evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Detenţie  -  Meduza (XII)  -  “Virusul”  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  The Alien Revolution  -  Proiecţionistul  -  Gustul libertăţii  -  Ultima frunză  -  Praf minune  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Halucinaţie  -  Întunericul de dincolo  -  Ultima eclipsă (II)  -  Himera  -  Colecţionarul  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  În noapte  -  Fabrica de vise  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Simbioza  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Lacrimi de stea  -  Anul 10000  -  Cerşetorul  -  Între ziduri  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Dona  -  Avatarul  -  Cursa  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Cu preţul morţii  -  Conştientizarea  -  Stâlpnicul  -  Fragile  -  Lumină dublă  -  Aer  -  Gender X  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Coconul  -  Povestea unui ceas  -  Boaba de spumă  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Recreaţia  -  Arma secretă  -  Vânătoarea  -  Fragmente de... viaţă  -  Depozit.03  -  "ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"


Molecula Vieţii de Apoi

Paul Boncuţiu



Publicat Vineri, 17 Decembrie 2010, ora 15:20

      Deschise cu greu ochii întrebându-se unde se află. A încercat să îşi mişte capul, dar o durere îngrozitoare i-a parcurs zona frontală. „Ce dracu se întâmplă cu mine?”. Suportând durerea în speranţa că e ceva trecător, se ridică uşor într-un cot, acomodânu-şi privirea cu semiobscuritatea din încăpere. Nimic deosebit, nimic frumos, nimic ce ar putea să îi ofere indicaţii despre locul unde se află. Imaginile i se perindară prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă.

      - Nu ar trebui să îl sedăm? Întrebă un doctor aplecat asupra lui, cu un bisturiu în mână.

      - Nu, în nici un caz, spuse o voce a cărei faţă nu intra în raza lui vizuală. Trebuie să îl lăsăm să simtă tot... e necesar pentru corpul lui şi pentru sistemul neuronal să parcurgă toate etapele.

      - Bine, fie cum zici tu, dar dacă ceva se întâmplă, vina e a ta!

      „Ce naiba?!?” Imaginile pe care tocmai le văzuse, cei doi doctori, nu îi oferiseră decât o mai mare bulversare. În continuare nu ştia ce căuta acolo şi ce au încercat cei doi să facă. Simţea că îi explodează capul, dar cu toate acestea a încercat să se ridice. O grimasă de durere l-a aruncat înapoi în cerceafurile murdare. Fiecare muşchi, fiecare enzimă, fiecare celulă, fiecare moleculă din corpul lui îi provocau durere. A rămas o perioadă răstignit pe spate, cu ochii în tavan. Atunci a reuşit să observe camera de luat vederi care se afla într-un colţ, îndreptată înspre el. Ledul roşu intermitent îi arăta că se transmiteau imaginile către un receptor. Tot atunci a mai văzut şi aparatele din partea dreaptă a patului, aparate la care era legat şi patru perfuzii de diferite culori ale căror tuburi intrau sub pătură.

      - Nu are ce să se întâmple!

      - Da, Chris, pentru tine totul e foarte simplu. Gândirea ta bivalentă îţi permite să priveşti tot ce se întâmplă într-un mod dualist.

      - Fii serios, în cazul acesta nu e nimic care să merite mai multă atenţie decât ofeream înainte.

      - Trăieşti sau mori, nu ? Parcă aceste e sloganul tău în aceste cazuri! Ambii doctori se opriră pentru moment privind ochii speriaţi şi injectaţi ai celui de pe pat.

      - Uită-te şi tu la el! spuse Chris, vocea de mai devreme, în continuare fără chip. A ales să participe la acest eveniment doar pentru că e un idealist! Crezi că dacă va trăi va putea să schimbe ceva? Va putea să îşi ducă la capăt idealurile?

      - Probabil că va încerca...

      Bisturiul i-a provocat o durere care rapid s-a transformat în panică.

     

      Din nou imaginile i-au invadat creierul, făcându-l să se întrebe ce s-a întâmplat cu el acolo. „Despre ce eveniment vorbeau cei doi doctori, şi cine erau cei doi?” O mulţime de întrebări şi nici un răspuns evident. Nu putea să îşi aducă aminte nimic. Mişcările îi erau limitate, iar pentru că imaginile nu au mai apărut, a ales să închidă ochii şi să se lase pradă somnului.

      S-a trezit avându-i din nou pe cei doi doctori deasupra lui. Iniţial a crezut că e sub influenţa viziunilor de mai devreme, dar lipsa instrumentelor, şi a măştilor celor doi i-au arătat că e din nou în acea cameră sinistră şi în continuare legat la o mulţime de aparate. Durerea a dispărut, ceea ce i-a permis să îşi mişte membrele în voie.

      - A revenit, spuse Chris, vocea care într-un final a primit un chip.

      - Bun, bun! se simţea exultare şi excitare în glasul celuilalt. Ce crezi că ar trebui să facem acum? continuă el aproape şoptit.

      - Continuăm aşa cum am stabilit, Alex! Avem nevoie de el ca să plecăm de aici, adu-ţi aminte!

      - Da, da!

      - Chris! Alex îl trase pe Chris de braţ, ducându-l câţiva paşi mai încolo. Nu ştiu dacă pot să continui jocul acesta. Poate ar fi mai bine dacă ştie ce se întâmplă!

      - Fii serios, Alex! pufăi Chris la auzul acestui nonsens. Nu contează ceea ce e, ci menirea pe care i-am oferit-o, adu-ţi aminte asta!

      Realiza că era vorba despre el, dar nu ştia despre ce vorbeau cei doi. I-a catalogat rapid, oferindu-le fiecăruia câteva caracteristici, dar fără să ştie de ce făcea acest lucru. Chris era cel autoritar, liderul dintre cei doi, deşi a presupus că inteligenţa mai mare aparţinea celui numit Alex. Acesta pe de altă parte părea să fie puţin dezechilibrat din punct de vedere emoţional, ceea ce îi conferea lui Chris un anumit control asupra lui. De asemenea deciziile stăteau în mâna lui Chris, Alex fiind consultat doar formal în legătură cu diferite probleme, mai ales că aparţinea tagmei celor sceptici.

      O zguduitură destul de puternică, urmată de firicele de praf prelingându-se din fisurile tavanului încăperii i-au făcut pe cei doi doctori să se privească speriaţi.

      - Se pare că a început! Haide să îl decuplăm de la aparate.

      - Eşti sigur că e pregătit, Chris?

      - Nu prea avem de ales, nu-i aşa? Adică, analizează şi tu puţin problema în care suntem băgaţi! Vezi o altă cale de scăpare? mişcarea de la stânga la dreapta a capului lui Alex a confirmat că nu avea altă soluţie.

      - Bun atunci! Pregăteşte-te te rog să îi administrezi injecţia finală...dacă trecem cu bine de pasul acesta, mai avem o şansă. Chris s-a oprit puţin, uitându-se pierdut în ochii pacientului. Acesta la rândul lui îl privea mirat, fiind total în necunoştinţă de cauză.

     

      O femeie frumoasă dormea lângă el, într-o cameră aranjată, într-un pat curat şi mare. Poza de pe noptieră şi câinele de la piciorul patului îi aduseră aminte unde se află. Se întoarse către femeie şi o mângâie tandru pe obraz. Uşa de la cameră trântită de perete l-au făcut să tresară şi să se pregătească de atac, dar în cameră au dat buzna doi copii de vârste apropiate. Poza de pe noptieră îi confirmă ceea ce deja ştia. Soţia lui se trezise şi ea, şi acum se juca cu copiii care săriseră vioi în pat. Se întinse către el şi îl sărută de bună dimineaţa.

      A deschis ochii. Îl dureau din nou, dar de data aceasta era o durere mult mai suportabilă.

      - Ce naiba mi-aţi făcut? se adresă el celor doi doctori care îl priveau mai mult speriaţi.

      - E bine! a răsuflat Chris uşurat. Am reuşit!

      - Ce aţi reuşit? Unde sunt? Ce mi-aţi făcut?

      - În primul rând, interveni Alex, va trebui să continui să accepţi ceea ce am discutat înainte...

      - Dacă aş şti ce am discutat înainte, probabil că mi-ar fi uşor să duc o discuţie cu voi! se uita în continuare încruntat la cei doi doctori care la rândul lor se uitau la el savurând din plin victoria.

     

      Au ieşit amândoi din încăpere, fără să zică nimic, lăsându-l în continuare pe pacientul lor într-o semiobscuritate cognitivă. Era necesar să fie confuz şi era necesar să încerce să descopere singur cât mai mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de a interveni ei.

      - Chris, timpul nu ţine cu noi! Adu-ţi aminte cum am fost depăşiţi de cealaltă realitate data trecută! Nu ne mai permitem să o ratăm încă o dată!

      - Mda...aşa e, mormăi Chris gânditor.

      Evoluţia...gândurile lui Chris îl îndepărtară pe acesta de vorbele partenerului lui. Evoluţia...evoluţia a fost cea care i-a aruncat în această situaţie şi acum se pare că tot evoluţia are să îi şi scoată din ea. Cu câteva luni în urmă erau doi tineri doctori fizicieni respectaţi în comunitatea lor mai ales datorită numeroaselor lor încercări de a separa timpul. Urmăreau să creeze falii în continuitatea spaţiu-timp pentru a delimita şi a accesa ideea de „univers paralel”. Încercările lor au fost încununate de succes doar până la delimitare. Premiul Nobel primit i-a impulsionat şi mai mult în continuarea muncii lor. Chris îşi aducea aminte de primul cobai pe care l-au trimis într-o realitate paralelă. Informaţiile primite de la acesta aparţineau unei miimi de secundă, timp în care cobaiul a fost prins între cele două realităţi. A fost de ajuns pentru a realiza că e posibila trecerea. Mai departe totul s-a petrecut atât de repede...A apărut Alex cu ideea lui de a folosi un costum format din particule exotice ţinute apropiate de un câmp de unde electromagnetice emanate de către chiar creierele lor. Acest costum ar fi trebuit să le permită să stea agăţaţi destul între realităţi încât să poată să observe, să culeagă informaţii şi să revină înapoi. Ideea s-a dovedit a fi bună, dar minutul petrecut în ambele realităţi a consumat costumul de materie exotică. Cei prezenţi au asistat neputincioşi la trecerea celor doi colegi dintr-o realitate în alta. Au văzut timpul distorsionându-se, au vazut corpurile lor transformate în praf molecular, au văzut norul creat absorbit în cealaltă dimensiune.

      Amândoi au rămas uimiţi când au văzut universul paralel. Totul în jurul lor se mişca foarte repede, totul se modifica, se altera, murea sau se năştea. Nu ştiau ce să creadă, ce se întâmplă. Au crezut că se aflau într-o lume în care totul se petrecea foarte repede, în care timpul cunoştea alte limite sau caracteristici. Asta până când cineva s-a oprit din mişcare în apropierea lor. Spre surprinderea lor, era umanoid.

      Îi studia atent, mişcându-şi în mod continuu buzele. Părea că vorbeşte cu el însuşi, dar de fapt s-a dovedit în curând că era un mijloc de comunicare, deşi cei doi nu au văzut nici un aparat ataşat de corpul umanoidului. În scurt timp, se văzură înconjuraţi de o mulţime de umanoizi, buzele tuturor mişcându-se, dar fără să scoată vreun sunet. Sunet...atunci au realizat amândoi că nu se auzea nici un sunet, nici o adiere, nici o şoaptă. Unica explicaţie pe care o găsiră atunci a fost mişcarea continuua şi viteza cu care se deplasa timpul în acel univers.

      Cel care s-a oprit primul se apropia acum de ei, deloc ameninţător. Părea a fi un om blând, nu prea bătrân, dar destul de înţelept pentru a acţiona corect în asemenea situaţii. Le-a pus câte o mână pe umăr şi a închis ochii. Următorul moment a însemnat începutul aventurii lor.

      S-au trezit în mijlocul acelei mişcări rapide pe care o văzuseră mai devreme. De data aceasta puteau ei să îi vadă pe cei care se opriseră mai devreme lângă ei pentru a-i observa. Păreau a fi stane de piatră. Apoi vedeau cum îşi revin la normal, unul câte unul. Nu puteau decât să presupună că au intrat şi ei în mişcarea normală.

      - Cine sunteţi şi de unde veniţi?

      Chris îşi aduse aminte că întrebarea aceasta a adus cu ea un şir lung de alte întrebări, şi apoi încă multe altele. Apoi au urmat demonstraţiile, după ce umanoizii, specia numită Prels, au aflat că cei doi erau oameni de ştiinţă veniţi dintr-o altă dimensiune. Au vrut să vadă dacă înţeleg tehnologia lor, ceea ce s-a dovedit a fi un succes total, aceasta asemănându-se într-o mare măsură cu cea de pe Pământ. Chris şi Alex nu au putut decât să presupună că şi în această realitate, oamenii erau tot oameni, deşi mai evoluaţi. Au avut noroc, spuneau ei la un moment dat, că nu au accesat un univers paralel din trecut, din starea incipientă a dezvoltării umane. Nu ar mai fi dispus de tehnologia şi uneltele necesare pentru a încerca să îşi croiască un drum de evadare înspre dimensiunea lor.

     

      Întreaga structură se cutremură. De data aceasta, imaginile din capul lui erau clare şi cu multă plăcere a constatat că se putea mişca liber. Nici măcar nu mai era legat de pat. Şi-a scos toţi electrozii prin care era legat la aparate, pregătindu-se să coboare din patul înalt de spital. O explozie puternică l-a lipit de peretele din spate, tăindu-i respiraţia. Urechile îl dureau şi inima îi bătea puternic în piept. Praful ridicat, mirosul de fum şi lipsa oxigenului l-au dus în pragul leşinului. A văzut tatuajul de pe mână cu puţin înainte ca ochii să îi fie acoperiţi de vălul roşu. L-a atins uşor, o mişcare instinctivă, neştiind de ce face acest lucru. A început de la primul cadran, urmând apoi hiperbola ce cobora intersectând un punct verde. Pe măsură ce degetul său urmărea linia hiperbolei, aceasta îşi schimba culoarea într-un auriu strălucitor pentru ca apoi să revină la starea iniţială. A atins cu teamă punctul verde, chinuindu-se să mai rămână conştient pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Simţea că ceva important are să urmeze, dar nu ştia exact ce.

      Totul în jurul lui a început să alerge, să se mişte cu o viteză mult prea mare pentru creierul care părea a nu fi capabil să perceapă ceva. S-a ridicat de jos, în timp ce corpul lui începea să fie acoperit de un costum. Inflexiunile costumului, tendinţa acestuia de a străluci l-a dus cu gândul la hiperbola de pe mâna sa, acum acoperită. Cu toate acestea, în acelaşi loc, costumul a păstrat un punct verde. A pus degetul pe punct. Lumea a revenit la viteza normală.

      - Anel! De unde ai apărut? Chris l-a întâmpinat cu braţele deschise.

      - Nu ştiu ce s-a întâmplat! deşi vroia să fie speriat, experienţa prin care tocmai trecuse o găsise mai mult decât plăcută.

      - Ai descoperit costumele, ai descoperit o parte din tine! Chris îl luă de braţ şi îl trase înspre un colţ al camerei, plină de altfel de doctori în halate albe, aplecaţi toţi asupra unui pacient.

      - Nu trebuie să ştie nimeni ce s-a întâmplat, spuse Chris surescitat, şoptindu-i la ureche. M-ai înţeles? Nimeni, nimeni nu trebuie să ştie cine eşti tu, sau ce e cu gândurile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru noi. Adu-ţi aminte scopul pentru care exişti...

      - Dar nu îl...

      - Ba îl ştii, doar că deocamdată nu vrei să accepţi...corpul tău nu vrea să accepte!

      Chris îl privi în ochi, speriat, dar fericit totodată. Mai devreme au crezut şi el şi Alex că Anel a fugit şi că unica lor şansă a dispărut. Se văzură blocaţi pe vecie în acea dimensiune în care nu aveau nici cea mai mică şansă să se integreze. Erau conştienţi că mai erau în viaţă doar pentru că a muri acolo însemna un sacrilegiu. Moartea însemna aruncarea celor cărora le-a venit timpul, fără costum, în ceea ce ei numeau Vârtejul. Acolo timpul nu era o constantă, timpul era variabil exponenţial crescător. Cu cât stătea cineva mai mult înăuntru, cu atât viteza de deplasare creştea. Finalul nu era cunoscut, deoarece nimeni nu s-a întors din această variabilă.

      Acum, Chris se uita la unica persoană care ar fi putut să îi treacă din această realitate în realitatea lor.

      - O să încerc, Chris, îţi promit, o să încerc! Anel a schiţat o stare empatică referitor la situaţia lui Chris şi a lui Alex, dar nu i-a reuşit prea bine.

      - Am să te rog să te duci acum la apartamentele noastre şi să ne aştepţi acolo. Dar te rog, nu intra în vorbă cu nimeni, şi totul are să fie bine.

      Câţiva doctori se întoarseră către ei uitându-se insistent în direcţia lor. Obscuritatea camerei nu le permitea să distingă clar formele din colţul încăperii, dar aproape imediat, Chris a apărut la lumină, în timp ce forma cealaltă dispărea înspre ieşire.

      Chris şi-a simţit creierul invadat de minţile celorlalţi, interogat, chestionat şi clasificat ca reprezentând deocamdată nici o ameninţare pentru ei. A mulţumit în gând „gândacului” instalat pe câteva sinapse din cortex pentru a bloca accesul oricărui Perls la gândurile lui. Cu toate acestea, rămăsese posibilitatea comunicării. Răspunsurile la întrebările rapide le devia acestora atenţia de la lipsa gândurilor lui Chris. În acest fel, puteau să îşi protejeze încercarea de evadare din această realitate. Problema lor curentă s-a dovedit a fi chiar dorinţa acestor Perls de a-i ţine lângă ei, de a afla cât mai multe despre specia lor şi despre Pământ, locul de unde ei au venit. Alex a apărut lângă el, tocmai la timp pentru a-l scoate pe Chris din nesfârşitul şir de întrebări la care era asaltat. Un semn discret aruncat către Alex i-a fost deajuns acestuia pentru a realiza că ceva important s-a întâmplat în scurta lui lipsă.

     

      Nu putea să îşi identifice gândurile. Încerca. Survola necontenit imensitatea memoriei stocată în creierul său. Deocamdată nu ştia nici măcar unde se află, cine e, sau care e menirea lui. Cu toate acestea, în timp ce se îndrepta spre un zid aflat la aproape zece metri în faţă, a ştiut că trebuie să alerge. A aruncat o privire asupra unui indicator de pe globul ocular care pentru el părea a fi o măsură a timpului. A simţit că aşa e normal, că asta trebuie să facă. La început uşor, câţiva paşi, apoi din ce în ce mai tare, urmărind constant distanţa care îl separa de zid. La mai puţin de un metru viteza de deplasare era destul de mare pentru ca impactul să îi provoace o serie de daune serioase. A atins punctul verde de pe antebraţ, cu doar o fracţiune de secundă înainte să ia contact cu zidul gros. Timpul s-a oprit. A trecut prin zid ca şi când acesta nici nu a fost acolo, măsurându-i consternat grosimea. Apoi a urmat panica. S-a văzut undeva sus, deasupra unui imens conglomerat de clădiri, plutind. Cu toate acestea, nu cădea, ci din contră, se deplasa. În jurul lui, o mulţime de persoane la fel ca şi el făceau aceeaşi mişcare de deplasare. Părea a fi într-un tunel, iar indicaţiile care îi apăreau pe globul ocular le folosea pentru a-şi controla deplasarea.

      - Hei! Dă-te din calea mea! a încercat din răsputeri să îşi schimbe traiectoria, dar, din nou panicat, şi-a dat seama că e una prestabilită, deoarece nu putea să facă nici o mişcare.

      A închis ochii aşteptând impactul cu persoana care se deplasa pe aceeaşi traiectorie ca şi el, dar din sens opus. Apoi s-a gândit că celălalt individ ştie ce trebuie să facă, şi că nu va permite o coliziune la o asemenea înălţime. L-a văzut pe celălalt la mai puţin de un metru, neclintit, liniştit, calm. Contopirea corpurilor lor i-a oferit o senzaţie asemănătoare cu cea de mai devreme, când a trecut prin zid. Totuşi, de data aceasta a trecerea prin corpul celuilalt a însemnat ceva mult mai complex. A primit câteva imagini a ceea ce părea a fi viaţa celuilalt. Din nou a trebuit să facă nişte presupuneri legate de ceea ce tocmai s-a întâmplat. „Să fie acesta modul de transport? Să fie modul de comunicare? De unde am ştiut destinaţia? Şi ce ea fost cu toate acele informaţii care îmi erau afişate pe retină?”.

      O mică bucăţică din memoria celuilalt a rămas impregnată în creierul lui, sub formă de imagini reziduale. Nu multe, dar îndeajuns pentru a vedea şi a afla cine era persoana respectivă.

      - O, nu, nu, nu! din nou a încercat disperat să îşi mişte corpul, dar exceptând irisul, nici un alt muşchi nu răspundea comenzilor. Nuuu!

      Urletul său disperat nu a fost auzit de nimeni deoarece în realitate nu a existat. Dar spaima provocată de clădirea imensă de care se apropia cu o viteză uluitoare exista în el şi îi provoca fiori de groază. Cu cât se apropia mai mult, cu atât se ruga să existe o intrare. Dar cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea mai clar faptul că acea clădire era un înalt zid fără nici un geam, fără nici o uşă sau balcon sau altceva care să denote o legătură cu exteriorul. A trecut prin zid cu ochii închişi, strânşi şi cu corpul contorsionat. Cel puţin aşa avea senzaţia. Dar nimic nu s-a întâmplat. Nici o durere, nici o cădere, nici un impact. Cu puţin curaj a deschis un ochi. „Evident!” îşi spuse răsuflând uşurat la vederea camerei plăcut amenajată. „Doar am trecut prin zid când am ieşit....e normal să intru la fel!” a continuat să analizeze situaţia, acceptând modul comic în care s-a comportat mai devreme. A înaintat până în mijlocul camerei încercând să îşi dea seama ce nu era în regulă acolo. S-a plesnit exasperat cu mâna peste frunte, uitându-se la corpul lui aflat în centrul unei mese rotunde de cafea. A mai făcut doi paşi doar pentru a-si vedea picioarele dispărând în materia canapelei. Abia atunci a văzut butonul verde de pe antebraţ, acum roşu şi pâlpâind.

      Informaţiile pe care le primea prin globul ocular s-au schimbat în momentul în care a ieşit din dilatarea timpului, oferindu-i alte informaţii decât cele din timpul deplasării. Indicatorul scurgerii timpului îi arăta că nu a trecut nici o secundă de la momentul intrării în acea stare, deşi pentru el a părut îndeajuns de mult. „Mai ai multe de învăţat despre ce se întâmplă aici şi despre cine eşti, băiete!” îşi spuse el înainte de a începe să exploreze camera. Două bătăi în uşă l-au făcut să tresară, dar s-a îndreptat liniştit către uşă fiind convins că ar trebui să dea peste cei doi doctori de mai devreme.

      - Mă bucur să văd că eşti în viaţă! vocea era atât de familiară. Pentru Anel suna atât de cunoscută şi atât de feminină.

      - Cine eşti? Te cunosc de undeva? se uita la personajul feminin ce stătea zâmbitoare în cadrul uşii, aşteptând o invitaţie.

      Ochii ei au tresărit la auzul acestei întrebări şi linia sprâncenelor frumos aranjate s-a deformat. A făcut un pas către el, îndeajuns pentru a ieşi din semiobscuritatea care îi ascundea trăsăturile complete. Era un Pearls, o femeie Pearls, prima pe care Anel o vedea de când s-a trezit. Era diferită de umanoidele pe care le cunoştea el. Avea un ten sclipicios, părul îi lipsea cu desăvârşire şi craniul... Craniul! Anel a făcut un pas în spate...

      - Ce e asta? a întrebat uimit la vederea craniului pulsând. Ce eşti tu?

      - Mă mir să aud asta de la tine, Anel! Sunt... dar se opri înainte să mai spună ceva. Începu să îl privească cu atenţie, să îl pironească cu privirea.

      Craniul ei, scalpul, a început să se deformeze, să se unească cu circumvoluţiunile vădit evoluate ale creierului ei. Se putea vedea fiecare ondulare, fiecare crevasă, fiecare zonă a creierului. Apoi a urmat coloritul. Apoi a urmat prima imagine. A recepţionat ceea ce femeia din faţa lui dorea să îi transmită. În mod surprinzător, Anel a ales să asculte de femeia aceea. Încă sub influenţa creierului femeii, Anel s-a îndreptat spre o uşă care în momentul în care a deschis-o s-a dovedit a fi o baie. A intrat aproape precaut, deşi cumva conştientizând faptul că nu avea cum să i se împotrivească femeii şi în consecinţă a ales să nu lupte. Oglinda din faţa lui a fost tot ce a avut nevoie. Şi-a văzut creierul funcţionând la fel cum s-a întâmplat mai devreme cu femeia.

      - Acceptă ceea ce am să îţi ofer, a şoptit femeia în spatele lui. Ai să primeşti toate răspunsurile pe care acum le cauţi!

      - Cum e posibil?

      - Acceptă!

      - Ce mă aşteaptă?

      Nu vroia să creadă că aşa ceva se întâmplă...Dar nu a avut nevoie de mult timp ca să se hotărască, să aleagă ceea ce urma să se întâmple.

      S-a trezit din nou pe un pat de spital, de data aceasta înconjurat de o mulţime de doctori. Gălăgia pe care o făceau aceştia, limba în care vorbeau îi ofereau o durere de cap îngrozitoare. Îi căută din priviri pe Chris şi Alex. Un uşor sentiment de panică l-a cuprins când a realizat că cei doi lipseau. Din nou l-au asaltat întrebările despre locaţia unde se afla, de ce se afla acolo şi ce vroiau toţi acei doctori de la el. L-a văzut pe unul dintre ei cum se îndreaptă către el cu o seringă în mână. Ochii grei şi răsuflarea calmă au venit ca efect al acelei injecţii.

     

      - În sfârşit! S-a trezit!

      - Chris! Alex! bucuria de pe chipul lui Anel la vederea celor doi era una reală.

      - Ce s-a întâmplat cu tine? Ai dormit mai bine de o zi!

      - Am avut un vis ciudat...Anel încercă să îşi aducă aminte dar nici măcar frânturi nu răzbăteau prin ceaţa deansă lăsată de subconştient asupra realităţii. Încerc să îmi aduc aminte, dar nu pot...

      - Nu-i nimic! Trebuie să plecăm, se apropie timpul, spuse Alex încercând să grăbească puţin lucrurile.

      - Timpul pentru ce? Anel vroia răspunsuri, vroia să ştie în ce l-au băgat cei doi.

      - Ai să afli în curând, dar acum trebuie să plecăm de aici înainte să fim căutaţi! spunând acestea, Alex se repezi la un dulap aflat într-o nişă în perete şi începu să răscolească în el.

     

      A deschis ochii doar pentru a vedea personajul feminin aplecat deasupra lui. Dintr-o dată, ca şi când cineva ar fi tras de voalul care îi acoperea mintea, totul a devenit clar şi atât de limpede. Imaginile de mai devreme le-a primit o dată cu o mică parte din memoria sa. Toate au venit din parte femeii ce acum îl privea îngrijorată.

      - Lara? Tu eşti?

      - Da, dragul meu, eu sunt! Lara a întins o mână pentru a-l ajuta pe Anel să se ridice. Când a ajuns pe verticală, Lara l-a luat în braţe şi l-a strâns puternic. Simţea atât de bine căldura emanată de craniul femeii...şi vibraţiile, un murmur continuu venind din acea zonă.

      - Atâta întrebări...când o să primesc răspunsuri?

      - Dacă ai încredere în mine, am să te duc într-un loc unde vei putea găsi toate răspunsurile!

      - Ceva nu e în regulă! Îmi aduc aminte de tine, dar atât...simt că te cunosc, ştiu cine eşti, te văd atât de clar, dar atât!

      - E în regulă, o să te facem bine!

      Corpul femeii a început să se închidă la culoare. Abia atunci a observat Anel că femeia era acoperită de un costum asemănător cu al lui. Pe mână avea acelaşi buton verde, la fel ca şi cel de pe antebraţul lui.

      - Suntem puţini dintre noi rămaşi în acest Univers, Anel! Dar acum, că te-am găsit, o să reuşim să ne ducem la îndeplinire planul.

      - Planul? Ce plan? Nu ştiu despre ce se vorbeşte în jurul meu, drept urmare încep să mă simt puţin cam confuz...care e rolul meu?

      - Trebuie să plecăm acum! Urmează-mă! Lara a apăsat butonul verde pentru ca în momentul următor să intre în timpul dilatat.

      L-a prins pe Anel de mână de îndată ce a trecut şi el în dilataţie, tocmai la timp pentru a-i vedea pe cei doi Pearlsi care s-au oprit în apartament.

      Imaginea difuză şi puţin ştearsă oferită de diferenţa temporală făcea ca vederea să fie la fel ca şi când ar încerca să ţină ochii deschişi sub apă. Lara l-a îndreptat pe Anel înspre ceea ce părea a fi un râu, o pânză, peretele care nu permitea să se vadă în partea cealaltă. Era dilataţia timpului în care erau aruncaţi cei care aveau să îşi găsească sfârşitul. Era locul de unde nimeni nu s-a mai întors.

     

      O lume imensă, un colorit intens, un miros atipic, totul desfăşurându-se sub ei. Totul era organic, totul abunda de viaţă. Deasupra o lumină puternică venea de la ceea ce părea a fi o planetă intrată pe jumătate în stratosferă. A realizat repede că razele venite de la planeta de sus controlau dezvoltarea planetei de sub el, deşi nu ştia cum putea să fie sigur de acest lucru...abia ce intrase în contact cu lumea aceasta. Era fascinat de tot ceea ce vedea sub el, de oraşele mişcătoare, populate cu miliarde de persoane, de natura care şi-a lăsat amprenta pe fiecare centimetru din această planetă. Un sentiment de panică a început să ia locul fascinaţiei. Înţelegea unde se află. Ştia că a pierdut controlul şi că a mers prea departe cu încercarea sa de a experimenta. Un gând i-a fulgerat şi i-a scurtcircuitat mintea: a murit! Era unica posibilitate de a ajunge în această dimensiune. Simţea că ceva măreţ are să se întâmple aici, dar încă nu ştia ce. „Dar dacă întradevăr sunt mort, atunci ce importanţă mai are?” se întrebă Anel, în continuare aruncat în contemplarea imaginilor care se perindau cu rapiditate sub el.

     

      - Chris, au trecut două zile! Două zile..., Alex privea pierdut într-un punct.

      - O să se întoarcă! Ascultă-mă, Alex, o să se întoarcă! Trebuie să ieşim de aici, trebuie să ajungem înapoi...Anel e unica noastră speranţă! O să se întoarcă! O să se întoarcă....repeta cu o voce stinsă Chris aceste cuvinte în care încerca din răsputeri să creadă.

     

© Copyright Paul Boncuţiu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online