evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Renaşterea...  -  Nebunul  -  Drum fără întoarcere  -  Simbioza  -  Drum bun  -  Greaţă  -  Meduza (IV)  -  La copcă  -  Pescăruşul  -  Curândul  -  Robotul  -  Cruciada bucătarilor  -  Floarea de loldilal  -  Capsula  -  Omul cu păsări  -  În umbra deasă a realităţii  -  Pulbere de stele  -  Veşnic orizont  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Curcubeul  -  Nyprus  -  Poveste cu un zmeu  -  Factorul "Haos"  -  Război total  -  Inelele lui Saturn  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Aici şi acum  -  Valea însângerată  -  Ulysse şi Hector  -  Al nouălea iad  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Valoare reziduală  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Gondolierul  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Pierduţi în ceaţă  -  Nevastă rea  -  Fântâna de iasomie  -  Colecţionarul  -  Visul  -  Meduza (XII)  -  Extratereştrii alienaţi  -  Mesajul  -  Caseta pirografiată  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Moştenire de familie  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Revederea de 20 de ani  -  Psihopatul


Eu, Singularul Absolut

omagiu indirect vecinilor no

Gheorghe Rogoz



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 12:35

      Roboţii erau supăraţi. Desigur, nu în sensul uman, de a trânti, înjura, arunca şi sparge orice pe ce puneau mâna-cleşte, ci în cel strict legat de nemulţumirea profesională: nu-şi puteau satisface pe deplin toţi stăpânii „oameni”, din categoria mai largă a umanilor.

      Aşadar, erau „foc şi pară” pe ei însăşi, ceea-ce înseamnă fiecare pe fiecare şi deci toţi pe toţi. Şi totuşi ştiau multe, ba chiar prea multe, inclusiv privind unele lucruri despre care nu trebuia să „răsufle” nimic. Dar ce, te pui cu mintea lor limitată la infinit; ca timp mă refer. Mărginiţi, ce mai. Aşa că s-au, sau au fost afiliaţi-legaţi la Reţeaua Mondială a lor pentru operativitate.

      Ca urmare, deci tot un fel de deci, aşa şi procedau când li se cerea urgent ceva, sau altceva. O făceau rapid, cu obtuzitate, întocmai. Nu prea pricepeau ei sensul, dar „litera” o respectau conştiincioşi, oricâte înflorituri avea ea, cu punct şi virgulă, dar fără puncte-puncte de subânţeles.

      Criza lor de conştiinţă, sau de creier pozitronic, că pe prima nu se ştie dacă o aveau, ca toţi oamenii, s-a declanşat pe nesimţite şi negândite, sau pe undeva pe acolo.

      O gospodină, casnică, sau lucrătoare, căci nu mai are nici o importanţă acum, s-a decis să-i facă o surpriză soţului său, plecat prea des în deplasări prin vecini şi vecine, adică zone, regiuni, ţări şi state semnificative şi nesemnificative; asta ca să nu mă înţelegeţi greşit, sau cum doriţi. Ele erau atât libere şi independente, sau pe aproape, cât şi neatârnate, sau atârnate de ceva, cineva, sau altceva. Oricum majoritatea erau de sine stătătoare şi dinamice, aşa că uneori, sau deseori, trebuiau să fie puse ferm la locul lor; la hartă mă refer, desigur. Deci surpriza a constituit-o purul fapt că şi-a sunat soţul pe telefonul mobil, într-un anumit moment în care şi el dădea dovadă de o deosebită mobilitate.

      De ce insist asupra lui? Simplu, pentru că în timp ce se afla în Banat, oficial, desigur, l-a pus cel, sau cea cu corniţe, să plece puţin în Jugoslavia, care pe atunci mai exista ca ţară. O să spuneţi: bine şi ce-i cu asta. Corect din partea voastră, dar nu şi a lui, căci nu plecase singur ci cu o „în-soţitoare”. Ghinionul lui, al lor şi al tuturor, a fost că tocmai în perioada respectivă l-a sunat gospodina grijulie, credincioasă într-un fel, dar nu şi altfel ca iubitoare sinceră a tot aproapelui ei.

      Într-o clipă de necugetare pasională, „sur-prins cu gâsculiţa-n traistă”, pe care tocmai o cam jumulea cu jind în clipele ei de delăsare, el şi-a minţit consoarta. A afirmat pur şi simplu că este la o masă oficial-specifică, cu mai mulţi politicieni autohtoni, la o tocăniţă sârbească. Din păcate îi lăsa gura apă de plăcere când i-a spus asta, adică despre tochitură, nu şi ambianţă, încât ea a simţit ca un fior tensiunea, cu nuanţe profund senzual-sexuale, din glasul lui.

      A rămas profund-pătruns impresionată pe moment şi gânditoare apoi, după ce a terminat convorbirea.

      -Înseamnă că Gin-seng-ul este nimic pe lângă asta, şi-a spus ea, cu un gând nemărturisibil. Aţi înţeles deci că o putea face şi singură, în ascuns, fără ca cei din jur să-şi dea seama; la gândit mă refer.

      -Ce-or pune oare în ea? îşi măcina ea neuronii, că avea câţiva.

      Chipul ei denota că era preocupată cu adevărat. Se întâmpla rar, dar şi când... Se gândea la seara ce urma să vină, cu unul, sau doi invitaţi; nu se decisese încă pentru următorul. Întrucât nu veneau pe nepusă-masă, de ce să nu îmbine ea plăcutul cu mai plăcutul.

      Tocăniţa nu-i ieşea din cap, căci sincer, habar nu avea cum să o facă şi ce să pună în ea. Colindase şi ea ceva prin Europa, dar nicăieri nu auzise de aşa ceva. A răsfoit în grabă şi silă o carte de bucate nou nouţă, de acum 10-15 ani, pe care nu apucase încă să pună mâna, căci nu era „cool”, dar nimic.

      -Ce şansă de afacere ar putea fi... murmură ea crispată de gândurile profunde. O fi chiar sârbească? Ca vecini ar fi trebuit să o cunoaştem şi noi. O fi ca vodka Smirnoff; zici că-i rusească, da-i made în SUA.

      Era uimitoare. O dovadă vie de premoniţie. Şi mai sunt unii care nu cred în ea.

      -Pluto, Gypsy, strigă ea emoţionată, cu „y”, nu cu „i”, pe cei doi roboţi internaţionali.

      De fapt erau doi roboţi utilitari obişnuiţi, vânduţi la suprapreţ, întrucât erau conectaţi, ca mai toţi roboţii de altfel, la Reţeaua planetară. Tot ce nu ştiau, adică mai tot, aflau de la ceilalţi, aşa că orice problemă se rezolva rapid, fără întrebări şi precizări suplimentare, care-i deranjau nespus pe Stăpâni. Li se spunea doar:

      -Faceţi asta!

      Şi gata, făceau.

      -Altceva?

      Şi iar, implacabili, perfecţi.

      Cam aşa, sau pe acolo, au făcut şi atunci cei doi. De ce doi? Din întâmplare, pentru că putea fi şi unul.

      -Vreu tocăniţă sârbească.Verificaţi şi dacă nu au patentat-o alţii. Dacă nu, o vom extinde noi nu numai în România, dar şi în toată Europa; iar apoi în America, Asia şi peste tot.

      Nu că nu ştia toate continentele, dar atât a spus.

      -Ce reţea „Mec D...”, sau „Mec X....”, sau cum le-or mai mecăi ei... Să vezi reţeaua mea... spuse ea şi plescăi, la propriu şi figurat, de plăcere şi plăceri.

      -Măcăi, afişă-spuse doar pentru el, Hauss-robotul-casă-imobil, cu ample relaţii şi cunoştinţe urbano-lingvistice. Evita să o contrazică-corecteze după ce a făcut-o odată şi s-a ales praful, sau mai precis cioburile, de minunata sa plasmă-faţă. Noroc că internaţionalizarea îi ajuta şi pe sărmanii roboţi utilitatri să înveţe şi din greşelile altora. Nu se încălca nici o lege robotică dacă stăpâna casei murea, odată şi odată, tot proastă.

     

      Cei doi roboţi au trecut la executarea ordinului. Tensiunea a crescut incredibil în creierele mega-nega şi pozi-tronice autohtone, neştiutoare de denumita tocăniţă. Ce să le faci? Nu era o denumire oficializată de mâncare şi ei nu erau vinovaţi. Au găsit doar referinţe nesemnificative, dar utile totuşi ca punct de plecare pentru noi verificări-aprofundări, la nivel inferior-popular, de genul:

      „I-au făcut tocană pe sârbi”.

      -Cine, ce, când, cum? li s-a ridicat roboţilor tensiunea.

      -Americanii...

      Atât le-a trebuit.

      -Dacă ei au făcut-o, atunci putem şi noi.

      Iar schimbul de informaţii secrete şi super-ultra-secrete a început şi a continuat ceva timp... Chiar mai puţin a durat apoi începerea realizării-executării „reţetei” pe plan local-continnental. Doar extinderea ei, prin „cooperare” internaţională şi pe celelalte continentele a mai durat ceva.... cât s-a putut, desigur.

     

      Cam aşa s-a întâmplat. Norocul meu şi al vostru, că vă pot povesti, este că mă aflam în Peştera Muierii, iar asta nu poate fi o necoincidenţă, când a început Apocalipsa.

      Au fost suficiente câteva bombardamente şi rachete intercontinentale în Balcani şi în Europa, spre Caucaz, că ruşii şi ceilalţi nu i-au mai iertat pe americani şi pe chinezi şi nici aceştia pe alţii, respectiv pe toţi. Roboţii nu mai pridideau să execute ordinul gospodinei, de extindere...

      Peste el se suprapuneau şi cele ale Oficialilor Atotputernici. Erau încântaţi nespus că puteau trasnspune în viaţă tot ce pregătiseră o viaţă. Exultau:

      -Bravo, bravo, splendid, daţi-i ..iiii...felicitări... alte măsuri complementare... complimente domnule ... etc...etc...

      Nu ştiu cum de i-am auzit de am mârâit:

      -Măsuri... complimente-tare... brrrr.. mrrrr...

      Cineva a bâzâit lângă mine.

      -Ce spui? Măsuri complementare şi nu complimentare? Mai lasă-mă.

      N-am scăpat nici eu de observaţia robo-sacului cu abilităţi de ruck-sak, cu acelaşi nume, pe care-l căram după mine; normal că pe picioarele-şenile proprii, nu-n spate. Nu puteam să-l reped prea rău şi să pierd timpul, pentru că el îmi relata sistematic, impasibil, ce sat, ce oraş, sau ce ţară mai era ştearsă de pe harta mondială şi ce frontiere s-au mai desfiinţat, prin unificarea lichido-tsunamică, sau geo-cutremurală, în diferite zone ale globului.

      Vă daşi seama ce chestie? Ce n-au reuşit milioanele de demnitari în timp a reuşit o simplă gospodină. Mă refer la unificarea Terrei într-o structură unitar-omogenă, ca sol, apă şi aer, cu un minim vegetal, un sub-minim animal şi câţiva singulari umani; termen generic, desigur.

      Marea-majoritate a roboţilor au pierit „la datorie” cum se spune, de voie, de nevoie, sau neavând încotro. Mica-majoritate a rămas fidelă omului, adică în slujba mea şi a altor câţiva necunoscuţi, împrăştiaţi-pierduţi-rătăciţi, care pe unde a apucat.

      Normal că se punea acum problema spinoasă a „teritoriului vid” şi deci a „primului venit, sau ocupant”. Ca logică a lucrurilor, venea cea a supremaţiei unuia asupra celorlalţi. Eram prea puţini ca să existe mai mulţi Supremi; peste cine... Nu că doream cu orice preţ, dar mi se părea perfect normal ca eu să fiu Singularul Absolut. Doar de la noi plecase totul. Îmi plăcea şi cum sună.

      I-am comunicat lui Ruck-sak decizia mea, cu certitudinea nealterată că o vor afla imediat toţi ceilalţi, întrucât calităţile lui de „purtător” nu o includea şi pe cea de confidenţialitate.

      Aşa am ajuns Singularul Absolut şi am preluat toate atributele, sau atribuţiile puterii, chiar dacă nu ştiam care sunt ele şi la ce mi-ar folosi. Părerea celorlalţi, care probabil că existau supravieţuind pe undeva, nu mă prea interesa, întrucât nu mă putea afecta.

      Normal că le comunicasem generos că nu mă amestec şi le las lor şansa Singularei Răspunderi Limitate la propriile lor persoane, doar aşa, ca să pară totul democratic şi nesilit de nimeni. Probabil că şi lor le păsa tot atât de mine.

      Un lucru pozitiv a fost faptul că unii, câţiva, nu ştiu care, au fost de acord cu sugestia-propunerea-decizia-dispoziţia mea de a ridica, nu noi ci roboţii, un Mausoleu pe locul unde a fost pulverizată Gospodina Anonimă, eroina care a dat viaţă noii noastre Societăţi Universal Singulare şi a permis dominaţia absolută a fiecăruia asupra propriei persoane şi a mea asupra tuturor. Ultima parte nu le-am spus-o. Era secretul meu încă. Singurul meu regret sincer era că nu am avut o contribuţie vital-esenţială, ca să nu spun nici una, la ”catastroficala mea ascensiune supremă”, cum am decis să o denumesc în anale. Din păcate nu eram nici măcar rudă îndepărtată cu Gospodina. Dar asta e. Uneori trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Şi am făcut-o.

     

      Trecusm prin multe. Tensiunea îşi spunea cuvântul. Obosit, am adormit. M-am trezit brusc în frig şi întuneric. Am mârâit, nu mormăit, nemulţumit şi iritat:

      -De ce-i întuneric? Nu văd nimic.

      Imediat Ruck-sak a făcut lumină.

      -Ce coşmar... Mi-e o foame de lup. Cred că rad tot ce ai, am spus simţind nu golul, ci vidul din stomac.

      Vocea seacă a purtătorului m-a făcut să tresar, puţin surprins de „duritatea-obrăznicia” tonului lui, inflexibil totuşi:

      -Unu: eroare. Nu-i coşmar. Doi: sugerez să vă impuneţi o foame de pui. De preferat de colibri. Nu putem părăsi grota. Toată hrana de la suprafaţă este intens iradiată. Cu ce aveţi puteţi rezista 47 de zile, Singularul meu Absolut.

     

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online