evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Eu şi Cu Mine  -  Solilocviu  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Punct. ªi atât  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Meduza (I)  -  Drum fără întoarcere  -  Taina norilor  -  Luminile oraşului IX  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Fragmente de... viaţă  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Meduza (XI)  -  Casa de la marginea pădurii  -  Labirintul de gheaţă  -  Caseta pirografiată  -  Soldatul  -  Zei şi oameni  -  În vizită la psihiatru  -  Flida Flado  -  Tranzit  -  Dependent TV  -  Decablat  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Legendele Căutării (II)  -  Parte din mintea ta  -  La copcă  -  Transcendere  -  În umbra deasă a realităţii  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Moştenire de familie  -  Pasomii  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Outland  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Gândacul  -  Între ziduri  -  Ceaţa  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Cunoaştere  -  Genocidul  -  Poză de buletin  -  Către a opta zi  -  Războiul lumilor  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Masa de duminică  -  Evadare din Paradis


Secretul

  D. Alexandru Ioan
Îmbrățișare
varianta print

D. Alexandru Ioan



Publicat Vineri, 17 Decembrie 2010, ora 15:07

       Era o zi călduroasă de sfârşit de vară. Soarele trona în tării, iar câmpul se unduia leneş sub razele sale dogoritoare. Câte un cuc singuratic încerca să-şi cânte viersul măiastru în note puţine. Vasile tocmai terminase de cosit locul acela dinspre jarişte pe care-l cumpărase de la un vecin mai de devale, cu puţin timp după ce se mutase în sat. Îşi puse mâna streaşină la frunte, miji ochii pentru a nu-i fi vătămaţi de lumina indolentă şi privi satisfăcut peste întreaga glie, apoi duse plosca la buze şi trase o duşcă sănătoasă. Apa călâie îi năvăli în gură şi-i inundă grumazul uscat învăluindu-l într-o senzaţie neplăcută. O scuipă imediat. Îşi scutură bine palmele izbindu-le unele de altele, se şterse de năduşeală, îşi ridică iţarii, îşi încinse brăcinarii, îşi descreţi opincile boţite, apoi îşi puse coasa peste umăr şi o porni fluierând voios spre propria ogradă. Nu-i era suficient să trăiască printre ei, dorea să fie aidoma lor, să trudească cot la cot, să se îmbrace la fel, chit că cei mai mulţi renunţaseră la portul din străbuni. Însă cel mai mult îşi dorea să-i asculte şi să le împărtăşească din iubirea sa. Îi erau dragi ţăranii, citise mult despre ei în anii în care se şcolise, iar acum renunţase la vechiul său trai de la oraş pentru a începe o nouă viaţă. Când trecu de locul plin de ciulini lăsat în pârloagă dădu bineţe celor câţiva moşnegi ce dormitau la umbra unui nuc bătrân, apoi salută vesel un cârd de flăcăi ce se duceau la scăldat râzând şi lovind glodul cu tălpile goale, iar când ajunse la marginea satului zăbovi o clipă pentru a privi tot câmpul. Înc-o zi şi treaba-i gata. Dar când să treacă drumul ăl mare de fier ce despărţea comuna în două sate inegale, simţi de-o dată cum îi zvâcneşte coasa, apoi fulgerător un tremur metalic îi străbătu tot corpul, încleştându-i mâinile pe lemnul de salcâm şi înţepenindu-i faţa într-o grimasă urâtă. Vederea i se-ntunecă într-o clipită. Se trezi spre asfinţit în şanţul năpădit de mănunchiuri murdare de pelin, urzici şi mătrăgună şi câteva tufe de sângele-voinicului ce se căţărase pe unul dintre maluri pentru a-şi întinde lăstarii până la grinzile îmbibate în păcură. Mâinile amorţite îi erau pline de bube urâte, purulente, lemnul coasei uşor înnegrit în locul de care-l ţinuse, coşul pieptului îl durea de parcă o mare greutate l-ar fi apăsat, iar când dădu să se ridice câţiva muşchi începură să-i zvâcnească necontrolat. Îşi reluă împleticit drumul spre casă, căznindu-se să-şi dea seama ce i se întâmplase. În împrejurimi nici ţipenie de om, doar el, amurgul nepăsător, copacii fremătători şi câinii ce-l lătrau ca nişte bezmetici, zvârcolindu-se de parcă ar fi intrat în ceasul morţii. În cele din urmă, după ce se împiedică de câteva ori, ajunse la poartă şi vru să intre-n ogradă. Nevastă-sa îl aştepta de două ceasuri în tindă, pregătită să-l ia în primire şi să-l boscorodească pentru întârzierea de care dăduse dovadă. Ei nu-i plăcea viaţa la ţară şi cu atât mai puţin să stea toată ziua bună ziua închisă-n casă. Însă când o zări, Vasile scoase un ţipăt înăbuşit şi se retrase înspăimântat câţiva paşi scăpând din mână coasa şi plosca. Femeia dădu să vadă ce-i cu el, însă bărbătul o luă la sănătoasa. Se întoarse pe la miezul nopţii, întră de astă dată prin fundul curţii şi se opri în şura goală. Se strădui să doarmă, foindu-se şi sucindu-se de pe-o parte pe alta, însă nu putea nicidecum să pună geană pe geană. Ce se întâmplase cu Florica, ce erau cu toate acele aţe întunecate ce ieşeau din ea, se zvârcoleau în aerul din jur şi apoi se-ntorceau în trupul femeii? După îndelungi frământări ieşi în câmp, se aşeză pe iarbă, printre pălcuri de flori sălbatice, frumos mirositoare, şi privi acele stele ciudate ce licăreau palid pe cerul albăstrui, scânteind în distanţe crescânde, trimiţându-şi în reci pâlpâiri candide mesajul lor pentru totdeauna ferecat în luminile unor lumi demult stinse. Când zorii zilei se-ntinseră trandafirii cuprinzând orizontul, cufundându-l în nuanţe calde, ireale, omul smulse o şindrilă, trecu de intrând şi pătrunse călcând pe vârfuri în pridvorul ce mirosea a timp trecut şi a scaieţi arşi în văpăi molcome, atemporale. Dădu să deschidă uşa, dar un vecin trecu chiar în acel moment pe drumul cel mare şi-l salută c-o voce serioasă, guturală. Vasile lăsă şipca să cadă pe podea, se retrase grăbit şi ieşi prin fundul curţii-n câmp, respirând din greu. După ce-şi mai trase sufletul o porni prin spatele grădinilor, urmărind cu ochi mari, îngroziţi şi-ngrozitori, oamenii ce se duceau cu noaptea-n cap la muncile câmpului, iscodindu-i cum învălmăşesc paiele, le leagă snopi, le iau în cârcă şi le cară acasă. Era însă ceva diferit cu ei, ceva terifiant trăia înăuntru lor, nişte scheletice fiinţe înspăimântătoare ce-şi trimiteau unele altora, prin supurante braţe cadaverice, subţiri ca nişte sinapse, şiruri încolocite de fâşi întunecate. Îşi privi mâinile, picioarele, tălpile, îşi pipăi faţa, tâmplele, îşi mirosi palmele, încercând să le-nţeleagă, să vadă dincolo de ele, de carne şi oase. Dar era tot el, aceste mâini murdare, aceste unghii pe jumătate roase, acest corp bolnav de care se ataşase, era tot el. Ei însă, ei nu mai erau ei, oameni în care crezuse şi pe care-i luase ca pe nişte certitudini. Şi traiul în care se complăcuse o viaţă întreagă străduindu-se să uite se destrăma acum în clipe-nnegurate. Cu ei era ceva în neregulă. Nu-şi dădeau seama - aşa cum tăiau grâul, adunau şi zvântau snopii, culegeau boabele şi le vânturau pentru a le separa de pleavă - că-i ceva ce se-nfiripase inlăuntrul firii lor. Nu ştia de când, însă în mod cert nu era de ieri, de ieri a putut doar să vadă, însă acel ceva stătea acolo, pândind, comunicând prin pestinenţiale fascicule întunecate, lugubre emaţii înecăcioase ce strangulau aerul rece-al dimineţii, spănzurau o vreme prin copaci apoi li se întorceau sub piele. Nu, nu era nebun. Ştia că nu e. Dorea să nu fie, oh, cât şi-ar fi dorit să fie! “Vedenii”, îşi spunea şi-şi înfingea unghiile până la sânge-n carne. Spre seară, pe măsură ce fâşiile deveneau tot mai pale, fasciculele tot mai estompate, prinse ceva curaj şi se arătă la faţă. Oamenii schimbau nepăsători vorbe, scuipând tutun pe pământul bătătorit. Trecu repede pe drumul cel mare, îşi scoase în grabă pălăria, le aruncă pe furiş priviri bănuitoare, lăsându-i să priceapă că e bine şi că-şi vede de ale sale. Parcă se mai calmase, inima i se mai domolise, frica i se mai potolise, dar în camera sa tot nu îndrăznea să intre. Se apropia, se holba pe fereastră, îşi vedea soţia aşteptându-l la lumina gălbuie a candelei, apoi pleca oftând. După o săptămână încheiată, nevasta îşi făcu bagajele şi plecă la părinţi. Îl găsise zilele trecute dormind în şură, îi mai bandajase din răni, îi vorbise crezând că s-a făcut înţeleasă, dar iată că el tot nu păşea în casă. Lumea începuse şi ea să-l bârfească. Însă el se străduia, cu toată spaima ce-l înmărmurea în faptul zilei şi teama de la lăsarea nopţii, el încerca. Totul era o greşeală, privirea îi juca pesemne feste, ochii cărora nu mai putea să le dea crezare erau mâncaţi de neştiute boale. Dacă, dacă totuşi e adevărat? Ce-ar fi însemnat? Că va trebui să-şi petreacă tot restul zilelor într-o nesfârşită stare de fugă şi-amânare?

      Într-o seară vecinul de devale îl înfăşcă de-o mână şi-ncepu să-l descoasă, ţinând cu orice preţ să afle ce-i cu el. Vasile profită de această nedorită ocazie - şi de faptul că la lăsarea întunericului totul părea să reintre în făgaşul său - şi-ncercând să zâmbească îi spuse printre lacrimi amare:

      -Nu ştiu ce-i cu mine, zău că nu pricep. Ziua nu văd bine, înţelegi? Îmi pare că oamenii, tu ori nevastă-mea bunăoară, sunt, nu ştiu cum să-ţi spun, locuiţi. Nu, nu aşa, ci mai degrabă posedaţi de ceva foarte întunecat. Nu, doar tace şi pândeşte. Nu ştiu, gândurile mele. Nu pot să ţi le spun, mă-nţelegi? Nu, nu-s aşa de importante, dar încă-mi este frică. De lumină, de ce văd în ceilalţi când e lumină.

      Însă consăteanul nu era prea convins c-o să-i fie bine, se temea ca ezitarea de moment o să se transforme-n îndărătnicie şi-ndărătnicia-ntr-o permanentă evitare, aşa că stărui că-l poate vindeca şi nu se dădu bătut până ce nu-l trase după el până la şezătoarea unde se strângeau seară de seară în zilele de vară toţi vorbăreţii satului. Îi dădură asigurări că tot ei sunt, spuseră şi câteva glume mai deocheate pentru a întări acestea, îl puseră chiar şi să bea, iar pe nesimţite, în veselia generală, lui Vasile începu să-i piară teama şi să i se dezlege limba. Ce uşurat se simţea că n-a fost decât o-nchipuire şi cât de bine îi era în mijlocul acestor persoane şugubeţe pe care le îndrăgea aşa de tare. Îşi şterse năduşeala şi mai dădu pe gât un pahar de tărie.

      -Uf, că prost am mai fost. Cum să nu fi fost nebun dacă tot timpul mă ascundeam ca un animal şi vă pândeam cât era ziua de lungă? Ştiţi unde dorm de mai bine de-o săptămână? În şură!

      Se iscară hohote de râs, iar câţiva flăcăi îşi trântiră cu năduf căciulile de pământul bătătorit, amuzaţi nevoie mare.

      -Că sperios mai eşti măi omule!

      -Nici nu vă închipuiţi! Da’ doar ziua. Noaptea în schimb n-am nimic.

      -Da’ tot nu ne-ai zis de ce secret e vorba, intră în discuţie un moşneag chelbos.

      -Asta o să v-amuze cel mai tare, zise Vasile. Totu’ a-nceput pe vremea când eram mic şi stăteam în parc seara târziu ca să mă uit la stele. Îmi părea că lumea asta nu există. Adică nu în felul în care ni se prezintă nouă acum. Era ceva prin care se dădea de gol, nişte mici diferenţe pe care dacă stăteam o vreme să le caut ieşeau singure la iveală. Mici crăpături prin care puteam vedea dincolo de ea, cum să vă spun, ca o croială de mântuială. Eu în schimb eram singurul ce existam, creat de nişte fiinţe ce doreau să pună la cale ceva ce-mi scapă, iar pe mine doar experimentau să observe dacă-mi pot da seama.

      -Cum aşa, tot universul ăsta mare îl făcuseră doar pentru tine? Întrebă un flăcăiandru mai cetit, belind curios ochii.

      -Nu, nu, n-ai înţeles. Universul nu există decât în gândurile mele, dar nu ca un lucru palpabil. Ştii ce-i aia palpabil, nu? Existenţa asta nu-i decât o bulă în jurul meu, fiinţele astea de m-au plămădit nu risipesc deloc materiale.

      -Cum o bulă?

      -Adică, cum să vă spun... Ceea ce văd este doar pentru ochii, ceva ce nu-i încă făurit. N-are substanţă. De pildă copacul acela. E doar o vedenie, da’ pe măsură ce mă apropii de el prinde contururi tot mai desluşite, iar când întind mâna să-l ating, atunci există. Dar, ca să economisească material din ăsta, locul din care am plecat dispare încet în urma mea.

      -Şi despre ce material e vorba de poate lua aşa repede orişicare formă?

      -Nu cunosc, ţin minte că mi-am stors şi eu creierii când eram mai mic şi ajunsesem la o concluzie, da’ am uitat de atunci. E un fel de întuneric ce păstrează în el memoria ce mi-a lăsat-o mie. Asta îl ajută să se reîntrupeze.

      -Da’ noaptea ce se-ntâmplă? Intră în vorbă un gură cască.

      -Când dorm, întrebi? Păi atunci nimic nu mai există, decât eu.

      -Adică eu, se porni un alt pierde vară, înseamnă că nu fac nimic cu nevastă-mea?

      Se iscară iar hohote vesele în mica şezătoare de sub firmamentul pe care aştrii năclăiţi în depărtări imuabile păreau doar simple filamente împrăştiind o lumină oarbă.

      -Şi de ce te temeai atât de mult să ne zici năzbâtia asta? Întrebă bătrânelul chelios ce rămăsese serios în tot acest timp.

      -Că dacă or să afle fiinţele astea că ştiu, că le-am descoperit secretul, n-or să mai aibă nevoie de corpul meu, de gândurile mele. Am să devin inutil iar ele or să se descotorosească numa-ndată de mine.

      Sătenii râseră, iar el mai trase-o duşcă din sticla pe care un altul i-o întinse. Apoi, deplin mulţumit, se ridică şi se scuză motivând că trebuie să plece. Nu dormise prea bine în ultima vreme, iar acum începuse să-i vâjâiască mintea de la atâta tărie. Vecinul de dăvale se oferi să-l conducă, însă Vasile îl refuză. Nu-i mai era teamă nici cât negru sub unghie. Se comportase ca un nesocotit, iar oamenii fuseseră îndreptăţiţi să-l creadă nebun. Dar ce bine că totul a trecut şi că a reuşit să se apropie aşa de mult de ei. Puteai spune chiar că le intrase la inimă. Da, chiar aşa, le intrase la inimă, îi cucerise definitiv prin hazul său.

      Mergea împleticit, de abia ţinându-se pe picioare, îndrugând tot felul de cuvinte fără nicio noimă. Când dădu să treacă drumul de fier un tren veni fulgerător şi-l izbi în umărul drept, azvârlindu-l în şanţul plin de buruieni, chiar în locul în care zăcuse cu opt zile-n urmă. Cum de nu-l auzise? Cum de nu-l... Din corpul său cald, printre firicelele de sânge ce se scurgeau agale printre mănunchiurile murdare de pelin şi mătrăgună, emanaţii întunecate supurau din bubele negre, se-ntindeau ca nişte braţe, se-mpreunau şi dispăreau în pământul tot mai rece. Cu ochii larg deschişi şi cu ultimile suflări ce încă-l mai ţineau în viaţă privea stelele cum se sting rând pe rând în depărtări de gheaţă, copacii cum se contopesc cu stâlpii şi firele de electricitate într-o negură profundă, deasă, iar gardul decrepit cum se despoaie de haine ca d-un strat gros de praf şi se topeşte în aerul tot mai pâclos, mai întunecat. Lătratul câinilor ce-l urmărise în toată această vreme, dar de care uitase, se transformă şi el umil în beznă.

     

© Copyright D. Alexandru Ioan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online