, spuse Arian ducându-şi mână la ceafă şi răsuflând uşurat. Nu pot să îmi aduc aminte nimic. Ori memoria îmi joacă feste, ceea ce nu prea cred, ori mă confundă cu altcineva. Dar am văzut...ai văzut şi tu clar statuia ce avea chipul meu în imaginile oferite de către ei.

      - E o anomalie! şopti Robert, ţinând-o pe Maria de mână.

      - Anomalie! strigă Arian. Asta e! Prozon mi-a spus că au mai existat anomalii la fel ca şi mine, oameni care puteau să le facă faţă şi care s-au împotrivit „Lor” de-a lungul timpului. De fiecare dată au reuşit să îi elimine pe toţi, mai puţin pe mine. Înseamnă că au mai existat alţii ca şi mine, asemănători mie, care au încercat să salveze lumile aflate sub dominaţia „Lor”.

      - Da, e o explicaţie destul de ireală dar probabilă. Poate că acum două zile dacă mi-ai fi spus aşa ceva aş fi râs o săptămână, spuse Robert, dar acum mă gândesc că poate să fie adevărat ceea ce spui!

      - Asta înseamnă că s-ar putea să mai găsim aliaţi şi pe alte planete! continuă Arian.

      - Sau duşmani! veni în completare Robert.

      Arian se uită la el şi zâmbi.

      - Deocamdată e bine de ştiut că putem să îi considerăm prieteni pe Sorgi şi pe Khazeri! O să avem în curând nevoie de ajutorul lor, de fapt o să avem nevoie de orice ajutor putem să găsim.

      - Ce o să se întâmple cu ea? întrebă Robert uitându-se la sora lui. O să moară?

      - Probabil...nu cred că am un răspuns sigur la întrebarea aceasta! aş vrea să ştiu şi eu ce se va întâmpla cu ea...aş vrea să ştiu viitorul cum va fi...dar din păcate nu îl ştiu! Arian părea puţin încurcat şi gândurile lui nu erau preocupate numai de cazul Mariei.

      Gândurile lui erau acum preocupate de Kim şi de ADN-ul furat din sediul NSA. Vroia să ştie care a fost motivul pentru care Kim are nevoie de acea secvenţă de ADN. „Cât de importantă poate fi acea secvenţă pentru Kim dacă a reuşit să lucreze cu „Ei” pentru a o fura? La ce vrea să o folosească?”.

      - Bun! Haide Robert, mergem să îi facem o vizită doamnei Kim! O vizită pe care are să o ţină minte multă vreme de acum încolo.

      Arian o luă în braţe pe Maria şi îi făcu semn lui Liu să îl urmeze şi ea.

      - Nu mai poate să rămână nimeni aici! Locaţia a fost compromisă, coordonatele descoperite şi după cum aţi văzut mai devreme, sistemele de securitate nu fac faţă unui atac în forţă!

      Pe platformă nu mai era decât George, restul îndreptându-se către pământurile lor, în aşteptarea chemării lui Arian. Acesta îl rugă pe Robert să le explice celorlalţi cum să folosească cadranele pentru că nu vroia să piardă timpul repetând ceea ce a mai explicat odată mai devreme. Îşi luă locul la comanda navei şi părăsi acea dimensiune îndreptându-se către sediul GOA.

     

     


     

      - Kim, spuse Lewis, Prozon te contactează!

      Kim îi făcu un semn discret că poate să ia parte la conversaţie şi apăsă un buton care i-l aduse pe Prozon în faţa ei. Avea încă forma lui naturală, cubul şi pelerina menţinând încă arsurile provocate de întâlnirea cu Arian.

      - Cu ce îţi pot fi de folos, Mărite Prozon? îl întrebă Kim într-o manieră foarte serviabilă.

      - Vreau să vedeţi ceea ce se poate întâmplă dacă ordinele mele nu sunt ascultate şi nu sunt duse la bun sfârşit! Vreau să fiţi martorii bunăvoinţei mele netarmuite faţă de voi şi câţiva alţi semeni de-ai voştri. Chiar dacă avem nevoie unii de alţii, sunt câţiva care nu binevoiesc a respecta ceea ce nouă ne place să considerăm a fi îndatoririle în dublu sens.

      - Încerc să te urmăresc, spuse Kim, dar nu ştiu despre ce naiba vorbeşti acolo!

      - Ai să înţelegi acum! şi lângă Prozon a apărut Jhon, ce avea o faţă îmbătrânită şi umerii lăsaţi.

      - Jhon...! şopti Kim.

      - Da, el e! Prozon îşi îndreptă pelerina asupra lui atingându-i pielea de pe frunte, ceea ce îi produse câteva descărcări electrice de culoare albastră. Jhon îşi retrase instinctiv capul şi se dădu un pas mai în spate.

      - Nu are rost să te împotriveşti! continuă Prozon, vreau să demonstrez colegilor şi semenilor tăi că neînţelegerile apărute între noi şi nerespectarea îndatoririlor cu dublu sens pot duce la o asemenea finalitate.

      Kim şi Lewis priveau uimiţi cum Prozon intră în corpul lui Jhon şi se stabileşte acolo, în noul său corp surogat.

      - Din acest moment, Jhon nu mai există! dacă o să părăsesc vreodată corpul lui, acesta va muri. Acum, intenţia mea a fost să vă fac să înţelegeţi că nerespectarea înţelegerilor dintre noi pot provoca daune serioase în rândul vostru. Vreau să duceţi ceea ce aţi început la bun sfârşit şi nu uitaţi, termenul final se apropie!

      Kim încheie transmisia scuturându-se de parcă ar fi trebuit să dea jos un strat de zăpadă ce îi acopereau umerii.

      - În ce naiba ne-am băgat? îl întrebă ea pe Lewis.

      - În rândul celor bogaţi, spuse el râzând. Sper că nu te înmoi acum, la final! Mâine e ziua cea mare, am organizat licitaţiile în afara pieţei. Trebuie să rezistăm până mâine, indiferent cum!

      Lewis se ridică de pe scaun şi se îndreptă ameninţător către Kim.

      - Nu îţi permit să îţi baţi joc de tot ce am muncit până acum şi să strici totul în ultima clipă. Douăzeci şi patru de ore mai durează până ce banii vor fi în conturile noastre, după care drumurile noastre se vor despărţi.

      - Dar ce facem cu Arian?

      - Arian o să ne ajute să ne ducem planul până la capăt, chiar fără să îşi dea seama că o face. Astăzi am pregătit contractele de difuzare în exclusivitate cu toate televiziunile interesate din lume. Tot ce a trebuit să fac a fost să le arăt ratingul de popularitate pe care discursul Preşedintelui l-a oferit.

      - Crezi că o să reuşeşti să finalizezi şi contractele acestea? întrebă Kim puţin cam neîncrezătoare.

      - Normal că pot! Lewis spuse aceste cuvinte pe un ton autoritar. Am nevoie de tine să dai drumul la reportajul acela cu războiul. Mai avem nevoie de această demonstraţie pentru a finaliza contractele. O să fim cei mai bogaţi oameni de pe pământ, Kim! spuse el şi se îndreptă către fereastră ţinându-şi mâinile la spate.

      Kim simţea cum o cuprinde panica, cum un sentiment de vinovăţie şi de umanitate o cuprinde. Chiar şi ea se întreba ce înseamnă acest sentiment şi ce îl cauzează. Nu vroia să mai ducă povara atâtor comploturi şi minciuni. Vroia să fie liberă! îşi îndreptă mâna înspre sertarul în care tot timpul avea armă care o însoţea. O atinse ca şi când ar fi atins chipul unei persoane iubite. Dar când a vrut să o ridice, greutatea armei a făcut-o să se trezească din acea visare şi a făcut ca sentimentul acela ciudat să dispară. Lewis zâmbi şi se întoarse după ce îi admirase fiecare mişcare reflectată în geamul în faţa căruia stătea. Încă avea nevoie să îi controleze mintea, nu era convertită în totalitate.

      - Vreau în zece minute ca reportajul să ruleze pe toate staţiile noastre! Astăzi vreau să închei contractele cu companiile la nivel mondial, şi aici vorbesc despre aproape o mie de contracte!

      Secretara interveni anunţându-i că ar fi bine să se uite puţin la televizor. Amândoi rămaseră cu privirile pironite în ecranul coborât din tavan pe peretele din faţa biroului. O navă de forma unei farfurii zburătoare traversa liniştită întreg oraşul, având în spatele ei o armată de elicoptere şi avioane de luptă. Nmeni nu îndrăznea să deschidă focul, deşi încercau în continuu să facă legătura cu nava. Toată lumea se întreba unde se îndreaptă şi care e scopul acestei vizite şi mai ales care este legătura dintre conferinţă de mai devreme a Preşedintelui şi această apariţie surprinzătoare.

      - Este perfect! spuse Lewis, perfect! şi îşi frecă palmele mulţumit. Nu ştiu cine e sau ce vrea, dar tocmai ce avem reportajul perfect. Putem să începem perfectarea contractelor! şi Lewis se îndreptă înspre birourile lui fericit.

      - Lewis! strigă Kim oprindu-l pe acesta din drum. Se pare că se îndreaptă înspre noi! şi întradevăr, nu termină bine de zis că navă întunecă geamul de la biroul acestora.

      Reporterul care prezenta ştirea în direct anunţa surescitat că nava spaţială s-a oprit deasupra sediului GOA şi că trenul de aterizare sub forma unui cilindru a ieşit din ea. Reporterul transmitea din unul dintre elicopterele care însoţeau nava. Aproape gâfâind a anunţat că o trapă s-a deschis din trenul de aterizare şi că se vedeau ieşind câteva persoane.

      - Opreşte transmisia! urlă Kim în telefonul care îi făcea legătura cu responsabilul cu acea intervenţie live. Pune publicitate! urlă ea încă o dată când cel de la capătul firului a încercat să spună cât de important este acest reportaj. Transmite-mi mai departe imaginile primite de la reporterul acela, dar doar pe unitatea mea, m-ai înţeles?

      Înainte ca imaginea să fie destul de clară pentru a se identifica chipurile celor care au coborât din navă, un calup de publicitate a fost introdus, acelaşi calup ca şi cel de la conferinţă. Lewis se uită cu ochii ieşit din orbite la ea, nevenindu-i să creadă gestul pe care l-a făcut.

      - Ai înnebunit, femeie? strigă el la ea. Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te împuşc chiar acum! cu o privire nebună pe chip, scoase un pistol de la brâu şi o ameninţă acum pe Kim care se lăsase pe spătarul scaunului ei.

      - Omoară-mă şi nu o să rezişti mai mult de doisprăzece ore pe pământul acesta. Tocmai ce ne-am salvat amândurora vieţile, nesăbuitule! era rândul ei să se răstească la Lewis.

      - Nu înţeleg! spuse el.

      - Normal că nu înţelegi, că doar nu poţi să vezi mai departe decât calculele tale infinite şi ingineriile economice pe care le faci tot timpul! îi spuse ea de data aceasta calmă. Din acea navă a coborât Arian, exact cum mă aşteptam, spuse ea uitându-se în monitorul ce a ieşit de data aceasta din blatul biroului. Dacă lumea vede cine ne vizitează sediul, acum că Jhon a dispărut, şi toată ţara vuieşte despre preluările făcute pe sectorul media, ce crezi că se va crede? Mai mult decât atât...dacă Prozon află despre această vizită pe care Arian a binevoit să ne-o facă, ce crezi că v-a zice? O să îţi mulţumească că ai primit în casă cel mai de temut duşman al său?

      Lewis se uită la ea şi cântarea fiecare vorbă pe care aceasta o spunea.

      - Putem să îl folosim pentru a ne proteja de Prozon, continuă el în ton cu Kim. Putem chiar să i-l oferim lui Prozon. Arian nu ştie că Jhon este Prozon! e genial spuse Lewis, cum de nu m-am gândit la acest lucru de mai de mult?

      - Ei, ai văzut că până la urmă ne putem înţelege! spuse Kim pe un ton prietenesc.

      - Poţi să repornesti imaginile, dar vreau să le dai cu un minut mai în spate, astfel că dacă vezi că apare vreun om în jurul navei, sau vreun extraterestru formezi o buclă cu alte imagini, ai înţeles? Vreau ca tot timpul în imagine să fie nava, dar niciun om să nu apară în jurul ei! transmise ea din nou prin telefon responsabilului cu transmisia live.

      Arian intră pe uşa biroului fără să mai bată, urmat de George şi de Robert. Îl împuşcă pe Lewis fără să spună nici măcar un cuvânt şi se uită la el cum cade fără viaţă, sângele începând să se prelingă pe podea. Kim se ridică de la birou îngrozită şi din nou acel simţământ de vinovăţie începea să o macine. Speriată, se retrase într-un colţ cerând îndurare de la Arian.

      - Am doar două întrebări simple pentru tine, îi se adresă el femeii speriate. La ce îţi foloseşte acea secvenţă de ADN pe care ai furat-o din sediu NSA? şi a doua: Care sunt intenţiile tale în legătură cu utilizarea aceasteia? folosea un ton calm şi cuvintele îi ieşeau clar şi răspicat.

      - Este la subsol, în seiful nostru! se destăinui ea fără ca măcar să încerce să se împotrivească.

      - Şi ce aveţi de gând să faceţi cu ea? continuă Arian pe acelaşi ton.

      - Am făcut deja! chipul femeii îşi recăpătă calmul, se îndreptă şi se puse tacticoasă la birou ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă ai impresia că vei afla mai multe de la mine aş vrea să te anunţ că din acest moment nu faci altceva decât să pierzi timpul. Toate acestea în detrimentul lui Jhon care e acum în posesia lui Prozon.

      Kim a folosit mouse-ul şi tastatura pentru a derula înregistrarea cu Prozon. Apoi a redat exact partea în care Prozon îl prezenta pe Jhon, nimic mai mult.

      - Nu am de ce să te cred! Nu eşti altceva decât complice cu Jhon şi cu nenorocitul acesta presupun. Arian aruncă o privire asupra lui Lewis care zăcea într-o baltă de sânge cu ochii deschişi. În continuare aş dori să ştiu ce aţi făcut deja cu ADN-ul furat, pentru ce l-aţi folosit?

      - Ţi-am spus că îţi pierzi vremea, Arian! Am o companie de condus şi nu îmi mai pot pierde timpul cu nonsensurile pe care le exprimi.

      Arian se uită atent la ea şi îşi derulă imaginile în creier începând cu momentul în care a intrat pe uşă. Acea femeie a fost exact cum era acum până în momentul în care Lewis a căzut la pământ, străpuns de un glonţ, după care a dat dovadă de sentimentalism, de feminitate. După ceva timp, a revenit din nou ca femeia puternică şi nemiloasă. Aceasta îl duse pe Arian la o singură concluzie. Îndreptă pistolul către Lewis şi îi găuri capul de data aceasta. Aşa cum se aşteptase, acesta se prefăcea doar că era mort, dar în continuare îi controla creierului lui Kim.

      - Se pare că tocmai ce am omorât creierul din spatele acestui plan uriaş. Uite-ţi „controlul”, Robert, spuse Arian arătându-i cu ţeava pistolului pe Lewis care acum era cu adevărat mort. Iar în faţa noastră avem doar un simplu pion, continuă el arătând-o de data aceasta pe Kim la care i se făcuse rău şi plângea la vederea lui Lewis mort şi plin de sânge.

      - Încă nu am aflat la ce aţi folosit acest ADN...

      - Poate ar fi mai bine să vă arăt! spuse femeia smtindu-se în continuare vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă.

      Se ridică de la birou susţinută de George şi se îndreptă către ieşire. Arian se opri şi se îndreptă către geam. Creierul lui începea să primească mesaje de la Andreea. Dar totul era neclar şi nu reuşea să distingă ceea ce Andreea încerca să transmită. Simţea ca şi când cineva ar fi intervenit pe semnal şi l-ar fi bruiat. Un gând sumbru îi trecu prin minte, dar încercă să îl elimine....prea târziu. A realizat atunci ce a zis Kim mai devreme, faptul că Jhon e prizonierul lui Prozon. În acest caz prezenţa Andreei acolo era compromisă deoarece Jhon o cunoştea, iar Prozon putea să îi citească mintea lui Jhon. Se sprijini cu o mână de pervazul ferestrei concentrându-se să ia legătura cu Andreea, dar în continuare apăreau interferenţe. Ceilalţi se opriseră în uşă aşteptându-l. În acel moment un sunet prelung veni din partea biroului lui Kim. Aceasta era anunţată că era contactată de către Zona 51.

      - Răspunde şi ţine minte că noi nu suntem aici! îi spuse el lui Kim care se puse din nou pe scaunul din faţa biroului. Comportă-te natural!

      Jhon apăru în mijlocul lor sub forma unei holograme.

      - Vreau să vorbesc cu Arian! strigă el la Kim, fără nicio inflexiune pe chip. Arian şi-a dus mâinile la ochi, dându-şi seama că Jhon era pierdut.

      - Dacă vrei să vorbeşti cu Arian, atunci să ştii că nu ai apelat pe cine trebuie! răspunse prompt Kim, lăsându-se natural pe spătarul scaunului.

      - Uiţi cu cine vorbeşti, femeie! tună Prozon, iar reacţia lui Kim nu a fost deloc îmbucurătoare. A speriat-o acea voce gravă şi puternică, lucru evident după reacţia de pe chipul ei. ştiu că Arian e acolo şi mă aude, aşa că o să îi prezint un mic cadou pe care chiar el mi l-a trimis în semn de respect pentru relaţia noastră.

      În mijlocul imaginii apăru Andreea pe care Prozon o ţinea de păr. Robert îşi innabusi un scâncet şi îşi duse mâna la gură şi apoi la ochi. Nu putea să se uite la aşa ceva, era prea mult! Arian i-a făcut semn lui Kim să termine discuţia şi să susţină în continuare că Arian nu e acolo.

      - Dacă nu respecţi înţelegerea, i se adresă Prozon lui Kim de data aceasta, ignorând posibilitatea ca Arian să fie în preajmă, atunci la ora stabilită Andreea are să îşi găsească sfârşitul. Tind să cred că sunt anumiţi oameni care ar fi interesaţi să nu dispară această frumoasă creatură de pe faţa pământului.

      Transmisia a fost încheiată şi Prozon dispăru din mijlocul lor.

      - Care e termenul limită despre care vorbea? o întrebă imediat Arian pe Kim.

      - Peste exact două ore! spuse aceasta uitându-se la ceasul luxos ce îl avea pe mână.

      - Şi despre ce naiba vorbea? strigă Arian lovind cu pumnul biroul. Ce înţelegere ai tu cu „Ei”? Cine mai e implicat în această afacere?

      Kim arată speriată cu privirea către Lewis lăsând să se înţeleagă că el e unul dintre cei implicaţi.

      - Jhon era cel care a venit cu ideea aceasta, Arian! Noi doar am fost obligaţi să îi îndeplinim ordinele, Kim părea din nou a fi foarte afectată de ceea ce a văzut acum.

      - Haide să mergem să luăm secvenţa de ADN şi să îmi arăţi care e partea voastră de înţelegere, spuse Arian. Şi între timp îmi spui şi ce trebuie să primiţi în schimb.

      - Ştiu doar ceea ce trebuie să oferim, începu să plângă Kim, ce trebuie să primim din partea lor nu ştia decât Jhon. Bănuiesc că acum, pentru ceea ce oferim, nu o să mai primim nimic în schimb...

      Arian îi aruncă o privire care nu arăta decât scârbă faţă de femeia ce se afla în faţa lui.

      - După toate acestea şi tu încă te mai gândeşti la profitabilitati...o împinse brutal de la spate ca să îi ofere un mic impuls.

      Nimeni nu a mai zis nimic tot drumul, fiecare fiind adâncit în propriile gânduri, gânduri care în mare parte erau îndreptate înspre soarta Andreei. Ajunşi la subsol, în zona laboratoarelor, Kim scoase din seif un tub transparent în interiorul căruia se afla poziţionată o lamelă care conţinea secvenţa de ADN furată de la sediul NSA. Arian o înmână lui Robert care introduse tubul într-un aparat ce se găsea la intrarea în seif. Acesta citea codul care forma secvenţa de ADN şi îl transmitea mai departe unui calculator al cărui rol era să confirme faptul ca acea secvenţa este una umană. Mai mult decât atât, îi arăta vârsta pe care o avea. Apoi urma să compare secvenţa de cod cu datele pe care le deţinea despre ADN-ul lui Arian şi dacă se potriveau însemna că Kim s-a ţinut de cuvânt până aici. Toată lumea a răsuflat uşurată când au observat că întradevăr secvenţa de ADN aparţinea lui Arian.

      - Acum că am recuperat secvenţa de ADN, avem nevoie să aflăm la ce l-aţi utilizat.

      - Vă arăt, dar înainte trebuie să lămurim câteva aspecte. Kim a făcut o pauză pentru a observa reacţiile fiecăruia. Ce se va întâmpla cu mine după ce veţi afla toate informaţiile necesare? întrebă mai departe cu o voce timidă.

      - Cel mai probabil te vom ţine aproape de noi pentru a nu mai încerca să mai complotezi împotriva noastră! Cred că George aici de faţă e capabil să te menţină sub observaţie, spuse Arian uitându-se la George căruia nu îi prea convenea să facă pe dădaca. Sau, continuă Arian, dacă mă conving că nu mai reprezinţi nicio ameninţare, te putem lăsa să îţi continui activitatea.

      Pe faţa lui Kim nu se putea citi nimic, deşi îi plăcea cea de-a doua variantă. Se întoarse şi se îndreptă către un lift. Un cod unic şi liftul se puse în mişcare. Uşile s-au deschis, lăsând vederii o sală imensă plină de laboratoare şi de camere de testare. Un furnicar de oameni de ştiinţă şi doctori în halate albe munceau acolo fiind mereu pe fugă, mereu agitaţi şi mereu având câte ceva de vorbit cu colegul. Kim se îndrepta liniştită către unul dintre laboratoare şi intră în anticameră unde câţiva oameni de ştiinţă şi medici supravegheau calculatoarele şi monitoarele.

      - Ce naiba e asta? spuse Robert uitându-se pe geamul ce despărţea anticamera de camera laboratorului. În mijlocul laboratorului, pe un stativ, era o bilă albă, strălucitoare, ce părea a fi într-o continuă mişcare. În boxele ce făceau legătura cu camera laboratorului se auzea un mormăit discontinuu.

      Kim zâmbi când îi văzu pe toţi cum se uită uimiţi la acea bilă.

      - Va prezint creaţia ADN-ului pe care l-am furat! spuse ea începând să îmbrace un costum ce permitea intrarea în laborator.

      - Nu înţeleg! Cum aţi reuşit să dezvoltaţi chestia aceasta dintr-o simplă secvenţă ADN? întrebă nedumerit Arian, care cu toate cunoştinţele lui nu putea să realizeze ce se întâmplă acolo.

      - Nenumăratele încercări de a descifra codul ADN din secvenţa respectivă s-au dovedit a fi ineficace, Arian! Astfel că unica modalitate de a observa utilitatea lui a fost clonarea acestuia. Am reuşit să copiem codul şi să îl reproducem până când acesta a luat o formă. Apoi l-am introdus într-un embrion care apoi a fost inoculat într-un uter artificial!

      - Aţi încercat să îl creşteţi dacă nu aţi putut să îl descifraţi! şi pentru aceasta a trebuit să omorâţi un embrion uman! spuse Arian total nemulţumit.

      - Gândeşte-te Arian că nu am făcut altceva decât să luăm un embrion care urma să fie extirpat sub forma unui avort şi i-am dat o şansă! Departe gândul de a produce o crimă inumană! expresia de pe chipul lui Kim arăta milă şi compasiune pentru ceea ce ar trebui să fie specia ei.

      - Da! Toate se petrec sub incidenţa legilor statutare, nu? aruncă el ironic după Kim.

      Aceasta prefera să nu se lase atacată şi se întoarse cu faţa către lumina puternică, continuând explicaţiile.

      - Ceea ce vedeţi aici este embrionul care în mod normal ar trebui să aibă câteva luni deja, dar care s-a transformat în forma pe care o are acum. Încercăm să rulăm teste pe el, dar orice apropiere la mai mult de un metru de el se termină cu dispariţia persoanei respective! Era ceva inexplicabil! Dar acest lucru s-a terminat în momentul în care Prozon a trimis un „El” pentru a se convinge că ceea ce numea un experiment eşuat, era întradevăr o greşeală.

      - Dar tot nu mi-ai spus care era înţelegerea? Ce trebuia să oferiţi voi şi ce trebuia să vă dea Prozon în schimb? o întrerupse Arian.

      - Ajungem şi acolo, spuse Kim zâmbind. Nu te agita pentru că trebuie să înţelegi alte lucruri înainte de a trece mai departe. În momentul în care acel „El” s-a apropia de „Bila” cum îi spunem noi, acesta a fost dezintegrat în particule care arătau ca şi un nor de praf. În centru se putea vedea cubul şi pelerina acelui „El” cum transmitea lumina fluorescentă. Imediat particulele au fost repuse la loc exact cum erau înainte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar deşi totul arăta normal, ceva se modificase. La o analiză spectrală a corpului acelui „El” am observat că nu mai emana acea energie nici creierul şi nici terminaţiile nervoase. Cubul exista în continuare în capul lui dar acesta a realizat o comuniune cu corpul surogat pe care înainte îl domina. Din această comuniune a rezultat un om, un om care deşi avea în interiorul sau cubul, nu mai putea să comunice cu semenii lui, nu mai primea informaţii de la semenii lui. Aceasta la prima privire, doarece în curând şi-a dat seama că putea să blocheze undele trimise către restul semenilor lui. Analizele făcute în continuare ne-au arătat că în acest corp surogat cubul se integra perfect ceea ce nu mai avea ca efect descompunerea şi căutarea periodică a unui nou surogat. De asemenea, corpul se comporta ca şi un om normal, îmbătrânea, avea necesităţi fiziologice, avea impulsuri sexuale, avea sentimente!

      - Vrei să spui că această Bilă îi transforma pe „Ei” în oameni? spuse Robert uluit de ceea ce auzea. Asta înseamnă că o putem aduce pe Andreea din nou în stadiul perfect uman! strigă el în continuare. Perfect, perfect! şi începu să îşi frece mâinile.

      - Ei bine, acum probabil că poţi să presupui care a fost partea noastră de înţelegere, adică ce a cerut Prozon de la noi! spuse Kim pe un ton misterios şi întorcăndu-şi privirea către Bilă.

      - Bănuiesc că îşi dorea corpuri care să nu se mai descompună. Dorea să găsească surogatul perfect pe care să îl domine până când alegea să plece pe altă planetă! Arian îşi dăduse cu părerea, dar expresia de pe faţa lui Kim îi arăta că are dreptate.

      - Dar văzând ce efect are asupra lor această Bilă, continuă el, gândurile lui Prozon s-au schimbat şi la fel şi intenţiile lui. Acum îşi dorea mai mult ca oricând să controleze toate lumile şi mai ales să îşi controleze semenii. Prin această Bilă putea să transforme toţi semenii lui în oameni inofensivi, şi putea să îi lipsească de puteri. Mai mult decât atât, probabil că se gândeşte că dacă ar putea cumva să controleze această Bilă, ar putea merge până la a stăpâni chiar fără a mai fi nevoie de a-i lipsi pe ai săi de puteri.

      - Foarte bine, foarte bine! se uită Kim la el surprinsă. Cred că nici eu nu aş fi putut să redau mai bine ceea ce s-a întâmplat în mintea lui Prozon. Cu alte cuvinte, vrea să controleze el singur totul, vrea să fie Conducătorul Suprem, chiar dacă nu are calităţile necesare şi puterile necesare.

      - În concluzie, spuse Arian, vrea să devină unicul Dumnezeu!

      Toţi cei din cameră se întoarseră către Arian şi Kim, nevenindu-le să creadă ceea ce aud.

      - Cum poate să îşi confere statutul acesta ? întrebă George.

      - Deja îl are, George! interveni Kim de data aceasta.

      - Conducătorul Suprem avea acest statut, el a creat primii oameni! Ai văzut că extratereştrii cu care te-ai luptat în ultimele zile, George, toţi au conformaţia umanoidă! interveni Arian cu explicaţii.

      - Da, am observat acest lucru...

      - Ei bine, toţi au fost creaţi după un tipar, doar că mintea Conducătorului Suprem a încercat să găsească specia perfectă pentru a convieţui în armonie cu corpurile lor. A fost un deziderat măreţ acest lucru şi doar Conducătorul Suprem putea să îl realizeze. Dar acum...se pare că şi Prozon a reuşit!

      - Tot aud de Conducătorul Suprem! dacă e atât de puternic, cum de a dispărut? Unde e? întrebă Robert intrigat.

      - Haide să intrăm înăuntru, spuse Arian către Kim ignorandu-l pe Robert.

      - Eu sunt pregătită, spuse Kim arătând costumul care deja era pe ea. Tu nu te îmbraci?

      - Nu cred ca e necesar...până la urmă e ADN-ul meu, ce poate să îmi facă? Arian părea puţin amuzat de situaţia creată. În realitate era curios despre ce va găsi în Bila aceea.

      - Ce aţi făcut cu acel „El” pe care Bila l-a transformat în om? Unde e? întrebă Arian în timp ce intrau în laborator.

      - Tocmai ce l-ai omorât...spuse Kim puţin tristă. Era acel băiat...Lewis!

      Arian se năpusti afară din laborator îndreptându-se către George.

      - Du-te urgent în biroul lui Kim şi păzeşte corpul celui pe care l-am împuşcat acolo! Orice s-ar întâmpla, nu vreau să părăsească încăperea! George era uluit şi intrigat. „Acum mă trimite să păzesc morţii să nu fugă! Frumoasă misiune!” dar nu a mai zis nimic şi a preferat să o ia la goană pe coridoare către lifturi.

      Înapoi în laborator, Kim îl privi întrebătoare ce s-a întâmplat şi ce a însemnat reacţia aceea.

      - Doar un gând, doar un gând! a spus Arian puţin surescitat.

      Se apropie de Bilă şi întinse mâna către ea. Odată aceasta atinsă, luminozitatea puternică a început să se estompeze, în locul ei apărând un fetus de peste treizeci de centimetri înălţime.

      - De câte luni spuneai că aţi inoculat embrionul? o întrebă Arian pe Kim care a rămas împietrită privind la fetusul atât de dezvoltat.

      - Păi astăzi s-ar împlini exact opt luni şi doisprezece zile! se apropie, Arian făcându-i un semn cu mâna că poate să îl atingă.

      Kim era reticentă în ceea ce priveşte atingerea, dar văzând că a trecut de bariera de un metru fără să se întâmple nimic, a prins curaj şi a întins mâna către uterul artificial în care era fetusul. Acesta mişcă în lichidul amniotic ţinându-şi degetul mare în gură. Când a atins uterul, a simţit bătaia uni inimi, o inimă de copil, dar o inimă puternică din câte putea să îşi dea seama.

      - Copilul pare a fi în regulă, spuse ea şi îşi îndreptă privirile către doctorii care analizau toate aparaturile din antecamera laboratorului.

      Aceştia confirmară că fetusul era perfect ameninţat.

      - Nu ştii cumva cum are de gând Prozon să controleze acest copil? o întrebă Arian pe Kim care la rândul ei dădu nesiutoare din umeri. Pentru că mă gândesc că acelaşi efect pe care l-a avut asupra lui Lewis l-ar avea şi asupra lui, ceea ce i-ar compromite statura de Dumnezeu.

      Kim aprobă tacit, uitându-se în continuare la fetusul care crescuse acolo fără ca ei să ştie nimic. În toată această perioadă au crezut că a rămas sub forma unui embrion care dezvolta doar un sistem puternic de apărare.

      - Prozon nu ştie nimic despre copilul care e în interiorul Bilei, nu? o întrebă el pe Kim.

      - Nici noi nu am ştiut asta până acum! răspunse ea puţin amuzată.

      - Bun, continuă Arian, am să creez un câmp de forţă în jurul copilului astfel că doctorii vor putea să se apropie şi să îl transporte fără să păţească nimic. Copilul în continuare va emana aceeaşi putere pentru a formă Bila, ceea ce însemnă că Prozon nu va putea să îl vadă. Îl veţi duce lui Prozon, iar în momentul în care va fi în apropierea „Lui”, îl voi elibera de sub influenţa acelui câmp. Să sperăm doar că efectul pe care l-a avut copilul asupra acelui „El” îl va avea şi asupra lui Prozon.

      - Pare un plan excelent! spuse Kim. Dar totuşi trebuie să mai iau încă o dată legătura cu el, pentru că nu ştim locaţia în care trebuie dus copilul.

      Arian se uită puţin intrigat la Kim, dar nu mai zise nimic. O împinse pe aceasta din zona copilului şi îşi retrase mâna de pe uterul artificial. Copilul a dispărut în acea lumină puternică ce îl înconjura. Ieşiră din laborator şi după ce Kim scăpă de costumul de protecţie se îndreptară cu toţii către lift.

      - Cum ai de gând să procedăm? îl întrebă Robert pe Arian abia când se aflau în lift.

      - E momentul să facem o vizită, spuse Arian privindu-şi ceasul. Mai avem destul timp până când va trebui să predăm copilul lui Prozon. Relaxează-te Robert, o să o salvăm şi pe Andreea! îi spuse liniştitor Arian punându-i o mână pe umăr.

      - Cine e Andreea? întrebă Kim curioasă, dar regretă imediat când a văzut privirile aruncate de cei doi. Nu a facut legătura cu informaţiile pe care le-a primit de la Jhon cu ceva timp în urmă legat de Andreea ca fiind noua parteneră a lui Arian.

      Fiecare adâncit în gândurile sale, se îndreptau către biroul lui Kim, unde i-a surprins o agitaţie foarte mare. George stătea în uşă cu arma scoasă ameninţător, înconjurat de trupele speciale, ameninţat la rândul lui de soldaţi. Aceştia apăruseră acolo în urma apelului efectuat de secretara lui Kim. Arian le făcu semn lui Kim şi Robert să se ascundă în timp ce un agent înarmat până în dinţi se îndrepta către ei. Îi rugă frumos să se retragă până rezolvă incidentul. Nu apucă să îşi termine discursul pentru că maxilarul îi era mutat câţiva centimetri mai în dreapta de forţa pumnului lui Arian. A trecut liniştit peste corpul agentului prăbuşit la pământ, luându-i arma din mână în timp ce cădea. Fără să mai stea pe gânduri a tras trei gloanţe care au pus la pământ trei agenţi, la fiecare oferindu-le câte o gaură în cap. George a profitat şi el de privirile celorlalţi agenţi îndreptate înspre Arian pentru a pune şi el la pământ pe alţi trei. Ceilalţi doi rămaşi, văzându-se prinşi într-un foc încrucişat au preferat să arunce armele şi să scape cu viaţă dintr-o confruntare în care nu aveau sorţi de izbândă. Arian i-a făcut semn lui Robert să se apropie.

      - Leagă-i te rog pe ăştia doi ca să nu poată face nicio mişcare şi haideţi să ne grăbim, în curând o să fie plin de agenţi pe aici.

      Arian intră în încăpere doar ca să constate că Lewis era tot acolo, jos, în aceeaşi baltă de sânge în care îl lăsaseră. Poate puţin mai mare decât când plecaseră, aprecie Arian într-un mod destul de macabru.

      - Nu înţeleg de ce m-ai trimis să am grijă de un mort? întrebă George iritat de misiunea ce o avea.

      - Pentru că mortul acesta ar putea să ne ofere câteva răspunsuri! Dar trebuie să ştim să îi punem întrebările corecte, continuă Arian în timp ce toţi se uitau la el că la un nebun. Ia legătura cu Prozon, spuse Arian întorcăndu-se către Kim, dar rămase cu ochii aţintiţi către cei trei.

      Privirile lor erau înspre geamul care înlocuia peretele exterior. Arian îşi întoarse şi el privirea înspre acea direcţie la timp pentru a observa un elicopter de luptă cum se poziţionează cu rachetele pregătite pentru lansare înspre ei. Aruncă o privire asupra lui Robert şi apoi înspre cei doi pe care trebuia să îi lege. Dar aceştia dispăruseră. Robert ridică din umeri, făcându-i un semn cu mâinile jucându-se la tastatura calculatorului, semn că el este programator, nu mercenar ca să ştie cum să îşi lege victimele.

      - Am nevoie să îl scoţi pe Abel şi să îl duci în afara oraşului! îi spuse el lui George. Nu mă interesează cum o faci, dar îl vreau la locaţia aceasta, şi Arian scoase o carte de vizită şi o înmână lui George. Ai o oră să ajungi cu el acolo!

      - O să fim acolo! spuse George şi se întoarse către ieşire.

      Arian se aruncă înspre Lewis cu aceeaşi privire nebună, spunându-i lui Lewis:

      - Cred că ar fi timpul să ne oferi câteva răspunsuri!

      Pumnul lui Arian a intrat în craniul lui Lewis fără cel mai mic efort, oferindu-le celor din elicopter o scenă de cruzime memorabilă. Sângele ţâşnea din craniul deschis, inundând covorul şi umplându-i hainele lui Arian. Apoi mâna lui îşi făcu loc prin muşchiul cenuşiu până când atinse cubul. Prima atingere a însemnat şi o descărcare energetică din creierul lui către cub. Conexiunea care s-a creat între cei doi, cubul care încerca să îşi lege reţeaua la sistemul nervos al lui Arian şi creierul acestuia care se opunea şi încerca în acelaşi timp să găsească informaţii cât mai multe ofereau celor din jur un adevărat spectacol de lumini fluorescente. Acestea reprezentau reţele neuronale care încercau să se formeze între cub şi creierul lui Arian. Acel „El” nu ştia intenţiile lui Arian şi nici faptul că nu se putea opune puterii lui Arian. Se comporta la fel cum se comportă orice om atunci când se simte ameninţat cu moartea; încearcă să se prindă de orice fir de aţă pentru a evita inevitabilul. La fel cum un om care se inneaca îl loveşte cu pumnii pe cel care vine să îl salveze doar pentru a avea pe cine să se sprijine, la fel şi acest „El” încerca să intre în creierul lui Arian. Pentru cub era imposibil să îl părăsească pe Lewis, deoarece erau aceeaşi persoană, nu mai erau sub incidenţa relaţiei de cub-surogat. Şi asta în urma efectului pe care Bila l-a avut asupra lor.

      Arian a descărcat toate datele deţinute de cub şi a rămas impresionat de puterea pe care ADN-ul său i-a oferit-o cubului. Deşi căile de comunicaţii cu exteriorul erau închise şi legăturile cu semenii lui întrerupte, cubul a primit noi capacităţi, prin care se putea apăra, putea să creeze câmpuri de forţă, putea să manipuleze minţile oamenilor fără a mai trebui să se desprindă de corpul surogat.

      - Da, exact cum mă aşteptam! spuse Arian către Kim şi Robert. A suferit un upgrade! Această nouă combinaţie, deşi pare umană, este mult mai periculoasă şi mult mai distrugătoare decât „Ei” în forma lor naturală. Acum înţeleg de ce e aşa de disperat Prozon să pună mâna pe Bilă.

      - ...3...2...mâinile sus şi aşezaţi-vă în genunchi! se auzea de afară vocea pilotului. Dacă nu executaţi ordinul o să deschidem focul asupra voastră!

      O lumină puternică plecă dinspre creierul lui Arian şi o mulţime de firişoare fluorescente se vedeau pe corpul acestuia cum transmit energie către creier. Lumina fluorescentă plecă înspre cub iar în momentul atingerii acestuia, miezul cubului s-a transformat într-o bombă elecromagnetica ce a prăjit tot ceea ce însemna circuit electric, mai exact condensator, pe o rază de aproape zece kilometri. Elicopterul a rămas fără curent electric, şi a început să cadă, urmat îndeaproape de toate aparatele care erau în aer, deasupra clădirii, în acel moment. Tot ceea ce era la nivelul lor, şi mai sus, a fost prăjit.

      - Haideţi, să mergem! strigă el celor doi, nu o să mai putem să luăm legătura cu Prozon de aici, trebuie să luăm pachetul şi să plecăm.

      Au coborât la subsol folosind scările, lifturile fiind controlate electronic. Fluxul de energie emis mai devreme de creierul lui Arian l-a obosit, ceea ce avea ca efect imposibilitatea acestuia de a efectua salturi. Nu reuşea să găsească nicio explicaţie la reacţia creierului său; nu ştia de ce creierul lui nu mai făcea faţă la asemenea eforturi. Pe scări, Arian a fost nevoit să mai omoare încă doi agenţi care au încercat să le stea în drum. Ajunşi în laborator au rămas câteva secunde uimiţi uitându-se la fetus.

      - Cum e posibil aşa ceva? întrebă Kim fără să îşi poată dezlipi ochii de la el.

      - Poţi să îţi controlezi puterile? îl întrebă Arian pe băiatul care stătea gol în locul în care mai devreme se afla fetusul. Dar acesta părea să nu înţeleagă ceea ce i se cerea.

      - Se poate ca în momentul în care l-am atins să îi fi oferit ultimele coduri de care avea nevoie, încercă Arian să găsească o explicaţie plauzibilă. Astfel a făcut o descărcare rapidă din mine, ceea i-a permis să realizeze replicări celulare foarte intense, până când a ajuns la maturitate. Dar nu înţeleg de ce nu poate să vorbească!

      Se apropie de băiat, al cărui cap era înconjurat de acea lumină puternică fluorescentă care mai devreme îi acoperea întreg corpul. Îşi apropie mâinile de ceea ce ar fi trebuit să fie creierul lui şi începu să îi descarce date de îndată ce mâinile lui au atins pielea scalpului. Vroia să îi transmită câteva date esenţiale care puteau să îi fie vitale băiatului, printre care şi câteva limbi pentru a putea comunica. Odată realizată conexiunea, fluxul de informaţii pe care creierul băiatului îl cerea a ajuns la un nivel de câţiva terabiţi, făcând ca în câteva secunde Arian să se chinuie să se desprindă de contactul cu el şi să îi limiteze transferul de date. A trebuit să îi aplice o lovitură de picior pentru a-i distrage atenţia de la descărcarea datelor prin provocarea durerii. Doar în acest fel a reuşit să îşi desprindă mâinile de capul băiatului.

      - Băiatul acesta e ca un burete, spuse Arian gâfâind. Cred că mi-a descărcat aproape un sfert de creier în doar câteva secunde. E bine totuşi că am reuşit să limitez şi să îl fac să descarce doar ce am vrut eu!

      - Îţi mulţumesc pentru informaţiile pe care mi le-ai oferit, Arian! se auzi o voce foarte cunoscută ce provenea din acea lumină fluorescentă. Şi ca să îţi răspund la întrebarea de mai devreme, da, cred ca pot să îmi controlez puterile.

      Băiatul se ridică în picioare şi pe măsură ce se ridica, lumina puternică din jurul capului devenea tot mai puţin intensă, până când a dispărut cu totul. Toţi au scos un strigăt de uimire la vederea băiatului din faţa lor. Nu era altcineva decât Arian, doar că puţin mai tânăr şi fără niciun fir de păr în cap. Constituţia atletică, dar cu muşchi ce încă trebuiau lucraţi pentru a fi definiţi, demonstrau faptul că avea o acută nevoie de recuperare. De asemenea era evidentă şi lipsa nanobotilor din piela acestuia.

      - Să fiu al naibii! spuse Arian. Am ajuns să fiu clonat!

      - Kim, te rog! se întoarse el către Kim, pentru a o invita să îl salute pe cel pe care ea l-a creat.

      Kim s-a dat un pas mai inspate fiindu-i frică de ceea ce ar putea să păţească odată ajunsă în apropierea băiatului. Arian ţinea în continuare mâna întinsă pentru a o convinge pe Kim să facă pasul către el.

      - Haide, Kim! E creaţia ta, trebuie să atingi, să saluţi şi să respecţi ceea ce ai creat, nu? o îndemnă Arian.

      Kim începu să se apropie încetişor de cei doi şi trecu cu frică bariera de un metru faţă de acel băiat. Nimic nu se întâmplă, ceea ce îi dădu puţin curaj lui Kim, care îi întinse mâna în semn de salut. Băiatul zâmbi şi întinse şi el mâna. Totul s-a transformat în praf, nimic nu a mai rămas din Kim după ce băiatul a atins-o. În jurul lor, aerul era plin de moleculele lui Kim, Arian şi clona lui putând să audă strigătele disperate de ajutor din fiecare moleculă. Arian îi făcu semn clonei să nu respire şi îi transmise un gând nu prea plăcut pentru băiat. „O vreau pe Kim înapoi, tâmpitule! Te-am întrebat dacă îţi controlezi puterile! Fă-o la loc în acest moment sau o să ajungi şi tu la fel ca şi ea!”. Băiatul s-a speriat la primirea acestui gând, mai ales că Arian nu s-a mulţumit să îi transmită doar ceea ce gândeşte, ci s-a folosit şi de empatie pentru a-i transmite sentimentul numit frică. Imediat, băiatul a început să dea din mâini foarte repede cu vădită intenţie de a aduna moleculele la un loc, şi a început să le modeleze începând de jos până când a ajuns la cap. Când a terminat, corpul lui Kim avea forma unui corp, dar moleculele nu erau aşezate în ordinea în care ar trebui. Îi ofereau acesteia aspectul unui corp format din miliarde de puncte de un colorit extraordinar. La fiecare mişcare pe care o făcea, coloritul se schimba şi punctele deveneau din ce în ce mai vizibile. După câteva secunde de mişcare, timp în care mişcarea însemna ţipete, urlete şi înjurături, moleculele lui Kim se autoaranjasera astfel că ea stătea acum goală în faţa lor, plângând.

      Arian luă un halat şi o îmbrăcă pe Kim neputând să nu observe formele frumoase şi liniile corpului ei. „Nu-i de mirare că a reuşit să ajungă amanta preşedintelui!” îşi spuse Arian aruncând o privire şi un zâmbet către Robert care îşi spunea exact acelaşi lucru.

      - Poţi să ne teleportezi de aici în nava care ne aşteaptă pe platformă de pe clădire? întrebă Arian pe băiat, care ridică din umeri în semn că nu ştie. Bine, continuă Arian, am să îţi transmit informaţiile de care ai nevoie.

      Îi puse din nou mâinile pe cap, dar de data aceasta mult mai precaut, iar băiatul de frică să nu simtă din nou durerea, nu a mai încercat să îi fure datele. Imediat ce i-a transmis datele, Clona s-a folosit de ele pentru a-i transporta pe toţi în interiorul navei. Acolo lipsea lumina cu desăvârşire.

      - Se pare că nu a scăpat de bomba electromagnetică, constată Robert aprinzând o brichetă.

      Arian apăsă un buton la marginea unui cadran care a făcut ca nava să fie cuprinsă de lumina artificială.

      - Doar nu credeai că am să las nava pornită! rânji el către Robert. Am lăsat doar luminile de bază aprinse care întradevăr s-au ars, dar pentru asta există luminile de rezervă! spuse el arătându-i luminile ce înconjurau cadranele.

      - Chiar trebuie să aduci de fiecare dată când pleci pe undeva câte o fată doar cu un halat pe ea? îl întâmpină Maria care stătea întinsă pe podea.

      Arian şi Robert se aruncară asupra ei, bucuroşi să o vadă că nu mai suferă şi nu mai are acele convulsii şi spasme. Arian a ridicat un soare frumos în cadran, care îi oferea căldură şi un fotoliu confortabil pe malul unui ocean, aşa cum îi plăcea ei. Maria l-a mângâiat pe faţă, mulţumindu-i, o lacrimă rostogolindu-se pe obrazul ei.

      - Au încetat convulsiile cam acum o oră, nu ştiu de ce...spuse ea calmă.

      Arian îi puse mâna pe burtă, simţind acolo ceea ce avea să fie cea mai mare creaţie de la descoperirea omului de către „Ei”. Un fior îi străbătu tot corpul, la gândul că mare parte din ceea ce se afla acolo se datora lui. Fluxul de energie pe care îl vedea în interiorul Mariei avea ceva ce nu mai văzuse niciodată, începând de la o culoare roşiatică, până la viteza cu care era transmisă informaţia. Era ceva frumos de urmărit dar totodată îl şi speria rolul pe care acest copil avea să îl aibă în continuare, şi mai ales simţea că ceva urât se va întâmpla. A deschis ochii pentru a vedea un om ce stătea într-o celulă, un duş murdar din care curgea apa stropind pereţii şi a simţit în nări un miros infect de excremente şi mucegai. Dar mai presus de toate acestea a simţit durere, a simţit inima cum i se rupe, dorindu-şi să îşi ia viaţa pentru a încheia acest supliciu.

      Arian se dădu un pas mai în spate, luându-şi mâna de pe burta Mariei, pentru a rupe acea legătura cu creatura din pântecele Mariei. Imaginile văzute în capul său au dispărut, dar în nări încă simţea acel miros oribil.

      - Ce ai păţit? Eşti alb ca varul, îl întrebă Maria observând reacţia lui.

      - Nu ştiu, am văzut ceva! Un om, un duş şi multă durere...cred că ceva rău se va întâmpla în curând! O să am grijă de tine, Maria! îţi promit, o să am grijă de voi toţi! Arian îi sărută mâna Mariei şi se îndreptă către cadranul de comandă, întrebându-se ce vroia să însemne acea viziune şi cine era acel om.

      Se puse în scaunul de comandă şi porni nava. A rulat imediat înregistrările de la bordul navei cât timp a fost plecat pentru a găsi o imagine clară cu Abel. A pus calculatorul să memoreze imaginea, să scaneze amprenta facială şi apoi a realizat o conexiune cu sateliţii care erau deasupra lor în acele momente, transmiţând semnătura facială a lui Abel către acestea. Le-a programat pentru a scana toată zona folosind metoda triangulaţiei. Vârful unghiului ascuţit era clădirea GOA, iar capatele laţurilor triunghiului erau la douăzeci de kilometri distanţă. Astfel acopereau toate rutele posibile pe care George şi Abel le-ar fi putut urma. Spera doar să fie la suprafaţa pământului pentru că nu putea să scaneze vreo rută subterană. După ce a transmis imaginea cu Abel, a repetat aceeaşi mişcare şi cu George, pentru a-şi mări şansele de a-i identifica. A transmis savanţilor rămaşi în navă să o părăsească, cu specificaţia că vor fi remuneraţi conform contractelor încheiate. În timp ce savanţii îi executau ordinul, computerul i-a oferit lui Arian o imagine în timp real cu George şi Abel utilizând capacităţile Fbotului la maxim.

      - E bine că sunt în mişcare, dar cum a ajuns Fbotul în posesia lor? se întrebă Arian. Trimite-l pe Robert la mine, spuse el computerului.

      Robert era în cadranul Mariei, având în faţă valurile oceanului. Nu avea de unde să ştie că este căutat. Computerul l-a atenţionat despre faptul că este necesară prezenţa lui la pupitrul de comandă al navei.

      - Poţi să îmi spui şi mie cum a ajuns Fbotul în mâinile lui George? îl întrebă Arian când Robert intră în cadranul lui.

      - Păi, eu l-am urcat în navă! Am vrut să am o amintire din acel loc pentru că nu ştiam dacă mai ajungem pe acolo! spuse Robert zâmbind.

      - Îţi mulţumesc, spuse Arian! M-ai ajutat fără să îţi dai seama!

      - Vroiam să te întreb, Arian, cum ai de gând să o salvăm pe Andreea? întrebă Robert şi Arian a putut să vadă în ochii lui durerea unui om care iubeşte.

      În imaginile din faţa lor apăruseră câţiva umanoizi ca şi cei cu care se luptaseră în cabana din Aspen. De data aceasta erau angajaţi în urmărirea Fbotului, folosind pe post de mijloc de transport o placă sub forma unui hexagon care părea a fi condusă de către altcineva şi nu de către umanoidul care stătea relaxat pe ea. Aşteptă să se apropie destul de Fbot pentru a lansa un atac cu o armă pe care Arian nu o mai văzuse până atunci. Trăgea în faţa Fbotului, creând o dilataţie a timpului în care dacă ar fi intrat ar fi fost încetiniţi, timpul pentru ei s-ar fi scurs la o viteză mult mai mică decât cel normal, ceea ce le-ar fi permis urmăritorilor să îi ajungă şi să îi atace. Era o moarte cruntă deoarece puteai să vezi atacul cum vine, dar nu puteai să faci nimic în privinţa asta. Trebuia să îţi accepţi moartea. Dar George a învăţat rapid Fbotul şi astfel că îi folosea toate capacităţile fizice şi mecanice pentru a evita dilataţiile temporale produse de arma umanoidului.

      - Vezi pe undeva vreo navă? îl întreabă Arian pe Robert.

      Acesta îşi conectase şi el creierul la panoul de comandă şi încerca să îl ajute pe Arian.

      - Sunt mirat de faptul că nu există o altă navă, pentru că se pare că acele hexagoane nu sunt conduse de către cei pe care îi poartă! amândoi văzură cum unul dintre urmăritori se întoarce către celalat pentru a-i transmite ceva, în timp ce hexagonul efectua viraje complicate pentru a ocoli diferitele obstacole pe care nimeni nu le-ar fi putut efectua fără să le privească.

      - Nu mai contează, spuse Arian, haide să îi salvăm pe ai noştri de acolo!

      Îndreptă nava către zona în care se afla Fbotul, armând în acelaşi timp tunurile cu electroni ale navei. Când s-au apropiat suficient, a fixat ţinta pe cele două hexagoane, lansând proiectilele cu electroni. Scuturile care protejau hexagoanele au rezistat impactului şi au deflectat electronii.

      - La naiba, i-au prins! strigă Robert arătându-i cu mâna la Arian cum Fbotul se mişca de parcă ar fi fost setat să meargă cu încetinitorul. Cei doi urmăritori se apropiau în viteză de ei.

      - Şi noi i-am prins! exclamă Arian arătând o navă expusă de către electronii deflectatii de scuturile hexagoanelor.

      Fără să ezite a armat şi a lansat două torpile cu miez de uraniu care aveau rolul să distrugă scuturile şi să taie orice comunicaţie cu exteriorul. I-au văzut pe cei doi urmăritori cum se aruncă de pe hexagoane chiar înainte ca acestea să intre într-o clădire. Torpilele şi-au făcut efectul, au distrus comunicaţiile şi acum le distrugea scuturile şi plăcile . I-a fost de ajuns lui Arian să înregistreze o primă gaură de nu mai mult de un milimetru în scut pentru a lansa o altă bombă cu electroni puri, care de data aceasta nu au mai ratat ţinta, ci au lovit-o din plin. A mai încărcat încă o dată armele cu electroni puri la care a adăugat şi fluxuri de energie din creierul său, după care a tras înspre cei doi urmăritori. Aceştia se ridicau cu greu de la pământ după ce au stricat o arteră de circulaţie şi peste douăzeci de maşini. Exoscheletele depăşeau trei metri înălţime şi o greutate de aprope o tonă, conform cu informaţiile primite despre cei doi urmăritori.

      - Cum e posibil aşa ceva? Ai tras în ei, dar în continuare se mişcă! spuse Robert nedumerit.

      - Sunt îmbunătăţiţi Robert! Crezi ca ne jucăm un joc aici? De fapt la o privire mai atentă chiar e un joc, dar un joc în care e necesar ca cei buni să câştige...au învăţat din greşeli! Au văzut ce le-am făcut mai devreme şi au evoluat. Au creat acest exoschelet care nu numai că îi protejează de electroni, dar se pare că le protejează şi cuburile de creierul meu.

      - Asta nu e deloc bine, Arian! spuse Robert puţin dezamăgit...nu e deloc bine!

      Arian dădea şi el gânditor din cap. „Intradevar, dacă au descoperit un mod de a se proteja de undele mele cerebrale, cum naiba să îi mai distrug?”

      - Spune-mi te rog că mai ai un as în mânecă! îi spuse Robert cu o voce stinsă. Spune-mi că poţi să îl distrugi pe Prozon şi să o salvăm pe Andreea!

      - Ţi-am promis că o să o salvăm! îi spuse Arian uitându-se atent la mişcările celor doi. Dar acum trebuie să avem grijă de George şi Abel pentru că cei doi urmăritori sunt destul de aproape.

      - Şi cum intenţionezi să scapi de ei? întrebă Robert curios.

      - O să îi trimitem puţin la o baie! zâmbi amuzat Arian. Le pot simţi mirosul de aici!

      A armat tunul cu particule ionizate încărcând noile coordonate cu o locaţie din mijlocul oceanului, în timp ce a apropiat nava destul de mult de cei de jos. George şi Abel aveau amândoi capetele îndreptate înspre urmăritori şi le mişcau încet cu o privire disperată şi neputincioasă pe chip. Îi vedeau cum se apropie de ei ameninţător şi atât de repede. O senzaţie de vomă i-a cuprins pe amândoi, stomacul reacţionând la acea neputinţă, la dorinţa de a se mişca şi la neputinţa de a o face cu adevărat. Toate acestea din cauza creierului lor care le funcţiona normal. Vedeau exoscheletele urmăritorilor cum se mişcă atât de uşor şi de natural în timp ce alergau înspre ei culminând cu o săritură de mai bine de zece metri la capătul căreia îi aşteptau...victimele lor.

      - Grăbeşte-te! strigă Robert la Arian care a terminat de setat coordonatele şi se pregătea să lanseze particulele ionizate.

      George şi Abel au văzut nava lui Arian în spatele celor doi umanoizi, dar nu vedeau şansele de a scăpa de loviturile exoscheletelor uriaşe. Gaura de vierme s-a deschis în următorul moment la un metru în lateralul lor, astfel că primul exoschelet a plonjat direct în ea, pe când cel de-al doilea a trecut pe lângă. Instinctiv, creierul lui George a dat comandă mâinilor pentru a seta Fbotul pe modul de căţărare, dar din nou incapacitatea de a se mişca l-a făcut să aibă în continuare privirea aţintită către braţul exoscheletului şi la excrescenţa acestuia sub formă de sabie. Se afla la mai puţin de jumătate de metru de capetele lor, pregătit să le secere. Capete care dispăreau în următorul moment. Pe modul căţărare, Fbotul şi-a folosit lamele ascuţite de la fiecare picior pentru a se rostogoli peste exoschelet şi pentru a-şi înfige lamele în acesta. În scurt timp exoscheletul era împrăştiat peste tot, în bucăţi. A rămas doar umanoidul intact, umanoid pe care Abel îl pironea cu privirea. Luă arma din mâna lui George, un George al cărui cap se rostogolise în faţa lor, pe jos, şi o îndreptă către capul umanoidului. Cu limba a luat o picătură de sânge ce i se prelingea pe obraz şi o gustă uitându-se în continuare dezgustat către umanoid. Glonţul plecă înspre capul acestuia oprindu-se în cub. Abel ştia că nu a avut niciun efect asupra umanoidului acel glonţ, dar având în faţa lui un corp fără cap, gâtul în interiorul căreia vedea albă coloana vertebrală şi vasele de sânge care încă îl stropeau pe faţă, îl făcu să descarce tot încărcătorul în capul umanoidului. În curând acesta nu mai avea faţă astfel că invaliditatea corpului surogat a făcut cubul să iasă afară din corp şi să se îndrepte către Abel în încercarea de a-i folosi corpul pe post de surogat.

      - George...George...îi lipseşte capul! reuşi Robert să bâlbâie cuvintele.

      - Da, se pare că nenorocitul acela a reuşit să ajungă la ei înainte ca aceştia să poată evita contactul! concluzionă Arian. Dar acum ar fi bine să ne ocupăm de Abel, să îl salvăm pe el!

      Arian a armat liniştit tunul cu electroni puri la care a adăugat energie din creierul său. Acel „El” era total descoperit şi putea să primească ceea ce merita pentru uciderea atât de crudă a lui George. Un fior îl străbătu pe Arian pe când apăsa butonul pentru a declanşa arma cu electroni. Un fior la gândul monstruoasei arme care prindea în capcană vânatul, lăsând vânătorul să se apropie liniştit şi să îşi anihileze prada în timp ce aceasta putea doar să participe neputincioasă la moartea sa.

      - Îngrozitor! şopti Arian. Îngrozitor!

      Abel nu se mai luptase niciodată cu un „El” în această formă, ceea ce îl punea pe gânduri în ceea ce priveşte tactica pe care trebuie să o folosească. Decizia cea mai bună era să se întoarcă şi să o ia la goană, dar nu mai apucă să facă acest lucru pentru că o lumină puternică venită din zona acelui „El” îl făcu să îşi acopere ochii. Emisia puternică de căldură şi lumina nu a durat decât o secundă, dar îndeajuns pentru a-i arde lui Abel mâinile şi hainele.

      Arian a dus nava la pământ şi l-a trimis pe Robert să îl aducă pe Abel sus.

      - Cu George ce facem? Nu îl îngropăm? întrebă Robert.

      Arian se uită în gol nedorind să creadă că a pierdut un om atât de valoros. O lacrimă se prelingea pe obrazul lui Arian în timp ce creierul îi spunea că pierderile dintr-un război fac parte obligatoriu din ambele tabere. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a îndreptat către ieşire. Afară, o mulţime de oameni s-au apropiat pentru a vedea navă fără să le pese că George zăcea pe Fbot în continuare fără cap. O privire aruncată cu dezgust către acei oameni a fost de ajuns pentru a înţelege ipocrizia fără margini a omenirii. „Si când mă gândesc că aceasta este cretia mea...sunt sânge din sângele meu!”. Arian nu simţea altceva decât dezgust pentru ei, o adunătură de fiinţe a căror existenţă a fost bazată pe derularea unui experiment iniţial şi apoi pe compasiunea unui om. Nici nu se chinuiau să caute explicaţiile, nici nu încercau să găsească răspunsuri, se plimbau doar în aceeaşi mocirlă de secole, doar cu alte mirosuri.

      A ridicat într-o mână capul lui George. Avea încă ochii deschişi iar chipul scurs de sânge începea să prindă acea paloare cadaverică. Îl ridică şi i-l arătă mulţimii:

      - Aceasta este opera voastră, a tuturor! le spuse el trist. O să continui să mă lupt pentru voi şi pentru existenţa voastră pe acest pământ, Arian ştia că toţi acei oameni nu aveau habar despre ce vorbeşte el. Dar o să vină timpul în care va trebui să luaţi cea mai mare decizie! şi nu aş vrea să ajung să vă spun că deoarece eu v-am creat, tot eu am să vă şi distrug. Apoi am să vă creez din nou, doar pentru a încerca să găsim acea armonie pe care toţi o căutăm!

      Arian se îndreptă către Fbot aruncând o ultimă privire, acum plină de compasiune, pentru acei oameni care nici măcar nu ştiu ce îi aşteaptă. Tocmai această lipsă de cunoaştere îi făcea să fie exoneraţi de mare parte din vină. Îi aranjă mâinile lui George în aşa fel încât să îşi ţină propriul cap pe Fbot. Se mai uită încă o dată la el, după care îi închise ochii şi se îndreptă către navă. Odată ajunşi înăuntru, Arian a poziţionat ţinta tunului cu electroni pe George şi apăsă pe butonul de lansare odată cu încă o lacrimă ce coborâ pe obrazul său. George şi Fbotul se transformară într-o mininova, pentru ca în următoarea secundă să nu mai existe nici unul dintre ei. Toţi cei prezenţi în navă au păstrat un moment de tăcere, fiecare putând să bănuie cât de mult a însemnat George pentru Arian, doar analizând comportamentul acestuia.

      - Pregătiţi-vă pentru un salt! se întoarse Arian către ei. Abel, ai fost observat! Acum Prozon ştie că eşti în viaţă şi că eşti cu noi, astfel că va începe să te caute. O să trebuiască să te ascundem o perioadă până când o să avem nevoie de tine.

      Se uită atent la fiecare dintre ei, poposind puţin mai mult pe chipul Mariei care părea să ducă sarcina mult mai bine decât până atunci. Vedea şi energia puternică şi reţeaua neuronală a fetusului care se mişca mai repede decât orice altă reţea pe care Arian a văzut-o vreodată.

      A început să introducă în calculator mai multe coordonate pentru salt. În interiorul uneia dintre coordonate a suprascris un cod care îl ajuta să îşi şteargă urmele salturilor, oferind eventualilor urmăritori piste false. De fapt, a introdus coordonatele la care vroia să ajungă sub o serie de coordonate aleatorii. Datorită codului, coordonatele bune odată folosite aveau să fie suprascrise de către coordonatele aleatorii. Noile coordonate erau legate de celelalte pe care le-a introdus, creînd astfel o buclă din care urmăritorii nu aveau cum să iasă şi orice ar fi făcut ajungeau în locul de unde au plecat iniţial.

      Cu toate acestea, era necesar să execute iniţial toate salturile pentru a forma bucla. Abia apoi putea să folosesca celelalte coordonate. Exact cum se aştepta, după al doilea salt, calculatorul l-a atenţionat că primele coordonate au fost deja accesate. „S-a mişcat repede Prozon, şi-a trimis deja mercenarii pe urmele mele!” îşi spuse Arian continuând salturile până ce a ajuns din nou la primul. O navă ca cea pe care o avusese el înainte îl aştepta la intrarea în prima gaură de vierme.

      - Doboar-o! strigă Robert de lângă el. Arian nu a stat pe gânduri, a armat din nou proiectilele cu uraniu, a lovit scutul, după care a folosit un proiectil cu electroni puri. În următoarea secundă nava se pregătea să devină o mininova. Au intrat în gaura de vierme deschisă înainte de a fi prinşi de emisiile de căldură şi energie ale mininovei. Acestea ar fi putut să le afecteze învelişul exterior al navei, deşi Arian se îndoia serios că aşa ceva ar fi posibil.

      Încă două salturi, după care Arian a folosit noile coordonate.

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online